Cronica, 1972 (Anul 7, nr. 1-52)

1972-06-23 / nr. 25

AL DIMA: PRINCIPII DE LITERATURĂ COMPARATĂ Liviu LEONTE Estetician și teore­tician al folclorului — una din cărțile sale fundamentale, Arta populară și re­lațiile ei, am discu­tat-o intr-o cronică din anul trecut —­­Al. Dima s-a dedi­cat intr-o a doua e­­tapă a activității ști­ințifice, după mode­lul profesorului său Tudor Vianu, dome­niului pe atunci in­­că nou și insuficient conturat al literatu­rii universale. Deși a predat, dacă ne a­­mintim­ bine, neîntre­rupt, din 1948 cursuri de literatură universală, Al. Dima a fost destul de reticent cu valorificarea pu­blicistică a noilor sale preocupări, preferind studiile de istorie literară românească și de teorie literară' Abia după ce conceptul de literatură universală a fost complinit cu atât de necesarul concept de literatură comparată, Al. Dima a trecut decis la abordarea mai cu seamă sub aspect teoretic, a do­meniului. Principii de literatură comparată, apă­rută in 1968 și aflată acum la a doua ediție, scoa­să de Editura enciclopedică, este o dovadă a serio­zității și a cunoscutului spirit sistematic pe care Al. Dima l-a investit în cercetările teoretice dedi­cate unor probleme de maximă actualitate în exe­geza contemporană. In ciuda vastității artei cuprinse, literatura com­parată nu ridică întrebări dificile in ceea ce pri­vește definirea domeniului și metodologia. Contro­verse au existat și probabil vor mai dăinui, fără a afecta insă direcțiile de bază ale cercetării, răs­turnări spectaculoase e greu de bănuit că se vor mai produce de acum încolo. Structuralismul în­suși nu a putut modifica radical metodologia com­­paratismului literar, rămînînd a fi aplicat fructuos la studierea paralelismelor îndepărtate, neexplica­bile printr-o bază istorică, socială sau culturală asemănătoare. In asemenea împrejurări, efortul teoreticianului este unul de ordonare a punctelor de vedere fundamentale, de opțiune și de integra­re intr-un sistem. Al. Dima o face cu claritate, prezentind un ansamblu bine închegat, in care demonstrația urmează din aproape în aproape, pină la epuizarea datelor esențiale ale problemei, oferind pentru fiecare situație exemplul sau exem­plele concludente extrase din istoria disciplinei. Partea de rezistență a lucrării rămîne cea cuprin­­zind efortul teoretic de delimitare a metodei, de situare a literaturii comparate între disciplinele științei literaturii și de descoperire a formei sau a modalităților raporturilor internaționale. Sunt desigur de menționat și capitolele consacrate miș­cării comparatiste mondiale și literaturii compa­rate în România, trecerea în revistă a principale­lor realizări pe plan universal și național și, mai ales în ceea ce ne privește, o fructuoasă deschi­dere de perspectivă spre literaturile din sud-estul european, dar contribuția Principiilor trebuie cău­tată in sectorul teoretic. Concepția lui Al. Dima asupra literaturii com­parate derivă din concepția sa asupra literaturii universale, lămurită intr-un studiu apărut cu ani in urmă, și ale cărui idei au fost reluate în volu­mul de față. După Al. Dima, universalitatea are trei criterii de recunoaștere : paralelismul, apari­ția adică simultan sau relativ simultan, la diferite popoare a unor opere, scriitori sau curente de o structură apropiată, influența pe care o exercită un fenomen literar asupra altor literaturi și, în sfîrșit, difuziunea literaturii in afara ariei lingvis­tice unde a fost creată. Se poate lesne observa că ultimul criteriu este intim legat cu cel de al doi­lea, că în practică nici unul din factorii enunțați nu se află în stare pură, fiind necesară continua lor corelare. In viziunea lui Al. Dima, literatura comparată are ca modalități asemănătoare