Contemporanul, ianuarie-iunie 1977 (nr. 1-25)
1977-01-07 / nr. 1
Sonetul de vineri -început de an Poate-am simţit în arborii de-aproape inelul cel mai nou adăugat ori rîurile cum şi-au înclinat spre mare mai adîncile lor ape. O tainică-nnoire şi-a aflat chiar şi lumina cîtă-n stele-ncape, un fir al ei a şi-nceput să sape un lut să-ntîmpine-un izvor curat. La început de an înalţă fie chemarea ce ni-i dată pe vecie de-a împlini ce-avem de împlinit ! Şi dacă pe pămînt va fi să fie cum vrem, şi-o fi mai multă omenie, la zestrea lumii şi noi am muncit. Grigore HAGIU Pledoarie (Urmare din pag. 1) tonice, aplecări expresioniste spre explosiv şi fantastic, cu dezarticulări ale frazei şi revărsări din matca gindului inteligibil. De aici, în sfirşit, şi intrarea in arenă a ideii de incomunicabilitate, atît de contrariantă in sine, propriu-zis atit de stoarsă de sensuri, totuşi lăsind impresia că poate fascina şi stimula moduri de gîndire. Din moment ce asemenea situaţii există — şi nu doar in mod sporadic ci cu participări şi pătrunderi evidente în sensibilitatea vremii - trebuie să admitem că sunt in joc fapte şi procesualităţi puţind să fie explicate, pe lingă care nu mai avem dreptul să alunecăm cu uşurinţă. Pot fi puse în legătură cu stări de nelinişte şi nemulţumire din psihologia omului contemporan. In cazul special al creaţiei lirice, pot fi privite ca reacţiuni de apărare împotriva multiplelor forme de pragmatism modern. Istoria poeziei comportă precedente de acest gen. In secolul trecut, de exemplu, a fost nevoie de un simbolism ca acela al lui Rimbaud şi Mallarmé pentru ca substanţa poeziei să se salveze de sub retorica romantismului îmbătrînit ori de sub violenţa naturalismului programatizat. Insă, indiferent ce argumente şi ce motivări ar putea să intre în cauză, claritatea este şi trebuie să rămînă claritate ! E vorba de ceva mai mult decit de o modalitate logică sau stilistică. Claritatea se contopeşte organic în contextualitatea culturii. Face parte din substanţa cunoaşterii din raţiunea acesteia de a fi. n spatele ei se află însăşi istoria spiritului uman, cu lupta lui imensă, neîntreruptă, pentru ordine şi adevăr. Comunicarea este un act complex şi presupune funcţiuni multiple. Nu e numai transmitere de informaţii. E şi datorie ; e funcţie socială ; e formă de convieţuire şi solidaritate între oamenii e justificare a existenţei noastre conştiente intr-o colectivitate umană ; e condiţie pentru a ne dobîndi inlăuntrul acestei colectivităţi un statut moral şi intelectual ; este luare de atitudine şi înregimentare în slujba unei cauze ; şi, în ultimă instanţă, e dovadă că ne putem respecta şi ne putem iubi ca oameni, intinzîndu-ne unii spre alţii punţile înţelegerii. Dacă scriem un rînd , dacă ne adresăm unui public , dacă recurgem la serviciile unei tribune sau alta ; dacă urcăm la o catedră ; dacă exprimăm o opinie ; dacă ne socotim îndreptăţiţi de a pune în circulaţie o idee ; dacă vrem ca într-o situaţie tulbure să putem aprinde o lumină ; dacă ne atribuim ceva de mentori ai copiilor ori ai semenilor noştri ; dacă intr-adevăr cu ceea ce ştim şi cu ceea ce putem vrem să servim , atunci, neapărat, în oricare din aceste situaţii, ca şi în altele similare, ne trebuie curajul clarităţii. E uneori un curaj de adincimi, mai mult cu tăceri decît cu aplauze. Pledoarie ! Da ! Mă vreau cu pasiune un slujitor paşnic şi ho DICŢIONAR Prezentăm termenul din titlu la sugestia cititorului nostru din Bucureşti, Radu Tomşanca. • INEISMUL (sau ineitatea) Se referă la o problemă cardinală, veche şi mereu actuală totodată : originea, modul de producere a ideilor (generale) şi, in consecinţă, a cunoştinţelor noastre. Ineismul desemnează, în această perspectivă, acele concepţii filozofice-gnoseologice care susţin, în principiu, caracterul înnăscut al ideilor, în general, sau al anumitor categorii de idei, în