Cronica, 1972 (Anul 7, nr. 1-52)
1972-06-23 / nr. 25
AL DIMA: PRINCIPII DE LITERATURĂ COMPARATĂ Liviu LEONTE Estetician și teoretician al folclorului — una din cărțile sale fundamentale, Arta populară și relațiile ei, am discutat-o intr-o cronică din anul trecut —Al. Dima s-a dedicat intr-o a doua etapă a activității științifice, după modelul profesorului său Tudor Vianu, domeniului pe atunci incă nou și insuficient conturat al literaturii universale. Deși a predat, dacă ne amintim bine, neîntrerupt, din 1948 cursuri de literatură universală, Al. Dima a fost destul de reticent cu valorificarea publicistică a noilor sale preocupări, preferind studiile de istorie literară românească și de teorie literară' Abia după ce conceptul de literatură universală a fost complinit cu atât de necesarul concept de literatură comparată, Al. Dima a trecut decis la abordarea mai cu seamă sub aspect teoretic, a domeniului. Principii de literatură comparată, apărută in 1968 și aflată acum la a doua ediție, scoasă de Editura enciclopedică, este o dovadă a seriozității și a cunoscutului spirit sistematic pe care Al. Dima l-a investit în cercetările teoretice dedicate unor probleme de maximă actualitate în exegeza contemporană. In ciuda vastității artei cuprinse, literatura comparată nu ridică întrebări dificile in ceea ce privește definirea domeniului și metodologia. Controverse au existat și probabil vor mai dăinui, fără a afecta insă direcțiile de bază ale cercetării, răsturnări spectaculoase e greu de bănuit că se vor mai produce de acum încolo. Structuralismul însuși nu a putut modifica radical metodologia comparatismului literar, rămînînd a fi aplicat fructuos la studierea paralelismelor îndepărtate, neexplicabile printr-o bază istorică, socială sau culturală asemănătoare. In asemenea împrejurări, efortul teoreticianului este unul de ordonare a punctelor de vedere fundamentale, de opțiune și de integrare intr-un sistem. Al. Dima o face cu claritate, prezentind un ansamblu bine închegat, in care demonstrația urmează din aproape în aproape, pină la epuizarea datelor esențiale ale problemei, oferind pentru fiecare situație exemplul sau exemplele concludente extrase din istoria disciplinei. Partea de rezistență a lucrării rămîne cea cuprinzind efortul teoretic de delimitare a metodei, de situare a literaturii comparate între disciplinele științei literaturii și de descoperire a formei sau a modalităților raporturilor internaționale. Sunt desigur de menționat și capitolele consacrate mișcării comparatiste mondiale și literaturii comparate în România, trecerea în revistă a principalelor realizări pe plan universal și național și, mai ales în ceea ce ne privește, o fructuoasă deschidere de perspectivă spre literaturile din sud-estul european, dar contribuția Principiilor trebuie căutată in sectorul teoretic. Concepția lui Al. Dima asupra literaturii comparate derivă din concepția sa asupra literaturii universale, lămurită intr-un studiu apărut cu ani in urmă, și ale cărui idei au fost reluate în volumul de față. După Al. Dima, universalitatea are trei criterii de recunoaștere : paralelismul, apariția adică simultan sau relativ simultan, la diferite popoare a unor opere, scriitori sau curente de o structură apropiată, influența pe care o exercită un fenomen literar asupra altor literaturi și, în sfîrșit, difuziunea literaturii in afara ariei lingvistice unde a fost creată. Se poate lesne observa că ultimul criteriu este intim legat cu cel de al doilea, că în practică nici unul din factorii enunțați nu se află în stare pură, fiind necesară continua lor corelare. In viziunea lui Al. Dima, literatura comparată are ca modalități asemănătoare paralelismul și