Curentul, iunie 1928 (Anul 1, Nr. 136-165)
1928-06-01 / nr. 136
C,»Ro» 136 l mire furific și politic. Sunt descoperiri de stranii stări de lucruri, în țara noastră, descoperiri care nedumeresc chiar pe cel mai sceptic dintre noi. Așa, de pildă, în două reportagii apărute în coloanele „Curentului” s’a arătat sub cât de grele învinuiri stau doi din impărțitorii de dreptate din pacinicul orășel al Hușilor: prezidentu Costin și judecătorul Bugeag Un detaliu local! — veți zice dv — Fie și așa ! Dar ceea ce numim noi un detaliu local, este o problemă gravă pentru o întreagă regiiune. Locuitorii unui județ întreg își cereau dreptatea — și și-o cer încă — de la doi oameni, asupra cărora apasă mai mult decât o bănuială. Judecătorul Bugeag, înainte de a ocupa jilțul judecătoresc, a trecut pe sălile aceluiaș tribuna în calitate de învinuit și — încă — de invinuit pentru cea mai grea dintre faptele pe care le poate săvârși un om , învinuit de omor. Acesta este primul contact al d-lui Bugeag cu justiția, inarmat cu o ordonanța de neurmărire, d. Bugeag nu s’a mulțumit să rămână un simplu particular. Din scurta-i trecere pe culoarele parchetului ca inculpat, a prins gusi%pentru magistratură D. Bugeag a solicitat un post de judecător. Unde? In orașul, în care a fost cercetat pentru actul de ucidere, — în Huși ! Un guvern — guvernul Iake Ionescu — i-a refuzat acest loc. Guvernul următor i l-a acordat. Fostul inculpat Bugeag a devenit judele Bugeag. Omul, care trecuse prin triunal cu santinela la spate, distribue dreptatea. Nu vi se părea acest fapt un capitol de roman senzațional ? Dar, ajuns judecător, a căutat d. Bugeag să-și îndrepte greșala? Citiți plângerea, pe care am publicat-o ieri. După ce trece la catolicism, ca să poată realiza o căsătorie bogată, — d. Bugeag pune în slujba socruli său — un oarecare om de afaceri Romi la calitatea sa de judecător. La menrlâcuri, mituiri, nimic nu este prea josnic pentru acest magistrat. Și să nu credeți ca lucrează singur. Lucrează în tovărășia fostuui procuror Gâdei și cu acoperirea prezidentului Costin. Judecățile nedrepte se țin lanț. Asupra sinistrei firme — Gâdei-Bugeagi Costin — se îndesesc bănuelile. Vremea trece. Bănuețile devin certitudini. In sfârșit, dreptate începe să se facă. Procurorii Gâdei este cel dintâiu înlăturat din nobilul ordin al oamenilor cu robă. Judele Bugeag este trimis de două ori în judecata superiorilor săi, pentru două serii de apărătoare acuzări. Iar prezidentul Costin, anchetat, pare căci și el trimis în judecată. Foarte bine ! Decât, această stare de lucrări nu dăinuește de ieri, de alaltăieri. Dăinuește de ani de zile. Și atunci e firesc să ne întrebăm : cum a fost cu putință acest lucru ? Cum a fost cu putință ca — ani de zile — oameni bănuiți, oameni arătați cu degetul de semenii lor, oameni acuzați în foile locale, — să împlinească totuși oficiul de magistrați? Cum a fost cu putință ca miniștrii de justiție să se succeadă, fără să aducă îndreptarea pe care o cerea un finut întreg ? Aci, cazul local de la Huși încetează de a fi un simplu caz local... Intre magistrații care sunt trimiși astăzi în judecată și guvernele trecute, — s’a statornicit un pact de complicitate, o învoială ticăloasă : „noi, judecătorii, vă asigurăm izbânda în alegeri; dv. j— politicianii—■. asigurați ne impunitatea...» Magistrații s’au achitat de îndatorirea lor. Guvernele și-au împ jplinit angajamentul. Și astfel, ani de zile, un oraș, un