particular. Din perspectivă istorică, atît ineismul — ca formă extremă, absolutizantă a raţionalismului clasic — cît şi doctrina opusă, empirismul îşi au originea încă in filozofia antică greacă, constituind două linii fundamentale in gnoseologie şi psihologia cunoaşterii pină la începutul secolului trecut. Termenul de ineism (ineitate) propriu-zis se leagă de numele filozofului, matematicianului şi fizicianului francez René Descartes (1596—1650), considerat drept fondator al raţionalismului şi filozofiei moderne. Intr-una din principalele sale scrieri filozofice, redactată în limba latină şi expunind concepţia sa matematică (Meditationes de prima philosophia, 1641). Descartes distinge trei categorii de idei : idei accidentale (idées adventices), produse ca urmare a acţiunii obiectelor exterioare asupra organelor de simţ ; idei artificiale (idées factices), formate pe baza celor dintîi, prin contribuţia imaginaţiei ; în fine, ideile înnăscute (idées innées), esenţe „de natură adevărată şi imuabilă“. Totuşi, marele gînditor preciza : „atunci cînd spun că o anumită idee este născută odată cu noi (avec nous), eu înţeleg doar că noi avem în noi N E I S M înşine facultatea de a o produce" şi „acestea nu sunt idei reprezentate in vreo parte a spiritului nostru, precum un mare număr de versuri intr-un manuscris de Virgiliu, ci ele sunt acolo în potentă (enpuissance) precum figurile în ceară“. Doctrina ideilor înnăscute a fost atacată, de pe poziţiile empirismului extrem, de către filozoful englez John Locke (1632—1704), care nu admitea drept sursă a ideilor decît experienţa, şi anume experienţa externă sub forma senzaţiei, şi experienţa internă, reflexia, care este „cunoaşterea рю care intelectul o dobîndeşte despre propriile operaţiuni şi despre felul lor“. Ulterior, Leibniz, luînd apărarea lui Decartes, recunoaşte existenţa ideilor înnăscute, care se află însă în stare latentă în spiritul nostru şi nu se actualizează decît cu ocazia experienţei externe şi interne. El completează principiul empirist de sorginte scolastică „nimic nu există un intelect care să nu fi fost dat mai întîi în simţuri“ (nihil est in intellectu quod non prius fuerit in sensu) adăugind : „afară doar de intelectul însuşi“ (nisi ipse Intellectus). Mai tîrziu, Kant făcea distincţie între materia cunoaşterii, oferită de simţuri, şi formele ei apriorice , ale sensibilităţii (spaţiul şi timpul), formele apriorice ale intelectului (un număr de douăsprezece categorii, precum cele de cauzalitate, unitate, multiplicitate, posibilitate, realitate etc.) şi, în fine, cele aparţinînd raţiunii, ideile transcendentale, anume cele de „suflet“, „lume“ şi „dumnezeu“. Deşi de pe poziţii în general idealiste, Kant are marele merit de a fi pus in evidenţă cu putere funcţia activă a intelectului în procesul cunoaşterii, fără a tăgădui rolul experienţei ca sursă a oricărei cunoaşteri. Dacă Ineismul şi, în general, raţionalismul clasic subestimau sau ignorau rolul experienţei, iar empirismul făcea acelaşi lucru in legătură cu intelectul, Kant încearcă o conciliere care, chiar dacă este amendabilă în multe laturi ale sale, constituie o depăşire de principiu a celor două atitudini extreme, absolutizante, ce postulau in esenţă o sterilă pasivitate a intelectului (empirismul) sau imuabilitatea şi caracterul absolut, etern al ideilor înnăscute (raţionalismul şi, in particular, ineismul). De altfel, este demn de menţionat că disputa în jurul rolului intelectului (subiectului cunoscător) şi al datelor experienţei (obiectului de cunoscut) in cunoaştere nu a încetat nici în zilele noastre. Filozoful englez „realist“ George Edward Moore (1873—1958) referindu-se tocmai la funcţia activă a conştiinţei, scria nu fără oarecare ironie că a avea o senzaţie sau o idee înseamnă a fi conştient de, şi că a avea senzaţia de „roşu“ nu înseamnă a concepe conştiinţa ca fiind „roşie“ ci, dimpotrivă, a fi conştientă de ceva care e roşu. Procesul formării ideilor, al cunoaşterii e mult prea complex pentru a încăpea în formule simpliste şi unilaterale. El se desfăşoară în cadrul practicii sociale, din care-şi trage esenţa şi implică factori sociali, bio-genetici (ereditari), tehnici etc., etc. Dualitatea şi disputa dintre empirism şi ieism (raţionalism în general) , ilustrează, în perspectivă dialectică, „jocul“ dintre „teză“ şi „antiteză“, a căror conciliere şi depăşire superioară — „sinteza“ — o constituie concepţia materialistdialectică a cunoaşterii. Constantin COŞMAN ILEANA SZÁSZ : Plinea (Din Expoziţia municipală de pictură şi sculptură, sala Dalles) tărît al clarităţii. Scrutînd retrospectiv în existenţa mea cărturărească, îmi dau seama că ii datorez principala recunoştin-ţă. Spun aceasta fără polemică ori contestaţie, fără vreo vanitate ex cathedra, ci cu adevărul simplu al unei simţiri directe şi fundamentale. „Cvitarea României“ (Urmare din pag. 1) peste toate creaţiile milenarei sale existenţe active. Poporul român a ştiut să-şi păstreze valorile fundamentale ale culturii şi civilizaţiei, structura luminoasă a umanismului spiritualităţii sale — importantă parte integrantă din patrimoniul universal. O asemenea moştenire spirituală este un viguros trunchi pe care se altoiesc mlădiţele zilelor noastre, dezvoltarea multilaterală a personalităţii umane. Eforturile societăţii contemporane româneşti converg în această vastă operaţie de desăvîrşire a omului pe deplin conştient de energia sa creatoare, apt a fi un element motor în propulsarea societăţii pe drumurile unei perpetue şi progresiste transformări. Orice om, prezenţă activă in acest proces transformator, ştie că aparţine întregii colectivităţi, că este o parte integrantă şi solidară din uriaşa forţă a poporului. Responsabil faţă de propria persoană dar responsabil şi faţă de fiinţa colectivă a Patriei, de care este legat prin mii de fibre, el contribuie la finalitatea comună a construcţiei. Contribuţia materială şi spirituală se îngemănează în ţelul lor comun umanist, în modelarea omului şi a realităţii, socialiste. Toţi factorii mobilizatori şi stimulatori formativi slujesc principiilor care poartă spre treptele superioare de cultură şi civilizaţie. Un asemenea fundamental element mobilizator este şi Festivalul naţional Cintarea României, la care participă cei mai înzestraţi şi mai harnici oameni ai muncii. Ciitarea României, marea sărbătoare a muncii şi a creaţiei, nu poate fi concepută şi înţeleasă — aşa cum a arătat tovarăşul NICOLAE CEAUŞESCU — „fără tumultul abatajelor din mine, al furnalelor, laminoarelor, utilajelor grele, fără freamătul muncii din industria electronică, fără zumzetul tractoarelor şi al maşinilor agricole, fără munca entuziastă a muncitorilor şi ţăranilor.“ Această vastă mişcare spirituală, în realitatea întregului рюрог, a primit titlul pe care, în urmă cu atîţia ani, l-au dat celui mai sugestiv poem al redeşteptării naţionale din 1848 scriitorii patrioţi Nicolae Bălcescu şi Alecu Russo. Idealurile pentru care au luptat, pină la moarte, aceste pure figuri de revoluţionari sunt astăzi împlinite, iar marele vis paşoptist al României unite şi libere este astăzi o granitică realitate asupra căreia se răsfring luminile umanismului revoluţionar. Cei mai de seamă creatori vor participa, cu opere de valoare, la această vastă mişcare culturală, căutînd să transfigureze în trainice creaţii de artă faptele oamenilor, din orice colţ al patriei, bucuria muncii creatoare. Munca a creat noile armonii ale artei care caută să-i cuprindă toată amploarea şi frumuseţea, justificarea existenţială a necontenitei activităţi. Evitarea României însumează vocile milioanelor de creatori şi interpreţi care intonează imnul muncii, patriei şipartidului. Cei care se dăruiesc muncii sunt investiţi şi cu demnitatea de a fi participanţi