influențele, acestea incluse in sfera mai largă a relațiilor, sau, cu un termen preferat de autor, a raporturilor directe dintre literaturi. Difuziunea rămînînd in comparatism un fenomen secundar, este propusă ca a treia modalitate studierea caracterelor diferențiale ale fiecărei literaturi. Situarea istorică și fixarea originalității acestei concepții este făcută convingător de Al. Dima in Cuvînt înainte : „Depășim, prin urmare, vechea mentalitate, care reducea domeniul literaturii comparate la studiul relațiilor internaționale, îndeosebi la cel al influențelor și izvoarelor, și ne asociem celei noi, care acordă o influență tot mai crescîndă „paralelismelor literare“, dar le adăugăm — și acestora — un timp de cercetare mai puțin răscolit pe scară mondială, și anume studiul „specificului național" al fiecărei literaturi, determinat prin metoda comparată. In ierarhia problematicii comparatiste, socotim chiar că e necesar să se acorde condițiilor interne ale fiecărei literaturi, caracteristicilor ei distincte, o importanță mai subliniată decît li s-a atribuit pină acum, dat fiind că prezența lor se afirmă, cu putere in toate compartimentele literaturii comparate“. Depășirea mentalității vechi referitoare la relațiile internaționale nu înseamnă abandonarea ideii de relație sau raport internațional și autorul Principiilor își expune pe larg opiniile, fie că e vorba de împrejurările care ajută contactele, de factorii de vehiculare a materiei literare, limbi străine, agenți individuali sau colectivi, traduceri, adaptări sau prelucrări. Nici influențele nu sunt neglijate, manifestîndu-se rezervă numai față de supralicitarea lor, cum se intimpla în mai vechile cercetări „izvoriste“ de tip tehnicist, unde operele aparținind literaturilor tinere erau reduse la mecanismul unor înrîuriri exterioare, acordîndu-li-se doar meritul transpunerii unor idei străine într-o anume limbă. Exemplul Cîntării României în interpretarea lui N. I. Apostolescu, justifică rezervele față de o asemenea procedură. Exagerarea rolului avut de influențe, duce la „un fel de sclavaj sau colonialism“ literar. Am reținut și aici atitudinea echilibrată, bazată pe o examinare lucidă a faptelor și care nu acceptă nici exagerări în sens opus. Negarea totală a influențelor, cum face școala structuralistă americană (R. Wellek), vine în contradicție cu realitatea istoriei literaturii din antichitate pînă astăzi. Alteori, aceeași atitudine e rezultatul unui primitivism lipsit de orice înălțime teoretică. Condamnînd excesele în ambele direcții, Al. Dima propune o interpretare nuanțată, cu accentul pe factorul receptor, singurul capabil de a ne explica de ce din multitudinea influențelor numai o parte au fost selectate intr-o etapă istorică determinată. Studierea însușirilor proprii fiecărei literaturi din unghiul literaturii comparate este o necesitate asupra căreia pe drept cuvînt se insistă în capitolul dedicat Caracterelor diferențiale. Numai că în acest sector rezultatele obținute sunt departe de a ne satisface, deși „psihologia popoarelor" a încercat să se constituie ca disciplină de sine stătătoare în urmă cu peste o sută de ani, deși s-au înregistrat și în ultima vreme rezultate notabile, îndeosebi în studierea curentelor literare. Al. Dima citează astfel contribuțiile aduse la definirea romantismului românesc de către Ion Pillat și Al. Philippide, acestora putîndu-li-se adăuga și Paul Cornea cu recenta sa carte consacrată originilor naționale ale curentului. Totuși, dacă privim dintr-o perspectivă mai largă, cercetarea specificului fiecărei literaturi rămîne o problemă încă deschisă pentru comparatismul contemporan. Fără a-și revendica priorități interpretative, autorul Principiilor