Contemporanul, ianuarie-iunie 1977 (nr. 1-25)

1977-01-07 / nr. 1

Sonetul de vineri -început de an Poate-am simţit în arborii de-aproape inelul cel mai nou adăugat ori rîurile cum şi-au înclinat spre mare mai adîncile lor ape. O tainică-nnoire şi-a aflat chiar şi lumina cîtă-n stele-ncape, un fir al ei a şi-nceput să sape un lut să-ntîmpine-un izvor curat. La început de an înalţă fie chemarea ce ni-i dată pe vecie de-a împlini ce-avem de împlinit ! Şi dacă pe pămînt va fi să fie cum vrem, şi-o fi mai multă omenie, la zestrea lumii şi noi am muncit. Grigore HAGIU Pledoarie (Urmare din pag. 1) tonice, aplecări expresioniste spre explosiv şi fantastic, cu dezarticulări ale frazei şi revăr­sări din matca gindului inteligi­bil. De aici, în sfirşit, şi intra­rea in arenă a ideii de inco­­municabilitate, atît de contra­­riantă in sine, propriu-zis atit de stoarsă de sensuri, totuşi lăsind impresia că poate fascina şi sti­mula moduri de gîndire. Din moment ce asemenea si­tuaţii există — şi nu doar in mod sporadic ci cu participări şi pă­trunderi evidente în sensibilitatea vremii - trebuie să admitem că sunt in joc fapte şi procesualităţi puţind să fie explicate, pe lingă care nu mai avem dreptul să alunecăm cu uşurinţă. Pot fi puse în legătură cu stări de ne­linişte şi nemulţumire din psiho­logia omului contemporan. In cazul special al creaţiei lirice, pot fi privite ca reacţiuni de apărare împotriva multiplelor forme de pragmatism modern. Istoria poeziei comportă prece­dente de acest gen. In secolul trecut, de exemplu, a fost nevoie de un simbolism ca acela al lui Rimbaud şi Mallarmé pentru ca substanţa poeziei să se salveze de sub retorica romantismului îmbătrînit ori de sub violenţa naturalismului programatizat. Insă, indiferent ce argumente şi ce motivări ar putea să intre în cauză, claritatea este şi tre­buie să rămînă claritate ! E vorba de ceva mai mult decit de o modalitate logică sau stilistică. Claritatea se contopeşte organic în contextualitatea culturii. Face parte din substanţa cunoaşterii­­ din raţiunea acesteia de a fi. n spatele ei se află însăşi istoria spiritului uman, cu lupta lui imensă, neîntreruptă, pentru or­dine şi adevăr. Comunicarea este un act com­plex şi presupune funcţiuni mul­tiple. Nu e numai transmitere de informaţii. E şi datorie ; e funcţie socială ; e formă de convieţuire şi solidaritate între oameni­i e justificare a existenţei noastre conştiente intr-o colectivitate umană ; e condiţie pentru a ne dobîndi inlăuntrul acestei colec­tivităţi un statut moral şi intelec­tual ; este luare de atitudine şi înregimentare în slujba unei cauze ; şi, în ultimă instanţă, e dovadă că ne putem respecta şi ne putem iubi ca oameni, intin­­zîndu-ne unii spre alţii punţile înţelegerii. Dacă scriem un rînd , dacă ne adresăm unui public , dacă recurgem la serviciile unei tribune sau alta ; dacă urcăm la o catedră ; dacă exprimăm o opinie ; dacă ne socotim îndrep­tăţiţi de a pune în circulaţie o idee ; dacă vrem ca într-o si­tuaţie tulbure să putem aprinde o lumină ; dacă ne atribuim ceva de mentori ai copiilor ori ai se­menilor noştri ; dacă intr-ade­văr cu ceea ce ştim şi cu ceea ce putem vrem să servim , atunci, neapărat, în oricare din aceste situaţii, ca şi în altele similare, ne trebuie curajul cla­rităţii. E uneori un curaj de adincimi, mai mult cu tăceri decît cu aplauze. Pledoarie ! Da ! Mă vreau cu pasiune un slujitor paşnic şi ho­ DI­C­Ţ­I­O­N­A­R Prezentăm termenul din titlu la su­gestia cititorului nostru din Bucureşti, Radu Tomşanca. • INEISMUL (sau ineitatea) Se referă la o problemă cardinală, veche şi mereu actuală totodată : originea, modul de producere a ideilor (generale) şi, in con­secinţă, a cunoştinţelor noastre. Ineismul desemnează, în această perspectivă, acele concepţii filozofice-gnoseologice care sus­ţin, în principiu, caracterul înnăscut al ideilor, în general, sau al anumitor catego­rii de idei, în particular. Din