Curentul, iunie 1929 (Anul 2, nr. 490-519)

1929-06-24 / nr. 513

Luni 24 Iunie 1929 Curentul­­ literar - artistic Tot, pe marginea Ciulendrei­. Hotărât, deocamdată apariţia Ciu­­lendrei în franţuzeşte, a stârnit mai multă curiozitate, interes şi entu­ziasm la noi acasă, de­cât în cronica franceză. Şi câţiva confraţi nerăbdători n-au întârziat să-şi manifeste decepţia. De fapt neîndreptăţită, fiindcă per­spectiva Bucureştilor nu se potriveşte cu a Parisului. Ceia ce ni s'a părut şi a fost un eveniment de netăgădui­tă importanţă, aci, pe malurile Dâm­­boviţei, e un fapt divers editorial, pe ţărmul Senei. Cronicarul şi recen­zentul francez, are de cercetat în mediu 40—50 volume pe săptămână, e în­totdeauna în întârziere cu o lună cel puţin iar alteori cu un trimestru — prin ce miracol s’ar fi repezit nu­mai decât la ,,Ciuleandra" colegului şi compatriotului Rebreanu, lăsând la o parte, cărţi care din punct de vedere francez şi universal, au cu totul altă însemnătate ? In acelaș timp când se ivea în vi­trina librăriei ,,Ciuleandra", a apă­rut ,,L'Ecole des Femmes" a lui An­dré Gide, ,,A l’Ouest rien de Nou­veau" a lui Erich Marie Remarque care în ediţia germană a trecut de 660,000 exemplare, ,,Le 14 Juill­et" de Henri Beraud şi „Fascisme an VII" de Maurice Bedel, ambii lau­reaţi ai premiului Goncourt, ,,L'Or­­dre" romanul lui Marcel Arland care este un şef de generaţie, „La Joie" a lui Bernanos şi „Lalita" romanul lui Armando Palacio Valdes de a A­­cademia Spaniolă... Firesc era ca re­cenzentul şi cronicarul parizian să ia notă de aceste evenimente pe cari i le ofereau numele şi carierele literare arhicunoscute, şi numai mai tării si­ descopere ceea ce deocamdată ră­mâne numai pentru noi, un eveni­ment. Nerăbdarea e aşa­dar nejustificată. Cartea unui străin nu-şi face in publi­cul francez carieră fulgerătoare, de­cât în mod excepţional. Când se pre­zintă cu cartea de vizită a a.lui Oc­tave Mitbeau sau Romain Rolla­nd. Şi incă... Ceea ce­ a fost neglijat cu ingrati­­tudine in toate elogioasele şi entu­ziastele articole din presa şi revistele româneşti care au salutat apariţia „Ciulendrei" sub coperta franceză, a fost tocmai vrednicia traducătoarei prin care evenimentul ţi luat fiinţă. Compatrioata noastră, doamna B. Madeleine, a isbutit să­­­auzeze ce cu ce nu se încumetate nici Ministerul de Arte, nici cele de Externe, nici S. S. R. şi nici secţia românească a P. E. N. Clubului. A .K­.ş i indiferenţa editorului francez. A ştiut să trezeas­că interes pentru o literatură naţio­nală, care până acum in istoria li­­teraturei universale se prezintă cu o pagină albă. Mai grea de­cât fapta în sine a traducerii era descoperirea unui edi­tor, Doamna B. Madeleine l-a găsit, şi l-a găsit tocmai printre cei mai meşteri în lansarea cărţilor dest­iate publicului mare. Precedentul odată creat, oricărui autor şi oricărui tra­ducător ii va fi mai uşor să bată de­­acum înainte un drum deschis, ilu­zii asupra unui succes fulgurant, fie de presă, fie de tiraj, e copilăreşte să asvârlim in balanţa judecăţilor obiec­tive. Măsura de acasă nu se potri­veşte cu acea de la Paris şi de ori­unde. De altfel, toate editurile maci, care-şi au colecţii de traduceri strei­ne : Stock, Kra, Pion, tipăresc un tiraj restrâns, numerotat, pentru o minoritate de cunoscători subţiri ai literaturei, deşi prntre cărţile de a­­cest tiraj restrâns se afla romane ca Poussiere" de Rosamond Lehmann, „Legende" de Clemence Dane, ,,Da­phne Adeane” de Bahring, adică tot atâtea capodopere depăşind mult ca­litatea producţiei noastre literare. Doamnei B. Madeleine nu-i rămâne îndatorat mimai L­iu Rebrear.