reușește să aducă în Paralelisme o mare varietate de sugestii și exemple din cele mai concludente pentru întreaga lucrare. Prin pledoaria pentru paralelismele complexe se ajunge la o analiză nuanțată, luînd în discuție multitudinea factorilor care determină fenomene literare similare. Curentele literare sint expresia unor asemenea paralelisme și abia în al doilea rînd rezultatul influențelor externe. Renașterea reprezintă primul din marile curente europene care se explică în acest fel oferind „cheia“ raporturilor dintre paralelisme și influențe care apoi, în proporții variate, pot fi regăsite la curentele literare ulterioare. Folosirea sociologiei marxiste a culturii a dat in cercetarea paralelismelor rezultate remarcabile. Consemnîndu-le, Al. Dima propune și cîteva direcții noi de cercetare, după cum în capitolele finale nu uită a preciza unele obiective practice ale comparatismului mondial și român. Principii de literatură comparată se constituie ca un prețios îndreptar pentru uzul specialiștilor și al publicului larg, accesibil la lectură printr-o deosebită proprietate terminologică și supunere a expresiei la ideea vehiculată. Calitățile volumului trebuie căutate însă înainte de toate în spiritul superior didactic care il ordonează și în permanenta deschidere a discuției către un orizont filozofic. cronica • 2 fragmentarium Fenomenul Caragiale a) Const. CIOPRAGA Putem vorbi astăzi, cu certitudine, de caragialism, ca despre un fenomen literar și transliterer. Pe la o mie nouă sute, eminescianismul, spiritualitate plurivalentă, se canalizase pe cîteva direcții, clasificabile în ceea ce Flaubert numea idées recues. In latura lui ironic-polemică, fenomenul Caragiale, un fel de cenzură deghizată, își configura dimensiunile, pentru a deveni în timp un mod de referință. Pe Eminescu l-au urmat poeți și teoreticieni ; caragialienii, mai frecvenți printre munteni, erau obișnuiți ai culiselor (gazetărești, politice) sau ai cafenelei, nu scriitori. Diferențele nu se opresc aici. Fenomenul Eminescu e unul de alternanță, balansare între trecut și prezent, fior patetic și melancolie boreală. Caragialismul, martor al imediatului, are temperatura actualității. Reacțiile sînt, necontenit, diferite, deși ca finalitate, nu o dată, atitudinile apar convergente. Se confruntă două structuri umane. Solitar, reflexiv, contestatar violent, Eminescu romanticul transcende grav din mărginit și temporal în universal și fantastic, către un plafon scutit de traume morale. Contemporan cu Agamiță Dandanache, cu Pristanda și ceilalți, solid instalat în epocă, lucid, realist, sociabil, autorul Scrisorii pierdute stă mereu în lor, le dezarticulează, dă jos măștile, și apropierea personajecu toate că aparent implicat, se detașează de lumea în cauză, expunînd-o ridicolului inexorabil. Moraliști intransigenți, cu mijloace particulare, sînt și Eminescu și Caragiale. Le este comună, evident, psihologia opoziției, (Caragiale își zice singur „veșnicul opozant"), îi unește decizia de a spune nu, încît literatura lor, considerată sub specia existenței, nu este o expresie a plinului, ci una a impasului. In forme felurite, eroii lui Caragiale vorbesc de o criză morală, care este implicit o criză de sistem. In ordine socială, burghezia post-unionistă, conștientă de metamorfozele curente, militează pentru un statut lui Ion Luca , de a fi găsit tranzitoriului al ei, și geniul semnificațiile de substrat. Cu stigmate balcanico-fanariote, „reformatorii" și liderii sînt tentați să scoată din realitățile fluctuante anumite norme moderne. Epoca trăiește, oarecum, în discontinuitate și conglomerat. Se contestă „evaghenia" și se pronunță demagogic vorba „popor". Un șantagist