Curentul, septembrie 1931 (Anul 4, nr. 1291-1320)
1931-09-15 / nr. 1305
ANUL Iv No. 130S 4 PAGINI3CEI • ^ Mărfi 15 Septembrie 1931 • Director: PAMFIL ŞEICARD REDACŢIA Şl ADMINISTRAŢIA STRADA SĂRINDAR Na 4 r Telefonie Cabinetul directorului 377/30 Secretariatul şi Provincia 312/29 Redacţia 364/39 s Adiţia 375/23 r ABONAMENT Ei W 700 pe an ; lei 350 pe 6 luni ; iei 209 pe 3 luni ; pentru Bino, Instituţiuni şi Administraţii Publice lei 1000 anual ; pentru străînăttate : lei 1700 pe an ; lei 850 pe 6 luni ; lei 500 pe 3 luni. Abonamentele încep la 1 și 15 ale Secarei luni. Revenirea la realitate După un răgaz al viscerelor, sclerozate de bătrâneţe, Raymond Poincaré îşi reia combativitatea polemică în paginele ziarului ,Excelsior“. Un prim articol, aduce balsamul atmosferei provinciale şi sfârşeşte prin a ne introduce direct în frământarea problemelor economice. Omul politic, care a galvanizat lu spiritul său dinamic şi hotărât în iniţiative prompte, reconstitueşte în sinuozităţi abil conturate, psihologia epocei actuale şi care succede refacerii de după războiu. Cu legitima îngrijorare a omului politic francez, tradiţionalist şi captivat de rigiditatea spiritului juridic, Raymond Poincaré roteşte privirile asupra complexului economic şi financiar promovând nedumerirea cu pronunţate nuanţe profetice a mai multor întrebări . ..Trebuia Intr adevăr ca noi să scoatem din impas pe germani ? Nu s’ar fi putut oare salva ei înşişi? Ei nu au făcut nici o economie bugetară; au multiplicat cheltuelile. N’au votat niei o contribuţie nouă. Nu ar fi putut ei să aibă, in 1931, curajul pe care l'a avut poporul francez în 1926 ? Nu ar fi putut ei face, ca şi noi, sacrificiile necesare* Printre oamenii lor poliţia nu se află nimeni care să ştie să provoace un efort indispensabil"? Şi accentul cade, rece şi tăios asupra acestei ultime întrebări. Subconştientul demască gândurile ascunse şi chiamă in ajutor amintirile trecutului. Ale omului care In 1922 ca preşedinte al consiliului de miniştri şi totodată ministru de externe, a urmărit îndeplinirea integrală a tratatului din Versailles. Tempi passati vor zice, ridiculizând, adversarii lui Poincaré—dar nimeni nu poate uita totuşi că situaţia privelegiată a Franţei de azi se datoreşte eforturilor repetate şi politicei de intransigenţă economic din Epooa Horma .Şi totuşi, iată-l ajuns pe ţăranul francez — după propria expresie a lui Poincaréu să se gândească intre două ploi — la criza germană, la revoluţia spaniolă sau la indispoziţia britanică“». Îngrijorarea şi nesiguranţa observată de marele bărbat de stat este un fenomen, care circumstanţial de fizionomia momentului actual a antrenat opinia publică şi din ţara noastră. Nu ne gândim fireşte, la conclavul competinţelor de cafenea ci la agitaţia difuză şi pasivă a maselor populare. Există peste tot, intr adevăr o îngrijorare generală şi contagioasă, care a deplasat centrul de gravitate al preocupărilor-Lumea se întreabă şi urmăreşte cu atenţia încordată, evoluţia refacerii economice din Germania, mersul revoluţiei din Spania şi rezultatele planului quinquenal. Nu e de mirare că fiecare aduce contribuţia unei competinţe personale, subordonând realităţile localnice în funcţie de stările economice sau sociale de aiurea. Printr-o falsă interpretare a interdependenţii economice, falimentul unei bănci din Germania provoacă panică în rândurile deponenţilor de la noi. Ştirile economice, fabricate în retorta alchimiei sovietice deplasează subit preocupările