­, pen­tru fidela şi încântătoarea traducere. Ci toată literatura românească, scoa­să ca cenuşereasa basmului de după uşă, la lumina cea mare. E ceea ce-ar fi fost ingrat şi ne­cuviincios să uităm. Şi cu atât mai ingrat, cu cât până acum, atâţia com­patrioţi de mult aflându-se la Pa­ris şi demult in cele mai strânse legă­turi cu cercurile literare şi artistice, nau coborât mei o dată până la lite­ratura românească pentru a o face cunoscută, trezind interesul vreunui editor. Scriitorii de origine română încadraţi în literatura franceză con­temporană s’au simţit mai flataţi să traducă o carte a lui Galsworthy sau să meargă la bal cu Marcel Pcourt decât să săvârşească faptă bună ro­mânească, deschizând drum unei o­­pere româneşti, evident inferioare celor semnate de Galsworthy sau de Marcel Proust, dar româneşti, Doamnei B. Madeleine ii datorăm de aceia încă mai mult recunoştinţa noastră. Cezar Petrescu OT.iaa^asrzrT^7^.>r'^wy.?r^-jg«ia3g8CTaBii r* m a ir urmrrţ — Dacă aş fi ştiut că eşti aşa ac pretenţioasă, nu te-aş fi luat de ne­vastă! — Păi dacă aş fi aşa de preten­ţioasă cum spui tu, nu te-aş fi luat pe tine de bărbat!... U W\er~*\ O FAPTA îmi povestea St. O. Iosif cum că intro zi l-a întrebat Virgil Cioflec: „Vrei să vii să stai cu mine la Pa­ris !" Şi au stat împreună doi ani. Şi l-a mai trimis mai târziu şi in Ger­mania, unde Iosif a descoperit poezia coperişuril­or înalte şi a scris frumoa­sele sale sonete... De atunci au trecut treizeci de ani. A murit Iosif şi a murit Ion Adam, pe care tot Cioflec l-a ajutat să stea în streinătate, şi s-a prăpădit şi Lu­­chian, în atelierul căruia puţini au a­­dus, în zile grele de boală şi greutăţi, atâta caldă prietenie ca Virgil Cio­flec. Dacă ai gustat odată din fericirea cea mai mare pe care ţi-o poate da viaţa, cea de a face binele, atunci nu-i dezamăgire care să te vindece de dorul de a-l face tot din nou. Vorbeam adesea cu Cioflec cât de bine ar fi să avem in Ardealul lipsit de opere de artă cultă, o colecţie de tablouri de ale marilor noştri pictori, ca să învioreze pereţii muzeelor acor petit­ cu pânze iscălite de nume străi­ne şi mai ales pentru ca să deştepte in sufletele tineretului încântare, mân­drie şi încredere. Şi iată că ieri m’am pomenit cu o scrisoare de la el, în care îmi scrie : ,,Simt o mare mulţumire că împre­jurările îmi ingăduesc să-mi împlinesc o nestrămutată dorinţă: de a dona colecţia mea de tablouri ale pictori­­lor Grigorescu şi Luchian". ...nu cunoaşte colecţia aceasta în care peste 20 de pânze de Grigorescu, din cele nai reprezentative, stau a­­lături de tot atâtea tablouri de Lu­chian, fără îndoială cele mai fru­moase din câte poetul culorii le-a pictat, îşi dă seamă despre valoarea donaţiei. Marea înţelepciune a donatorului se cunoaşte în condiţia ce o pune: contravaloarea acestei colecţii Univer­sitatea să o pună la o bancă şi din dobânzile acestui capital neatacabil să se cumpere în fiecare an pânze noui, de-ale artiştilor consacraţi, pentru ca Grigoreştii şi Luchienii dă­ruiţi acum să formeze temelia unei pi­­nacoteci. In felul acesta se asigură colaborarea Statului la o operă pe care altfel poate n’ar fi făcut-o acu­ma. ..Voesc c­a din venitul fondului „Virgil C­o/îec", cât timp trăesc, a­­ceste pânze, să fie cumpărate de mine. După încetarea mea din viaţă, aceeaş întrebuinţare se va da acestui fond.... Se vor cumpăra lu­crări