Curentul, iunie 1928 (Anul 1, Nr. 136-165)

1928-06-01 / nr. 136

C,»Ro» 136 l mire furific și politic. Sunt descoperiri de stranii stări de lucruri, în țara noastră, desco­periri care nedumeresc chiar pe cel mai sceptic dintre noi. Așa, de pildă, în două reporta­­gii apărute în coloanele „Curen­tului” s’a arătat sub cât de grele învinuiri stau doi din impărți­­to­rii de dreptate din pacinicul o­rășel al Hușilor: prezidentu Costin și judecătorul Bugeag Un detaliu local! — veți zice dv — Fie și așa ! Dar ceea ce numim noi un detaliu local, este o pro­blemă gravă pentru o întreagă regiiune. Locuitorii unui județ în­treg își cereau dreptatea — și și-o cer încă — de la doi oameni, asupra cărora apasă mai mult de­­cât o bănuială. Judecătorul Bugeag, înainte de­ a ocupa jilțul judecătoresc, a trecut pe sălile aceluiaș tribuna în calitate de învinuit și — încă — de invinuit pen­tru cea mai grea dintre faptele pe care le poate săvârși un om , învinuit de­­ omor. Acesta este primul contact al d-lui Bugeag cu justiția, inar­mat cu o ordonanța de neurmă­­rire, d. Bugeag nu s’a mulțumit să rămână un simplu particular. Din scurta-i trecere pe culoarele parchetului ca inculpat, a prins gu­si%pentru magistratură D. Bu­geag a solicitat un post de jude­cător. Unde? In orașul, în care a fost cercetat pentru actul de ucidere, — în Huși ! Un guvern — guvernul Iake Ionescu — i-a refuzat acest loc. Guvernul ur­­mător i l-a acordat. Fostul incul­pat Bugeag a devenit judele Bu­geag. Omul, care trecuse prin tri­­unal cu santinela la spate, dis­­tribue dreptatea. Nu vi se părea acest fapt un capitol de roman senzațional ? Dar, ajuns judecător, a căutat d. Bugeag să-și îndrepte greșala? Cit­iți plângerea, pe care am pu­­blicat-o ieri. După ce trece la ca­tolicism, ca să poată realiza o că­sătorie bogată, — d. Bugeag pu­ne în slujba socrul­­i său — un oarecare om de afaceri Romi la calitatea sa de judecător. La m­­enrlâcuri, mituiri, nimic nu este prea josnic pentru acest magistrat.­­ Și să nu credeți ca lucrează sin­g­ur. Lucrează în tovărășia fostu­­ui procuror Gâdei și cu acope­rirea prezidentului Costin. Jude­cățile nedrepte se țin lanț. Asu­­pra sinistrei firme —­ Gâdei-Bu­­geagi Costin — se îndesesc bă­­nuelile. Vremea trece. Bănuețile devin certitudini. In sfârșit, drep­­tate începe să se facă. Procurorii Gâdei este cel dintâiu înlăturat din nobilul ordin al oamenilor cu robă. Judele Bugeag este trimis de două ori în judecata superio­rilor săi, pentru două serii de a­­părătoare acuzări. Iar preziden­tul Costin, anchetat, pare că­ci și el trimis în judecată. Foarte bine ! Decât, această stare de lucrări nu dăinuește de ieri, de alaltă­­ieri. Dăinuește de ani de zile. Și atunci e firesc să ne întrebăm : cum a fost cu putință acest lu­­cru ? Cum a fost cu putință ca — ani de zile — oameni bănuiți, oa­meni arătați cu degetul de seme­nii lor, oam­eni acuzați în foile lo­cale, — să împlinească totuși ofi­ciul de magistrați? Cum a fost cu putință ca miniștrii de justiție să se succeadă, fără să aducă în­dreptarea pe care o cerea un fi­­nut întreg ? Aci, cazul local de la Huși înce­tează de­ a fi un simplu caz lo­­cal... Intre magistrații care sunt tri­m­iși astăzi în judecată și guver­nele trecute, — s’a statornicit un pact de complicitate, o învoială ticăloasă : „noi, judecătorii, vă asigurăm izbânda în alegeri; dv. j— politicianii­­—■. asigurați ne im­punitatea...» Magistrații s’au achitat de înda­torirea lor. Guvernele și-au împ jplinit angajamentul.