perspectivă istorică, atît ineismul — ca formă extremă, absolutizantă a ra­ţionalismului clasic — cît şi doctrina opu­să, empirismul îşi au originea încă in fi­lozofia antică greacă, constituind două li­nii fundamentale in gnoseologie şi psiho­logia cunoaşterii pină la începutul seco­lului trecut. Termenul de ineism (ineita­­te) propriu-zis se leagă de numele filozo­fului, matematicianului şi fizicianului francez René Descartes (1596—1650), con­siderat drept fondator al raţionalismului şi filozofiei moderne. Intr-una din prin­cipalele sale scrieri filozofice, redactată în limba latină şi expunind concepţia sa matematică (Meditationes de prima philo­­sophia, 1641). Descartes distinge trei ca­tegorii de idei : idei accidentale (idées adventices), produse ca urmare a acţiunii obiectelor exterioare asupra organelor de simţ ; idei artificiale (idées factices), formate pe baza celor dintîi, prin contri­buţia imaginaţiei ; în fine, ideile înnăscu­te (idées innées), esenţe „de natură ade­vărată şi imuabilă“. Totuşi, marele gîndi­­tor preciza : „atunci cînd spun că o anu­mită idee este născută odată cu noi (avec nous), eu înţeleg doar că noi avem în noi N E I S M înşine facultatea de a o produce" şi „acestea nu sunt idei reprezentate in vreo p­arte a spiritului nostru, precum un mare număr de versuri intr-un manuscris de Virgiliu, ci ele sunt acolo în potentă (en­­puissance) precum figurile în ceară“. Doc­trina ideilor înnăscute a fost atacată, de pe poziţiile empirismului extrem, de către filozoful englez John Locke (1632—1704), care nu admitea drept sursă a ideilor decît exp­erienţa, şi anume experienţa externă sub forma senzaţiei, şi experienţa internă, reflexia, care este „cunoaşterea рю care intelectul o dobîndeşte despre propriile operaţiuni şi despre felul lor“. Ulterior, Leibniz, luînd apărarea lui De­­cartes, recunoaşte existenţa ideilor înnăs­cute, care se află însă în stare latentă în spiritul nostru şi nu se actualizează decît cu ocazia experienţei externe şi interne. El completează principiul empirist de sorginte scolastică „nimic nu există un in­telect care să nu fi fost dat mai întîi în simţuri“ (nihil est in intellectu quod non prius fuerit in sensu) adăugind : „afară doar de intelectul însuşi“ (nisi ipse Intellectus). Mai tîrziu, Kant făcea dis­tincţie între materia cunoaşterii, oferită de simţuri, şi formele ei apriorice , ale sensibilităţii (spaţiul şi timpul), formele apriorice ale intelectului (un număr de douăsprezece categorii, precum cele de cauzalitate, unitate, multiplicitate, posibi­litate, realitate etc.) şi, în fine, cele apar­­ţinînd raţiunii, ideile transcendentale, anume cele de „suflet“, „lume“ şi „dum­nezeu“. Deşi de pe poziţii în general idealiste, Kant are marele merit de a fi pus in evi­denţă cu putere funcţia activă a inte­lectului în procesul cunoaşterii, fără a tă­gădui rolul experienţei ca sursă a oricărei cunoaşteri. Dacă Ineismul şi, în general, raţionalismul clasic subestimau sau igno­rau rolul experienţei, iar empirismul fă­cea acelaşi lucru in legătură cu intelectul, Kant încearcă o conciliere care, chiar dacă este amendabilă în multe laturi ale sale, constituie o depăşire de principiu a celor două atitudini extreme, absolutizante, ce postulau in esenţă o sterilă pasivitate a intelectului (empirismul) sau imuabilitatea şi caracterul absolut, etern al ideilor în­născute (raţionalismul şi, in particular, ineismul). De altfel, este demn de men­ţionat că disputa în jurul rolului intelec­tului (subiectului cunoscător) şi al datelor experienţei (obiectului de cunoscut) in cunoaştere nu a încetat nici în zilele noastre. Filozoful englez „realist“ George Edward Moore (1873—1958) referindu-se tocmai la funcţia activă a conştiinţei, scria nu fără oarecare ironie că a avea o senzaţie sau o idee înseamnă a fi con­ştient de, şi că a avea senzaţia de „roşu“ nu înseamnă a concepe conştiinţa ca fiind „roşie“ ci, dimpotrivă, a