Cronica, 1990 (Anul 25, nr. 1-52)

1990-01-05 / nr. 1

Deșteaptă-te române! lui 2005 Demnitatea istoriei Suferință și regenerare Nu e nevoie de multă perspicacitate pentru a sesiza, sub unghiul stărilor de spirit, un anume paralelism între experiența pe care o trăim acum și ceea ce se întimplă în societatea noastră, cu două secole în urmă­. Disperarea se înstăpînise și atunci peste suflete, orizontul părea definitiv închis, inerția aproape deplină. Era nevoie de multă­­ forță sufletească, dacă nu și de o mare propensiune utopică, pentru a închipui o ieșire din letargie. Cum să se înfrîngă exasperantul imobilism ? Lancea lui Horea a­ fost una dintre soluții , protestul radical și fără întoarcere contra opresiunii. Luminarea sistematică a poporului prin școală și biserică definea o altă linie de conduită. Alăuta și Albina lui, Asachi devin simboluri ale­ noului timp, alături de sabia Vladimirescului,­­ de școala lui Lazăr, de Curierul heliadesc și de atî­­tea, noi instrumente ale regenerării. Un cîntec popular din 1821 îi invita pe­ români să nu mai sufere, ca înainte, „rușini și groaze“. Vor ști ei să se scuture de marasmul paralizant adus de regimul fanariot : „Aici, voinice, te, arată / Că tot ești сi-ai fost odată“, sună un distih din e­­pocă, in deplină consonanță cu alte demersuri regenerative. Istoria devenea o sursă de curajt ci­vic, un garant al­­ existenței unor virtuți încă obnubilate. Reconsiderînd-o cu fervoare, la 1840, Kogălniceanu evoca „ura, interesul, pisma, toate patimile“ ce dezbinau o societate în curs de schim­bare. Situația se arăta disperată („Doamne, d­a­ma G. Lazăr, pînă cînd anii blestemului ?“), însă­ istoricul a­ știut să vadă, dincolo de clipă, efortul regenerator al suferinței. „Ba nu, vremea pietrei nu ne-a venit, citim în Arhiva românească, sîn­­gele nostru este tînăr, pentru că este înnoit prin nenorociri“. Era numai nevoie de o nouă solida­ritate, de stimularea voinței spre mai bine, de un apel insistent și reconfortant la valorile stră­moșești puse în acord cu dreapta judecată. „Să ne ținem de limba, de istoria noastră, cum se ține un om în primejdie de a se îneca de pră­jina ce i se aruncă“. Apel de primă­ instanță, in­tr-un moment cînd Kogălniceanu avea temei să acuze drastic inerția și „nepăsarea" compatrioților, adică lipsa unei societăți civile, în stare, să de­termine un nou curs. Conduita lui era aceea a unui pedagog preocupat să provoace, în numele mesianismului românesc, o atitudine pozitivă, transformatoare, știind bine de altfel că minunea resurecției nu se poate împlini de la o clipă la alta, ci e rezultanta unui lung proces regenerativ, alimentat de suferință și de nevoia racordării la cursul lumii moderne. Asemenea procese au avut loc mai pretutindeni în zonele de dominație im­perială, iar o doctrină a renașterii ciclice (palin­­genesia) încuraja mai demult speranța în redre­sare. Din nici un text important al epocii nu lipsește această componentă de destin care e su­ferința. Și nicăieri ea nu copleșește, ci participă la întărirea sentimentului mesianic. De la souffran­ce à la pensée, ca în eseul lui Jean-Albert Weil, iată­ o relație legitimă și un sens al mișcării în istorie. Suferința colectivă îndeosebi capătă un rost moral și o valoare metafizică, ea fiind transcendere în absolut, mîntuire. Nimeni n-a formulat poate mai bine ca Bălcescu acest para­dox al suferinței : „Adesea din covîrșirea răului iese binele“. Conversiunea suferinței în energie revitalizantă ține, fără îndoială, și de acea psi­hologie de­ retardaturi ilustrată mai ales de Dinicu Golescu. Secolul XIX, pînă tîrziu, e plin de măr­turii istorice și literare în acest sens. Dar se poate invoca și numele unui Cantemir pentru a ilustra acest tip de reflecție : „Din răul care ție-ți strică, nevoiește ceva bine să apuci". Partea bună din tot lucrul omenesc se cuvine deci revendicată, pusă­ în situația de a întări spiritul creator. Viziunea e metafizică, în sensul integrării fap­telor omenești într-o economie superioară, unde relația dintre bine și rău se pune în alți ter­(continuare în pag. 6) AI. ITIB Biserica „Trei Ierarhi“ din lași *ea› Istoria românilor în texte interzise Documente multiple, ultragiate sub „Reichul“ ceaușist (I) ...La început, televiziunea și radioul apoi presa ne-au adus știrea atît de mult așteptată : în ziua de 25 decem­brie 1989, a avut loc procesul lui Nico­­lae Ceaușescu și al Elenei Ceaușescu în fața Tribunalului Militar Extraordinar. Capetele de acuzare au fost : 1. Genocid — peste 60 000 de victime... 