şi proectează în viitor sumbre îngrijorări. S’ar părea că nimeni nu mai trăeşte ancorat în realităţile localnice şi că o rătăcire neghioabă îndreaptă spiritele în direcţii necunoscute. Nu s’ar putea spune că există un început de orientare înspre stânga, ci mai mult se poate descifra o obsesie a depărtărilor, a necunoscutului problematic. Mirajul soluţionărilor venite de departe, printr’un fenomen, care depăşeşte puterea de înţelegere a oamenilor prinde în painterisul său minţile firave şi le reţine încurcate în-, tr’o periculoasă visare. Agricultorii privesc hambarele pline cu grâne, care mucegăesc, şi puţini se mai îndură să tragă brazde noi într’un pământ, care dacă nu este încă scos în vânzare, virtual este pierdut din cauza datoriilor care sunt grefate asupra lui. Fiecare guvern a venit cu noi propuneri principiale care s’au risipit furate de îndepărtata iluziune a fetei morgana. Un moment a apărut în discuţiune chestiunea conversiunii datoriilor agricole şi nimeni nu s-a oprit insistând cu intenţii binevoitoare asupra acestei propuneri susceptibile de a reda încrederea şi robusteţea necesară braţelor care asaşa coarnele plugului. Cu zgomot de surle şi cu decor paradisiac a apărut iniţiativa Băncii de agricultură nămolită în vagul unor formalităţi costisitoare şi în viitoarea rentabilitate bugetară a celor însărcinaţi cu executarea operaţiunilor. Există într’adevăr o situaţie nesigura, o predispoziţie a lumii de dincolo de hotarele ţării noastre de a ne trimite la fiecare 24 ore câte un mănunchi de ştiri senzaţionale, cu dreptul de a provoca îngrijorarea celui mai paşnic şi mai umil agricultor. Dar tot acest sbucium de dincolo oricât ar fi de ameninţător nu acţionează direct şi imediat, ci printr’un fenomen de „contre coup", printr’un ecou întârziat şi totodată atenuat Revenirea la realităţile localnice nu înseamnă neglijarea faptelor care se petrec în ţările vecine şi nici izolarea exclusivistă pe insula egoismului sectar. Tâlcuirea acestei chemări, porneşte din înseşi necesităţile vitale, şi se relevă prin promovarea intereselor locale în dependinţa mijloacelor de recuperare a timpului zadarnic pierdut în contemplativitatea străinătăţii. Un om politic din vechea gardă a Ruhr-ului, a spus francezilor într’un moment de prosperitate ceea ce un om cu răspundere care angajează poate spune astăzi la noi. Şi ultimele manifestări politice, ne îndeamnă să credem că începutul s’a înfiripat Nicolae Roşu Tra losmontes După ultima revoluţie spaniolă, terminată prin mazilirea regelui crupiet Alfons al 13-lea, Spania a intrat in tituz coltXi ./id." 3.,itte regimuri. Anarhia comunişti s’a destin,ţuit in formele cele mai abjebte ale ei. S’auincendiat biserici, şi s’a irosit h cccCil u.1* u*j ,,Lc+t iit.l dreptăţea bune speranţe pentru ţara lui Don Quichotte. Regele acela care nu mai era» în ani din urmă, iubit decât de xvilhelmiana lui camarilă, şi poartă acum zâmbetul civil prin faţa reporterilor fotografi, postaţi in gările marilor metropole continentale. Dinspre partea aceasta nici o speranţă. Ziarele cari ne vin de la Madrid, fără să-l ponegrească prea mult, îl arată ca pe o fire plăpândă şi incapabilă de a se adaptă brutalelor nevoi ale vremurilor actuale. Dar de cei rămaşi in Spania, — că de ei vorbim — se poate spune mai mult bine? E drept că ei se prevalează de scuza de a nu avea experienţa necesară pentru înfăptuirea marilor reforme imperioase. Asta explică, dar nu vindecă. Ziarul „Solidaridad Obrera" din Barcelona, scrie