ținut întreg a trăit sub un regim colonial — sub regimul pe care î 1*a aplicat tovărășia Gâdei—Bugeag—Costin. Astăzi se vor îndrepta întru- 0*1 SDa, dar până astăzi oamenii aceștia au judecat, au dat hotărîri. Aceste hotărâri au rămas definitive și cei nedreptățiți nu au decât o platonică satisfacție, căci toate căile pentru recucerirea dreptului de care au fost furați le sunt astăzi închise. Vă dați seama câtă gravitate stă în această situație ? Câți oameni vor fi fost întemnițați fără vină? Câți vinovați vor fi fost scutiți de pedeapsa, ce li se cuvenea ? Câte bunuri au trecut înroprietatea celor ce nu aveau repturi asupra lor ? A pune aceste simple, aceste firești întrebări — este de ajuns, fientru a învedera adâncul răuui care — atât de târziu și după atâtea străduinți — câtă a fi îndreptat. .. " Mai multă repeziciune în săvârșirea anchetelor, în cercetarea plângerilor ce se îndreaptă împotriva judecătorilor necinstiți; mai multă priveghere a fancțiunii lor; mai multă băgare de seamă în alegerea oamenilor care sunt integrați în nobilul ordin judecătoresc! Și toate acestea sunt cu putință, pentru că cei nedemni sunt foarte puțini... Și, mai ales, mai multă precizie în aplicarea sancțiunilor. Căci sancțiunile, care se aplică în urma scandalurilor publice, sunt mult prea tardive... Justiția nu trebue sa fie bănuită. Cu atât mai mult, nu trebue să fie acuzata. Acuzați distribuitori de justiție — iată ceea ce nu trebue să se mai vadă, după penibila întâmplare dela Huși. Tudor Teodorescu-Bra niște lor despre impresiile a-imnisi&uie impresiile cu, cari se întoarce d. Mihalache din Cehoslovacia supără națiunadismul sudat al „Viitorului"". Sunt, în adevăr, supărătoare. Cu atât mai supărătoare cu cât sunt mai juste. Oficiosul liberal are însă, în materie, vecina lui doctrină comodă : nu e patriotic să iei seama că la noi e mai urât, mai sălbatic și mai murdar ca oriunde aiurea. Comunicându-și, prin urmare, impresiile cu sinceritatea brutală cu care se strigă, d. Mihalache, săvârșește un act de lese-naționaism. E simplu. Patriotic lucru e doar atât: să cânți intr’una că ordine mai deplina, fericire mai sigură și strălucire mai generoasă ca in România nu e. Ba, dacă vrei să fii și mai patriot ai datoria să atești că nici o țară din lume nu se înfățișează mai frumos orănduită ca a noastră... Țăranul Mihalache are, însă, acest rafinament de sensibilitate. El are ochiul normal și reacțiunea emoțională directă. El spune cu simplitate ceiace vede și mărturisește dur ceiace constată... Ü. Mihalache e un recalcitrant al neadaptării ! Fruntașul țărănist a avut chiar un cuvânt de-o cruzime care doare, poate, prea mult ,$alta țigănească”. Așa i-a părut o lui Mihalache România după ce văzuse fie chiar numai în pripă — spectacolul minunat de muncă, precizie și gospodărie pe care-l înfățișează Europei în admirare țara (fără tradiție de Stat) a lui Masarie, înțelegem isbucnirea dureroasă a d-lui Mihalache. Oricine revine in țară după o cât de scurtă călătorie în afară, sufere — indiferent de putința de discreție a suferinței — tot atât cât recentul vizitator al Cehoslovaciei. Nu e locul și nici nu e necesar să amănunțim prea mult această dezastroasă impresie cu care pășește călătorul român pe pământul țării du după ce a străbătut chiar numai străinătatea cea mai apropiată geografic și spiritual de noi Voi desprinde, însă, un singur element din acest sângeros asalt de pălmuiri morale cari aprind obrajii