2, 3, 4, 5. încercarea de a fugi din țară pe baza unor fonduri de peste 1 miliard de do­lari depuse la bănci străine. Pentru a­­ceste crime grave săvîrșite împotriva poporului român și a României, incul­pații Nicolae Ceaușescu și Elena Ceau­șescu au fost condamnați la moarte confiscarea averii. Sentința a rămas de­și finitivă și A FOST EXECUTATA ! Astfel a sfîrșit el, Tiranul între tirani, monstrul din Scornicești, cel căruia o­­pinia publică română și străină, oame­nii simpli și reputați specialiști nu mai reușesc în cursul ultimelor zile să-i afle un „confrate“ de-a lungul istoriei — Nero, Caligula, Ginghis Han, Torque­­mada ori, mai recent, Hitler, Stalin, Pol Pot ș.a., ș.a. ? Și, acest monstru, reieșit și sfîrșit pe aceste blinde plaiuri ro­mânești grație sacrificiului de singe al bravului nostru popor, s-a mișcat pînă de curînd printre noi, l-am avut în fața noastră, l-am hulit mai cu seamă în gîndul nostru, cu atît mai mult cu cît —•• din teamă, comoditate, oportunism — în diverse ocazii publice aflam pre­dispoziția de a-1... aplauda !!!??? Și acum, cînd s-a consumat sfîrșitul monstrului, o teribilă frămîntare ne în­soțește­­ modul cum au sfîrșit el și so­ția lui ? Comportarea lor în fața Tri­bunalului poporului român a fost de-a dreptul deplorabilă, și cititorul­ nostru va fi de acord că termenul nu acoperă integral cele petrecute în cursul procesu­lui, la care — datorită televiziunii­­— au „participat“ (și nici nu se putea să fie altfel !) milioane și milioane de te­lespectatori din țară și din străinătate, fiecare dintre noi, desigur, nemanifes­­tînd nici cea mai elementară compasiu­ne, ci, dimpotrivă, o profundă tulbu- Gh. BUZATU (continuare in pag. 6) : Pentru o nouă universitate Exprimîndu-și adeziunea la Platforma-Program a Consiliului Frontului Salvării Naționale, Uni­versitatea „Al. I. Cuza“ consideră că întreaga desfășurare a învățămîntului universitar și a cer­cetării științifice va trebui să se întemeieze, de acum înainte, pe principiile autonomiei, descen­tralizării și despărțirii de politică. In acest sens, se impun următoarele : La reînceperea cursurilor (nu mai tîrziu de 14 ianuarie 1990), să se discute cu studenții Plat­forma-Program a Consiliului Frontului Salvării Naționale, formele de aplicare a acesteia în do­meniul învățămîntului și cercetării științifice, precum și documentele fundamentale’ (Carta O.N.U. și Acordul de la Helsinki) în care sînt consfințite drepturile omului. Să se suspende examenele (și verificările) din sesiunea de iarnă 1990 la disciplinele Socialism științific, Economie politică, Filozofie, Probleme fundamentale ale istoriei României. In semestrul al doilea al anului universitar 1989/1990, în locul disciplinei Socialism științific să se predea un curs de Doctrine politice, care, împreună cu disciplinele Economie politică, Fi­lozofie și Științe politice, să aibă caracter obli­gatoriu sau facultativ, in funcție de facultăți. In programul de perfecționare a cadrelor di­dactice din învățămîntul preuniversitar, prima eta­pă a examenului pentru obținerea gradului di­dactic I să se limiteze la susținerea probelor de specialitate. Să se acorde gradul I didactic și profesorilor din seria 1988/1989 care nu l-au ob­ținut din cauza notării cu 9 la proba de Socialism științific. Toate formele de perfecționare a profesorilor din învățămîntul gimnazial si liceal să se înte­meieze numai pe disciplinele de specialitate. Să se fixeze, intr-un timp cît mai scurt, spe­cialitățile și probele pentru examenul de admitere, sesiunea 1990. Să se elaboreze un nou regulament de repar­tizare a absolvenților pe baza unor noii criterii, cu preponderența criteriului pregătirii profesio­nale și a aptitudinilor științifice, renunțîndu-se Comitetul Provizoriu al Frontului Salvării Naționale din UNIVERSITATEA „AL. I. CUZA“ Biroul Senatului Universității (continuare în pag. 3) Д r~ im Cuvînt înainte Omule nu ești obișnuit să trăiești — umil învățat să repeți fraze stereotipe ești ca o pasăre fără aripe ! Doamne cum de s-a putut să uite Omul să vorbească sau să gîndească una și să spună cu totul