lămurit, deşi cu reticenţe, că această epocă de aprentisaj are multe din neplăcerile celui care şi-a închiriat capul unui bărbier care invacă să tundă: „Trebue să o spunem din nou: Revoluţie numai de dragul revoluţiei, nu! O revoluţie al cărei corolar ar fi luarea puterei, de către dictatorii bolşevici, niciodată! Am mai spus-o şi o repetăm că Spania va fi prima ţară in care se va realiza comunismul liber, iar, iar experienţa este mult mai aproape decât o cred cei doritori să stăpânească proletariatul in numele lui. Va fi suficient ca sindicalismul revolţionar şi anarhiştii să se decidă de a se pune in fruntea mişcării, şi să se decidă a înţelege ce este şi cum se face adevărata revoluţie socială'’. Până atunci însă?... Ah, până atunci, parlamentul discută eficacitatea introducerii ghilotinei în realizarea marelui vis proletar. Cei cari vor gândi altfel decât favoriţii, să fie scurtaţi de la cap. Cu dragostea ce avem faţă de poporul spaniol, ne place să credem că lucrurile nu vor fi împinse până acolo. Dar lecţia e sfârşită şi concluziile la îndemâna oricui: unii se sacrifică şi alţii profită, şi cei cari au luptat pentru acest „mai bine" doresc timpurile când era „mai rău". Proletariatul e ca un melc fără casă în spinare: oricine îl poate călca. Azi îl calcă chiar aleşii lui Şi durerea e mai mare. Din inexperienţa noilor conducători, vechii îmbuibaţi ai lui Alfonskă cm pierii, profită îndelung. E azi o presă care denigrează pe toţi colaboratorii lui Alcala Zamora, şi idealizează tot ce este „d-devant‘‘. Ce va mai fi dincolo de Pirinei, nu ştie nimeni, dar spectacolul e de natură să înveţe ceva şi pe micii tenori revoluţionari ai democraţiei româneşti. Romulus Diami — Trecu vara, nevasta, și n’apucarăm să mergem și noi măcar o Duminică la Sinaia Sili v mmm — Asta ne mai lipsea !... Să spună vecinii că umblăm să vârâm intrigi in guvern ? !... Spre terenul de armistiţiu Dacă, in clipa în care au improvizat cu atâta expeditivă uşurinţă principiile tehnice ale exproprierii şi ale împroprietăririlor rurale, fruntaşii partidului liberal ar fi înzestrat plugărimea noastră şi cu instituţiuni de solidaritate profesională capabile sS le reprezinte cu pricepere! «n* hotărâre interesele corporative, — fără îndoială că ei nu ar mai fi constrânși să-și pregătească astăzi nici A« Str,1 nloMiil A r\ AnmrAii cS«Mn a datoriilor agricole, indispensabil oricărui partid resemnat să accepte odioasa sarcină a guvernării. Este adevărat că, prin chiar natura îndeletnicirilor sale cari îl izolează în mijlocul ogorului, ţăranul este o fiinţă mai refractară emoţiunilor sociale şi năzuinţelor de organizare în breaslă decât muncitorul, care-şi practică meşteşugul în mijlocul tovarăşilor de uzină din aglomeraţiunile urbane Prin caracterul acesta al muncii agricole, ca şi prin indolenţa unor politiciani preocupaţi mai ales de dorinţa de a-şi călăuzi legislaţiunea economică după sugestiunile patriciatului financiar din fruntea unei industrii naţionale parazitare. — se explică deplin întârzierea cu care Statul românesc s’a decis să ia act de revendicările agriculturii româneşti, prin rezolvarea problemei preţurilor cerealelor şi a chestiunii datoriilor agricole. Fireşte, în prima din aceste probleme, rezultatele dobândite de Legea valorificării cerealelor nu sunt atât de Îmbucurătoare cum părea să creadă la ultimul consiliu al guvernului de ministru Ionescu-Siseşti, — şi esenţialul rămâne încă de făcut, pentru a restitui plugarilor încrederea în