fi conştientă de ceva care e roşu. Procesul formării ideilor, al cunoaşterii e mult prea complex pentru a încăpea în formule simpliste şi unilaterale. El se desfăşoară în cadrul practicii sociale, din care-şi trage esenţa şi implică factori so­ciali, bio-genetici (ereditari), tehnici etc., etc. Dualitatea şi disputa dintre empirism şi i­eism (raţionalism în general) , ilus­trează, în perspectivă dialectică, „jocul“ dintre „teză“ şi „antiteză“, a căror conci­liere şi depăşire superioară — „sinteza“ — o constituie concepţia materialist­­dialectică a cunoaşterii. Constantin COŞMAN ILEANA SZÁSZ : Plinea (Din Expoziţia municipală de pictură şi sculptură, sala Dalles) tărît al clarităţii. Scrutînd re­trospectiv în existenţa mea căr­turărească, îmi dau seama că ii datorez principala recunoştin-­­ţă. Spun aceasta fără polemică ori contestaţie, fără vreo vani­tate ex cathedra, ci cu adevărul simplu al unei simţiri directe şi fundamentale. „Cvitarea României“ (Urmare din pag. 1) peste toate creaţiile milenarei sale existenţe active. Poporul român a ştiut să-şi păstreze valorile fundamentale ale cul­turii şi civilizaţiei, structura lu­minoasă a umanismului spiritua­lităţii sale — importantă parte integrantă din patrimoniul uni­versal. O asemenea moştenire spirituală este un viguros trunchi pe care se altoiesc mlădiţele zilelor noastre, dezvoltarea mul­tilaterală a personalităţii umane. Eforturile societăţii contempora­ne româneşti converg în această vastă operaţie de desăvîrşire a omului pe deplin conştient de energia sa creatoare, apt a fi un element motor în propulsarea societăţii pe drumurile unei per­petue şi progresiste transformări. Orice om, prezenţă activă in acest proces transformator, ştie că aparţine întregii colectivi­tăţi, că este o parte integrantă şi solidară din uriaşa forţă a poporului. Responsabil faţă de propria persoană dar responsabil şi faţă de fiinţa colectivă a Pa­triei, de care este legat prin mii de fibre, el contribuie la finali­tatea comună a construcţiei. Contribuţia materială şi spiri­tuală se îngemănează în ţelul lor comun umanist, în modelarea omului şi a realităţii, socialiste. Toţi factorii mobilizatori şi sti­mulatori formativi slujesc prin­cipiilor care poartă spre treptele superioare de cultură şi civili­zaţie. Un asemenea fundamental element mobilizator este şi Festivalul naţional Cintarea României, la care p­articipă cei mai înzestraţi şi mai harnici oameni ai muncii. Ciitarea României, marea sărbătoare a muncii şi a creaţiei, nu poate fi concepută şi înţeleasă — aşa cum a arătat tovarăşul NICOLAE CEAUŞESCU — „fără tumultul abatajelor din mine, al furnale­lor, laminoarelor, utilajelor grele, fără freamătul muncii din indus­tria electronică, fără zumzetul tractoarelor şi al maşinilor agri­cole, fără munca entuziastă a muncitorilor şi ţăranilor.“ A­­ceastă vastă mişcare spirituală, în realitate­a întregului рюрог, a primit titlul pe care, în urmă cu atîţia ani, l-au dat celui mai sugestiv poem al redeşteptării naţionale din 1848 scriitorii pa­trioţi Nicolae Bălcescu şi Alecu Russo. Idealurile p­entru care au luptat, pină la moarte, aceste pure figuri de revoluţionari sunt astăzi împlinite, iar marele vis paşoptist al României unite şi libere este astăzi o granitică realitate asupra căreia se răs­­fring luminile umanismului revoluţionar. Cei mai de seamă creatori vor participa, cu opere de valoare, la această vastă mişcare cultu­rală, căutînd să transfigureze în trainice creaţii de artă faptele oamenilor, din orice colţ al pa­triei, bucuria muncii creatoare. Munca a creat noile armo­nii ale artei care caută să-i cuprindă toată amploarea şi frumuseţea, justificarea exis­tenţială a necontenitei activităţi. Evitarea României însumează vocile milioanelor de crea­tori şi interpreţi care intonează imnul muncii, patriei şi­­partidu­lui. Cei care se dăruiesc muncii sunt investiţi şi cu demnitatea de a fi participanţi la această uriaşă