­­ Și astfel, ani de zile, un oraș, un­­ ținut întreg a trăit sub un regim colonial — sub regimul pe care î 1*a aplicat tovărășia Gâdei—Bu­geag—Costin. Astăzi se vor îndrepta întru- 0*1 SDa, dar până astăzi oamenii a­­ceștia au judecat, au dat hotă­rî­ri. Aceste hotărâri au rămas de­­finitive și cei nedreptățiți nu au­­ decât o platonică satisfacție, căci toate căile pentru recucerirea dreptului de care au fost furați le sunt astăzi închise. Vă dați seama câtă gravitate stă în această situație ? Câți oa­meni vor fi fost întemnițați fără vină? Câți vinovați vor fi fost scutiți de pedeapsa, ce li­ se cu­­­venea ? Câte bunuri au trecut în­roprietatea celor ce nu aveau repturi asupra lor ? A pune aceste simple, aceste firești întrebări — este de ajuns, fientru a învedera adâncul rău­­ui care — atât de târziu și după atâtea străduinți — câtă a fi în­dreptat. .. " Mai multă repeziciune în să­vârșirea anchetelor, în cerceta­­­rea plângerilor ce se îndreaptă împotriva judecătorilor necin­stiți; mai multă priveghere a fa­­ncțiunii lor; mai multă bă­gare de seamă în alegerea oame­nilor care sunt integrați în nobi­lul ordin judecătoresc! Și toate acestea sunt cu putință, pentru că cei nedemni sunt foarte puțini... Și, mai ales, mai multă precizie în aplicarea sancțiunilor. Căci sancțiunile, care se aplică în urma scandalurilor publice, sunt mult prea tardive... Justiția nu trebue sa fie bă­nuită. Cu atât mai mult,­­ nu trebue să fie acuzata. Acuzați distribuitori de jus­tiție — iată ceea ce nu trebue să se mai vadă, după penibila întâm­­plare dela Huși. Tudor Teodorescu-Bra niște lor despre impre­siile a-im­nisi&u­ie impresiile cu, ca­ri se întoarce d. Mihalache din Cehoslovacia su­pără națiunadismul sudat al „Vii­torului"". Sunt, în adevăr, supără­toare. Cu atât mai supărătoare cu cât sunt mai juste. Oficiosul liberal are însă, în materie, vecina lui doctrină co­modă : nu e patriotic să iei seama că la noi e mai urât, mai sălba­tic și mai murdar ca oriunde aiu­rea. Comunicându-și, prin urmare, impresiile cu sinceritatea brutală cu care se strigă, d. Mihalach­e, să­vârșește un act de lese-naționa­­ism. E simplu. Patriotic lucru e doar atât: să cânți intr’una că or­dine mai deplina, fericire mai si­gură și strălucire mai generoasă ca in România nu e. Ba, dacă vrei să fii și mai patriot ai datoria să atești că nici o țară din lume nu se înfățișează mai frumos orănduită ca a noastră... Țăranul Mihalache­­ are, însă, acest rafinament de sensibilitate. El are ochiul normal și reacțiunea emoțională directă. El spune cu simplitate ceiace vede și mărturi­sește dur ceiace constată... Ü. Mi­h­alache e un recalcitrant al nea­­daptării ! Fruntașul țărănist a avut chiar un cuvânt de-o cruzime care doa­re, poate, prea mult­ ,$alta țigă­nească”. Așa i-a părut o­ lui Miha­­lach­e România după ce văzuse fie chiar numai în pripă — spec­tacolul minunat de muncă, preci­zie și gospodărie pe care-l înfăți­șează Europei în admirare țara (fără tradiție de Stat) a lui Ma­­sarie, înțelegem isbucnirea dureroasă a d-lui Mihalache. Oricine revine in țară după o cât de scurtă că­lătorie în afară, sufere — indife­rent de putința de discreție a su­­ferinței — tot atât cât recentul vi­zitator al Cehoslovaciei. Nu e lo­cul și nici nu e necesar să amă­nunțim prea mult această deza­­stroasă impresie cu care pășește călătorul român pe pământul ță­rii du după ce a străbătut chiar numai străinătatea cea mai apro­piată geografic și spiritual de noi Voi desprinde, însă, un singur element din acest sângeros