eficacitatea muncii lor şi in necesitatea cultivării ţarinelor. Cât priveşte cea de-a doua problemă, — aceea a datoriilor agricole, — ea pare să fi ajuns astăzi la pârguire şi la deslegare din moment ce toate partidele noastre se îmbrâncesc spre a-şi însuşi privilegiile de paternitate a soluţiunilor şi de aplicare practică a lor. Ca întotdeauna, însă, când una din părţi abuzează prea mult de slăbiciunea adversarului la negocierea unei tranzacţiuni împăciuitoare, — se întâmplă astăzi ca cei mai interesaţi la intervenţiunea Statutul în î,jutc*ru! /-WtoHtof •’utrsH să fie tocmai creditorii, ajunşi toţi Să constate plini de consternare că debitorii dela cari ei nu acceptau o H“!“ am uicî VOT SE plătească astăzi nici atâta- Ocnaşii dobânzilor cămătăreşti au încrucişat pretutindeni braţele, într’adevăr, — şi nu mai plătesc nicăeri nimic nimănui- Creanţele ajunse la scadenţă, ele însăşi, sunt preschimbate cu cheltuiala creditorilor, cari (de teamă să nu-şi vadă definitiv pierduţi banii) încep să considere binevenită o tranzacţie asemănătoare celei reglementate în domeniul creanţelor industriale şi comerciale prin Legea concordatului preventiv. Imposibilitatea execuţiuniior silite în massă, — atât din pricina devalotizării pământurilor rurale, cât şi din necesitatea de conservare a ordinei noastre sociale, — determină astăzi pe creditori să implore ei arbitrajul legal al unui Stat care are tot interesul să menţină la posesiunea debitorilor agricoli un pământ pe care creditorii lor se văd in neputinţă de a-l vinde la licitaţiune. Iată, deci, cum abuzul a fost el însuşi generator de sancţiune, — iată, mai ales, cum excesul de dobânzi a asfixiat prerogativele capitalului investit în operaţiuni dubioase de credit, spărgând ei singur, prin exigenţe exorbitante, cadrul juridic în care îşi dilata voracitatea, — capitalul acesta şi-a distrus singur axa de legitimitate, situând raporturile dintre creditorii şi debitorii agricoli dincolo de hotarele actualului drept al obligaţiunilor contractuale. Actualele raporturi, practice, se rezumă în refuzul datornicilor de a-şi mai achita datoriile; vechile raporturi se rezumau în pretenţiunea creditorilor de a-şî încasa toate dobânzile uzurate la capital. Prin superioritatea lor numerică, prin valoarea lor etnică, dar mai ales prin massa unei neclintite şi generale mizerii, debitorii rurali se arată astăzi mai puţin s*i^J|W! ht ftscl» marea arbitrajului politic al Stătu- lui, menit să găsească a soluţiona de tranzacţie, şi să legalizeze între ei şi creditori noul raporturi de credit. Ceea ce este cert, — şi pentru unii şi pentru alţii, — este că lichidarea creanţelor a devenit imposibilă de realizat în cadrul actualnlul nostru sistem juridic. A devenit imposibilă, de altfel, şi in limitele precare schiţate de planul Băncii Agriculturii Româneşti, născută, moartă sub guvernul naţional-ţărănist. Intre principiul reducerii forţate, al conversiunii simple, şi al consolidării,d. C. Argetoianu are astăzi sarcina de a alege soluţiunea cea mai echitabilă, şi în acelaşimp mai conformă cu interesele permanente ale Statului românesc. Vor beneficia creditorii rurali de prevederi similare celor consimţite prin Legea concordatului preventiv creditorilor comerciali şi industriali, cari nu-şi compromiseseră interesele printr-o atât de imprudentă intransigenţă?... Vor isbuti ei să-şi valorifice drepturile consacrate printr’o eventuală lege de conversiune, după ce au lăsat să fie depăşită etapa tranzacţiunii celei