Curentul, noiembrie 1928 (Anul 1, Nr. 289-318)

1928-11-01 / nr. 289

y V 1 r c Copiiailsmol bolșevic Rar ajungem să avem știri au­tentice și clare cu privire la evo­luția structurii intime a Bolșevi­­ciei. Ni se înfățișează, de obicei, doar aspectele exterioare — de dramatism politic — ale vieții, ambițiilor și intrigăriilor din jurul Kremlinului; se lasă în umbră, cu metodă sau fără voie, eveni­mente de discretă dar catastro­fică decisiune- Sub drama apa­rentelor agitate ale politicii și conflictelor de „idei“, — firea și logica își desfășură, aproape co­mic, rectificările implacabile și liniștitele lor puneri la punct. Fapt e că în regimul comunist al „Uniunii Republicilor Socia­liste Sovietice“ se naște și creș­te azi un capitalism nou. Avem —oricât de caraghioasă se pare această contradictio in adjecto — un capitalism bolșevic !... Că „regimul ticălos al bogă­ției individuale“, executat în 1917 ca de o secure de călău justițiar, începuse să renască furiș, ca iar­ba sub piatră, și să se insinuieze timid și instinctiv în ordinea co­­munistă, — aceasta o știam de mult.. Ceia ce știm acuma în plus e că guvernul însuși al Bol­­șeviciei nu numai că recunoaște capitalismul individual, dar îl încurajează și-i cere concursul... E comic. Dar, din ce ocean de sânge și de dezastre se des­prinde această sinistră comedie! sau informația mea din Le Journal care o extrage la rân­­du-i dintr’un oficios bolșevic : Buletinul economic al Băncii de Stat al Uniunii Republicilor So­cialiste Sovietice" din 30 Iunie 1928. E în acest buletin un jur­nal al consiliului Comisarilor po­porului prin care se stabilesc condițiile necesare, — citez tex­tual : „IN VEDEREA INTERE­­SARII CAPITALULUI PRIVAT LA CONSTRUIREA LOCUIN­ȚELOR“. Prin urmare, după zece ani încheiați de regim comunist, ca­pitalul individual nu numai că e din nou așezat, dar fără con­cursul lui guvernul sovietic se declară incapabil de a rezolvi cea mai elementară dintre obli­gațiile Statului comunist, asigu­rarea dreptului social la cămin. Cerând în mod formal ajutorul capitalului privat, autoritatea primei patrii socialiste a lumii, subscrie un mare și tragic fali­ment. Dar, ca să vedeți cât de imens, cât de total e acest faliment, — ascultați anume în ce constau concesiile pe care guvernămân­tul comunist le face avuției in­dividuale : 1) recunoașterea dreptului de proprietate individuală în afară de orice amestec al Statului; 2) recunoașterea dreptului de moștenire ; 3) libertatea absolută a con­tractelor dintre proprietari și chiriași; 4) scutiri garantate de impo­zit. E, după cum vedeți, reînsti­­tuirea precisă a tuturor „orori­lor capitalismului“, pentru șter­gerea și răzbunarea cărora nici o violență nu era, acum zece ani, nelegitimă. De la infamul regim a­l moștenirilor — depozitul prin­cipal de înichitare în lume­­ — până la monstruoasa exploatare a locuinței, totul e refăcut cu re­gulă și solemnitate. Ba, mai mult încă, în țările funciar și mărtu­risit burgheze există azi, după cum se știe, un așezământ legal de proteguire a celor fără ca­ptivi . Statul burghez se ames­tecă în fixarea raporturilor din­tre proprietari și chiriași pen­tru a da asistență și sprijin, cu o părtenire agresivă, celor slabi. E­i bine, în revoluționarul regim al comunismului integral, nu nu­mai că se autentifică oficial exis­tența legitimă a celor cu cămin și a celor fără,­­ dar se procla­mă dreptul august (de mult a­­bandonat în ordinea burgheză) al proprietății absolute, intangi­bile, sacre... „Libertatea