Românului îndată ce-a trecut granița patriei. E un lucru de nimic, dar teribil de decisiv și ucigător de simbolic. Care e primul înfățișător al ordinei și autorității naționale pe care-l vezi în prima clipă după ce-ai intrat în țară ? E șeful de tren. Ei bine, e întâia imagină de mizerie, de dezolare și de suferință, pe care o întâmpini... Ai lăsat dincolo de graniță un domn grav, bine îmbrăcat și bine hrănit, mândru și sigur de el, spălat și dichisit , găsești dincoace un biet pârlit sdrențăros, cu tunică roasă de ofițer și cu pantaloni „fantaisie” cârpiți indecent, cu ghetele scâlciate și ochii căzuți de nemâncare. E groaznic. Și e prima recomandare a României oficiale.* Dem. Theodorescu va Gocifla național âranista Activitatea guvernuilui este reiasă la un caracter pur polițonesc O telegramă din Budapesta — fiindcă la București guvernul se ferește ca de foc să dea la timp o informație opiniei publice, — anunță chestiunea optanților nu a fost pusă de Consiliul Ligii Națiunilor la ordinea de zi a viitoarei sale sesiuni. Probabil că știrea este exactă. Motivele acestei amânări se cunosc și au fost discutate, la vreme, în coloanele noastre. Așadar, guvernul d-lui Vintilă Brătianu a scăpat și de perspectiva, jenantă pentru întreaga lui situație, de a se prezenta din nou în fața Ligii Națiunilor, după eșecul de astă primăvară, și de perspectiva, aceasta din urmă dezastruoasă, a unei noui înfrângeri. Chiar împrumutul de stabilizare, ale cărui tratative au început, prin lungimea lor, să devie penibile pentru demnitatea națională a statului român — nu mai vorbim de prestigiul guvernului liberal ! — pare că, în cele din urmă, cu prețul multor jertfe morale și materiale, se va face. Aceasta nu înseamnă însă că situația guvernului e salvată, sau măcar consolidată. La sfârșitul unei grele bătălii, obosit și istovit, d. Vintilă Brătianu se găsește în fața unor noui și însemnate dificultăți TACTICA D-LUI IULIU MANIU Partidul național-țărănesc a adoptat o tactică, binecunoscută în arta militară, sub numele războiului de guerila, fără a risca o lovitură mare, care, dacă i-ar putea aduce brusc izbânda dorită, în caz de eșec, ar determina o adevărata catastrofă, d. Iuiu Maniu își hărțuiește adversarul, nedându-i o clipă de odihnă, de răgaz, de reculegere. In definitiv, examinând imparțial situația din ultimele șase luni, trebue să constatăm că guvernul liberal se mărginește, in chip exclusiv, la disperate sforțări externe pentru realizarea untui împrumut, care să-l salveze de deruta in politica internă, unde a fost redus la rolul de jandarm în permanență pe urmele opoziției Or, nu aceasta este rațiunea existenței unui guvern. Și dacă guvernul nu-și poate asigura altfel situația, indărâtnicindu-se în aceasta activitate pura polițieneascâ, nu poate ajunge la alt rezultat, decât la compromiterea faimoasei tradiții, în numele căreia partidul liberal își arogă dreptul hegemoniei politice asupra României. GUVERNUL II... OPOZIȚIE Se pare că d. Iuliu Maniu a înțeles prea bine acest lucru și speculează situația cu multă abilitate, punând mereu în calea guvernului noui piedici, din ce în ce mai serioase. In clipa când, după Alba-Iulia, guvernul liberal se socotea scăpat de amenințarea opoziției, și nădăjduia o acalmie internă, în așteptarea fantomaticului succes extern al împrumutului, iată că partidul național-țarănesc proclamă organizarea rezistenței cetățenești pe toată țara și convoacă, la București, o