Curentul, iulie 1930 (Anul 3, nr. 875-905)

1930-07-22 / nr. 896

Mărfi 29. lalie 1930 £ AMllfc 3a Ho* :4 pagini 3 Mm Directors PAMFIL SECARU ABDACflA $ ADMINISTRAŢIA e STRADA SARINDAR No. 4 Mate: Direcţia fI Redacţia 384/38 Secretariatul fi Provincia 312/38 Ad*ţia fizica Publicitate 375/28 ABONAMENTE: UI 700 paratel 350 pe 0 luai M 206 pe 3 luai Pentru Rând, instituţiuoii Adminatetrate Publice 1000 lei anual. Pentru străinătate: le) 1700 «ani M 858 pe 6 luni; M 500 pe 8 luni Abonamentele încep la 1115ala fiecărei bani Fantezii administrative Ceia ce-şi face omul singur, nici dracul nu- i poate face. Iar ceia ce-a făcut guvernul din proectul său de descentralizare adaninistrativă, nu i-a putut dori nici chiar partidul liberal. Este într-adevăr de o înveselire sinistră, un scurt voiaj în trecut, în colecţia ziarelor unde se află consemnate interviewurile, declaraţiile optimiste, profeţiile făloase, ale celor care acum aproape doi ani făgăduiau această lege miraculoasă şi acum un an, o moreau pentru borcanul de monştri conservaţi în spirt. Ce n’avea să aducă binefăcătoarea reformă ? Ce n’avea să rezolve şi să închege, pe-un fundament nou şi solid ? Recitiţi, dacă din întâmplare s’a rătăcit cumva vre-un asemenea ziar vechiu, în camară sub raftul cu bubi uscaţi sau în vre’un pachet cu ghete vechi. Toate declaraţiile erau de un optimism impresionant. Atâta siguranţă, dădea de gândit chiar adversarilor celor mai înverşunaţi. Proectul de reformă apărea scump partidului naţional ţărănesc. Era o cheie de boltă programului de guvernământ. Oricine avea deci dreptul să creadă că e reformă studiată, că totul a fost mai dinainte chibzuit şi măsurat la realitatea stărilor noastre, că totul a fost atât de minuţios pregătit, încât odată cu intrarea reformei în vigoare, efectele salutare se vor manifesta fulgu ■ rant, să înfrângă scepticismul celor mai incorigibili zeflemişti. Intr o atât de lungă opoziţie, partidul naţional-ţărănesc, avusese îndestul timp să pregătească această inaugurare a operii sale constructive. Ceia ce păruse doar frazeologie electorală şi desiderate atrăgătoare, se desbrăca de vorbe, să rămână numai fapt greu şi temeinic. Se pomenea despre oameni cari, cu modestie, au pregătit pe îndelete, cu studiu şi confruntarea doctrinei pe teren, o reformă care să impună până şi stima duşmnilor. Se afirma.. Dar ce să recapitulăm, tot ce s’a spus ? Toate acestea se pot reciti în orice colecţie de ziar şi în discursurile de atunci, în „Monitorul Oficial" cu desbaterile legii şi în expunerea de motive, a anteprocesului de reformă. Ah ! cui ar fi trecut prin gând și-ar fi crezut vreodată ?... Cui i-ar fi trecut prin gând șiar fi crezut vreodată, că în şase luni numai de la punerea în aplicare a reformei administrative, tocmai un director ministerial înscăunat intr’un jit creat prin această nouă legiuire, avea să găsească absurdă, neaplicabilă şi ..făcută de nişte miniştri cari habar n’au fie ce este o descentraţi spre.." ? Declaraţiile senzaţionale ale d-lui Sever Bocu, imprimate în ziarul maghiar Erdély Hírlap, chiar dacă vor fi desminţite cum opere buna tradiţie a politicei romneşti, rămân în picioare. Rămân, fiindcă rostite sau nu de directorul ministerial al Banatului, ele cuprind un adevăr cu neputinţă de desminţit. După şase luni de verificare pe teren, legea administrativă s’a dovedit inaplicabilă. Nu numai din pricina spiritului utopic din care a luat fiinţă, dar