absolu­tă a contractelor dintre proprie­tari și chiriași“, <— iată, fără alte amănunte, expresia rezumativă și deplină a celei mai uriașe ex­periențe de zădărnicie pe care a înregistrat-o istoria svârcoliri­­lor omenești. Pentru a se menține, regimul zis comunist trebue să facă apel la burghezia nouă creiată în tai­nă de conspirația ineluctabilă a realităților. Și burghezia aceas­ta, furișe, fatală, instinctivă, de­butează cu exigențe ce au fost de mult rectificate în bătrânul regim european al avuției indi­viduale. In Europa veche e un Stat ce-și supune burghezia; în Bolșevicia Nouă e o burghezie ce-și începe de abia acum cuce­rirea Statului. Dem. Theodorescu DORINȚI PIOASE Scoarța pământului cunoaște două feluri de țări : cele cu Japo­nia, cu solul isteric și bântuit de cutremure dar cu moneda stator­nică, — și cele cu România, cu mo­neda neurastenică, dar cu pămân­tul stabilizat. Iată însă că din comuna Lădești a județului Vâlcea, — așadar din­­tr’un colț al țării tuturor tihnelor și adormirilor, ne vine o veste me­nită să justifice cele mai ample nădejdi de regenerare națională: o întindere de 100 hectare de ogor, cuprinzând pe ea și parte din va­tra satului, a început să se scufun­de, ca și când sar fi îmbarcat în ascensorul Infernului. A durat două zile scufundarea, și după tre­cerea lor s’au­ pomenit oamenii cu pământul afundat cu cincizeci de metri sub nivelul de operație al fis­cului vintilist. Și’n vreme ce su­­perstițile norodului căutau cele mai extravagante explicații surpă­rii misterioase, isvoarele subterane prindeau să țâșnească la lumină, târând cu ele miasmele și murmu­rul adâncurilor. Un profesor universitar, consultat asupra minunatei fantezii geologi­ce de la Lădești a dat coresponden­tului nostru câteva lămuriri strict științifice,­­ lipsite firește de cea mai elementară poeziei — și prin urmare și de verosimil. Să ne fie însă, ca buni Români, îngăduit să prezentăm cititorilor noștri o ex­plicație a fenomenului ceva mai prăpăstioasă, — dar în orice caz mai conformă cu aspirațiile și cu sensibilitatea neamului românesc. Este printre noi, oare, un singur suflet care să se îndoiască astăzi că brad­ul terestru de la Lădești este altceva decât un apel al Iadu­lui, adresat oficialității noastre în­­tr’unul din județele cele ma libe­rale ale țării ? Noi, unii, nu ne în­doim de aceasta. Suntem convinși suntem convinși că bancruta Solu­lui național, și prăbușirea lui peste subsolul tuturor naționalizărilor în chiar județul satrapiei d-lui Duca, nu înseamnă altceva decât mani­festarea de sinucidere a acestui subsol, care preferă să se vadă stri­vit și îngropat de viu, decât să fie lichidat de necroforii perimetrelor naționale. Și pentru că veni vorba de sur­pări și de apeluri ale Iadului, în­cercați să vă închipuii o clipă bu­curia ce ar invada sufletele româ­nești în ziua când s'ar anunța că necropola din Dealul Patriarhiei a fost înghițită într'o noapte de șe­dință.! Sau, — mai seducător vii, — că la Mihăești s’a prăbușit co­nacul d-lui Vintilă, — să zicem cu 50 de kilometri sub actualul lui nivel ! Să dispari în neant cu mo­șie și cu lucrușoare cu tot, să scapi țara de blestem și de cheltuelile unor, costisitoare funerarii națio­nale, — iată cel mai frumos des­tin pentru bărbosul sgârcit specia­lizat prin grafia Iadului în tehnica tuturor surpărilor, prăbușirilor și înnecurilor naționale! Ion Dimitrescu Politician» și massele populare f Guvernul național după concepțiile celor