parale­lismul și influențele, acestea incluse in sfera mai largă a relațiilor, sau, cu un termen preferat de autor, a raporturilor directe dintre literaturi. Di­fuziunea rămînînd in comparatism un fenomen secundar, este propusă ca a treia modali­tate studierea caracterelor diferențiale ale fiecărei literaturi. Situarea istorică și fixarea originalității acestei concepții este făcută convingător de Al. Dima in Cuvînt înainte : „Depășim, prin urmare, vechea mentalitate, care reducea domeniul litera­turii comparate la studiul relațiilor internaționale, în­deosebi la cel al influențelor și izvoarelor, și ne asociem celei noi, care acordă o influență tot mai crescîndă „paralelismelor literare“, dar le a­­dăugăm — și acestora — un timp de cercetare mai puțin răscolit pe scară mondială, și anume studiul „specificului național" al fiecărei literaturi, determinat prin metoda comparată. In ierarhia problematicii comparatiste, socotim chiar că e ne­cesar să se acorde condițiilor interne ale fiecărei literaturi, caracteristicilor ei distincte, o impor­tanță mai subliniată decît li s-a atribuit pină acum, dat fiind că prezența lor se afirmă, cu putere in toate compartimentele literaturii comparate“. Depășirea mentalității vechi referitoare la rela­țiile internaționale nu înseamnă abandonarea ideii de relație sau raport internațional și autorul Prin­cipiilor își expune pe larg opiniile, fie că e vorba de împrejurările care ajută contactele, de factorii de vehiculare a materiei literare, limbi străine, a­­genți individuali sau colectivi, traduceri, adaptări sau prelucrări. Nici influențele nu sunt neglijate, manifestîndu-se rezervă numai față de supralicita­rea lor, cum se intimpla în mai vechile cercetări „izvoriste“ de tip tehnicist, unde operele aparți­­nind literaturilor tinere erau reduse la mecanis­mul unor înrîuriri exterioare, acordîndu-li-se doar meritul transpunerii unor idei străine într-o anu­me limbă. Exemplul Cîntării României în inter­pretarea lui N. I. Apostolescu, justifică rezervele față de o asemenea procedură. Exagerarea rolului avut de influențe, duce la „un fel de sclavaj sau colonialism“ literar. Am reținut și aici atitudinea echilibrată, bazată pe o examinare lucidă a fap­telor și care nu acceptă nici exagerări în sens o­pus. Negarea totală a influențelor, cum face școala structuralistă americană (R. Wellek), vine în con­tradicție cu realitatea istoriei literaturii din anti­chitate pînă astăzi. Alteori, aceeași atitudine e re­zultatul unui primitivism lipsit de orice înălțime teoretică. Condamnînd excesele în ambele direcții, Al. Dima propune o interpretare nuanțată, cu ac­centul pe factorul receptor, singurul capabil de a ne explica de ce din multitudinea influențelor numai o parte au fost selectate intr-o etapă isto­rică determinată. Studierea însușirilor proprii fiecărei literaturi din unghiul literaturii comparate este o necesitate asupra căreia pe drept cuvînt se insistă în capito­lul dedicat Caracterelor diferențiale. Numai că în acest sector rezultatele obținute sunt departe de a ne satisface, deși „psihologia popoarelor" a încercat să se constituie ca disciplină de sine stătătoare în urmă cu peste o sută de ani, deși s-au înregistrat și în ultima vreme rezultate notabile, îndeosebi în studierea curentelor literare. Al. Dima citează astfel contribuțiile aduse la definirea romantismu­lui românesc de către Ion Pillat și Al. Philippide, acestora putîndu-li-se adăuga și Paul Cornea cu recenta sa carte consacrată originilor naționale ale curentului. Totuși, dacă privim dintr-o perspecti­vă mai largă, cercetarea specificului fiecărei lite­raturi rămîne o problemă încă deschisă pentru comparatismul contemporan. Fără a-și revendica priorități interpretative, au­torul