altceva ca un mecanism-păpușă de mucava Omule învață limba să fie cu gîndul una — a venit timpul să moară minciuna să fie lapte lapte și să trăiești în fapte. * * contul poeziei din sufletul nostru se deschide acum mîngîie sufletul mamei care și-a pierdut în luptă copilul — drumul se deschide către izbîndă (poemul acesta este început). Ion HURJUI Oameni Dar cînd noroiul prinde formă, glas și­­ frumusețe, iar talpa devine amprentă și voință, poți deschide geamul și striga , oameni iar himerele rămîn în țara himerelor, dracii rămîn în țara dracilor cînd poți deschide geamul și striga , oameni împietrii admiri curățenia și nevinovăția și strigi : oameni. 22.12.’89 sîngelui Radu ANDRIESCU fostul imn de stat - o cîntare împotriva României Pînă să trecem la analiza propriu-zisă pe care abia acum o prezentăm atenției publice, ținem să ne referim la unele ante­cedente. In preajma „aprobării“ textului pentru imnul de stat, poetul (și poetul !) numărul unu (pînă ieri) al țării a invitat un grup de scriitori să-și exprime opiniile. Știm că doi din acel grup au fost regretații Beniuc și Stănescu. Se spune că, după ce i-a­ ascultat, „Eroul eroilor“ a conchis : „Rămâne cum este, puteți pleca“. Pentru a supune „dezbaterilor largi“ р [UNK]о [UNK]е [UNK]а imnului de stat, s-a luat măsura ca textul respectiv să fie trimis la redacțiile ziarelor și revistelor. Cum, pe atunci, lu­cram la Convorbiri literare, cînd ne-a căzut sub ochi așa ceva nu am reușit să ne stăpînim furia și am strigat . Imposibil­­ .Un coleg ne-a luat deoparte și ne-a atenționat că nu există nici o șansă de a interveni („...cred că textul e deja aprobat —­ a spus el —■ și microfoanele așteaptă reacțiile noastre“). Nu după mult timp, într-o ședință de redacție, la care participa și un reprezentant al Consiliului Culturii, s-a produs o altă iz­bucnire a noastră , tocmai cînd se așteptau adeziuni pentru Fes­tivalul Cîntarea României, am sfidat amatorismul și am încheiat astfel : Să mai renunțăm la discuțiile astea, atît de lungi, pen­tru că, dacă Beethoven ar fi stat numai in ședințe, nu ar fi ajuns niciodată Beethoven ! Trebuie să spunem că, în aceeași perioadă, încercînd să publicăm una din cele trei piese de teatru,­­pe care tocmai le definitivasem, nu reușisem decît să (continuare în pag. 5) Ioanid ROMANESCU .................... ................................ T­'.i»~m.:lrgssg Dreptate pentru țărani. Dragoste pentru satele noastre Actuala revoluție aparține în primul rînd ti­neretului, dorinței lui fără margini de libertate și dreptate. Cei care au suferit cel mai mult de-a lungul întregii noastre istorii zbuciumate au fost, insă, țăranii, cei care au făurit „mira­colul rural" pe pâmîntul vechii Dacii, împotriva cărora odioasa dictatură a declanșat criminala ofensivă de distrugere materială și­­ spirituală. O mare parte dintre tinerii care s-au sacrificat pen­tru revoluție, care se află încă in luptă, sînt fii de țărani, întreg tineretul, noi toți, sîntem — în perspectivă istorică, prin moșii și strămoșii noștri — fii de țărani ! Să facem ca această societate nouă, aflată in­tr-un marș fără egal în istorie pentru cucerirea libertății și dreptății, să asigure — în sfîrșit — dreptatea și pentru chinuitul țăran român ! Pen­tru țăranii care — intr-un elan patriotic asemă­nător celui întîlnit pe străzile Timișoarei și ale Capitalei în zilele dramatice ale Revoluției — a cucerit independența în 1877, a făurit România Mare în 1918, a eliberat țara de sub fasciști în 1944—1945 ! Pentru țăranul care întotdeauna a cîștigat pentru țară, dar a pierdut pentru sine, fiind marginalizat și deposedat, sub regimul co­munist, de toate drepturile. Odată cu ridicarea monumentelor închinate tinerilor luptători în o­­rașele-erou Timișoara și București, în alte orașe ale țării, trebuie construite în fiecare capitală de județ monumente închinate țăranului român­­ — cea mai năpăstuită ființă a tuturor regimurilor de pînă acum. Artiștii noștri au capacitatea de a esențializa și individualiza — diferit, de la o zonă la alta — personalitatea celui care ne-a asi­gurat pentru vecie originalitate în cultura uni­versală, un loc distinct în lumea civilizațiilor, personalitatea țăranului român ! Dreptate pentru țărani și dragoste pentru satul Conf. dr. Vasile MIFTODE (continuare în pag. 3) ММ—Iii!Ш

Next