ce vor sa eludeze surprizele votului universal Dacă nu ar fi atât de înrădăcinat in spiritul masselor acel scepti­cism ce ascunde o lașitate genera­lă, este sigur că politicianii ar avea o ținută mai decentă și nu și-ar da în spectacol totala lor lipsă de ca­racter. Urmăriți activitatea politică de după răsboi, rememorați-vă vehe­mentele -atacuri și gravele acuzări ce și-au aruncat unul altuia oame­nii politici azi prieteni și mâine din nou dușmani, și va poț da sea­ma de ce prestigiul conducătorilor e atât de scăzut în ochii mulțimei. PERPETUÂNDU-ȘI ATOTPUTERNICIA Dar și politicianii cu greu­ își as­cund disprețul real ce-l au pentru massele populare și nu odată după tiradele sforăitoare, repetate papa­­galicește, stenografii ar fi putut să înregistreze, adevăratele gânduri ale oratorului, spuse de data asta într’o prudentă surdină. Din lașitatea masselor și din dis­prețul politicianilor a eșit situația nevisată ca votul universal să aibă mai puțină însemnătate, drept ex­primare reală a voinții alegătorilor, decât aceia pe care o aveau alege­rile făcute pe timpul colegiilor cen­­sitare. Improvizați deci în conducători ai țării grație combinațiilor oculte ale celor cari nu se preocupă decât de interesele lor, politicianii și-au dat seama că azi cu votul univer­sal, guvernele simt mai stăpâne pe situație decât erau înainte de răsboi. Exploatând indolența masselor, guvernanții vor să-și perpetueze atotputernicia, dându-și seama că de s’ar lăsa deplină libertate ale­gătorilor bătuți și asupriți de atâ­tea ori, urnele n’ar mai fi atât de „inteligente“ ca atunci când oame­nii guvernului „rectifică” hotărâ­rile prin introducere de pachete cu buletine. Iată de ce toți acei politiciani cari au unii despre alții cele mai proaste păreri — exprimate de zeci de ori în public — și-au dat mâna și vor cu orice chip să împiedice singurul lucru de care se tem ca de moarte: alegeri libere. Toate aranjamentele, toate com­­binațiile sunt bine numai să fie în­lăturată nenorocirea ca alegătorii să-și poată spu­nă în voe cuvântul. In toate țările parlamentare, se fac întâi alege­i și apoi se consti­tue guvernul din exponenții gru­purilor și fracțiunilor ce au repre­zentanți în adunările legiuitoare. Acest lucru însă vor să-l evite cu orice preț politicianii cari în dis­prețul lor pentru mulțime nu îi a­­cordă acesteia creditul unui just discernământ al valorilor politice. AIUREA ȘI LA NOII D­e aceia d. Vintilă Brătianu și toți cei cu mentalitatea d-sale, cu intuiția nemărginitei dragoste ce le-o poartă poporul, cu credința a­­parentă că numai ei au monopoli­zat priceperea și experența, cu gân­dul ascuns de a avea încontinuu po­sibilitatea de a favoriza instituțiile și oamenii din preajma lor, vor să facă întâi un guvern „națonal“ și apoi să „aleagă“ un Parlament d­upă chipul și asemănarea lui. Cunoaștem pe ce se ba­zează forța politicianilor, am avut prilejul să com­­s­tatam întinderea nepă­sării noastre a tuturor și de aceia ne permitem să facem o profeție, vor reuși și de data aceasta politicianii înglodați în rele. V. Drag IANCU FLONDOR - ------------------------------------­ o întrecere de comemorări în­tre guvern și național-țărăniști. Dacă la Constanța, cu prilejul serbărilor dobrogene, opoziția na­­țional-țărănistă s’a mulțumit să țină o adunare festivă aparte, — fi­rește simultan cu cea oficială, — la Cernăuți guvernul a absentat deja comemorarea unirii Bucovinei. Na­­țional-țărăniștii au organizat ser­bări aducându-și aminte în