Principiilor reușește să aducă în Paralelisme o mare varietate de sugestii și exemple din cele mai concludente pentru întreaga lucrare. Prin ple­doaria pentru paralelismele complexe se ajunge la o analiză nuanțată, luînd în discuție multitudi­nea factorilor care determină fenomene literare similare. Curentele literare sint expresia unor ase­menea paralelisme și abia în al doilea rînd rezul­tatul influențelor externe. Renașterea reprezintă primul din marile curente europene care se expli­că în acest fel oferind „cheia“ raporturilor dintre paralelisme și influențe care apoi, în proporții va­riate, pot fi regăsite la curentele literare ulteri­oare. Folosirea sociologiei marxiste a culturii a dat in cercetarea paralelismelor rezultate remarcabile. Consemnîndu-le, Al. Dima propune și cîteva direc­ții noi de cercetare, după cum în capitolele finale nu uită a preciza unele obiective practice ale com­­paratismului mondial și român. Principii de litera­tură comparată se constituie ca un prețios îndrep­tar pentru uzul specialiștilor și al publicului larg, accesibil la lectură printr-o deosebită proprietate terminologică și supunere a expresiei la ideea ve­hiculată. Calitățile volumului trebuie căutate însă înainte de toate în spiritul superior didactic care il ordonează și în permanenta deschidere a discu­ției către un orizont filozofic. cronica • 2 f­ragmentarium Fenomenul Caragiale a) Const. CIOPRAGA Putem vorbi astăzi, cu certitudine, de caragialism, ca des­pre un fenomen literar și transliterer. Pe la o mie nouă sute, eminescianismul, spiritualitate plurivalentă, se cana­lizase pe cîteva direcții, clasificabile în ceea ce Flau­bert numea idées recues. In latura lui ironic-polemică, fe­nomenul Caragiale, un fel de cenzură deghizată, își con­figura dimensiunile, pentru a deveni în timp un mod de referință. Pe Eminescu l-au urmat poeți și teoreticieni ; caragialienii, mai frecvenți printre munteni, erau obișnuiți ai culiselor (gazetărești, politice) sau ai cafenelei, nu scrii­tori. Diferențele nu se opresc aici. Fenomenul Eminescu e unul de alternanță, balansare între trecut și prezent, fior patetic și melancolie boreală. Caragialismul, martor al imediatului, are temperatura actualității. Reacțiile sînt, necontenit, diferite, deși ca finalitate, nu o dată, atitudi­nile apar convergente. Se confruntă două structuri umane. Solitar, reflexiv, contestatar violent, Eminescu romanticul transcende grav din mărginit și temporal în universal și fantastic, către un plafon scutit de traume morale. Con­temporan cu Agamiță Dandanache, cu Pristanda și cei­lalți, solid instalat în epocă, lucid, realist, sociabil, auto­rul Scrisorii pierdute stă mereu în lor, le dezarticulează, dă jos măștile, și apropierea personaje­cu toate că apa­rent implicat, se detașează de lumea în cauză, expu­­nînd-o ridicolului inexorabil. Moraliști intransigenți, cu mij­loace particulare, sînt și Eminescu și Caragiale. Le este comună, evident, psihologia opoziției, (Caragiale își zice singur „veșnicul opozant"), îi unește decizia de a spune nu, încît literatura lor, considerată sub specia existenței, nu este o expresie a plinului, ci una a impasului. In forme felurite, eroii lui Caragiale vorbesc de o criză morală, care este implicit o criză de sistem. In ordine so­cială, burghezia post-unionistă, conștientă de metamorfo­zele curente, militează pentru un statut lui Ion Luca , de a fi găsit tranzitoriului al ei, și geniul semnificațiile de substrat. Cu stigmate balcanico-fanariote, „reformato­rii" și liderii sînt tentați să scoată din realitățile fluctuante anumite norme moderne. Epoca trăiește, oarecum, în dis­continuitate și conglomerat. Se contestă „evaghenia" și se pronunță demagogic vorba „popor". Un șantagist