şi din incapacitatea guvernului de a găsi măcar soluţii de amănunt, care să-i dea un caracter aplicabil în parte. . S-a pretins că legea va da satelor şi judeţelor, o viaţă proprie şi o o libertate de iniţiativă. Desiderata a rămas în articolele legii In realitate din lipsa de coordonare a acestei reforme cu alte legi în vigoare, satele nu-şi pot întreţine organele lor de administraţie; bugetele nu se află nici acum întocmite , iar faimoasele asociaţii generale judeţene există doar pe hârtie. . Legea administrativă, cu care guvernul se împăuna încă înainte de a-i da fiinţă, este cea mai absurdă şi ridicolă fantezie clocită vreodată sub ţeasta unui legiuitor. Pentru a dovedi aceasta, nu e nevoie nici de doctrină, nici de manuale, nici de o argumentare îndelungă și complicată, căreia i s’ar putea presupune vre-o abilitate sofistică. Nu. Guvernul ne-a scutit de această bătaie de cap, aşa cum şi-a scutit orice adversar de o trudă superfluă. A ţinut să dovedească singur, prin fapt, că a venit cu o reformă şi că a votat o lege inaplicabilă, de vreme ce nici el singur nu s-a găsit în stare să o aplice. Un singur rezultat e cert- Confuzia de atribuţiuni şi animozitatea dintre directorii ministeriali şi dintre miniştrii centrali pe de oparte, iar pe de alta, împovărarea bugetului general cu o sarcină de întreţinere costisitoare, căci directoratele au sau n’au atribuţiuni, indiferent, încasează salarii şi au creiat noui cheltueli. Până acum, vechiul regim administrativ, întârzia rezolvările, fiindcă orice hârtie făcea cale lungă până la Bucureşti, adesea însoţită de interesatul care îşi pierdea timp şi bani până s’o scoată la lumină, din tenebrele mucigăite ale biurocraţiei. Acum drumul acesta se face cu înconjur. Hârtia cu solicitantul după ea, face cale ocolită la Iaşi, Cluj, Cernăuţi, Chişinău, la directoratele respective, de unde după un mai lung sau mai scurt popas, pornesc fără rezoluţie definitivă la centru, adesea ca să se mai întoarcă odată înapoi. Dacă guvernul a ţinut să demonstreze că nu e nevoie să vie altul şi să-i arate cât este de incapabil (fiindcă pentru această ispravă este el singur destul de vrednic fără ajutorul nimănui), atunci recunoaştem că a isbutit cu prisosinţăEste întâia oară când un prost şi-a căutat oglindă pe măsura lui, ca să se vadă cât e de prost. Cezar Petrescu Bieţii ţărani Se vesteşte că la Brăila se manifestă o urcare a preţului cerealelor, în special al porumbului şi mai cu seamă a orzului. Cereri venind din Olandă precum şi noile ştiri, sosite privind mersuri agriculturei in Franţa ţi Germania au . imu contribuit la această creare, ce pare a da semne să se oprească aşa curând. In consecinţă ziarele îndeamnă guvernul să reducă taxele de export, ţi regia autonomă C. F. R. să deslege granele de taxele oneroase ale transportului, chiar înainte de 1 August Lumea e zorităţi cu drept cuvânt avem în sfârşit un bun prilej să ieşim cel puţin câţiva paşi din impasul cel greu în care ne aflăm. Ba mai e sfătuit guvernul să întreprindă o activă campanie pentru intensificarea vănzărei de către producătorii mari şi mici, vânzare din care ar rezulta îmbunătăţirea situaţiei lor şi a situaţiei generale, prin aducerea banului străin în ţară. Toate bune şi frumoase. Numai ca pe lângă astfel de apeluri mai poţi spicui în presa noastră din ultimele zile informaţiuni ca acestea : „Creditori particulari au sequestrat veniturile tuturor comunelor din