Curentul, septembrie 1931 (Anul 4, nr. 1291-1320)

1931-09-15 / nr. 1305

ANUL Iv No. 130S 4 PAGINI3CEI • ^ Mărfi 15 Septembrie 1931 • Director: PAMFIL ŞEICARD REDACŢIA Şl ADMINISTRAŢIA STRADA SĂRINDAR Na 4 r Telefon­­­ie Cabinetul directorului 377/30 Secretariatul şi Provincia 312/29 Redacţia 364/39 s Adiţia 375/23 r ABONAMENT Ei W 700 pe an ; lei 350 pe 6 luni ; iei 209 pe 3 luni ; pentru Bino, Instituţiuni şi Admi­­nistraţii Publice lei 1000 anual ; pentru străî­­năttate : lei 1700 pe an ; lei 850 pe 6 luni ; lei 500 pe 3 luni. Abonamentele încep la 1 și 15 ale Secarei luni. Revenirea la realitate După un răgaz al viscerelor, sclerozate de bătrâneţe, Raymond Poincaré îşi reia combativitatea polemică în paginele ziarului ,­Ex­celsior“. Un prim articol, aduce balsamul atmosferei provinciale şi sfârşeşte prin a ne introduce di­rect în frământarea problemelor e­­conomice. Omul politic, care a galvanizat lu spiritul său dinamic şi hotărât în iniţiative prompte, reconstitu­­eşte în sinuozităţi abil conturate, psihologia epocei actuale şi care succede refacerii de după războiu. Cu legitima îngrijorare a omului politic francez, tradiţionalist şi captivat de rigiditatea spiritului juridic, Raymond Poincaré roteşte privirile asupra complexului eco­nomic şi financiar promovând ne­dumerirea cu pronunţate nuanţe profetice a mai multor întrebări . ..Trebuia Intr adevăr ca noi să scoatem din impas pe germani ? Nu s’ar fi putut oare salva ei în­şişi? Ei nu au făcut nici o econo­mie bugetară; au multiplicat chel­­tuelile. N’au votat niei o contribu­ţie nouă. Nu ar fi putut ei să aibă, in 1931, curajul pe care l'a avut poporul francez în 1926 ? Nu ar fi putut ei face, ca şi noi, sacrificiile necesare* Printre oamenii lor po­­liţia nu se află nimeni care să ştie să provoace un efort indispensa­bil"? Şi accentul cade, rece şi tă­ios asupra acestei ultime între­bări. Subconştientul demască gându­rile ascunse şi chiamă in ajutor a­­m­intirile trecutului. Ale omului care In 1922 ca preşedinte al consiliului de miniştri şi totodată ministru de externe, a urmărit îndeplinirea in­tegrală a tratatului din Versailles. Tempi passati vor zice, ridiculi­zând, adversarii lui Poincaré—dar nimeni nu poate uita totuşi că si­tuaţia privelegiată a Franţei de azi se datoreşte eforturilor repetate şi politicei de intransigenţă economi­c din Epooa Ho­­rma .Şi totuşi, iată-l ajuns pe ţăranul fran­cez — după propria expresie a lui Poincaré­u să se gândească in­tre două ploi — la criza germană, la revoluţia spaniolă sau la indis­poziţia britanică“». Îngrijorarea şi nesiguranţa ob­servată de marele bărbat de stat este un fenomen, care circumstan­ţial de fizionomia momentului ac­tual a antrenat opinia publică şi din ţara noastră. Nu ne gândim fi­reşte, la conclavul competinţe­­lor de cafenea ci la agitaţia difuză şi pasivă a maselor populare. E­­xistă peste tot, intr adevăr o îngri­jorare generală şi contagioasă, care a deplasat centrul de gravi­tate al preocupărilor-Lumea se în­treabă şi urmăreşte cu atenţia în­cordată, evoluţia refacerii econo­mice din Germania, mersul revo­luţiei din Spania şi rezultatele pla­nului quinquenal. Nu e de mirare că fiecare aduce contribuţia unei competinţe perso­nale, subordonând realităţile local­nice în