cretin, Agamiță Dandanache, se revendică de la revoluția pașop­tistă („Eu, familia mea, de la patuz șopt... luptă, luptă...) ; alții își confecționează o „mitologie metodică", fiindcă „o țară eminente agricolă trebuie să aibă un high-life..." (High-life). Caragiale ia în studiu o societate in toto, în reprezentare mozaicală, cu antinomii care transpuse în tipare stilistice interesează literar și sociologic deopotrivă. Cîteva zeci de personaje au un nume, o identitate, alții, Popeștii, Georgeștii, Lache, Mache, Mitică, au un regim de cvasi-anonimat, iar îndărătul lor, compactă, se desfășoară o mulțime amorfă, cu dizarmonii morale și verbale, pe măsură. Dintr-un mediu social cu un talizat, Creangă extrăgea, în același stil de existență cris­timp, figuri echili­brate, cu o filozofie a vieții transpusă creator în proverbe și ziceri. La Caragiale, exponenții mahalalei tinzînd spre centru au o psihologie hibridă , amestec de influențe și solicitări, miticismul presupune o mască mobilă, o psiholo­gie în care ponciful și locul comun invadează. Recurgînd la alte mijloace decît acelea ale dialogului, Caragiale putea fi un colector de documente, poate un narator colorat. Personajele lui se prezintă însă singure și în loc să „piară pe limba lor", trăiesc tocmai prin ceea ce debitează, revelîndu-se în dialog. Cind are „poftă de vorbă", scriitorul merge la cafenea și așteaptă „să pice vreun alt bucureștean", de obicei un interlocutor loc­vace ; conversația cu „damele din lumea mare", în saloa­ne, devine causerie. „Momentele" caragialiene sînt: mutatis mutandis, un fel de memorii travestite, secvențe în care îndărătul dialogu­lui, înregisrat cu fidelitatea unei benzi magnetice, aflăm o atitudine, un scris, o reacție la obiect. Puse alături, in serie, din „momente“ rezultă un documentar de epocă în care dialogul înseamnă un admirabil mijloc de vivisec­ție și examen psihologic. Expoziția de tipuri presupune, de fiecare dată contestare, iar risul e un catalizator. Nu rîsul zgomotos, ci risul ca aluzie, risul apropiat modului cehovian. Stilul ironiei lui Caragiale, teatral prin excelență, se bazează pe exhibare, indivizi fiind arătați, expuși public. Fabula pare a se încheia fără morală, însă, de fapt, ea e implicată în ton, în nuanțe, în pozițiile inter­locutorilor. Cutare cuvînt, cutare asociație reprezintă prin repetiție stigma unui caracter, astfel că „ambitul" sau „onoarea de familist" rezumă profilul lui Jupîn Dumitrache iar „re­­munerație după buget mică" pe acela al polițistului Pris­tanda. La Trahanache, multiprezidentul din „ scrisoare pierdută", clișeul „ai puțintică răbdare, stimabile", nu e un simplu automatism verbal, ci revelația unei norme practice, fixată în subconștient. Tactica amînării deciziilor se înscrie, la acesta, într-o experiență, personajul, probabil mason­­i se spune precum dirigenților masoni­­ : „venerabilul“) cul­­tivînd un anumit mister. In ochii unor partizani politici susceptibili, mărginitul „prezident" poate trece drept un maestru al combinațiilor echivoce, impenetrabil chiar : „E tare... tare de tot... Solid bărbat! Nu-i dăm de rostul secretului". Soluția adoptată de partizanii intriganți va fi tot temporizarea. „Trebuie să mai așteptăm !...“ Tehnica „venerabilului" se sprijină, în realitate pe o șiretenie ordi­nară, căreia eufemistic, el îi zice diplomație. După o ieșire colerică a lui Tipătescu, Trahanache reflectează ca pentru sine : „Aminteri bun băiat, deștept, cu carte, dar iute, nu face pentru un prefect. Intr-o soțietate fără moral și fără prințip... trebuie să ai puțintică diplomație !“. In vocabula­rul altui personaj, la Agamiță Dandanache, „diplomației" i se găsește un sinonim. „Așa e, puicușorule, c-am întors-o cu politică... ?“

Next