mai favorabile?... Căci un lucru trebueşte ţinut in seamă: astăzi, ultimul plugar Ştie că Statul românesc este interesat ca el să-şi conserve mica lui proprietate privată, neclintit bastion al vitalităţii româneşti şi al ordinei noastre sociale. Şi un om care ştie aceasta nu este numai un preţios element de permanenţă etnică, dar şi un negociator îndărătnic in intransigenţă şi în strategică pasivitate. Ion Dimitrescu Americanizare Un domn care şi-a petrecut viligiatixia la Buşteni şi care prin natura ocupaţiuniior sale ar fi avut adeseori nevoie de serviciile oficiului telefonic local, povestea cu mult haz, cum s’a făcut că tot timpul cât a fost nevoit să rămână în localitatea muntoasă, cu renume climateric, n’a parvenit să aibe nici o convorbire pe fir cu tovarăşii săi de afaceri şi cu familia din Ploeşti (70 klm. depărtare)In primele zile, când s-a prezentat la oficiu, domnişoara funcţionară l-a refuzat pe motiv că telefonul era ocupat. Lucru care dealtfel se arată a fi foarte exact, pentru că din cabina, în care misteriosul aparat era închis ca o preţioasă moaşte, răzbăteau răcnete teribile, iar alături aştepta un număr atât de copios de pretendenţi la întinderea până la exces a coardelor vocale, încât priveliştea îţi amintea vestitele coade din timpul războiului, în faţa brutăriilor-Dar pentru că în zilele următoare, interlocutorul nostru observase că figurile favorizaţilor la uzajul pâlniei de ebonit, variau cu regularitate, omul s’a crezut în drept să ceară explicaţii şi asupra acestui fenomen- cum se făcea că pentru „dumnealor” telefonul se întâmplase odată și odată să nu fie ocupat? Răspunsul a fost că favoriții în chestiune plătiseră „urgent". — Păi bine, domnişoară, era așa de simplu să spui asta mai dinainte- Plătesc urgent. Când îmi vine rândul? — Peste patru ceasuri.O urgență cu întârziere de patru ceasuri nu era chiar ceva de duh, având în vedere circumstanţele mai sus expuse. Afacerea se arăta destul de lămurită, evident, — fiind vorba de telefoane, — o afacere în stil american. Cum să măreşti venitul telefoanelor româneşti? Acolo unde se simte nevoe de mai multe aparate laşi doar unul singur. Fatal legea cererei va interveni. Fiind concurenţi mulţi, pentru a-şi rezerva locul dorit, vor trebui să plătească tariful cel mai m urcat: tariful triplu al „urgentului”. Tarifele simple se elimină atunci de la sine-In sfârşit, ca să te vezi odată în Mecca dorinţelor tale, eşti în stare să plăteşti sextuplu- Domnul, dornic sa-şi facă glasul auzit - 70 klm- depărtare a plătit cât i s’a cerut şi a venit peste patru ceasuri- Nu face nimic c’a mai aşteptat încă două. In cele din urmă tot s’a văzut cu receptorul în mână şi cu vârful mustăţilor împungând victorios pâlnioara neagră şi lucioasă, învinsese! Credea. Căci ce amară deziluzie! Tot telefonul a fost mai tarede ureche. Abia acum şi-a lămurit omul nostru rostul intensităţei prea din cale afară de exagerată a răcnetelor vorbitorilor anteriori„Conversaţia.” a durat un ceas în care timp a urmat începând necontenit şi revenind următorul trilog (care de altminteri răsună peste toate reţelele indigene): — Allo, acuma s’aude? m’auziţi... Mircea, tu eşti dragă... Răspunsul de Ploeşti, unde receptorul pe semne era mai bun: — Hai doctore, spune odată ce ai de spus nu se înţelege nimic-Apoi interpelarea automată adresată domnişoarei după acest necurmat leitmotiv: — Ce dracu’ domnişoară că nu s’aude nimic., dar absolut nimic— Insfârşit din nou Ploeştii se făcea auzit: — Ce