adunare, cu caracter de parlament, care, firește, răscolește din nou spiritele, menține agitația internă, sporește îngrijorarea externă, și pune din nou guvernul în situația de a-și concentra toate forțele întru supravegherea și contracararea acestei noui acțiuni. Așa stând lucrurile, nici nu se mai poate vorbi de uzarea guvernarii, nu doar de surprinzătoarea încăpăținare, care-i mai ține la putere ; guvernarea liberală a devenit, în fond, o ficțiune. Guvernează de fapt opoziția, și guvernul la remorca ei, nu face decât să-o urmărească , să-o controleze, să-i combată acțiunea, îndeplinind adică, tocmai rolul opoziției, intr-un sistem politic normal. Lynx •mmm* TEAT1A DE SPIRITUL IACOBIN Există un spirit iacobin, un fanatism social animat de ideia dreptății, fanatism ce se complace intri o atitudine afirmativă și categorică. Un iacobin este un violent al unei dreptăți ce vrea să se impună, un iacobin nu este stăpânitul unei doctrine politice, este doar stăpânitul unei emotivități politice sociale. Și rar mi s’a dat să văd o mai perfectă întrupare a spiritului iacobin ca în prietenul meu, deputatul iurist Adrian C. Brudariu. Articolul «Putregaiul», publicat în numărul de ori al «Curentului», rezumă perfect o concepție și o mentalitate iacobină. Cu aerul cel mai potolit, Adrian C. Brudariu destănuește fapte grave: «Cât timp am fost magistrat, de două ori am fost mutat pentru că am refuzat să fur urnele. Ca și mine, sute de magistrați demni și imparțiali». Nici o învolburare de adjective, nici o crispare nervoasă, faptul se înfățișează cu o brutală simplitate, pentru a târî încă o altă serie de fapte tot atât de înfiorătoare, fapte îngrămădite în articolul «Putregaiul». Nu poate fi vorba de afirmațiile unui subversiv național-țărănist (categorie ce a luat în coloanele «Viitorului» locul deținut atâta vreme de d. dr. N. Lupu, vândut Moscovei, Budapestei, etc.) ci afirmațiile unui membru al majorității, afirmațiile unei conștiinți oneste, stăpânite de revolta nemernicei urgii ce se abate asupra oricărui funcționar cinstit. Un magistrat fiindcă refuză să-și necinstească autoritatea falsificând voința electorală exprimată în voturile strânse într-o urnă, este mutat. Un consilier agricol — Adrian Brudariu, îi da și numele Bergheanu — fiindcă rezistând ofertelor necinstite a înțeles să apere interesele Statului român, a fost mutat telegrafic din Trei Scaune în Bucovina, și Adrian Brudariu, adaugă: «Consilierul agricol Bergheanu avea ? copii și trăia într’o mizerie — care nu se poate descrie și pe care trebue s’o vezi ca s’ai înțelege». Intr’un sat, o obște a fost prădată de doi preoți, un avocat și un senator. Ministerul trimite in anchetă un inspector Braghina și un controlor țuțuianu, nu prea purtat prin lume și cam oova la ințelegere. In loc să priceapă că rostul unei anchete este să acopere, controlorul stabilește că prea cinstitele fete (două fețe bisericești căptușite cu un avocat și un senator), an camdat cu totul prin codul penal. Dar se intervine la timp și se trimite o nouă anchetă mai civilizată, care își înțelege rostul ei de acoperire. Totul se aranjează ca nimic să nu se schimbe din sacra orânduială a nerușinatei noastre întocmiri sociale. Ce vreți să gândească funcționărul cinstit, disciplinat de cea mai aspră conștiință morală, ce vreți să gândească funcționarul oropsit fiindcă și-a făcut datoria? Acel consilier Bergheanu, cu o casă de copii, prizonier al sărăciei, când