acelaș timp de acel vrednic român Iancu Flondor. Este drept că nu prea vedem cum ar fi putut serba guvernul Brătianu împlinirea celor zece ani de la unirea Bucovinei, când ar fi trebuit să evoace amintirea lui Iancu Flondor, își imaginează cine­va pe d. Nistor, cuvântând o în­dreptățită preamărire a celui ce-a întrupat voința de unire a Buco­vinei? Cum l-au mai amărît libe­ralii pe Iancu Flondor, care se îm­potrivea la reinoirea contractului Atihaud, aranjat de d. Nistor sub patronajul lui Alecu Constanti­­nescu­­ îmi amintesc cum l-am văzut în Aprilie 1919 pe Iancu Flondor. Is­­bucnise conflictul între acest român dintr-o bucată și Mișu Pherekydis, care sprijinea pe Alecu Constanti­­nescu. Bine­înțeles că Mișu Phere­kydis nu a declanșat conflictul prin­­tr-o opunere brutală,­­ ci a exas­perat pe Iancu Flondor prin pânza de minciuni în care îl „opera“, până când sufletul de robustă ones­titate al boerului bucovinean nu a mai putut răbda, și a isbucnit într’o violentă ieșire împotriva lui Mișu Pherekydis: „Nu-mi închipuiam că un om așa de bătrân să mintă cu atâta lipsă de obraz“. Ion I. C. Brătianu nu era atunci în țară, iar interimatul Preșiden­­ției îi avea Mișu Pherekydis. Iancu Flondor îl înfruntă, totuși, con­vins și de valoarea lui și de drep­tatea cauzei pe care o susținea,­­apăra fondul religionar împotriva contractelor oneroase impuse Mi­tropoliei Bucovinei sub Austrieci. Și Iancu Fio­­dor a așteptat pe Ion I. C. Brăthyiu. Avea na­vitarea, — bietul bă­trân, — să-și închhipue că Ion I. C Brătianu va renființa la colaborarea cu Pherekydis , cu Alecu Constan­­tinescu, impregnat fiind de fapta antiromânească pe care intenționau s’o săvârșe.’.?"« vestia cu pădurile Nim­eni nu-și poate imagina pro­funda tristețe ce a simțit-o Iancu Flondor când a descoperit că exista la Ion I. C. Brătianu o sensibilitate de partid mai puternică, dominân­­du-i chiar legitima indignare pe care i-ar fi provocat-o nerușinata faptă a unui partizan. De mare greșeală a făcut Ion I. C. Brătianu, atunci când a înlăturat energia onestă, a lui Iancu Flondor pentru a înlesni lui Alecu Con­­stantinescu o intensivă cultură a purceilor în Bucovina! Este adevă­rat că d. Iancu Nistor nu este un om de atitudini, de convingeri col­­țuroase,­­ ci un om foarte comod, gata de a accepta orice. Acum ac­ceptă dominația unui popă răspopit Cândea, primar al Cernăuților și șef de fapt al liberalilor bucovineni Ion I. C. Brătianu nu s’ar fi putut împăca de loc cu un caracter de aspră intransigență, ca cel al lui Iancu Flondor. Am colaborat, ca director al zia­rului „Bucovina“, cu Iancu Flon­dor, — și nu voi putea uita nici­odată ce suflet românesc se ascun­dea în boerul bucovinean. Un na­ționalist dornic de creație în toate domeniile de afirmare socială Era o minte limpede, vedea repede so­luția celei mai complicate proble­me, ca și mijloacele de înfăptuire Avea, însă, o mare scădere: se în­șela asupra oamenilor, crezându-i m­ai buni decât sunt, — mai idea­liști, mai capabili de o acțiune fru­moasă... ...