judeţul Iaşi". Sau: „pentru că cerealele nu mai obţin nici preţul echivalent al cheltuelilor de producţie in multe părţi ale ţărei, ţăranii vând pământurile speculanţilor organizaţi"... „In Basarabia şi Bucovina, ţăranii vând pământurile cu câte 3000 lei hectarul Et caetera... Şi atunci ne întrebăm : Cu ce tragere de inimă o să-şi vândă ţăranii roadele, când deja asupra recoltei prinse de rădăcini apasă sequestrele băncilor ? Ca să-şi vândă produsul, pentru ca valoarea lui să i-o ia portărelul, fără ca prin asta să-l facă să se simtă tocmai, mult uşurat de datorie, nu-l prea văd plin de entuziasm pe cultivatorul român. II văd cel mult, cu braţele încrucişate privind cum îi iau alţii bucatele şi ile duc departe, împăcându-l cu platonica mângâere că din jaful ăsta al avutului lui, are să intre bani mulţi în ţară. El se va uita idiotizat după dânşii, cum se depărtează cu rodul muncei şi pământului lui nepricepând de loc cu biata lui minte ţărănească, întrucât se va împărtăşi şi el, personal, din banii ce intră in ţară şi din care, câtimea cuvenită lui, tocmai bine va acoperi abia dobânda datoriei de la bancă pe primele trei luni din anul in curs. Va râde de el desigur vecinul, care, mai şmecher a apucat de şi-a vândut recolta jupanului grânar de la târg. A vândut-o el cu preţul pe sfert, nu-i vorbă şi sa mai ales şi cu proces pentru înstrăinare de obiecte sequestrate, dar e vorba a apucat ceva la mână. Pe când cel dintâi... Cel dintâi îi va răspunde dând din umeri, scărpinându-se la ceafă, pe sub pălărie şi... râzând şi el: — De, măi Ioane, ce mai dete peste noi... Bieţii ţărani! Gib. I. Mihăescu I). Vintilă Brătianu pleacă astăzi la Marienbad. D. ARGETOIANU (în șoaptă) : Nu-l nu piardă, ferească Dumnezeu, trebui ... mai fine de vorbă, dragă Duca. Să Luptele dintre partide formează aspectul normal, dinamica vieţii politice. Când luptele politice se mărginesc numai la o opunere de programe, la afirmarea unor ideologii ce se exclud, atunci grija de precizare dogmatică determina o oarecare ţinuta literară. Oamenii politici mai întârzie prin bibliotecă mai ciugulesc prin cărţi, deprind dintr’un clasic ritmul elocinţii, se prezintă în faţa publicului cu o cât mai seducătoare formă literară: o întrecere pentru premiul de retorică. Cu cât se accentuiază însă aceste lupte, cu cât pasiunea de întrecere face loc uici, cu cât violenţa verbală înlătură prestigiul ideilor, viaţa politică pierde aspectul unui duel oratoric. Respir în aer ceva acru şi desgustător de periferie morală. Şi când încep oamenii politici să se urască, atunci totul apare hidos, cu grave consecinţe, deprimante pentru spiritul public. Dela războiu încoace, viaţa noastră politică a fost caracterizată printr’un necontenit spor de ură, prin înlocuirea pretenţiei de a înfăţişa un program, o idee originală, cu forţa brutală, cu recrutarea numerică a unor adeziuni electorale, cu violenţa verbală repezită lăturos în adversar. In totdeauna cel tare, dominatorul, provoacă adversităţi, coalizează urî ce nu dezarmează , iar, de la 1914 şi până la 1928, Ion I .C. Brătianu a fost factorul predominat al vieţii politice româneşti. In afară de voinţa lui, necum împotriva voinţii lui. Neutralitatea, războiul, pacea, anii de după războiu sunt pecetluiţi de personalitatea lui Ion I. C. Brătianu, om de autoritate fără nici o ştirbire atât cât a trăit. Dincolo de inevitabilele scăderi pricinuite de încadrarea în obigaţiile de