alți colegi de-ai vii, consilieri agricoli ca și el, sunt milionari prin grația operațiilor de împroprietărire, svârșit din județul Trei Scaune în Bucovina, fiindcă a refuzat să se adapteze mediului moral, umiliții, ofensații unei credinți de cinste muncitoare, romanticii vieții administrative, care probabil mai spun copiilor cu un orgoliu abia stăpânit «vă voi lăsa moștenire un nume cinstit, o nobilă sărăcie a unei vieți fără prihană»; toți acești singuratici persecutați nu devin elemente revoluționare ? Nu revoluționarismul de club cu interminabile discursuri și pofte nesătule (am o grozavă spaimă de stomacurile revoluționare, sunt tot atât de nesătule ca și pământul crăpat de secetă) nu revoluționarismul ambițiilor fără plasament, nu acel revoluționarism de cruză și gest ce se răsfață în întrunirile publice; mă gândesc la acel revoluționarism ce mocnește devastator în sufletele oneste, în oamenii de treabă, batjocoriți, în conștiințele curate ultragiate. Așa cum sunt prâmlute la noi lucrurile, putem spune că există o atmosferă prielnică spiritului iacobin. Nu uitați: un iacobin este un violent al unei dreptați ultragiate, este o sensibilitate nevralgică. Și cum soluționează un spirit iacobin dezordinea morală ? Desprind din articolul „Putregaiul” al iacohinului Adrian C. Brudariu. ..Pedeapsa cu moartea este singura măsură care ar mai putea împiedica descompunerea prin corupție a statului”. Citind această soluție sumară și expeditivă nu revedeți pe iacobinul Evariste din „Zeilor de sete” de Anatole France ? Vă amintiți acel pacinic burghez care făcea parte dintr un tribunal revoluționar și trimitea la ghilotină ca nealterată credință, cu aceiași mistică a dreptății, cu care vor fi trimis să fie arși pe rug ereticii, tribunalele inchiziției. Fanatismul religios, politic sau social are aceeaș normă de judecată sumară. De acest spirit iacobin nu se teme nimeni, și doar acest spirit gestează marele decapitări sociale. Și articolul „Putregaiul” al iacobinului Adrian C. Brudariu ar putea desmetici diletantismul ușuratec al unei morale de lupanar. Aveți teamă de spiritul iacobin care nu-i o moțiune de club revoluționar... Pamfil Șeicaru ;xVfweff T TuriT© 1928 DirectOR: PAMFIE ȘEICA.RO REDACȚIA ȘI ADMINISTRAȚIA BULEVARDUL ELISABETA No. 8 7 TELEFON 3120» Veșnicii absenți Cu programul desbaterilor orânduri pentru douăzeci de zile» a avut loc la Roma conferința pentru revizuirea și unificarea legiuirilor care garantează proprietatea literară și artisticăs . S’au înfățișat reprezentanți ai tuturor neamurilor. Și-au exprimat deziderate și opinii, delegat ai ținuturilor hiperboreene, despre a căror artă și literatură n avem cele mai vagi idei. După douăzeci de ani, de la începuturile de la Haga, problema proprietății literare și artistice s’a aflat de astă dată înfățișată într’un complex cu totul nebănuit și neprevenit pe vremuri. Progresul tehnic, cinematograful și radiofonia, cu mijloacele de pătrundere în marile masse și cu industrializarea artei și literaturei, au încadrat problema în ritmul vieții moderne, atât de rapid și de profund, încât vechea convenție internațională apare insuficientă și stângace, ca ieșită din rudimentarele trebuinți ale unei epoci preistorice- In lungul pomelnic al delegaților ,au putut ceti de aceia, mai mulți tehniciani și juriști, decât scriitori și artiști. Multe țări și-au trimis câte o jumătate de duzină, cu propuneri pregătite din timp, studiate