domnişoară domnule, aici sunt eu- Mircea. Allo nu eşti tu doctore la aparat?... Allo-Se ştie că odată cu Soc- Americană şi-a mai prezentat ofertele pentru concesia telefoanelor şi o societate germană-Am preferat însă americanii. De ce? Foarte simplu- Dacă e vorba de tehnică, apoi ori ne transformăm la America, ori ne lăsăm păgubaşi. Nu ştiu cât de americani sadea or mai fi concesionarii telefoanelor noastre, însă după bilanţul de câteva luni, pe care putem să-l contemplăm acuma, treaba care au făcut-o pare tot atât de americană, cât marfa renumitei firme din Bărăţie: „La Americanul, care vinde cu toptanul”Gib. I. Mihăescu Bluff, bluff, bluff... Toate defectele din lume pot fi imputate d.lui Aristide Briand, pletosul apologet al înfrăţirii popoarelor prin metoda predicilor duminicale, — dar, nimeni nu ar cuteza să pretindă că acest inspirat tribun nu a ştiut să conceapă diplomaţia ţării sate ca unadă socialistă şi de publicitate personală. Este certat d. Aristide Briand, este drept, cu echivocul Pertinax de la şi mai echivocul „Echo de Paris1", dar, in schimb, graţie raporturilor sale intime cu presa de stânga şi cu agenţiile telegrafice însufleţite de personalitatea „specialistului“ Sauerwein, se poate lăuda că are pe Dumnezeu fri familie, şi pe corespondenţii speciali de la Geneva în buzunar. Cine a fost la faţa locului, — cum se spune in procesele verbale de Poliţie, — şi a avut prilejul de a contempla atmosfera de placidă indiferenţă în care găsduesc anual serioşii descendenţi ai lui Calvin reuniunile anuale ale Ligii Naţiunilor, ştiu foarte bine că în zilele cele mai febrile nu se adună decât cel mult treizeci de turişti exotici, prevăzuţi cu banale Kodakuri, in faţa fostei capele hughenote în care se asfixiează plenipotenţiarii tuturor noroadelor de pe planetă. Nu mai vorbim de marii oameni de Stat ai Eu- ropei, — dar nici chiar mahwcajahli indieni învestmântaţi insomptuoase, şi multicolore caftane orientale nu isbutesc să confisce atenţiunea trecătorilor, saturaţi de spectacolul arhibanal cu care sunt de ani de zile familia, vizaţi. Cât priveşte sala de şedinţe, acea lugubră şi întunecoasă hală, luminată prin lucarne fumurii, — mai tristă decât un coridor de puşcărie, — toată lumea ştie că, în afara locurilor rezervate in incintă delegaţilor şi în afara incomodelor scaune destinate la balcon presei, — nu există in fund decât câteva rânduri de staruri pentru public, punctual şi invariabil ocupate de un acelaş personal auditor, alcătuit din câţiva moşnegi helveţieni, din câteva suedeze maniace şi din câteva babe britanice amatoare de umanitarism şi de ,,Christian science". Ei bine, a fost suficient ca d. Aristide Buiand să apară la tribuna acestei modeste incinte, pentru ca neobositul cor al fambalagiilor internaţionali să intre in inevitabilul delir omagial: „Un mare discurs al dlui Biiand... Udarea sală a Adunării, care cuprinde mii de persoane, era tixită până la ultimul loc şi prezenta spectacolul zilelor mari". Bluff, bluff, bluff!... Aţi isprăvit?... N. Pârvu în Troţi, fraj In continuare vom analiza celelalte probleme politico-strategice ale Bulgariei. Al 2-lea problem este răfuiala cu Jugoslavia, vestita chestiune „macedoneană” o luptă dealungul unor frontiere muntoase între Dunăre la N. (Iugoslavia având acolo o flotilă) şi graniţa grecească k Sud. Iugoslavia este beatus possidens‘‘, dându-i-se prin tratat drept frontieră o linie de despărţire a apelor foarte favorabilă, fiind apropiată atât de Sofia (la