asalt de pălmuiri morale cari aprind o­­brajii Românului îndată ce-a tre­cut granița patriei. E un lucru de nimic,­­ dar teribil de decisiv și ucigător de simbolic. Care e primul înfățișător al or­­dinei și autorității naționale pe care-l vezi în prima clipă după ce-ai intrat în țară ? E șeful de tren. Ei bine, e întâia imagină de mi­zerie, de dezolare și de suferință, pe care o întâmpini... Ai lăsat din­colo de graniță un domn grav, bi­ne îmbrăcat și bine hrănit, mân­dru și sigur de el, spălat și dichi­sit , găsești dincoace un biet pâr­lit sdrențăros, cu tunică roasă de ofițer și cu pantaloni „fantaisie” cârpiți indecent, cu ghetele scâl­ciate și ochii căzuți de nemâncare. E groaznic. Și e prima recoman­dare a României oficiale.* Dem. Theodorescu va Gocifla național­­ âranista Activitatea guvernuilui este reiasă la un caracter pur poliț­onesc O telegramă din Budapesta — fiindcă la București guver­nul se ferește ca de foc să dea la timp o informație opiniei publice, — anunță chestiunea optanților nu a fost pusă de Consiliul Ligii Nați­unilor la ordinea de zi a viit­oarei sale sesiuni. Probabil că știrea este exactă. Motivele acestei amânări se cunosc și au fost discutate, la vreme, în coloanele noastre. Așa­dar, guvernul d-lui Vin­­tilă Brătianu a scăpat și de perspectiva, jenantă pentru în­treaga lui situație, de a se pre­zenta din nou în fața Ligii Na­țiunilor, după eșecul de astă primăvară, și de perspectiva, aceasta din urmă dezastruoasă, a unei noui înfrângeri. Chiar împrum­utul de stabili­zare, ale cărui tratative au în­ceput, prin lungimea lor, să devie penibile pentru demni­tatea națională a statului ro­mân — nu mai vorbim de pre­stigiul guvernului liberal ! — pare că, în cele din urmă, cu prețul multor jertfe morale și materiale, se va face. Aceasta nu înseamnă însă că situația guvernului e salvată, sau măcar consolidată. La sfâr­șitul unei grele bătălii, obosit și istovit, d. Vintilă Brătianu se găsește în fața unor noui și însemnate dificultăți TACTICA D-LUI IULIU MANIU Partidul național-țărănesc a a­­doptat o tactică, binecunoscută în arta militară, sub numele războiu­lui de guerila, f­ără a risca o lo­vitur­ă mare, care, dacă i-ar putea aduce brusc izbânda dorită, în caz de eșec, ar determina o adevărata catastrofă, d. Iuiu Maniu își hăr­­țuiește adversarul, nedându-i o clipă de odihnă, de răgaz, de re­culegere. In definitiv, examinând impar­țial situația din ultimele ș­ase luni, trebue să constatăm că gu­vernul liberal se mărginește, in chip exclusiv, la disperate sfor­țări externe pentru realizarea u­­ntui împrumut, care să-l salveze de deruta in politica internă, unde a fost redus la rolul de jandarm în permanență pe urmele opoziției Or, nu aceasta este rațiunea exi­stenței unui guvern. Și dacă gu­vernul nu-și poate asigura altfel situația, indărâtnicindu-se în a­­ceasta activitate pur­a polițieneascâ, nu poate ajunge la alt rezultat, decât la compromiterea faimoasei tradiții, în numele căreia partidul liberal își arogă dreptul hegemo­niei politice asupra României. GUVERNUL II... OPOZIȚIE Se pare că d. Iuliu Maniu a înțeles prea bine acest lucru și speculează situația cu multă a­­bilitate, punând mereu în ca­lea guvernului noui piedici, din ce în ce mai serioase. In clipa când, după Alba-Iu­lia, guvernul liberal se soco­tea scăpat de amenințarea­ opo­ziției, și nădăjduia o acalmie in­ternă, în așteptarea fantomati­cului succes extern al împru­mutului, iată că partidul na­­țional-țarănesc proclamă orga­nizarea rezistenței