tipărite. România și-a amintit, despre existența invitației de participare în preziua deschiderii, și a rezolvat chestiunea împuternicind telegrafic un reprezentant de ultima oră, fără altă indicație decât sfatul blajin de a «e prezenta „conciliant”. Se temea, vedeți bine, ca nu cumva delegatul improvizat ad-hoc să nu provoace prin atitudinea bătăioasă un conflict artistic și literar, mondial . Nărăvita noastră pornire de a improviza în al unsprezecilea ceas specialiști, soluții și legi, n’a dat greș nici de astă dată. Dar soare cu atât mai strâmb Și mai inexplicabilă această vinovată neglijență oficială, cu cât legea noastră pentru garantarea proprietății literare și artistice, de dată recentă, era socotită de către participanții conferinței ca una din cele mai bune și mai desăvârșită, pomenita în nenumărate rânduri, citată și dată pilduire. Delegatul României, Theodor Solacolu atașatul nostru de presă la Roma, cărturar subțire și scriitor de subtile nuanțe, s’a văzut din capul locului paralizat în cele mai bune și mai vrednice intenții, prin aerul împuternicirii, vag și neașteptat. In 24 ore, când nu ai nici un contact cu societățile de scriitori și de artiști din țară când ministerul așa zis al artelor nu-ți pune la dispoziție nici măcar numărul din „Monitorul Oficial” unde s’a tipărit legea românească, devii prin forța lucrurilor și fără expresii indica fie oficială, ,Conciliant”, fără voe, ca și cum ai fi trezit brusc din somn și somat să pledezi un proces, despre care habar n’ai avut nici prin visoare Societatea Scriitorilor români, care are acum un domiciliu, n’a aflat din vreme despre existența conferinței ! Și nici celelalte societăți de artiști plastici, muzicanți etc. ? Și nici societatea pentru răspândirea radiofoniei în România ? Și nici ministerul artelor, veșnic absent unde trebue să se afle și prezent unde nu-i fierbe oala ? Conferința a avut o pregătire cu deosebire serioasă, căci interesa sub toate fețele expresia vieții moderne. Am văzut programul desbaterilor, procesele, amendamentele formulate din vreme de către diferite țări, ca Polonia, Bulgaria, Italia, selecția variată și numeroasă a delegaților indica o preocupare care depășește resortul unui minister și se resfrânge asupra marelui interes general, căci astăzi prin cinematografie, radiofonie, teatru, edituri populare, arta și literatura au devenit hrana spirituală a marelui public, mijloace de propagandă și de educație, încetând a se mai adresa numai unei restrânse minorități. Ca să nu ne desmințim, am fost și de astă dată prezenți numai de formă. Aceasta e la urma urmelor o neglijență oficială, în tradiție, departe de a ne surprinde. Dar ne miră cu adevărat, că Societatea Scriitorilor români, a pierdut și acest prilej, pentru a lua contact prin unul sau doi din reprezentanții săi, cu scriitorii lumii. Prin aceste legături numai, de la om la om, și prin aceste începuturi de cunoaștere se poate purcede la acea propagandă pentru intrarea literaturii românești in universalitate, pe caiea tradieții lor. Chiar fata cea mai frumoasă din lume rămâne nemăritată, dacă stă acasă, ascunsă după ușe, mai ales când destinele i le păzește un părinte atât de hâtru ca d. Al. Lapedatu. Cesar Petrescu Jean Cocteau II. de PAUL STERIAN Teatrul Având în minte înțelesul experienței lăuntrice a lui Cocteau, putem să ne ocupăm cu mult folos de teatrul lui, care reprezintă una din cele mai isbutite realizări ale teatrului francez