funcţie de stările economi­ce sau sociale de aiurea. Printr-o falsă interpretare a in­terdependenţii economice, falimen­tul unei bănci din Germania pro­voacă panică în rândurile depo­nenţilor de la noi. Ştirile economi­ce, fabricate în retorta alchimiei sovietice deplasează subit preocu­pările şi proectează în viitor sum­bre îngrijorări. S’ar părea că nimeni nu mai tră­­eşte ancorat în realităţile localnice şi că o rătăcire neghioabă îndreap­tă spiritele în direcţii necunoscute. Nu s’ar putea spune că există un început de orientare înspre stânga, ci mai mult se poate descifra o obsesie a depărtărilor, a necunos­cutului problematic. Mirajul solu­ţionărilor venite de departe, prin­­tr’un fenomen, care depăşeşte pu­terea de înţelegere a oamenilor prinde în painterisul său minţile firave şi le reţine încurcate în-, tr’o periculoasă visare. Agricultorii privesc hambarele pline cu grâne, care mucegăesc, şi puţini se mai îndură să tragă brazde noi într’un pământ, care dacă nu este încă scos în vânza­re, virtual este pierdut din cauza datoriilor care sunt grefate asu­pra lui. Fiecare guvern a venit cu noi propuneri principiale care s’au risipit furate de îndepărtata ilu­­ziune a fetei morgana. Un mo­ment a apărut în discuţiune ches­tiunea conversiunii datoriilor agri­cole şi nimeni nu s-a oprit insis­tând cu intenţii binevoitoare asu­pra acestei propuneri susceptibile de a reda încrederea şi robusteţea necesară braţelor care asaşa coar­nele plugului. Cu zgomot de surle şi cu decor paradisiac a apărut iniţiativa Băncii de agricultură nămolită în vagul unor formalităţi costisitoare şi în viitoarea rentabi­litate bugetară a celor însărcinaţi cu executarea operaţiunilor. Există într’adevăr o situaţie ne­sigura, o predispoziţie a lumii de dincolo de hotarele ţării noastre de a ne trimite la fiecare 24 ore câte un mănunchi de ştiri senza­ţionale, cu dreptul de a provoca îngrijorarea celui mai paşnic şi mai umil agricultor. Dar tot acest sbucium de dincolo ori­cât ar fi de ameninţător nu acţionează di­rect şi imediat, ci printr’un feno­men de „contre coup", printr’un ecou întârziat şi totodată atenuat Revenirea la realităţile localnice nu înseamnă neglijarea faptelor care se petrec în ţările vecine şi nici izolarea exclusivistă pe insula egoismului sectar. Tâlcuirea acestei chemări, por­neşte din înseşi necesităţile vitale, şi se relevă prin promovarea inte­reselor locale în dependinţa mijloa­celor de recuperare a timpului za­darnic pierdut în contemplativita­tea străinătăţii. Un om politic din vechea gardă a Ruhr-ului, a spus francezilor într’un moment de pros­peritate ceea ce un om cu răspun­dere care angajează poate spu­ne astăzi la noi. Şi ultimele mani­festări politice, ne îndeamnă să credem că începutul s’a înfiripat Nicolae Roşu Tra losm­ontes După ultima revoluţie spaniolă, ter­­minată prin mazilirea regelui crupiet Alfons al 13-lea, Spania a intrat in tit­uz coltXi ./id." 3.,itte re­gimuri. Anarhia comunişti s’a destin,­ţuit in formele cele mai abjebte ale ei. S’au­­incendiat biserici, şi s’a irosit h cccCil u.1* u*j ,,Lc+t iit.l dreptăţea bune speranţe pentru ţara lui Don Quichotte. Regele acela care nu mai era» în ani din urmă, iubit decât de xvilhel­­miana lui camarilă,­­ şi poartă acum zâmbetul