cetățenești pe toată țara și convoacă, la București, o adunare, cu carac­ter de parlament, care, firește, răscolește din nou spiritele, menține agitația internă, spo­rește îngrijorarea externă, și pune din nou guvernul în si­tuația de a-și concentra toate forțele întru supravegherea și contra­cararea acestei noui ac­țiuni. Așa stând lucrurile, nici nu se mai poate vorb­i de uzarea guvernari­i, nu doar de surprinzătoarea încă­păținare, care-i mai ține la putere ; guvernarea liberală a devenit, în fond, o ficțiune. Guver­nează de fapt opoziția, și guvernul la remorca ei, nu face decât să-o urmă­rească , să-o controleze, să-i combată acțiunea, în­deplinind adică, tocmai rolul opoziției, intr-un sistem politic normal. Lynx •mmm* TEAT1A DE SPIRITUL IACOBIN Există un spirit iacobin, un fa­natism social animat de ideia dreptății, fanatism ce se complace intri o atitudine afirmativă și ca­­tegorică. Un iacobin este un vio­lent al unei dreptăți ce vrea să se impună, un iacobin nu este stăpânitul unei doctrine politice, este doar stăpânitul unei emotivi­­tăți politice sociale. Și rar mi s’a dat să văd o mai perfectă întru­­pare a spiritului iacobin ca în prietenul meu, deputatul iurist Adrian C. Brudariu. Articolul «Putregaiul», publi­cat în numărul de ori al «Curen­tului», rezumă perfect o concep­ție și o mentalitate iacobină. Cu aerul cel mai potolit, Adrian C. Brudariu destă­nuește fapte gra­­ve: «Cât timp am fost magistrat, de două ori am fost mutat pentru că am refuzat să fur urnele. Ca și mine, sute de magistrați demni și imparțiali». Nici o învolburare de adjective, nici o crispare ner­voasă, faptul se înfățișează cu o brutală simplitate, pentru a târî încă o altă serie de fapte tot a­­tât de înfiorătoare, fapte îngră­mădite în articolul «Putregaiul». Nu poate fi vorba de afirma­țiile unui subversiv național-ță­­rănist (categorie ce a luat în co­loanele «Viitorului» locul deținut atâta vreme de d. dr. N. Lupu, vândut Moscovei, Budapestei, etc.) ci afirmațiile unui membru al majorității, afirmațiile unei con­­științi oneste, stăpânite de re­volta nemernicei urgii ce se a­­bate asupra oricărui funcționar cinstit. Un magistrat fiindcă refuză să-și necinstească autoritatea fal­sificând voința electorală expri­mată în voturile strânse într-o urnă, este mutat. Un consilier a­­gricol — Adrian Brudariu, îi da și numele­ Bergheanu — fiindcă rezistând ofertelor necinstite a înțeles să apere interesele Statu­lui român, a fost mutat telegrafic din Trei Scaune în Bucovina, și Adrian Brudariu, adaugă: «Con­silierul agricol Bergheanu avea ? copii și trăia într’o mizerie — care nu se poate descrie și pe care tre­­bue s’o vezi ca s’a­i înțelege». Intr’un sat, o obște a fost pră­dată de doi preoți, un avocat și un senator. Ministerul trimite in an­chetă un inspector Braghina și un controlor țuțuianu, nu prea purtat prin lume și cam o­ova la ințelegere. In loc să priceapă că rostul unei anchete este să aco­pere, controlorul stabilește că prea cinstitele fete (două fețe bise­ricești căptușite cu un avocat și un senator), an cam­dat cu totul prin codul penal. Dar se inter­vine la timp și se trimite o nouă anchetă mai civilizată, care își înțelege rostul ei de acoperire. Totul se aranjează ca nimic să nu se schimbe din sacra orânduială a nerușinatei noastre întocmiri so­ciale. Ce vreți să gândească funcțio­­nărul cinstit, disciplinat de cea mai aspră conștiință morală, ce vreți să gândească funcționarul oropsit fiindcă și-a făcut datoria? Acel consilier