de după răsboiu, împreună cu câțiva prieteni, pictori, scriitori, muzicanți din cei mai de frunte: Darius Milhaud, Raoul Dufy, Picasso, Artur Honegger, Jean V. Hugo, Georges Auric, Poulenc, Germaine Taillaferre, Jeanne Lagot, pe care-i animă și cărora le coordonează eforturile, Cocteau caută sincer o cale nouă în teatru. O cale nouă nu fiindcă ar alerga Cocteau și prietenii săi după noutate, ci fiindcă ei voesc să afle în teatru un mijloc de expresie adecvat sufletului nou al grexnilor noul. Sufletul acesta nou nu se mai chinuiește cu rezolvirea problemelor psihologice ori sociale, ca în teatrul de dinainte de războiu, el țintește mai sus. Cocteau schimbă centrul de gravitate al piesei de teatru. Nu omul va fi pivotul acțiunii, ci puterile cari-l covârșesc. Metafizicul, Destinul, tragicul iau locul temelor învechite. Teatrul lui Cocteau este în primul rând o revenire la Tragedia antică. Va cerceta deci Cocteau cu deosebită atenție tragedia greacă. A organiza insă reprezentarea unei tragedii antice este foarte greu. Fiindcă spectacolul antic era mai mult decât textul scris pe care-l avem noi astăzi. Și cine poate arăta în ce consta întregul acestui spectacol » .«Vai arheologia nu aapă «încă destul tăcerea și golul grec. «Muzică și gesturi misterioase se «îngrămădesc pe ruinele Atenei. «Turistul respiră un aer ușor «mai plin de comori decât un «mormânt regesc. («Les marias » «la Tour Eiffel» — Préface). Fără destăinuirea acestor taine, nu se poate monta un spectacol așa cum l-a montat de pildă Sofocle. Cocteau va trebui deci să inventeze ceva analog, nu identic, pătruns numai de spiritul spectacolului grec, fără a putea să-l redea întocmai. Pe lângă această greutate, intervine o alta. Ritmul vremii noastre este deosebit de cel al antichității. E necesară o adaptare la pasul vremii noastre. («Am pus Antigona în ritmul epocii noastre»). (Oedip-Roi, préface). De aceea Cocteau descoperă un mijloc simplu, dar original de a reda o tragedie antică. O retopește și o simplifică, lăsându-i esențialul: «O fotografie din aeroplan... «...In sbor, mari frumuseți dispar, «artele apar, se formează apropieri, blocuri, umbre, unghiuri, «reliefuri neașteptate». Și «...fiindcă sbor deasupra unui text celebru, fiecare crede «că îl aude pentru prima oară». (Antigone). In felul acesta copiază Cocteau Antigona ca o schiță de pe un tablou celebru, reîmprospătând-o. De ce a ales Cocteau mai întâi Antigona ? Din afinități sufletești, singur o mărturisește. «Este sfânta mea» și «rolul Antigonei este strigătul revoltei și al rațiunei», spune el în notele asupra Antigonei. Antigona este un pas în viața sufletească și teatrală a lui Cocteau. * Din acelaș dar de simplificare, de a extrage esența unei tragedii, Cocteau continuă experiența și supune aceleiaș operații de întinerire (cum singur o spune în prologul la Antigona, la reprezentația din 192?) celebra piesă a lui Shakespeare, «Romeo și Julietta». «In ce privește «Romeo», am voit să operez o dramă de Shakespeare, să găsesc osul sub ornament. Am ales deci drama cea mai împodobită, cea mai întorzonată». (Antigone — Notes). Și, mergând mai departe, Oedip—Rege va avea aceeaș soartă. Aci însă, «era vorba mai puțin de a face o schiță repede, cât de a repicta o veche capod’opera, a o desbârci, a curați ujuteriilor moarte, a-i da la o parte patina, care ne dă satisfacții cu timpul în privința unei opere mediocre, dar niciodată nu adaogă nimic unei capod’opere, orice