Și în aceste fugare însemnări găsesc că se cuvine să evoc o sce­nă premergătoare hotărîrei de uni­re. Pe străzile Cernăuților umblau bande înarmate de Ucrainieni. Ro­mânii au început să se strângă în preajma lui Iancu Flondor, cel care întrupase tot timpul rezistența ro­mânească,­­ cel care împreună cu Valeriu Braniște și cu Bogdan- Duică scosese ziarul „Patria“, (ad­ministrator al acelui ziar era d. Schulder ce are astăzi agenția de publicitate), ziar de neînfricată lup­tă împotriva politicei de rutenizare a Bucovinei. Cum Aurel­­ Juciul se făcuse pro­motorul Rutenilor,­­ Iancu Flon­dor, deși fusese insultat odată in dieta Bucovinei de către nenoroci­­tul agent austriac, a vroit să-l con­vertească pe Aurel Onciu. A urmat o întâlnire. Iancu Flon­dor s’a îndreptat spre cel ce-l bat­ l­jocorise, și cu simplitate i-a spus: „Ceasul isbăvirii se apropie, am uitat tot ce mi-ai spus, dă-mi mâna ca toți Românii să fim strânși uniți, pentru a lua hotărîrea cea mare“. Cei cari au fost de față, atunci, spun că lui Iancu Flondor îi tre­mura glasul de emoție, și că avea ochii umezi de lacrimi. Dar Aurel Onciul a rămas neîn­duplecat la rugămintea lui Iancu Flondor; și acesta, mâhnit că nu poate smulge din rătăcirea-i păcă­toasă un suflet românesc, și-a dus la capăt hotărîrea: a înfăptuit unirea. Așa era Iancu Flondor, mai pre­sus de sentimentele lui, punea voința de a înfăptui. Se subordona ideii de patrie, necondiționat, — întreg. A fost eliminat din politica românească de către Pherekydis și Alecu Porcu. Mai trebue oare adaugat ceva, la evocarea dârzului boer bucovinean? Dar de ce nu s’a gândit nimeni să pornească inițiativa unui monu­ment lui Iancu Flondor? Ar fi o postumă recunoaștere a tot ceia ce-i datorește ideia ro­­mânească afirmată în Bucovina. Pam­fil Șeicarul r­rajoI 1 Noembrie 1928 Director: PAmFIRi ȘEICARU FRACȚIA șI ADMINISTRAȚIA „ BULEVARDUL ELISABETA No­ 8 TELEFON 312/29 ; 364/39 , Cîli­i in pas*. Vi­n: Concordatul cu Borna, una din ultimele dom­nii ale Regelui Ferdinand Cel care lipsește azi într’o foarte curată gazetă din Ploești — „Propășirea“ — condusă de inimosul dr. Tomoșoiu, un tânăr publicist face în câteva articole po­menirea respectuoasă a lui Aureliu Metroniu. Sunt zece ani de când, la Iași, murea fiindcă nu se putea altfel umbra de om care a fost Au­reliu Metroniu. Rareori s’a văzut o energie cerebrală mai intensă și mai scânteietoare într’o biată aș­chie de trup omenesc. S’ar fi putut zice că Aureliu Metroniu ca ființă pământească era numai creer. Un creer dintre cele mai bine dotate din câte au slujit cultura românea­scă. Dacă natura n’ar fi fost atât de stârcită cu trupul lui fantomatic, și dacă ar fi trăit, intelectualitatea României ar sărbătoi azi în mijlo­cul ei un Charles Maurras national. înainte de războiu publicase re­lativ puțin, prin „Neamul Româ­nesc“ și prin celelalte reviste ale lui Nicolae Iorga și în „Convorbiri Literare“. Dintre studiile de atunci „Încercare asupra evoluției litera­turii românești“, tipărit în revista junimistă, e o măsură a disciplina de gândire a lui Aureliu Metroniu. Era din școala severă a lui Bru­­netiere. Dar dogmatismul lui Me­troniu era susținut de aparatul u­­nei imense culturi filosofice, literare și sociologice. Și întreaga discipli­na de gândire a maestrului francez apărea adecvată cu savantă con­știinciozitate realităților de la noi. Dacă ar fi trăit, astăzi am fi avut, alături de St. Zeletin, pe al doilea sociolog al nostru, cu atitudine con­trarie celui dintâiu. Polemica între ei ar fi fost inevitabilă și ar fi fost una din acele mari polemici meto­dice care înobilează și fecundează o cultură întreagă. Aureliu Metroniu era un credin­cios. Nu un credincios teoretic, ci un religios cu profunde rezervorii de emotivitate, elaborate apoi dog­matic și integrate în linia necesară de des­vol­tare a spiritului româ­nesc. Astăzi, când se pune proble­ma orientării către o nouă spiritua­litate, care în fond