importante ale pictorilor şi sculptorilor români, consacraţi de talentul şi propria lor celebritate ar­­tistică, nu începători. O comisie al­cătuită de Rectorul Universităţii, Di­rectorul Muzeului, un critic reputat, un pictor şi un sculptor, se va pro­nunţa asupra alegerii", . Să-l ţină Dumnezeu căi mai mult timp in viaţă! Cu priceperea sa ar­­tistică, cu acel simţ sigur care a făcut să aleagă din atelierul lui Gri­gorescu pânzele cele mai caracteristi­ce şi să-l ,,descopere" pe Luch­an, el va achiziţiona numai bucăţi de va­loare, încât mai târziu, odată, când nu va mai putea alege însuşi, comisia instituită va trebui să păşească pe drumul indicat de el. Ea nu va ceda stăruinţelor şi a intra în pinacoteca din Cluj va fi o cinste mare pentru orice artist român. Universitatea Clujeană are noroc. După Gh. Sion, vine Virgil Cioflec. Amândoi au avut nu numai inima mare şi românească de a dărui colec­ţiile lor instituţiul­ ei care avea mai mare nevoie de ete, ci au avut şi gândul bun de a le dărui la timp. Căci nu atât ceea ce laşi după moar­te e de preţ, ci minunată faptă e să te poţi despărţi în viaţă de ceea ce ai strâns in cursul atâtor ani cu iubire, trecând prin grijile de a scă­pa prilejul urmărit cu necurmat de­votament şi prin toate bucuriile achi­­ziţiunii câştigate cu mari sacrificii. „S'a dus primăvara dinaintea ochi­lor mei, şi nu-mi pare rău ! îmi saltă inima că am putut face o bucurie timpurie tineretului universitar, des­­părţindu-mă de marele Grigorescu şi de divinul Luchian". Cu aceste cuvinte se termină scri­soarea pe care bunul meu prieten mi-a trimis-o ieri. Le citez, deşi nau fost menite publicităţii, pentru ca în zilele prin care trecem, să dea prilej de bu­curie şi înviorare sufletească celor ce, din cauza multelor veşti întristătoare, încep să nu mai creadă în sufletul mare și in vlaga neamului nostru. Sextil Puscariu CURENTUL Spui cu-l cunoști Dar de unde ! A ? Este de sigur, invalid de război ? făcut o excursie cu autom­­obilul pînă la Comarnic!... 1­988» " «Si «a n cimitir Pornim din nou înapoi, —­e vre­mea să ne ajungem din urmă ca­mioanele. Cerul s’a mai înseninat.. Sunt ceasurile trei dimineaţ­a, vân­tul e rece şi zorile livide dau chi­purilor noastre feţe de cenuşă. Înaintăm bâjbâind unul în spa­tele altuia, peste tranşee şi gropi de obuz, şi ajungem din nou în zo­na de ceaţă. Kaczinsky este nelini­ştit, semn rău. — Ce-ai, Kat? întreabă Kropp. — Aşi vrea să fim întorşi acasă. „Acasă“, — vrea să spună la bor­dee-Ajungem la şanţurile de comu­­n­icare, şi apoi intrăm îa câmpie. Păduricea apare în faţa noastră, lată şi cimitirul vânătorilor, cu muşuroaiele şi cu crucile lui regre. In clipa aceasta, auzim din spate an şuerat, care creşte, şi devine nuget asurzitor ca trăsnetul. Ne fim culcat la pământ; la o sută de metri în faţa noastră a ţâşnit o jerbă de foc. In clipa următoare, o parte­ din pădure sboară alene în văzduh: este al doilea obuz care a smuls trei-patru copaci, aruncaţi in aer şi prefăcuţi în ţăndări. De­­acum, obuzele sosesc din ce în ce mai repezi, focul a devenit intens. — Adăpostiţi-vă !, urlă cineva... Adăpostiţi-vă! Câmpia este deschisă, pădurea e prea primejdioasă, — nu există alt adăpost decât cimitirul, eu mor­mintele lui. Alergăm spre el, po­m­en­indu-ne prin besnă; ca un scui­pat, fiecare din noi s’a lipit de un mușuroi de pământ. Era și vremea. Întunericul a îne­­bunit. Este o deslănțuire, o adevărată furie, umbre mai negre decât noap­tea năvălesc asupra noastră, cu turbare, înălţând