s’ar zice». (Oedip-Rol, Préface). (De ce alege Cocteau pe Oedip, am spus-o în foiletonul trecut). Simplificarea aceasta face pe Cocteau să găsească adevăratul sens al teatrului. Nu vorbele, nici poezia vorbei vor fi importante. Piesa nu va fi o «poezie în teatru», ci o «poezie de teatru». Acțiunea presei, trebuie să fie în imagini, nu textul. «Poezia de teatru este o dantelă delicată, «greu de văzut de departe. «Poe, «zia de teatru» ar fi o dantela «groasă, dantelă de frânghie, o «corabie pe mare». Cocteau nu va căuta deci poezia teatrală în împerecheri de vorbe, ci în împerechieri de acțiuni, de situații. Piesa de teatru, la Cocteau, ca și în tot teatrul contemporan, este (Continuare în imttria).} costiNEsam Cu toată impietatea și lipsa dilată care caracterizează pe ziaristul născut și silit să trăiască in Bucureștii domnului Costinescu, trebue să turburăm și astăzi liniștea primarului Capitalei, manie tromatu-Să ■""S i fi ieșit — n luna doliului în care l-a înveșmântat eșuarea împrumutului clandestin. y Vi! A fost odată, în Țara Muntenească, un haiduc de neam boeresc, cu numele de Iancu Jianu Apucăturile lui haiducești le-au moștenit fabricanții de borhot municipal strânși în gardă pretoriană în jurul domnului Costinescu țin, și doctor). Iar numele lui l-a moștenit o șosea, pe care au avut loc anul acesta serbările zilei de 10 Mai. Au fost deci, odată, acolo, o tribună regală și alta diplomatică Ambele au dispărut a doua zi după defilare. Și astăzi, pe locul sfințit de d. Vintia Brătianu, care a avut gentilețea să se lase cinematografiat în ziua aceea alături de Majestatea Sa Regele și de familia regală, — gropile în cari s'au împlântat stâlpii tribunei au rămas să casce la lună. Nimeni nu se îndură să se astupe, — nimeni nu se gândește să le niveleze. Iar drumeții, noaptea, blestemă la rim&ne și Municipiu, în clipa când, — asemeni primarului și guvernului, — se pomenesc cu un picior în groapă. In fața locului tribunei defuncte, se deschide, spre Parcul Filipescul—a cărui stare de plâmb desena chiar zilele trecute domnul N. Iorga), — o stradă : Aleea Alexandru, pe care se găsesc astăzi nouă legațiuni străine: cea polonă și cea japoneză. S’a întâmplat să văd trecând spre locul serbării, în ziua defilării, ambele automobile cu miniștrii acestor două State. Printre gropile și spărturile străzii mașina legațiunii japoneze se hălăbănea cu o rață leșească , iar mașina ministrului polon, strecurându-se în fantastice zigzaguri printre craterele aleei, sălta și sughița pe arcuri ca un cuirasat de pe coasta bântuită de cutremure a Japoniei. Nu știm, la ora aceasta, dacă vreunul din acești miniștri-martiri a ajuns la tribuna diplomatică fără avarii, — sau cu jobenul intact. Hai să zicem că reprezentantul Japoniei nu contează, — el având obicinuința cutremurelor. Dar cel al Poloniei ? E ministru al unei țări aliate, — nu?, — și pe care nu aveam nici un interes să-l ucidem, — aplicându-i sistemul suferit (se zice) de colonelul Stârcea la Budapesta. Și totuși, în fiecare zi, în clipa când pornesc spre oraș, invitații legației și ei sunt asasinați pe la bază, prin gropile aleei Alexandru, printre cari sunt siliți să se împleticească cu d. Leonte Moldovanu când iese dela bodegă. A primi pe cineva, din afară, înseamnă nu atât a-i primi scrisurile de acreditare, la sosire, cât a-l găzdui decent, în tot timpul șederii lui în țară. D. Costinescu — om de lume, — nu știe aceasta fost Dimitrescu