civil prin faţa reporterilor fotografi, postaţi in gările marilor me­tropole continentale. Dinspre partea aceasta nici o speranţă. Ziarele cari ne vin de la Madrid, fără să-l pone­grească prea mult, îl arată ca pe o fire plăpândă şi incapabilă de a se a­­daptă brutalelor nevoi ale vremurilor actuale. Dar de cei rămaşi in Spania, — că de ei vorbim — se poate spune mai mult bine? E drept că ei se prevalea­ză de scuza de a nu avea experienţa necesară pentru înfăptuirea marilor reforme imperioase. Asta explică, dar nu vindecă. Ziarul „Solidaridad O­­brera" din Barcelona, scrie lămurit, deşi cu reticenţe, că această epocă de aprentisaj are multe din neplăcerile celui care şi-a închiriat capul unui bărbier care invacă să tundă: „Trebue să o spunem din nou: Re­­voluţie numai de dragul revoluţiei, nu! O revoluţie al cărei corolar ar fi luarea puterei, de către dictatorii bol­şevici, niciodată! Am mai spus-o şi o repetăm că Spania va fi prima ţară in care se va realiza comunismul liber, iar, iar experienţa este mult mai a­­proape decât o cred cei doritori să stăpânească proletariatul in numele lui. Va fi suficient ca sindicalismul re­­vol­ţionar şi anarhiştii să se decidă de a se pune in fruntea mişcării, şi să se decidă a înţelege ce este şi cum se face adevărata revoluţie socială'’. Până atunci însă?... Ah, până atunci, parlamentul discu­tă eficacitatea introducerii ghilotinei în realizarea marelui vis proletar. Cei cari vor gândi altfel decât favo­riţii, să fie scurtaţi de la cap. Cu dragostea ce avem faţă de po­porul spaniol, ne place să credem că lucrurile nu vor fi împinse până acolo. Dar lecţia e sfârşită şi concluziile la îndemâna oricui: unii se sacrifică şi alţii profită, şi cei cari au luptat pentru acest „mai bine" doresc tim­purile când era „mai rău". Proletariatul e ca un melc fără casă în spinare: oricine îl poate călca. Azi îl calcă chiar aleşii lui Şi durerea e mai mare. Din inexperienţa noilor conducători, vechii îmbuibaţi ai lui Alfonskă cm­ pier­ii, profită îndelung. E azi o pre­­să care denigrează pe toţi colabora­torii lui Alcala Zamora, şi idealizează tot ce este „d-devant‘‘. Ce va mai fi dincolo de Pirinei, nu ştie nimeni, dar spectacolul e de na­­tură să înveţe ceva şi pe micii tenori revoluţionari ai democraţiei româ­neşti. Romulus Diami — Trecu vara, nevasta, și n’apucarăm să mergem și noi măcar o Dumi­nică la Sinaia Sili v mmm — Asta ne mai lipsea !... Să spună vecinii că umblăm să vârâm intrigi in guvern ? !... Spre terenul de armistiţiu Dacă, in clipa în care au improvizat cu atâta expeditivă uşurinţă princi­piile tehnice ale exproprierii şi ale împroprietăririlor rurale, fruntaşii partidului liberal ar fi înzestrat plu­­gărimea noastră şi cu instituţiuni de solidaritate profesională capabile sS le reprezinte cu pricepere­­! «n* hotărâre interesele corporative, — fără îndoială că ei nu ar mai fi constrânși să-și pregătească astăzi nici A« Str,1 nloMiil A r\ AnmrAii cS«Mn a datoriilor agricole, indispensabil oricărui partid resemnat să accepte odioasa sarcină a guvernării. Este adevărat că, prin chiar natura în­deletnicirilor sale cari îl izolează în mijlocul ogorului, ţăranul este o fiinţă mai refractară emoţiunilor sociale şi năzuinţelor de organiza­re în breaslă decât