partid (şi în această privinţă a continuat cu toată fidelitatea tradiţia partidului liberal aşa cum fusese statornicită de tatăl său) Ion I. C. Brătianu rămâne animatorul, regisorul celui mai interesant capitol din istoria poporului român. Oricât de mari ar fi vrăjmăşiile politice, oricât de tumultoase pasiunile adverse, nimeni nu va putea contesta legătura absolut intdisolubila între erei nea acestei Românii Marî şi numele lui Ion IC. Brătianu .Daefcitor II avut în structura lui sufletească orgoliul rasei, dacă nu ar f fost exaltat de cea mai mândră ambiţie, nu ar fi svârşit în cumpăna războiului toată agoniseala de o jumătate de veac a vechiului regat spre a cuceri, spre a da contur de realitate geografică năzuinţelor seculare ale neamului său. îmi spunea cineva care-l frecventase, pasiunea lui Ion I. C. Brădianu pentru Nicolae Bălcescu, în cântarea ce-l transfigura a paginilor „Istoriei românilor sub Mihai Viteazul“. Cine ştie ce rover îl jucat paginile de epică evocare ale neastâmpăratului domn de vijelioasă voinţă cuceritoare, in zilele premergătoare deciziei intrării noastre în războiul mondial . A fost un orgolios al rasei, un exponent de o mândrie ades agresivă, a românismului, şi poate că a stricat în timpul tratativelor de pace, acest sentiment de mândrie, dar în el simţeai o svâcnire naţională, credinţa aproape mistică în destinel poporului din care făcea parte. Când trăia, când confiscase iniţiativa şi decisiva politicei româneşti, toate adversităţile cu înspumări de neîndurată ură, erau justificate, astăzi insă există acea perspectivă de timp necesară unei drepte judecăţi, unei cuviincioase recunoaşteri, unui legitim respect. A continua să lupţi cu amintirea lui Ion I. C. Brătianu înseamnă o absurdă tenacitate de ură pe care nimic nu o mai justifică. Păreau uitate toate adversităţile, dar simpă şi înşelătoare aparenţă. O informaţie apărută în „Viitorul" ni s’a parat aşa de neverosimilă încât ne-am abţinut dela orice comentar. Am primit însă confirmarea, o confirmare pe care n’am fi dorit-o o avem şi astăzi am voi să-i primim desminţirea. In Haţeg exista o stradă întitulată Ion I. C. Brătianu. Un omagiu modest pentru cel ce a dus războiul unităţii naţionale, aşa cum la Cluj există o stradă Iuliu Maniu, prinos de recunoştinţă faţă de şeful activ al rezistenţii româneşti sub dominaţia maghiară. Numele s’a dat străzii Maniu in 1919 — era încă în funcţie Consiliul Dirigent — şi de atunci oricât de violentă, de nedreaptă ar fi fost prigoana politică, nimeni nu s’a gândit să şteargă omagiul oraşului Cluj, omagiu adus sub forma modestă a unui nume dat unei străzi. Dar ne-a fost dat să avem şi un alt exemplu de oribilă, înjositoare, desgustatoare ură poetică, de scârboasă isotemică, de infectă răsbunare faţă de amintirea legată de un om adormit intru Domnul, un om ce a fost exponentul politic al voinţii de unitate a naţiei. Preşedintele organizaţiei naţional-ţărăniste din Hunedoara, cel mai curat ţinut românesc cu 95 la sută populaţie românească, un domn dr. Şelariu, a decis consiliu comunal să schimbe numele străzii Ion I. C. Brătianu în str. Muswani, un fost primar ungur sub dominaţia maghiară, vrăjmaş al românilor, retras acum la Budapesta un semn de protest împotriva aşezării statului nostru. O provocare stupidă, un suflet nemernic ce-şi confesionează sentimentele sub forma unui scuipat svârşit asupra unui nume amplu fixat in istoria politică a unităţii