Bergheanu, cu o casă de copii, prizonier al sără­ciei, când alți colegi de-ai vii, consilieri agricoli ca și el, sunt milionari prin grația operațiilor de împroprietărire, svârșit din ju­dețul Trei Scaune în Bucovina, fiindcă a refuzat să se adapteze mediului moral, umiliții, ofensa­ții unei credinți de cinste munci­toare, romanticii vieții adminis­­trative, care probabil mai spun copiilor cu un orgoliu abia stăpâ­nit «vă voi lăsa moștenire un nu­me cinstit, o nobilă sărăcie a unei vieți fără prihană»; toți acești sin­­guratici persecutați nu devin ele­mente revoluționare ? Nu revoluționarismul de club cu interminabile discursuri și pofte nesătule (am o grozavă spaimă de stomacurile revoluțio­nare, sunt tot atât de nesătule ca și pământul crăpat de secetă) nu revoluționarismul ambițiilor fără plasament, nu acel revoluționa­rism de cruză și gest ce se răsfață în întrunirile publice; mă gândesc la acel revoluționarism ce moc­nește devastator în sufletele o­­neste, în oamenii de treabă, batjo­coriți, în conștiințele curate ul­tragiate. Așa cum sunt prâmlu­te la noi lucrurile, putem spune că există o atmosferă prielnică spi­ritului iacobin. Nu uitați: un ia­cobin este un violent al unei drep­tați ultragiate, este o sensibilitate nevralgică. Și cum soluționează un spirit iacobin dezordinea mo­rală ? Desprind din articolul „Putre­gaiul” al iacohinului Adrian C. Brudariu. ..Pedeapsa cu moartea este singura măsură care ar mai putea împiedica descompunerea prin corupție a statului”. Citind această soluție sumară și expedi­tivă nu revedeți pe iacobinul E­­variste din „Zeilor d­­e sete” de Anatole France ? Vă amintiți a­­cel pacinic burghez care făcea par­te dintr un tribunal revoluționar și trimitea la ghilotină ca nealte­­rată credință, cu aceiași mistică a dreptății, cu care vor fi trimis să fie arși pe rug ereticii, tribunalele inchiziției. Fanatismul religios, politic sau social are aceeaș nor­mă de judecată sumară. De acest spirit iacobin nu se teme nimeni, și doar acest spirit gestează marele decapitări sociale. Și articolul „Putregaiul” al ia­cobinului Adrian C. Brudariu ar putea desmetici diletantismul u­­șuratec al unei morale de lupanar. Aveți teamă de spiritul iacobin care nu-i o moțiune de club revo­luționar... Pamfil Șeicaru ;xVfweff T TuriT© 1928 DirectOR: PA­MFIE ȘEICA.RO REDACȚIA ȘI ADMINISTRAȚIA BULEVARDUL ELISABETA No. 8 7 TELEFON 3120» Veșnicii absenți Cu programul desbaterilor orân­duri pentru douăzeci de zile» a avut loc la Roma conferința pen­tru revizuirea și unificarea legiui­rilor care garantează proprietatea literară și artisticăs . S’au înfățișat reprezentanți ai tuturor neamurilor. Și-au expri­mat deziderate și opin­ii, de­legat ai ținuturilor hiperboreene, despre a căror artă și literatură n avem cele mai vagi idei. După douăzeci de ani, de la începuturile de la Haga, problema proprietății lite­rare și artistice s’a aflat de astă dată înfățișată într’un complex cu totul nebănuit și neprevenit pe vremuri. Progresul teh­nic, cine­matograful și radiofonia, cu mij­loacele de pătrundere în marile masse și cu industrializarea artei și literaturei, au încadrat pro­blema în ritmul vieții moderne, atât de rapid și de profund, încât vechea convenție internațională a­­pare insuficientă și stângace, ca ieșită din rudimentarele trebuinți ale unei epoci preistorice- In lun­gul pomelnic al delegaților ,au putut ceti de aceia, mai mulți teh­­niciani și juriști, decât scriitori și artiști. Multe țări și-au trimis câte o jumătate de duzină, cu