muncitorul, care-şi practică meşteşugul în mij­locul tovarăşilor de uzină din a­­glomeraţiunile urbane­ Prin carac­terul acesta al muncii agricole,­­ ca şi prin indolenţa unor politiciani preocupaţi mai ales de dorinţa de a-şi călăuzi legislaţiunea economi­că după sugestiunile patriciatului financiar din fruntea unei industrii naţionale parazitare. — se explică deplin întârzierea cu care Statul românesc s’a decis să ia act de revendicările agriculturii româ­­­neşti, prin rezolvarea problemei preţurilor cerealelor şi a chestiunii datoriilor agricole. Fireşte, în pri­ma din aceste probleme, rezulta­tele dobândite de Legea valorifi­cării cerealelor nu sunt atât de Îmbucurătoare cum părea să crea­dă la ultimul consiliu al guvernului de ministru Ionescu-Siseşti, — şi esenţialul rămâne încă de făcut, pentru a restitui plugarilor încrede­rea în eficacitatea muncii lor şi in necesitatea cultivării ţarinelor. Cât priveşte cea de-a doua problemă, — aceea a datoriilor agricole, — ea pare să fi ajuns astăzi la pâr­guire şi la deslegare din moment ce toate partidele noastre se îm­brâncesc spre a-şi însuşi privile­giile de paternitate a soluţiunilor şi de aplicare practică a lor. Ca întotdeauna, însă, când una din părţi abuzează prea mult de slăbiciunea adversarului la nego­cierea unei tranzacţiuni împăciui­toare, — se întâmplă astăzi ca cei mai interesaţi la intervenţiunea Sta­tutul în î,jutc*ru! /-WtoHtof •’utrsH să fie tocmai creditorii, ajunşi toţi Să constate plini de consternare că debitorii dela cari ei nu acceptau o H“!“ am uicî VOT SE plă­tească astăzi nici atâta- Ocnaşii dobânzilor cămătăreşti au încruci­şat pretutindeni braţele, într’ade­văr, — şi nu mai plătesc nicăeri nimic nimănui- Creanţele ajunse la scadenţă, ele însăşi, sunt preschim­bate cu cheltuiala creditorilor, cari (de teamă să nu-şi vadă definitiv pierduţi banii) încep să considere binevenită o tranzacţie asemănă­toare celei reglementate în dome­niul creanţelor industriale şi comer­ciale prin Legea concordatului pre­ventiv. Imposibilitatea execuţiuniior silite în massă, — atât din pricina deva­­lotizării pământurilor rurale, cât şi din necesitatea de conservare a ordinei noastre sociale, — determi­nă astăzi pe creditori să implore ei arbitrajul legal al unui Stat care are tot interesul să menţină la posesiu­­nea debitorilor agricoli un pământ pe care creditorii lor se văd in ne­putinţă de a-l vinde la licitaţiune. Iată, deci, cum abuzul a fost el în­suşi generator de sancţiune, — iată, mai ales, cum excesul de dobânzi a asfixiat prerogativele capitalului investit în operaţiuni dubioase de credit, spărgând ei singur, prin exi­genţe exorbitante, cadrul juridic în care îşi dilata voracitatea, — ca­pitalul acesta şi-a distrus singur axa de legitimitate, situând rapor­turile dintre creditorii şi debitorii agricoli dincolo de hotarele actua­lului drept al obligaţiunilor contrac­tuale. Actualele raporturi, practice, se rezumă în refuzul datornicilor de a-şi mai achita datoriile; vechile raporturi se rezumau în pretenţiu­­nea creditorilor de a-şî încasa toate dobânzile uzurate la capital. Prin superioritatea lor numerică, prin valoarea lor etnică, dar mai ales prin massa unei neclintite şi gene­rale mizerii, debitorii rurali se arată astăzi mai puţin