naţionale. Nu se poate imagina ceva mai ignobil, nu s poate un mai penibil simptom al unei grave rătăcirii a urii de partid. Dar nu cu sinistra figură a Şelariului de la Haţeg care omagiază un străin, duşman declarat, spre a ofensa sentimentul românesc, ci cu d. Iuliu Maniu putem sta de vorba spre a întreba: aprobă şeful partidului naţional-ţărănist ratifică d-sa ruşinea de la Haţeg? Noi refuzăm s’o credem. Pamfil Şeicaru Pentru & Iuliu Meniu Ruşinea de la Haţeg Perimarea dogmelor transformiste de NICOLAE ROŞU Ne-am obişnuit cu dogmele transformtismului biologic şi le acceptăm ca atare, fără a le supune unui riguros şi obiectiv examen de verificare ştiinţifică. Vialleton îşi îngădue, în lumina unei revizuiri totale să demonstreze prin exemplificări practice, lipsa de consistenţă a acestei teorii. Cunoscător al condiţiilor de afirmare a filosofiei transformiste, Vialleton nu neglijează să sublinieze disociaţia netă între evoluţie şi transformism. Evoluţia este echivalentul schimbărilor suferite în parte sau în total de o fiinţă vie, acesta fiind un fenomen care se observă la toate vieţuitoarele; transformismul, dimpotrivă, este o idee, o teorie mai bine zis, care încearcă să dea o explicaţie evoluţiei biologice. Unitatea de compoziţie a regnului animal, piatra unghiulară a transformismului, idee lansată în circulaţie de viziunile fanteziste ale lui Geoffroy Saint-Hillaire, nu corespunde unei realităţi evidente. Intre diferitele specii sunt hiaturi greu de umplut, şi imposibil de explicat prin artificiile transformismului. Paleontologia nu a parvenit încă să explice această enigmă biologică, şi anume, apariţia primitivă a animalelor superioare şi lipsa formelor precedente, care să dea, cheia explicării filogenetice. Cele mai vechi animale din epoca cambriană, demonstrează concludent, perfecţiunea lor morfologică şi fiziologică, şi totodată defintivarea structurii histologiee după un plan de organizare extrem de înaintat. Această avansată corelaţiune anatomică şi histologică în planul de organizare al acestor fiinţe, presupune după dogmele transformismului existenţa prealabilă a unor tipuri maisimple din care acestea ar fi evoluat prin etape succesive. Paleontologia transformistă urmând curba iluzorie a etapelor gradate, întâmpină rezistența lacunelor geologice, golul peste care se întinde o alt ipoteză, bazată pe de o parte pe eroziunea cauzată de ape, iar pe de alta, metamorfismul, imposibilitatea, de a trece peste aceste obstacele imanente planului de organizare al fiinţelor vii, este seziată de Von Baer, şi mai târziu Yves Delage, Herouard şi Remy Collin, conchid la specificitatea speciilor, care de fapt nu este decât echivalentul unei reveniri la fixitatea lor, susţinută cu multă tenacitate de Linné. Intr’adevăr, Linné, pretindea că ceea ce caracterizează şi diferenţiază totodată fiinţele vii, este ansamblul caracteror morfo-fizilogice, şi nu anumite dispoziţiuni izolate. Organele homoloage ale diferitelor specii, deşi sunt compuse din aceleaşi piese, totuşi prin adaptarea, lor la planul de organizare al speciei respective, ele învederează valoarea acestei legi numai pentru fiecare încrângâtură. Prin urmare, analogile morfologice dintre o specie şi alta, rămânând fenomene izolate, nu se pot stabili scrieri progresive bazate numai pe amănunte şi făcând abstracţii de rest. Discontinuitatea evidentă dintre specii, biologii transformişti au încercat să o corecteze