cretin, Agamiță Dandanache, se revendică de la revoluția pașoptistă („Eu, familia mea, de la patuz șopt... luptă, luptă...) ; alții își confecționează o „mitologie metodică", fiindcă „o țară eminente agricolă trebuie să aibă un high-life..." (High-life). Caragiale ia în studiu o societate in toto, în reprezentare mozaicală, cu antinomii care transpuse în tipare stilistice interesează literar și sociologic deopotrivă. Cîteva zeci de personaje au un nume, o identitate, alții, Popeștii, Georgeștii, Lache, Mache, Mitică, au un regim de cvasi-anonimat, iar îndărătul lor, compactă, se desfășoară o mulțime amorfă, cu dizarmonii morale și verbale, pe măsură. Dintr-un mediu social cu un talizat, Creangă extrăgea, în același stil de existență cristimp, figuri echilibrate, cu o filozofie a vieții transpusă creator în proverbe și ziceri. La Caragiale, exponenții mahalalei tinzînd spre centru au o psihologie hibridă , amestec de influențe și solicitări, miticismul presupune o mască mobilă, o psihologie în care ponciful și locul comun invadează. Recurgînd la alte mijloace decît acelea ale dialogului, Caragiale putea fi un colector de documente, poate un narator colorat. Personajele lui se prezintă însă singure și în loc să „piară pe limba lor", trăiesc tocmai prin ceea ce debitează, revelîndu-se în dialog. Cind are „poftă de vorbă", scriitorul merge la cafenea și așteaptă „să pice vreun alt bucureștean", de obicei un interlocutor locvace ; conversația cu „damele din lumea mare", în saloane, devine causerie. „Momentele" caragialiene sînt: mutatis mutandis, un fel de memorii travestite, secvențe în care îndărătul dialogului, înregisrat cu fidelitatea unei benzi magnetice, aflăm o atitudine, un scris, o reacție la obiect. Puse alături, in serie, din „momente“ rezultă un documentar de epocă în care dialogul înseamnă un admirabil mijloc de vivisecție și examen psihologic. Expoziția de tipuri presupune, de fiecare dată contestare, iar risul e un catalizator. Nu rîsul zgomotos, ci risul ca aluzie, risul apropiat modului cehovian. Stilul ironiei lui Caragiale, teatral prin excelență, se bazează pe exhibare, indivizi fiind arătați, expuși public. Fabula pare a se încheia fără morală, însă, de fapt, ea e implicată în ton, în nuanțe, în pozițiile interlocutorilor. Cutare cuvînt, cutare asociație reprezintă prin repetiție stigma unui caracter, astfel că „ambitul" sau „onoarea de familist" rezumă profilul lui Jupîn Dumitrache iar „remunerație după buget mică" pe acela al polițistului Pristanda. La Trahanache, multiprezidentul din „ scrisoare pierdută", clișeul „ai puțintică răbdare, stimabile", nu e un simplu automatism verbal, ci revelația unei norme practice, fixată în subconștient. Tactica amînării deciziilor se înscrie, la acesta, într-o experiență, personajul, probabil masoni se spune precum dirigenților masoni : „venerabilul“) cultivînd un anumit mister. In ochii unor partizani politici susceptibili, mărginitul „prezident" poate trece drept un maestru al combinațiilor echivoce, impenetrabil chiar : „E tare... tare de tot... Solid bărbat! Nu-i dăm de rostul secretului". Soluția adoptată de partizanii intriganți va fi tot temporizarea. „Trebuie să mai așteptăm !...“ Tehnica „venerabilului" se sprijină, în realitate pe o șiretenie ordinară, căreia eufemistic, el îi zice diplomație. După o ieșire colerică a lui Tipătescu, Trahanache reflectează ca pentru sine : „Aminteri bun băiat, deștept, cu carte, dar iute, nu face pentru un prefect. Intr-o soțietate fără moral și fără prințip... trebuie să ai puțintică diplomație !“. In vocabularul altui personaj, la Agamiță Dandanache, „diplomației" i se găsește un sinonim. „Așa e, puicușorule, c-am întors-o cu politică... ?“