s*i^J|W! ht ftscl» marea arbitrajului politic al Stătu- lui, menit să găsească a soluţiona de tranzacţie, şi să legalizeze între ei şi creditori noul raporturi de credit. Ceea ce este cert, — şi pen­tru unii şi pentru alţii, — este că lichidarea creanţelor a devenit im­posibilă de realizat în cadrul actua­­ln­lul nostru sistem juridic. A deve­nit imposibilă, de altfel, şi in limi­tele precare schiţate de planul Băn­cii Agriculturii Româneşti, născută, moartă sub guvernul naţional-ţără­­nist. Intre principiul reducerii for­ţate, al conversiunii simple, şi al consolidării,­­­d. C. Argetoianu are astăzi sarcina de a alege soluţiunea cea mai echitabilă, şi în acelaş­imp mai conformă cu interesele perma­nente ale Statului românesc. Vor beneficia creditorii rurali de pre­vederi similare celor consimţite prin Legea concordatului preventiv cre­ditorilor comerciali şi industriali, cari nu-şi compromiseseră intere­sele printr-o atât de imprudentă in­transigenţă?... Vor isbuti ei să-şi valorifice drepturile consacrate printr’o eventuală lege de conver­siune, după ce au lăsat să fie depă­şită etapa tranzacţiunii celei mai fa­vorabile?... Căci un lucru trebueşte ţinut in seamă: astăzi, ultimul plugar Ştie că Statul românesc este interesat ca el să-şi conserve mica lui proprie­tate privată, neclintit bastion al vi­talităţii româneşti şi al ordinei noa­­stre sociale. Şi un om care ştie a­­ceasta nu este numai un preţios element de permanenţă etnică, dar şi un negociator îndărătnic in intran­sigenţă şi în strategică pasivitate. Ion Dimitrescu Americanizare Un domn care şi-a petrecut vili­­giatixia la Buşteni şi care prin na­tura ocupaţiuniior sale ar fi avut adeseori nevoie de serviciile ofi­ciului telefonic local, povestea cu mult haz, cum s’a făcut că tot tim­pul cât a fost nevoit să rămână în localitatea muntoasă, cu renume climateric, n’a parvenit să aibe nici o convorbire pe fir cu tovară­şii săi de afaceri şi cu familia din Ploeşti (70 klm. depărtare)­In primele zile, când s-a prezen­tat la oficiu, domnişoara funcţio­nară l-a refuzat pe motiv că tele­fonul era ocupat. Lucru care de­altfel se arată a fi foarte exact, pentru că din cabina, în care mis­teriosul aparat era închis ca o pre­ţioasă moaşte, răzbăteau răcnete teribile, iar alături aştepta un nu­măr atât de copios de pretendenţi la întinderea până la exces a coar­delor vocale, încât priveliştea îţi amintea vestitele coade din tim­pul războiului, în faţa brutăriilor-Dar pentru că în zilele următoa­re, interlocutorul nostru observase că figurile favorizaţilor la uzajul pâlniei de ebonit, variau cu regu­laritate, omul s’a crezut în drept să ceară explicaţii şi asupra aces­tui fenomen- cum se făcea că pen­tru „dumnealor” telefonul se în­­tâmplase odată și odată să nu fie ocupat? Răspunsul a fost că favori­ții în chestiune plătiseră „urgent". — Păi bine, domnişoară, era așa de simplu să spui asta mai dinainte- Plătesc urgent. Când îmi vine rândul? — Peste patru ceasuri.