propuneri pregătite din timp, studiate tipă­rite. România și-a amintit, despre existența invitației de participare în preziua deschiderii, și a rezolvat chestiunea împuternicind telegra­fic un reprezentant de ultima oră, fără altă indicație decât sfatul blajin de a «e prezenta „conci­liant”. Se temea, vedeți bine, ca nu cumva delegatul improvizat ad-hoc să nu provoace prin atitu­­dinea bătăioasă un conflict artis­tic și literar, mondial . Nărăvita noastră pornire de a improviza în al unsprezecilea ceas specialiști, soluții și legi, n’a dat greș nici de astă dată. Dar soare cu atât mai strâmb Și mai inexp­li­cabilă această vinovată neglijență oficială, cu cât legea noastră pen­tru garantarea proprietății literare și artistice, de dată recentă, era socotită de către participanții con­ferinței ca una din cele mai bune și mai desăvârșită, pomenita în ne­numărate rânduri, citată și dată pilduire. Delegatul României,­­ Theodor Solacolu atașatul nostru de presă la Roma, cărturar subțire și scriitor de subtile nuanțe, s’a văzut din capul locului paralizat în cele mai bune și mai vrednice intenții, prin aerul împuternicirii, vag și neașteptat. In 24 ore, când nu ai nici un contact cu societățile de scriitori și de artiști din țară când ministerul așa zis al artelor nu-ți pune la dispoziție nici mă­car numărul din „Monitorul Ofi­cial” unde s’a tipărit legea româ­nească, devii prin forța lucruri­lor și fără expresii indica fie ofi­cială, ,Conciliant”­, fără voe, ca și cum ai fi trezit brusc din somn și somat să pledezi un proces, de­spre care habar n’ai avut nici prin vis­oare Societatea Scriitorilor ro­mâni, care are acum un domiciliu, n’a aflat din vreme despre exis­tența conferinței ! Și nici celelal­te societăți de artiști plastici, mu­­zicanți etc. ? Și nici societatea pentru răspândirea radiofoniei în România ? Și nici ministerul ar­telor, veșnic absent unde trebue să se afle și prezent unde nu-i fierbe oala ? Conferința a avut o pregătire cu deosebire serioasă, căci interesa sub toate fețele expresia vieții mo­derne. Am văzut programul des­baterilor, procesele, amendamen­tele formulate din vreme de către diferite țări, ca Polonia, Bulgaria, Italia, selecția variată și nume­roasă a delegaților indica o preo­cupare care depășește resortul unui minister și se resfrânge asupra marelui interes general, căci astăzi prin cinematografie, radiofonie, teatru, edituri populare, arta și literatura au devenit hrana spiri­tuală a marelui public, mijloace de propagandă și de educație, înce­tând a se mai adresa numai unei restrânse minorități. Ca să nu ne desmințim, am fost și de astă dată prezenți numai de formă. Aceasta e la urma urmelor o neglijență oficială, în tradiție, departe de a ne surprinde. Dar ne miră cu adevărat, că Societatea Scriitorilor români, a pierdut și acest prilej, pentru a lua contact prin unul sau doi din reprezen­tanții săi, cu scriitorii lumii. Prin aceste legături numai, de la om la om, și prin aceste începuturi de cunoaștere se poate purcede la a­­cea propagandă pentru intrarea literaturii românești in universa­litate, pe caiea trad­ieții lor. Chiar fata cea mai frumoasă din lume rămâne nemăritată, dacă stă acasă, ascunsă după ușe, mai ales când destinele i le păzește un părinte atât de hâtru ca d. Al. Lapedatu. Cesar Petrescu Jean Cocteau II. de PAUL STERI­AN T­eatrul Având în minte înțelesul expe­rienței lăuntrice a lui Cocteau, putem să ne ocupăm cu mult fo­los de teatrul lui, care reprezintă una din cele mai isbutite reali­zări