în aer dâmburi uriaşi­, şi pierind apoi. Focul ex­ploziilor aşterne buchete de văpăi neasupra cimitirului. Nu este chip de scăpări r­icăeri. La lumina unui obuz, privesc a­cum câmpia, ai zice că ai în faţă o mare furioasă. Este cu neputin­ţă unui om să o străbată. Pădurea s’a mistuit, prefăcută în ţăndări, rasă. Suntem siliţi să ră­mânem tot aci, în cimitir. In faţa noastră, pământul se des­pică. Simt o sguduitură; o schijă mi-a sfâşiat mâneca. Strâng pum­nul , nici o durere. Dar totuşi nu sunt sigur că am scăpat­ rănile nu dor decât după câtăva vreme. îmi plimb mâna pe braţ, este sgâriat dar intact. Dar iată că acum primesc în cra­niu o lovitură atât de năpraznică, încât îmi pierd aproape conştiinţa. O sfărămfătură de obuz mi-a lovit casca, — dar venea de atât de de­parte, încât nu mi-a găi­rit-o. Şterg noroiul care mă împiedică să văd : în faţa mea, s’a deschis o gaură întunecată. Dintr’o săritură, m’am lungit în ea. Sunt aci, turtit ca un peşte pe uscat. Dar îi eră­tu­li- au pornit din nou ; mă lipesc iarăşi la pământ. Simt c­eva tare în stânga, mă îndes în mal, spriji­nul se surpă. Pământul se sfâşie; apăsarea aerului îmi vâjie în u­­rechi. Mă târăsc peste sprijinul a­cest­a, care nu rezistă. M’am aco­perit cu el; puţin lemn şi puţină stofă. — un adăpost, un biet adă­ppost împotrivn cebuielni­c nu con­ten­esc de a cădea în jurul meu. Deschid ochii... Degetele mele tip strânsă o mânecă de haină... Un braț omenesc. Să fie un rănit ? Ți vorbesc tare, — strig cât pot de tare. Nici un răspuns: a un mort Mâna mea scormonește mai ndâr.e­­m dat de sfărămături da lemn... Acum îmi aduc amin­te că sun­tem în cimitir. Focul, însă, este mai tare decât totul. Mi-a anulat simţurile, şi mă înfund mai adânc sub sicriu... Tre­­bue să mă adăpostească, trebue să mă apere, chiar dacă găsdueşte Moartea în el. In faţa mea, pâlnia s’a deschis adâncă. Trebue să săr în ea, dintr’o dată. Dar iată că ceva m’a f­ov­it peste obraz, şi că o mână mi se agaţă de umăr. Să se fi trezit mortul ! Mâ­na mă scutură, acum. întorc repe­de capul, și în fulgerarea unei cli­pite zăresc figura lui Katrzinsky : a deschis o gură imensă, și urlă ceva. Nu aud nimic; mă scutură.— sa apropie, lntr’un moment de li­niște, vocea lui îmi ajunge la ure­che: „Gazele... gaaaze... vestește mai departe !“ îmi scot repede masca... Tin ca­marad zace întins, tiu departe de mine: nu mie gândul decât la un singur lucru.; jjtehu’e #•* vestesc și pe el: „Gaaaze... gazele“.... II strig, mă târăsc lângă el, flu­tur spre el cutia mea cu masca; nu observă nimic. Încă odată, şi în­că odată, s’a chircit, /Jar nu în­ţelege. E un recrut. Privesc cu des­­nădejde spre Kat, şi-a p­ut masca, scot repede şi pe a mea , casca toi-a sburat jos, şi masca-mi alu­necă pe faţă. Am ajuns lângă vecinui meu Cutia cu masca este colea, smulg masca şi i-o­­vâr în cap. O apuca însfârșit cu mâinile­. II las, și de­odată, dintr’o svâcnitură, mă as­­vârl în groapa făcută de obuz. Sgomotul surd al obuzelor cu — Acum că ți-am dat mia de lei împrumut, Dumnezeu să te aibă in paza lui. Adio dragă prietene.! _ Dar de ce te desparți atât de solemn de mine? — Fiindcă știu că n’o să te mai văd niciodată­gaze se amestecă acum cu trozni­­turile proiectilelor explozive. Clipele acestea de la început, cu masca pe cap, hotărăsc viaţa sau moartea; totul este să ştii dacă este permeabilă. Respir cu băgare de seamă, apăsând cu buzele pe tampon. Valul de gaze a atins a­­cum pământul, şi se strecoară prin crăpături. Umple toate ungherele