cu forme intermediare dispărute şi care nu erau decât creaţiuni ipotetice ale fanteziei lor. Faimosul archeopterix, considerat multă vreme ca o formă intermediară între păsări şi reptile, este totuşi o pasăre cu toată conformaţia organică de ansamblu, adecvată pentru viaţa acestor animale. După cum a arătat de altfel şi Ch. Deperet, caracterele reptileene ale acestui animal, nu diferă întru nimic de cele pe care le au celelalte păsări. A se considera acest animal ca forma intermediară între două clase (reptile şi păsări), înseamnă a face o totală abstracţiune de deosebirile de conformaţie ale scheletului, a desvoltării şi funcţiunii calorice şi nutritive, şi care nu se pot explica prin gradaţiuni succesive. Această totalitate de fapte, confirma valoarea corelaţiunilor a căror importanţă a fost pusă în evidenţă de Cuvier, şi recent fiind reluată de Cuenote» (Urinare in pag. îl-a) Federalizare sau protecţionism? Fără îndoială, chestiunea cea mai importantă, în acest moment, în Europa, este antagonismul, relevat de noi, între tendinţa brianicină de a federaliza economiceşte statele de pe continent, şi cealaltă tendinţă, cu mult mai activă şi mai grăbită, de a se înconjura fiecare ţară de zidul chinezesc al protecţionismului. După o sută de ani de tradiţie liber-schimbistă, Anglia se reintoarce, odată cu America, la politica de protecţie a produselor ei, pe deo parte pentru a opri creşterea, fantastică a şomajului, iar pe de alta, pentru a feri capitalul englez de nereala concurenţă deghizată, a Sovietelor, care, după cum se ştie, vând sub preţul de cost, cu scopul de a accelera şomajul şi de a întinde comunismul. Daily Telegraph comentează cu anticipaţie răspunsul Angliei la memorandumul d-lui Briand. Răspunsul este favorabil tendinţei generale, adică este diplomatic, dar el nu angajează întru nimic guvernul britanic „care rămâne sceptic, dacă nu chiar indiferent, în privinţa proectului"1. De ce ? Pentru că Anglia e o mare negustoreasă, care nu ar fi deloc avantajată de un regim economic egalitar, şi care înţelege să nu sacrifice o piaţă permanentă şi bogată, unui imn utopic şi la modă, deci trecător. Cei două milioane de şomeuri, ale căror familii fometează, şi dorm prin parcuri, sau „explicându-şi caracterul prin cârciumi“, trebuesc scoşi din sarcina guvernului domnului MacDonald, şi transformaţi din vagabonzi şi alcoolici în energii productive. Pentru asta se cere a fi ocrotiţi, de nebunia concurenţii. S’a rostit un cuvânt: politică de pace. Ba Bine că nu- Dar când magaziile adăpostesc produse nevândute şi popoarele se apropie unele de ■ altele cu bănueli şi precauţiuni, Anglia e singura ţară din Europa care înţelege să sacrifice totul pentru a-şi salva economia naţională. E prietenă bună cu Germania, şi răspunsul britanic la memorandumul d-lui Briand strecoară, între altele, mulţumiri Germaniei, pentru rezervele ce a făcut faţă de proectul federalizării statelor. In acelaş timp Anglia, departe de a cere popoarelor o nouă aprobare a tratatelor şi a distribuţiei teritoriale, va ridica în toamna acestui an, la Societatea Naţiunilor, chestiunea etern nerezolvată, a minorităţilor. E oare aceasta o demagogie diplomatică ? Nu, de loc. Caid face tot ce e cu putinţă pentru a menţine, cu tot protecţionismul englez, aceeaş piaţă, acelaş debuşeu. Chestiunea minorităţilor naţionale este şi va fi totdeauna iritantă, provocatoare Şi întreaga presă franceză, nu a lipsit, cu