nu e altceva de­cât disciplina duhovnicească reîn­viată, în care s’a lămurit prin se­cole sufletul acestui neam, Aureliu Metroniu ar fi fost o autoritate ma­gistrală. Ne putem închipui­ apor­tul lui pentru ziua de azi, din acti­vitatea­­ de ziarist desvoltată la Iași, în coloanele „Neamului Româ­nesc“ al cărui prim-redactor era piină în ziua morții. Batea la Iași vântul bolșevismului și al disolu­­ției. Un patrimoniu întreg părea în primejdie. Aureliu Metroniu a luat atitudine. Un vraf impozant de ar­ticole savant documentate stau azi în colecția ziarului de atunci dova­dă a neînfrântei atitudini a acestui apologist fără pereche al ordinii și al disciplină împotriva haosului și a dezorientării. Aureliu Metroniu se dovedea un polemist fanatic, cu resurse inepuizabile, cu regimente întregi de argumente organizate de luptă în jurul unei cetăți spirituale unde stăpânea Graalul legendar al unei idei sacre. Moartea lui in plină luptă, la Iași, a avut ceva din acele deslegări so­lemne și eroice ale spiritului pur de materia haotică pe care a țut-o de dragul unui cosmos nevăzut în ar­monia căruia a intrat pentru tot­deauna. Gazeta „Propășirea“ din Ploești, prin pana unui tânăr cucer­nic, — probabil fost elev al acestui neuitat profesor — ne amintește datoria pomenirii acestui erou al spiritului. N’avem azi nici o carte care să-i pună numele în circulație. Prietenul Radu Dragnea știu că a avut ideea unei culegeri din stu­diile lui Metroniu. Ar fi timpul ca generația tânără să cunoască pe un cugetător mort fără­­ vreme și fără noroc. Nichifor Crainic. Ofensiva misionară Cu ocazia congresului misionar din Arad de P. S. GR­IGOR­IE COMȘA Episcopul Aradului Mântuitorul nostru Isus Hristos prevestind odinioară lățirea Evan­gheliei Sale zicea Ucenicilor : „Fe­riciți ochii, cari văd cele ce voi ve­deți“ (ibid. v. 25). Așa zic eu astăzi: Fericiți cei cari vă pot avea pe voi Apostoli ai neamului româ­nesc veniți din blânda Basarabie și dulcea Bucovină, precum și din micul dar mândrul regat de ieri, — întruniți în Aradul României Mari! Noi clericii din Mitropolia marelui Șaguna Vă primim cu bra­țele deschise, împlinind povața sfântului Apostol Pavel către Fi­­lipeni: „Cu orice îndemn care este întru Hristos, cu ori­ce mângâiere a dragostei, cu orice împărtășire a Duhului, d­­ orice milostivire și în­durare , împliniți bucuria mea ca să gândiți, la fel, având aceeași iu­bire, același suflet, aceeași cugeta­re“. (Filip­ 2 v. 1—2). Cât de mult se potrivesc aceste cuvinte sfinte spre a ne face atenți că mai ales noi, slujitorii Altaru­lui suntem datori a gândi la fel, a munci la fel, având același su­flet pătruns de dragostea lui Hris­tos! Picăturile de rouă, găsească-se ele pe firicele de iarbă din orice parte a pământului românesc,­­ răsfrâng la fel razele soarelui. Același freamăt al frunzelor și ace­lași murmur al apelor din împără­ția naturii, sunt pentru noi sim­boluri ale aceleași simțiri și lucrări, care trebue să penetreze întreg trupul slavitei noastre biserici or­todoxe din Patriarhatul României. Puterea omenească nu este ca­pabilă să intervertească legile veș­nice ale naturii văzute. Nu se va găsi nici o putere omenească să schimbe ordinea stelelor, dar se gă­sesc minți omenești, cari încearcă a perverti legile sufletului ome­nesc, fie că ar voi să-i abată peste tot de la comunicarea cu Cele ne­văzute, fie că ar dori ca această comunicare să se facă după dorinți tăinuite și subversive. Nu este priveliște mai tristă în lumea