pâlniei în care suntem noi ascunşi târându-se ca o imensă şi indolen­tă meduză. împing pe pat cu mâna. Ar fi mai bine să ieşim din groapa noastră şi să n­e culcăm ceva mai departe, în loc să stăm în pâlnia aceasta în care se adună gazele. Dar nu sun­tem în stare să ne urnim: o nouă grindină de obuze începe să curgă. Ceva negru se rostogoleşte troz­­nind, şi cade alături de noi: e un sicriu care a fost aruncat în văz­duh. Văd mişcând pe Kat, şi fac şi eu ca el. Coşciugul s’a prăvălit pe bra­ţul întins al celui de-al patrulea ,­marad culcat cu noi în groapă. Omul încearcă să-şi scoată masca, cu cealaltă mână. Kropp s-a repe­zit însă la el, i-a sucit braţul la spate, şi l-a pironit cu forţa Ne străduim, Kat şi cu mine, să-i desprindem acum braţul rănit. Ca­pacul sicriului este plesnit, şi cas­că... TI scoate cu destulă uşurinţă... Tragem pe mort afară, lăsându-l să cadă ca un sac; ne trudim apei, să împingem fundul coşciugului. Din fericire, rănitul şi-a pierdut cunoş­tinţa. — şi Kropp ne poate ajuta, în sfârşit, cu un suspin, sicriul ce­dează, urnit cu cozile lonetilor. O lumină cenuşie ajunge până la noi; vântul mătură cimitirul. Mă proptesc în malul gropii, şi pri­vesc înainte. In amurgul mânjii, îmi apare în faţă un piior de mort. Cisma este neatinsă; am ză­rit-o într’o clipă, limpede de tot. Dar acum, la câti­va metri în fa­ţa mea, s’a ridicat un om; îmi şterg sticlele dela mască, d­ar se a­­buresc îndată, atât respir de aprig Privesc uimit; omul din faţa mea nu mai poartă mască. Mai aştept doar câteva clipe. A rămas în picioare, priveşte în ju­­rul lui ca şi când ar căuta ceva, î­şi face apoi câţi­va paşi înainte. Atunci, cu sete, îmi smulg şi eu masca, gemând şi prăbuşindu-mi­ la pământ. Ca o apă binecuvântată -de isvor aerul năvăleşte în mine; am im­presia că ochii îmi vor ieşi din cap. Valul acesta proaspăt mă în­neacă şi-mi stinge vederea... ERICH MARIA REMARQUE (Din romanul „Im Westen nichts Neues“, — „Nimic nou pe frontul de Vest“) Sonet 1) he* .lupftem mum. a a m. ^ Credinta e iubire.. Iar iubirea urneşte sori, îngemănează sfere — Ea-i viu în struguri, iar iti faguri — miere... Un strop ce-adună ’n el nemărginirea­­... Iubirea-i taina ce oreşte firea... — Şi prin credinţă ’nvie tot ce piere: pe ram­ea-i floare, iar în lut putere — Astfel respiră ’n tot Dumnezeirea. Şi ’ntr’o atotputernică fiinţă, ascunsă ’n arbor, vânt nor sau lumină, cred şi acei ce sânt fără credinţă... In toate — ale naturii minunate trebui şi ei să vadă — o zeitate — şi —• aceleiaşi Dumnezeiri se’nchină George Voeväeaea . Din „Trrnnri*. vniiim rlp. i /t a /mroMfl / norilt Omagiu de aducere aminte pentru Mihail Eminescu de TRASAM BONESCU S’au împlinit 40 de ani dela moartea celui ce prin creaţiunea sa, a eclipsat întreaga a doua ju­mătate a sec. XIX. Dacă geniile apar la distanţe de veacuri şi dacă ele însumează reprezenta­tiv tot ceea ce naţiile au mai înalt ca aspiraţii şi tendinţi, apoi Mi­hail Eminescu prin excelenţă a întrupat în chip perfect acordul acesta. El a ridicat, aici în răsărit, pe cele mai înalte culmi ale cuge­tării omeneşti, gândirea şi presti­giul rasei latine. Filiaţia istorică a genialului poet se pierde fără urmă în massa anonimă, dar robustă, a ţăranilor bucovineni­ Oricât am stărui să descâlcim firul genealogic dintre cotiturile trecutului nu vom isbuti, firul se rupe brusc înainte de-a ajunge la tron sau Ştefăniţă-Vodă, problemă captivantă pentru multe mintă ale scribilor contemporani. Fără sânge nobilitar, dar cu şti­viţele