ale teatrului francez de după răsboiu, împreună cu câțiva prieteni,­­ pictori, scriitori, muzicanți din cei mai de frunte: Darius Mil­haud, Raoul Dufy, Picasso, Ar­tur Honegger, Jean V. Hugo, Georges Auric, Poulenc, Ger­maine Taillaferre, Jeanne Lagot,­­ pe care-i animă și cărora le coordonează eforturile, Cocteau caută sincer o cale nouă în tea­tru. O cale nouă nu fiindcă ar alerga Cocteau și prietenii săi după noutate, ci fiindcă ei voesc să afle în teatru un mijloc de expresie adecvat sufletului nou al grexnilor noul. Sufletul acesta nou nu se mai chinuiește cu rezolvirea proble­­melor psihologice ori sociale,­­ ca în teatrul de dinainte de războiu, el țintește mai sus. Cocteau schimbă centrul de gravitate al piesei de teatru. Nu omul va fi pivotul acțiunii, ci pu­terile cari-l covârșesc. Metafizicul, Destinul, tragicul iau locul teme­lor învechite. Teatrul lui Cocteau este în primul rând o revenire la Tragedia antică. Va cerceta deci Cocteau cu deo­sebită atenție tragedia greacă. A organiza insă reprezentarea unei tragedii antice este foarte greu. Fiindcă spectacolul antic era mai mult de­cât textul scris pe care-l avem noi astăzi. Și cine poate arăta în ce consta întregul acestui specta­col » .«Vai arheologia nu aapă «încă destul tăcerea și golul grec. «Muzică și gesturi misterioase se «îngrămădesc pe ruinele Atenei. «Turistul respiră un aer ușor «mai plin de comori decât un «mormânt regesc. («Les marias » «la Tour Eiffel» — Préface). Fără destăinuirea acestor taine, nu se poate monta un spectacol așa cum l-a montat de pildă Sofocle. Cocteau va trebui deci să inven­teze ceva analog, nu identic, pă­truns numai de spiritul spectaco­lului grec, fără a putea­­ să-l re­dea întocmai. Pe lângă această greutate, in­tervine o alta. Ritmul vremii noastre este deosebit de cel al antichității. E necesară o adap­tare la pasul vremii noastre. («Am pus Antigona în ritmul epocii noastre»). (Oedip-Roi, préface). De aceea Cocteau descoperă un mijloc simplu, dar original de a re­da o tragedie antică. O retopește și o simplifică, lăsându-i esenția­lul: «O fotografie din aeroplan... «...In sbor, mari frumuseți dispar, «artele apar, se formează apro­­­pieri, blocuri, umbre, unghiuri, «reliefuri neașteptate». Și «...fiindcă sbor deasupra u­­­nui text celebru, fiecare crede «că îl aude pentru prima oară». (Antigone). In felul acesta copiază Cocteau Antigona ca o schiță de pe un tablou celebru, reîmprospătând-o. De ce a ales Cocteau mai întâi Antigona ? Din afinități sufletești, singur o mărturisește. «Este sfân­ta mea» și «rolul Antigonei este strigătul revoltei și al rațiunei», spune el în notele asupra Anti­gonei. Antigona este un pas în viața sufletească și teatrală a lui Coc­teau. * Din acelaș dar de simplificare, de a extrage esența unei tragedii, Cocteau continuă experiența și supune aceleiaș operații de înti­nerire (cum singur o spune în pro­logul la Antigona, la reprezenta­ția din 192?) celebra piesă a lui Shakespeare, «Romeo și Julietta». «In ce privește «Romeo», am voit să operez o dramă de Shakes­peare, să găsesc osul sub orna­ment. Am ales deci drama cea mai împodobită, cea mai întor­zonată». (Antigone — Notes). Și, mergând mai departe, Oedip—Rege va avea aceeaș soartă. Aci însă, «era vorba mai puțin de a face o schiță repede, cât de a repicta o veche capo­­d’opera, a o desbârci, a curați uju­­teriilor moarte, a-i da la o parte patina, care ne dă satisfacții cu timpul în privința unei opere me­diocre, dar niciodată nu adaogă nimic unei