aceasta decât un suflet spo­liat de darurile lui și de comorile lui. O grădin­ă cu florile rupte încă trezește tristeță, dar atunci cum nu ne-am­­ întrista dacă am vedea sufletele noastre românești spolia­te de frumusețea ce ți-o împrumu­tă legea străbună ? Cum nu m­-am simți avertisați, când gândurile minții și bătăile inimilor noastre ar fi primejduite să se îndrepteze spre interese streine de menirea noastră românească și ortodoxă ? Adevărul este că odată cu urzi­­rea României Mari s’a pornit cea mai înverșunată propagandă îm­potriva bisericii ortodoxe române, care și-a păstrat unitatea sufletu­lui românesc. Câtă vreme alte bi­serici, din alte­­ țări sunt lăsate în pace, — biserica noastră a deve­nit obiectivul unor atacuri pe cât de subversive, pe atât de sistema­tice. Ni se aruncă în față de­ către câțiva indivizi aflați în slujba baptisipului dolari­za­t, că nu am cunoaște calea sfințeniei. Suntem acuzați că niciodată nu ne-am pri­vit cu ochii larg deschiși spre a ști cari ne sunt însușirile și ce trebue să mai facem spre a le îmbogăți. Deși am pornit de mult pe calea formării adevăratelor suflete, ni se aruncă în față cu noroi­u de către oameni cari până eri nu cunoșteau adevăratul înțeles al cuvântului „român“ și cred că ne vor tran­sforma peste noapte făcându-ne baptiști. Firește că o acțiune mai militan­tă a bisericii noastre se impune nu numai din pricina ivirii sectelor. Se impune o muncă mai febrilă și mai concentrică, pentru că, sunt mulți oameni cari nu voiesc sa mai știe de Dumnezeu, nu se rușinează de semenii lor, nu mai țin seamă de legea părinților lor și de condi­țiile sigure ale viitorului fericit. S’a cam pervertit raportul dintre stăpân și suspus, părinte și fiu și ne dorim de multe ori ca după un lucru al trecutului, când vedem că lipsește simțul de autoritate și res­pect. Vor fi poate printre noi, — oameni laici sau preoți, cari fac cele ce nu se cad, vor fi nedrepți, vicleni, lacomi, răi, mincinoși, fă­­taratei, pizmași, nestatornici, vrei­miloși, neînfrânați, dar aceasta nu însemnează ca si cădem în gre­șeala de a critica numai și a nu căuta căile de îndreptare. Din nenorocire mulți nu știu să facă altceva decât să arunce cu no­­roiu. Pesimismul împreunat cu in­teresul meschin, se rostogolește ca o avalanșă peste corpul neamului pentru a produce decepții și deso­­lări. Noi slujitorii Altarelor sfinte nu trebuie să privim aiuriți ase­menea manifestări ci să ne adu­cem aminte de Cel ce a zis către iudeii care crez­­seră Intr’însul: „De veți petrece voi întru cuvân­tul Meu, cu adevărat ucenici ai Mei sunteți“. (loan 8 v. 31). Nu ne putem plânge că Statul nu s’ar îngriji de soarta noastră materială. Nimeni nu ne oprește să muncim umăr la umăr ,și nu cred să fie între noi cineva care să spună că a cerut ceva în nume­le lui Hristos și nu i s’ar fi dat ca bucuria lui să nu fie deplină. Avem 18 e­piscopii puternice, episcop la armată, vreo 7 arhierei, titulari, un corp de misionari plă­tiți de stat. Avem condițiile unei activități unitare și viguroase . (Continutivje în puți­­n­­a) cainele-Teclaniâ Am văzut, zilele trecute, un­ spec­tacol trist — unul din multele spec­tacole triste pe care viața ni­ le oferă cu o dărnicie aproape sadică... Un câine străbătea Calea Victo­riei, purtând in spinare un petec de pânză albă pe care — în litere com­pacte ■— sta scrisă reclama nu știu cărui nou preparat. Avem, așa­dar, — și câinele-reclamă ! Spiritul co­mercial, care domină toată desfă­șurarea vieții, a