la această uriaşă manifestare în care se exprimă în valori spirituale faptele şi etica unui popor de constructori liberi, stăpîni pe destinele lor, aspirină spre modelarea umană care corespunde trăirii în timpurile arzătoare ale socialismului. Festivalul naţional Ciitarea României este o altă manifestare a umanismului revoluţionar, profund originală şi caracteristică dimensiunilor contemporane ale spiritualităţii poporului român, principiilor sale care afirmă şi înfăptuiesc libera dezvoltare apersonalităţii umane, concordanţa între etică şi echitate, între frumuseţe şi adevăr. CONSEMNĂRI Copilul Şi povestea • CE poate fi mai apropiat, mai prieten, mai intim — dacă se poate spune astfel — copilului, decît povestea ? El o „respiră“ cu naturaleţea cu care primeşte aerul în splămîni ; paşii săi între cotidian şi mirific se succed fără poticneli cazuistice, fiindcă nici un „no man’s land“ nu-i desparte cele două ţărimuri. Ţin minte, doar, curtea de şcoală periferică unde „jucam“ împreună cu elevii mei din clasele mici, basmele ; pentru cenuşăresele de atunci, vremea războiului era mastera, şi basmul jucat laolaltă însemna o insulă de speranţă în binele care trebuia neapărat să învingă răul, petecul inefabil de lume, unde îşi învingeau condiţia de copii, de umiliţi şi obidiţi, şi erau un moment altceva, altcineva, sau de-abia atunci ei înşişi. Şi dacă îi întrebam cine a scris basmele cele mai frumoase, atunci nu era copil să nu-mi răspundă : Creangă. Asta din pricina poveştii „Fata babei şi fata moşului“, pe care o ascultau, aşa cum ascultă toţi copiii, de pretutindeni, istoriile palpitante moştenite din timp în timp , cu buzele întredeschise, cu ochii aţintiţi undeva, dincolo de vreme, in eternitate. Mi-a rechemat in memorie o anchetă, publicată intr-o revistă ieşeană, asupra „Cărţii care ne-a încîntat copilăria“, unde se intîlneşte nu o dată numele poveştilor lui Creangă ; citind răspunsurile, am avut din nou senzaţia că între mine şi scrisul său nu e decît un pîrleaz, o poartă, o uşă. Numai pentru mine ? Nicidecum. Deschideţi-o o singură dată spre Teatrul „Ţăndărică“, şi e imposibil să nu simţiţi această participare directă, afectivă, fascinată a copiilor la desfăşurarea acţiunii dramatice, la necazurile succesive care o lovesc pe sărmana fată a moşului, năpăstuită de maştera babă şi de fata ei, hrăpăreaţă, mincinoasă. Intrigantă Da , Teatrul „Ţăndărică“ îşi respectă tradiţia pe care nu şi-a călcat-o niciodată în existenţa lui de aproape 30 de ani : fiecare spectacol aduce elemente noi, chiar atunci cînd povestea e veche. Ambiţie nobilă. Fiecare poveste, oricît de veche, se adresează altei „generaţii“. Intr-un fel o receptau copiii contemporani cu Ion Creangă şi diligenta, în alt fel cei care au văzut primii paşi ai omului pe tărimul selenar. De unde şi ritmul, atît de diferit, şi ritmul creează atmosfera, timbrul, „cheia muzicală“ a sufletului. Nu, trama poveştii nu s-a schimbat în versiunea dramatică a statornicei prietene a copiilor, Viorica Filipoiu, aceeaşi pasionantă luptă între două surori, între bine şi rău , dar ritmul replicilor şi încărcătura „electrică" da, subliniind scenic farmecul, puterea de sugestie ori de abstracţie a simbolurilor. Versiune servită grat de viziunea, de stilul spectacolului (regizor artistic: Ştefan Lenkisch), chemînd în memorie candidele dimensiuni duble ale teatrului popular păpuşăresc, în care evoluează păpuşile, măştile şi... decorurile (dar şi casele, şi arborii, şi fîntînile, şi cuptoarele care au prins viaţă sub pensula Mioarei Buescu), de muzica lui Liviu Dandara şi interpretarea ei de către rapsodul popular Nicolae Pleşa, dar şi de întreg colectivul de păpuşari, actori şi tehnicieni ai acestui teatru de înaltă artă, care au intrat în anul nou cu premiera vechiului basm, dovedind încă o dată legătura indestructibilă între copil şi poveste. Veronica PORUMBACU