manifestare în care se exprimă în valori spirituale faptele şi eti­ca unui popor de constructori li­beri, stăpîni p­e destinele lor, as­pirină spre modelarea umană care corespunde trăirii în timpu­rile arzătoare ale socialismului. Festivalul naţional Ciitarea României este o altă manifes­tare a umanismului revoluţionar, profund originală şi caracteris­tică dimensiunilor contemporane ale spiritualităţii p­op­orului ro­mân, principiilor sale care afirmă şi înfăptuiesc libera dez­voltare a­­personalităţii umane, concordanţa între etică şi echi­tate, între frumuseţe şi adevăr. CONSEMNĂRI Copilul Şi povestea • CE poate fi mai apropiat, mai prieten, mai intim — dacă se poate spune astfel — copi­lului, decît povestea ? El o „respiră“ cu naturaleţea cu ca­re primeşte aerul în splămîni ; paşii săi între cotidian şi mirific se succed fără poticneli cazuis­tice, fiindcă nici un „no man’s land“ nu-i desp­arte cele două ţărimuri. Ţin minte, doar, curtea de şcoală periferică unde „ju­cam“ împreună cu elevii mei din clasele mici, basmele ; pen­tru cenuşăresele de atunci, vre­mea războiului era mastera, şi basmul jucat laolaltă însemna o insulă de speranţă în binele care trebuia neapărat să învingă răul, petecul inefabil de lume, unde îşi învingeau condiţia de copii, de umiliţi şi obidiţi, şi erau un moment altceva, altci­neva, sau de-abia atunci ei în­şişi. Şi dacă îi întrebam cine a scris basmele cele mai fru­moase, atunci nu era copil să nu-mi răspundă : Creangă. Asta din pricina poveştii „Fata babei şi fata moşului“, pe care o as­cultau, aşa cum ascultă toţi co­piii, de pretutindeni, istoriile palpitante moştenite din timp în timp , cu buzele întredeschi­se, cu ochii aţintiţi undeva, din­colo de vreme, in eternitate. Mi­­-a rechemat in memorie o anchetă, publicată intr-o revis­tă ieşeană, asupra „Cărţii care ne-a încîntat copilăria“, unde se intîlneşte nu o dată numele po­veştilor lui Creangă ; citind răs­punsurile, am avut din nou sen­zaţia că între mine şi scrisul său nu e decît un pîrleaz, o poartă, o uşă. Numai pentru mine ? Nicidecum. Deschideţi-o o singură dată spre Teatrul „Ţăndărică“, şi e imposibil să nu simţiţi această particip­are di­rectă, afectivă, fascinată a copiilor la desfăşurarea acţiunii dramatice, la necazurile succesi­ve care o lovesc pe sărmana fată a moşului, năpăstuită de maş­tera babă şi de fata ei, hrăpă­­reaţă, mincinoasă. Intrigantă Da , Teatrul „Ţăndărică“ îşi res­pectă tradiţia pe care nu şi-a călcat-o niciodată în existenţa lui de aproape 30 de ani : fiecare spectacol aduce elemente noi, chiar atunci cînd povestea e ve­che. Ambiţie nobilă. Fiecare poveste, oricît de veche, se a­­dresează altei „generaţii“. In­tr-un fel o receptau copiii con­temporani cu Ion Creangă şi di­ligenta, în alt fel cei care au văzut primii paşi ai omului pe tărimul selenar. De unde şi rit­mul, atît de diferit, şi ritmul creează atmosfera, timbrul, „cheia muzicală“ a sufletului. Nu, trama poveştii nu s-a schimbat în versiunea dramati­că a statornicei prietene a copii­lor, Viorica Filipoiu, aceeaşi pasionantă luptă între două su­rori, între bine şi rău , dar rit­mul replicilor şi încărcătura „electrică" da, subliniind sce­nic farmecul, puterea de su­gestie ori de abstracţie a sim­bolurilor. Versiune servită grat de viziunea, de stilul spectacolu­lui (regizor artistic: Ştefan Lenkisch), chemînd în memorie candidele dimensiuni duble ale teatrului popular păpuşăresc, în care evoluează păpuşile, măşti­le şi... decorurile (da­r şi case­le, şi arborii, şi fîntînile, şi cup­toarele care au prins viaţă sub pensula Mioarei Buescu), de mu­zica lui Liviu Dandara şi in­terpretarea ei de către rapso­dul popular Nicolae Pleşa, dar şi de întreg colectivul de păpuşari, actori şi tehnicieni ai acestui teatru de înaltă artă, care au intrat în anul nou cu premiera vechiului basm, do­vedind încă o dată legătura in­destructibilă între copil şi poveste. Veronica PORUMBACU

Next