creiat încă o mos­­truozitate... Eram deprins cu toate formele re­­­clamei, — chiar cu cele mai stri­dente, chiar cu cele mai enervante. Eram deprins să citesc in gazete că marea actriță X, pe care o admirăm în fiecare seară sub revărsarea de­ lumină a rampei, nu are co și pe obraz fiindcă întrebuințează cutare cremă. Eram deprins să citesc, — intre a­­nunciul unei societăți de asigurare și reclama unui magazin de „puf și fulgi", — că faimoasa cântăreață­­ a scăpat de bătăturile care-i defor­mau minusculele și încântătoarele ei piciorușe, utilizând preparatul cutare. Eram deprins să citesc, în coloana știrilor artistice, că tenorul­­ își drege vocea — romantica voce după care se înebunesc fetele de pension — cu pastilele cutare. Eram deprins cu toate acestea și cu i­ cd multe altele. Nimic nu mă impre­siona. Fiindcă știam — fie vorba între noi­­ — că tenorul­­ nu-și drege vocea cu nici un fel de pas­tile, ci și-o strică — din cănd­ în când — cu vinuri tari , că faimoasa cântăreață­­ n’a utilizat nici un pre­parat împotriva bătăturilor, ei su­feră și astăzi — pe delicioasele ei piciorușe — insulta chinuitoarelor excrescențe; și că marea artistă­­, când are un coș pe obrazul ei pur, și-l stoarce prozaic, fără să utilizeze crema pe care o recomandă cu ge­nerozitate cititorilor creduli ai ma­rii publicități... Marea actriță­­ cu coșurile vin­decate miraculos, faimoasa cântă­reață Y cu bătăturile tămăduite ca prin minune, tenorul Z cu vocea dreasă suspect — făcând reclama preparatelor respective, își încasau onorariile cuvenite. Dar căi­neți, câinele­ reclamă ? Cine încasează pentru el ? Cine își bate joc de el ? Cine îl pune să um­ble pe uliță, cu reclama pe spinare, — pe spinarea făcută fie pentru mângâieri, fie pentru ciomăgeală, in nici un caz însă pentru reclame tipărite pe pânză albă? Știu, sunt câini exploatați cu mai neîndurată cruzime. Sunt câini ex­ploatați în circuri și pe scene de varieteuri, câini care apar — ca un emoționant intermezzo — între două numere de balet, câini care au uitat să latre și să muște și au învățat să facă frumos, să sară prin cercuri de sârmă poleită, să numere până la zece și să danseze black-bottom. Nici una din aceste îndeletniciri degradante nu mi se pare totuși atât de degradantă, atât de înjositoare, ca utilizarea câinelui în slujba re­clamei. Un câine poate, la urma ur­mei, să simtă deliciile black-boto­­mului... De ce să nu credem că există și câini perverși ? Dar un câine care recomandă cutare preparat ? Un om, care are cruzimea de a-i atri­bui sărmanului câine gusturi pe care acesta nu le are?. Reclama a luat proporții, ne­îngă­duite. Mâine, vom citi în gazete că Ho­mer și-a scris operele pe hârtia cu­tare, că Herodot utiliza cutare pe­nițe, că Ovidiu își cuceria amantele grație croitorului X din zilele noas­tre, că quadriga lui Phoebus-Apollo era lucrată de casa Y și că manicu­­rcusa Z îngrijia mâinile impecabile ale divinei Venus. Trăim în epoca reclamei. Măgarii vor purta, poimâine, pe­ spinările lor inscripții, spunând că sunt răgușiți, fiindcă nu se servesc de cutare pastile contra răgușelii. Un curcan imens ne va vesti, pe ulițe, că își roșește creasta cu cutare „rouge" de buze... ...Și astfel, pasări și animale vor fi utilizate pentru reclamă. Câinele reclamă va ucide câinele apărător al căminului. Curcanil-reclamă va desființa curcanul pe varză. Actrița­­reclamă va nimici poezia actriței de pe scena. Veacul nostru e veacul reclamei. Tudor TeodorescU’Branîște

Next