capod’opere, orice s’ar zice». (Oedip-Rol, Préface). (De ce alege Cocteau pe Oedip, am spus-o în foiletonul trecut). Simplificarea aceasta face pe Cocteau să găsească adevăratul sens al teatrului. Nu vorbele, nici poezia vorbei vor fi importante. Piesa nu va fi o «poezie în tea­tru», ci o «poezie de teatru». Acțiunea presei, trebuie să fie în imagini, nu textul. «Poezia de­­ teatru este o dantelă delicată, «greu de văzut de departe. «Poe, «zia de teatru» ar fi o dantela «groasă, dantelă de frânghie, o «corabie pe mare». Cocteau nu va căuta deci poe­zia teatrală în împerecheri de vorbe, ci în împerechieri de ac­țiuni, de situații. Piesa de teatru, la Cocteau, ca și în tot teatrul contemporan, este (Continuare în imtt­­ri­a).} costiNEsam Cu toată impietatea și lipsa di­lat­ă care caracterizează pe zia­ristul născut și silit să trăiască in Bucureștii domnului Costines­­cu, trebue să turburăm și astăzi liniștea primarului Capitalei, m­a­­nie trom­a­tu-Să ■""S i­ f­i ieșit — n luna doliului în care l-a înveșmân­tat eșuarea împrumutului clan­destin.­­ y Vi! A fost odată, în Țara Munte­nească, un haiduc de neam boe­­resc, cu numele de Iancu Jianu Apucăturile lui haiducești le-au moștenit fabricanții de borhot municipal strânși în gardă preto­riană în jurul domnului Costines­­cu ț­in, și doctor). Iar numele lui l-a moștenit o șosea, pe care au avut loc anul acesta serbările zilei de 10 Mai.­­ Au fost deci, odată, acolo, o tri­bună regală și alta diplomatică Ambele au dispărut a doua zi după defilare. Și astăzi, pe locul sfințit de d. Vintia Brătianu, care a avut gentilețea să se lase cine­matografiat în ziua aceea alături de Majestatea Sa Regele și de fa­milia regală, — gropile în cari s'au împlântat stâlpii tribunei au rămas să casce la lună. Nimeni nu se îndură să se astupe, — ni­meni nu se gândește să le niveleze. Iar drumeții, noaptea, blestemă la rim&ne și Municipiu, în clipa când, — asemeni primarului și guvernului, — se pomenesc cu un picior în groapă. In fața locului tribunei de­functe, se deschide, spre Parcul Filipescul—a cărui stare de plâm­b desena chiar zilele trecute dom­nul N. Ior­ga), — o stradă : Aleea Alexandru, pe care se găsesc astăzi nouă legațiuni străine: cea polonă și cea japoneză. S’a întâmplat să văd trecând spre locul serbării, în ziua defi­lării, ambele automobile cu mi­niștrii acestor două State. Printre gropile și spărturile străzii mașina legațiunii japoneze se hălăbănea cu o rață leșească , iar mașina ministrului polon, strecurându-se în fantastice zigzaguri printre craterele aleei, sălta și sughița pe arcuri ca un cuirasat de pe coasta bântuită de cutremure a Japoniei. Nu știm, la ora aceasta, dacă vreunul din acești miniștri-martiri a ajuns la tribuna diplomatică fără avarii, — sau cu jobenul intact. Hai să zicem că reprezentantul Japoniei nu contează, — el a­­vând obicinuința cutremurelor. Dar cel al Poloniei ? E ministru al unei țări aliate, — nu?, — și pe care nu aveam nici un interes să-l ucidem, — aplicându-i siste­mul suferit (se zice) de colonelul Stârcea la Budapesta. Și totuși, în fiecare zi, în clipa când pornesc spre oraș,­­ invitații legației și ei sunt asasinați pe la bază, prin gropile aleei Alexandru, printre­ cari sunt siliți să se împleticească cu d. Leonte Moldovanu când iese dela bodegă. A primi pe cineva, din afară, înseamnă nu atât a-i primi scri­surile de acreditare, la sosire, cât a-l găzdui decent, în tot timpul șederii lui în țară. D. Costinescu — om de lume, — nu știe aceasta fost Dimitrescu

Next