acest prilej, de a-și exprima surprinderea că „Anglia care se dezinteresează din ce în ce mai mult de Europa, nu se amestecă în afacerile continentale decât pentru a depune un explozibil atât de puternic". In realitate, Marea Britanie trece printr’o mare criză, de şomaj, care e în bună parte, consecinţa unei rele poliţiei fiscale- Târgul interior trebue salvat, îngrijirea unei singure celule se face în izolare şi cu o atenţie pe care federalizarea o exclude. Punctul de vedere norvegian, in răspunsul privitor la Uniunea federală europeană, după ce distinge dificultatea de a înregimenta aceluiaş regim naţiuni care nu sunt în întregime europene, cum Anglia şi Portugalia, exprimă răspicat un sentiment de nemulţumire faţă de noile tendinţe politice şi economice în Europa : „Cu toate astea, dacă privim situaţia actuală, cu o Europă fracţionată prin frontiere naţionale şi vamale, în 29 State complect separate, între care fiecare îşi urmează mai mult sau mai puţin propriul ei drum, şi care sunt neputincioase în a stabili între ele legi de colaborare, de organizare, de repartiţie a muncii şi condiţiunile indispensabile pentru progresul economic internaţional, oricine simte necesitatea unei mai bune organizaţii“. Care va fi organizaţia de mâi-,ne ? Romulus Diami Hai norod Ministerul instrucţiunei publice, exultă. L-a lovit bucuria cea mare. „Rezultatul bacaloriatului arată un progres faţă de anul trecut ! Ca să vedeţi ce fel de progres, recapitulăm datele, aşa cum sunt comunicate oficial . Au funcţionat 38 comisii de bacaloriat. Au fost 8368 candidaţi. Au fost declaraţi reuşiţi 4931. Au căzut 3813. Ceia ce reprezintă un procent de 56.40% reuşiţi. Rezultat, îmbucurător, indicând un spor de 1.45 % la capitolul reuşiţilor, faţă de rezultatul de anul trecut, sesiunea iulie, când acest procent era numai 54.95%.Un spor de 1.45% într'un an! Cine oare ar fi atât de rău patriot, să nu se bucure sincer şi entuziast de acest progres, încet dar sigur ? Faceţi numai o mică socoteală. Un spor de 1.45% anual, înseanmă numai bine în 20 ani sporul de 29%, care adăugat la calculul nostru de basă — procentul actual — ne va da în sfârşit normalul acceptat cu bunăvoie de toată lumea. Adică acel procent de 85 reuşiţi, cum ar sta bine oricărui examen de bacaloriat, de oriunde. Să aşteptăm aşadar douăzeci de ani. Până atunci liceul va mai fi de 3, de 8, de 6 ori de 9 clase; va mai fi unic sau trifurcat, modern, clasic și real, va suporta cele mai năsbâtioase revirimente de materii în program ; latina va mai fi mutată din clasa II-a într'a IV-a, ca să revină într'a treia în locul germanei fiindcă Dar guvernul d-lui MacDo- aceasta a luat locul dreptului care a înlocuit la rândul său fizico-chimicile — şi aşa mai departe. In douăzeci de ani se vor perinda cel puţin zece miniştri de instrucţiune publică, toţi cu câte un proect de reformă şi o remaniere de program. Treacă. Un lucru să rămână stabil: progresul constant de 1,45% faţă de rezultatele anului precedent. In douăzeci de ani vom ajunge la normal. Avem timp. Suntem popor tânăr, iar marele nostru rezervoriu de analfabetism naţional, cei 85% neştiutori de carne, pot furniza anual destule energii tinere, care până la sfârşitul sfârşitului vor răpune duşmanul comun : bacaloriatul, înţelegem şi participăm la bucuria care străbate în comunicarea cifrelor oficiale de la ministerul Instrucţiunei. Hai noroc, la anul şi la sporul de 1,45%! Ion Darie