originii sale resfirate adânc în îndepărtatele veacuri fără nume ale istoriei, Eminescu ne apare în lumina perspectivei acestor patru decade, ca o armonioasă înche­gare a tuturor forţelor creatoare ale acestui neam. Astfel, din truda de veacuri a neamului nostru, din jertfa de sânge şi de aur — pe care Can­­temir o ridică până la valoarea unui mesianism istoric — din flora adâncă a credinţelor, vecine cu păgânismul şi din larga bunătate a pământului românesc, a ţâşnit spre înălţimi uriaşa personalitate a lui Mihail Eminescu. Din zăcămintele de posibilităţi ale acestui neam, mereu proaspete şi înnoitoare, a eşit tăria afirmă­rii sale prin gândul creator al poe­tului­ Şi, din acest inform efluviu de vitalitate, s’au conturat superb şi viguros elementele ce­ au dat caracter de veşnicie operei sale. De-acolo avea Eminescu o anu­mită sensibilitate, o anumită spe­cificitate proprice creaţiunilor înal­te, din rezervoriul acesta adânc şi inconştient. Pe aceste daruri moştenite, s’a brodat mai apoi manuchiul de po­doabe pe care ii oferea pitorescul ţării sale şi astfel, în pasta sufle­tului său s’au imprimat adânc im­presii culese de pretutindeni. Ipoteştii cu dulcea legănare a dealurilor moldovene, laşul pito­resc şi patriarhal, codrii de aramă ai Hotinului, sau cei de argint din ţara fagilor, au fost tot atâtea ele­mente de decorare interioară. Apoi călătoriile lui prin Ardealul frământat de dornica chemare a eliberării, în Blajul cultural şi re­ligios, în Banatul românesc, la Giurgiu, sau la Bucureşti, toate au mărit şi încadrat frumos în mintea lui Eminescu imaginea ţării sale, pe care a iubit-o cu pa­siune-Împins mereu de-același tainic resort, de-a căuta în atmosfera timpului acel nedefinit specific românesc, a avut prilejul să cu­noască îndeajuns comorile sufle­tului popular. Scânteierea unui proverb, frumoasă îmbinare a unui basm, sau cadrul cu mireas­mă arhaică a unei legende — ce-au format o bogăţie nesecată pentru neamul nostru — au pro­curat lui Eminescu prilejul unor noui motive de creaţie şi unor form­e şi expresii nouă, ce-au dat limbii noastre o­­mlădiere şi-o muzicalitate necunoscute până la el. Pe aceste elemente, din dome­niul creaţiunilor populare, le-a transformat Mihail Eminescu în bulgării de aur ai literaturii culte. Aşa s’a născut geniala creaţie a „Luceafărului“ cu semnificaţia ei simbolică, astfel s’a conturat po­vestea lui „Călin“ şi­ a fetei de împărat „ce şopteşte blând din gură, sburător cu negre plete, vin la noapte de mă­sură“ şi tot aşa balada „Strigoilor”, cu evidentă origină populară. Iubirea de neam şi de moşie iz­­vorâse la Eminescu şi din adânca cunoaştere a trecutului, căci el ce­tise înainte de toate istoria na­ţiei sale.Din file de cronici şi izvoade, din paginele entuziaste ale cărtu­­­rarilor ardeleni şi din răscolitoa-­­ rele pagini de istorie naţională au lu Kogălniceanu şi Bălcescu, a prins Eminescu fiorul adânc ce a străbătut peste veacuri sufletul românimii de pretutindeni. De câte ori n’a fost întâlnit pe drumuri ardelene, la Giurgiu, sau la Botoşani, oriunde îl mâna ne­voia tragică a existentei sale, cu pagini de filosofie germană în bu­zunar, sau cu istoria românilor sub­ Mihai Viteazul, pe cari le cetea în ritmul variat al peisagiilor din tara, sa cu aceiaşi pasiune cu care fanaticul Bălcescu îşi purtase pe caile Ardealului povara gânduri­lor sale! , De câte ori aurora dimineţii nu l-a surprins, pe acelaşi incorigibil ! Eminescu, scrutând pagini de is­torie românească! » Adâncirea