centru) cât şi la Vidin (la Nord) şi de Kuestendil (la Sud). Bulgaria pretinde regiuni întinse care atât din punct de vedere istoric cât şi etnic aparţin Serbiei şi cari sunt delimitate la V. de linia Niş- Vrania-Skoplje-Ochrida, pe scurt întregul teritoriu al fluviului Vardar şi „Hinterlandul” oraşului Salonic (spre a cărui posesiune tinde dealtfel şi Iugoslavia). Contra Iugoslaviei, Italia este un aliat mai folositor decât îndepărtata Rusie. Al 3-lea problem cuprinde relaţiunile cu Grecia, lupta Bulgariei pentru posesiunea unui port în Marea Egee. In timp ce chestiunea macedoneană devine numai atunci interesantă pentru politica mondială, dacă se pune în legătură cu chestiunea Albaniei şi a Salonicului, tendinţa Bulgariei spre Marea Egee se pune imediat în conflict cu tendinţele vitale ale puterilor maritime mediterane, Anglia, Franţa, Italia, concentrate aci în vederea rezolvirei problemei strâmtorilor. Ce valoare poate avea Bulgaria pentru aceste mari puteri, s-a arătat la primul problem, doar Italia, fiind vecina Iugoslaviei şi a Greciei este strict interesată. Grecia este locţiitorul acestor Mari Puteri în partea estică a Mediteranei, şi politica externă a acestui stat este complect subordonată intereselor uneia sau alteia din aceste Mari Puteri, după cum una sau alta deţine superioritatea maritimă în aceste părţi ale Mediteranei. Acest lucru nu l-a înţeles Regele Constantin, în timpul războiului mondial. Prin urmare, întregul complex politic trebue privit numai sub prisma intereselor politico-economice ale Marilor Puteri şi dacă Grecia — subordonată acestora — stăpâneşte coasta macedo-tracîca până la gurle Mariţei aceasta se datoreşte. — Pe deoparte faptului că nici una din Marile Puten nu poate ceda alteia această regiune importantă, — iar pe de altă parte imposibilităţii politice ca acest teritoriu să cadă in mâinile Bulgariei şi indirect in acele ale „protectorilor” ei, cari în acest caz dispun de nişte puncte strategice de primul rang. Un lucru este însă cert: deşi Salonicul, Cavala, Dedegaciul, adică gurile văilor Vardarului, Strumei şi Mariţei sunt porţi maritime fireşti pentru Bulgaria, totuşi ele fiind din punctul de vedere etnic mai de grabă greceşti, posesiunea Greciei asupra lor este pe deplin justificată. Creasta Munţilor Rodopeni este o frontieră atât de rea, căci chiar dacă Bulgaria ar reuşi să cucerească Salonicul şi celelalte porturi, totuşi — strategiceşte — ar fi împiedicată, să-şi asigure stăpânirea deplină a părţii nordice din Marea Egee, din pricina insulelor cari trebuesc cucerite şi ele. Or, nul este dat Bulgariei să fie o putere maritimă, ţelurile ei politice fiind cu totul altele. In continuare, aci se oferă bazele celui de al 4-lea problem: relaţiunile Bulgariei cu Turcia. Se pune întrebarea dacă Bulgaria poate ridica pretenţiuni asupra strâmtorilor? După cele două înfrângeri ale sale, de fiecare dată,Bulgaria a putut să nutrească din nou speranţa pentru reconfortarea ei politică, numai apropiindu-se de Turcia. Această tendinţă este semnificativă pentru situaţia Bulgariei şi constitue totodată germenii răspunsului la întrebarea de mai sus. La prima vedere lucrul pare ciudat, şi cu toate acestea este just: da, tocmai acel stat (Turcia) care ar trebui să se teamă să nu piardă părţile cele mai importante ale teritoriului său — strâmtorile — întinde mâna Bulgariei căci ştie să aprecieze la justa lor valoare pe* Cronica militară Inamicii probabili: Bulgaria de SPARTACUS Schiță nonilico-strategica