trecutului în toate formele lu tragice i-a prilejuit genialului poet satira III, în care trecutul apare apoteozat prin energica figură a lui Mircea cel Bătrân, acel meşteag dârz, hotă­rât să-şi apere „sărăcia şi nevoile şi neamul”. Şi evocarea trecutului ia carac­ter de epos virgilian, când inspira­ţia lui ţâşneşte din strătumatiriie istoriei noastre. Ce luminoasă săr­bătoare de descălicare a unui po­por statornic, de plugari şi de ciobani: „Din lungi cărări de codri, din munţi cu vâr­fu ’n nouri „Esist-au Dragoş Vodă îmblânzitor de bouri ; ,,Mulţime curgătoare s’a fost întins­ă pe vale Şi buciumele sună şi oile’s pe cale; ,,Nainte merg moşnegii cu pletele bogate, „fiind toiage albe în mâinele uscate. „Astfel eşiau tot rânduri vuind din verzii ramuri „Copii ciobani de turme, moşnegi, păstori de neamuri. „Şi, au întins moşia spre răsărit şi­amiaz. „Pân’unde marea sfarmă de ţărm al ei talaz, „Au cucerit cu plugul, cu vârful dragei săbii „Păn’la Cetatea Albă limanul de corăbii”: « Cel ce studiase la Viena şi se afrase în tainele filosofiei kan­­tiane şi budiste, a dăltuit în for­ma nouă a nervului gândirea sa asupra concepţiei cosmogonice a lumii. Cugetarea filosofică la Mi­hail Emiescu e o precisă făctură în marmoră a unui maestru deplin încercat. Merejkowski spunea că zeii au trimis pe oameni în univers să vorbească elegant și Eminescu e unul din trimișii zeilor, pentru ca să formuleze în versuri lapidare eleganta gândiri sale-Cine încearcă să analizeze una din poeziile sale — nu cântând-o în ritm de romanţă banalizată,, ci căutând să despice adânc sensiul fondului şi armoniei, se va convin­, ge de seninătatea olimpiană a creaţiuniî şi umitoarea ei concizie. Nie un cuvânt de prisos, nci o ima­gine alături, toate elementele se înşiruesc într’o admirabilă înche­gare poetică. ... . ...Alături de acestea, proza sa cu tot atâtea însuşiri, ce dove­desc o naltă cugetare şi-o întinsă cultură filosofică. „Trecut şi viitor sunt în sufle­tul meu ca pădurea într’un sâm­bure de ghindă şi infinitul aseme-­­ nea ca reflectarea cerului înstelat , într’un strop de rouă”, spune­­ Eminescu în „Sărmanul Dionis” — în paginile căruia se conturează filoanele unei filosofii mistice, abia indicate în „Geniu pustiu”.­­ In ambele însă, pluteşte aceiaşi­­ atmosferă romantică, acelaşi cer senin al unei lumi ireale, acelaşi subiectivism pronunţat şi susţinut de un stil de vizionar. Pretutindeni, acelaşi sbucium al omului chinuit de ucizenie şi amă­rât de contemporani. Sufletul lui Eminescu era înzestrat cu adânci rezonanţe în care se reflectau toate nedreptăţile timpului. Aceas­tă orhestraţie muzicală şi totuşi fără tonuri şi fără melodie, dar cu surde chemări spre dreptate şi lumină a unui popor întreg, s’a proectat în adâncul fiinţei sale. Şi a zi cu zi, clipă cu clipă, pe că­rările pe unde şi-a purtat cu trudă greul vieţii, a dozat mereu amără­ciunea şi necazul. Astfel, întreaga lui operă e bru­mată de un suflu de desnădejde şi pătrunsă de ştiviţele unui pesi­mism amar. Când desnădăjduit şi sceptic, când dârz şi energic, în versuri sau în proza de la „Tim­pul”, Eminescu a trecut printre contemporani ca un ostracizat­­. La patru decenii de la moartea lui, vedem în Eminescu un deschi­(Continuare in parf. IV-a) __ Ai auzit? Ci­că la 2’dim­icea, joacă fetele din clasele primare charleston pe scenă!... — Ce vrei, frate dragă? Nişte bieţi provinciali... De unde să știe ei că, dela charleston încoace, s’au mai inventat încă vre-o sece dansuri.—. , 7, 09 fr &MM*

Next