­O urgență cu întârziere de patru ceasuri nu era chiar ceva de duh, având în vedere circumstanţele mai sus expuse. Afacerea se arăta des­tul de lămurită, evident, — fiind vorba de telefoane, — o afacere în stil american. Cum să măreşti venitul telefoa­nelor româneşti? Acolo unde se simte nevoe de mai multe aparate laşi doar unul singur. Fatal legea cererei va interveni­. Fiind concu­renţi mulţi, pentru a-şi rezerva lo­cul dorit, vor trebui să plătească tariful cel mai m urcat: tariful triplu al „urgentului”. Tarifele simple se elimină atunci de la sine-In sfârşit, ca să te vezi odată în Mecca dorinţelor tale, eşti în stare să plăteşti sextuplu- Domnul, dor­nic sa-şi facă glasul auzit - 70 klm- depărtare a plătit cât i s’a ce­rut şi a venit peste patru ceasuri- Nu face nimic c’a mai aşteptat încă două. In cele din urmă tot s’a vă­zut cu receptorul în mână şi cu vâr­ful mustăţilor împungând victorios pâlnioara neagră şi lucioasă, în­vinsese! Credea. Căci ce amară dezilu­zie! Tot telefonul a fost mai tare­­de ureche. Abia acum şi-a lămurit omul nostru rostul intensităţei prea din cale afară de exagerată a răc­netelor vorbitorilor anteriori­„Conversaţia.” a durat un ceas în care timp a urmat începând ne­contenit şi revenind următorul tri­­log (care de­ altminteri răsună pes­te toate reţelele indigene): — Allo, acuma s’aude? m’au­­ziţi... Mircea, tu eşti dragă... Răspunsul de­ Ploeşti, unde re­ceptorul pe semne era mai bun: — Hai doctore, spune odată ce ai de spus­ nu se înţelege nimic-Apoi interpelarea automată a­­dresată domnişoarei după acest necurmat leitmotiv: — Ce dracu’ domnişoară că nu s’aude nimic­., dar absolut nimic— Insfârşit din nou Ploeştii se fă­cea auzit: — Ce domnişoară dom­nule, aici sunt eu- Mircea­. Allo nu eşti tu doctore la aparat?.­.. Allo-­Se ştie că odată cu Soc- Ameri­cană şi-a mai prezentat ofertele pentru concesia telefoanelor şi o societate germană-Am preferat însă americanii. De ce? Foarte simplu- Dacă e vorba de tehnică, apoi ori ne transformăm­­ la America, ori ne lăsăm păgubaşi. Nu ştiu cât de americani sadea or mai fi concesionarii telefoane­lor noastre, însă după bilanţul de câteva luni, pe care putem să-l contemplăm acuma, treaba care au făcut-o pare tot atât de americană, cât marfa renumitei firme din Bă­­răţie: „La Americanul, care vinde cu toptanul”­Gib. I. Mihăescu Bluff, bluff, bluff... Toate defectele din lume pot fi im­­putate d.lui Aristide Briand, pletosul apologet al înfrăţirii popoarelor prin metoda predicilor duminicale, — dar, nimeni nu ar cuteza să pretindă că a­­cest inspirat tribun nu a ştiut să con­­ceapă diplomaţia ţării sate ca un­adă socialistă şi de publicitate personală. Este certat d. Aristide Briand, este drept, cu echivocul Pertinax de la şi mai echivocul „Echo de Paris1", dar, in schimb, graţie raporturilor sale in­time cu presa de stânga şi cu agen­ţiile telegrafice însufleţite de persona­­litatea „specialistului“ Sauerwein, se­ poate lăuda că are pe Dumnezeu fri familie, şi pe corespondenţii speciali de la Geneva în buzunar. Cine a fost la faţa locului, — cum se spune in procesele­ verbale de Poliţie, — şi a avut prilejul de a contempla atmosfera de placidă indiferenţă în care găs­­duesc anual serioşii descendenţi ai lui Calvin reuniunile anuale ale Ligii Na­­ţiunilor, ştiu foarte bine că în zilele cele mai febrile nu se adună decât cel mult treizeci de turişti exotici, pre­văzuţi cu banale Kodakuri, in faţa fos­tei capele hughenote în care se as­­fixiează plenipotenţiarii tuturor no­roadelor de pe planetă. Nu mai vor­bim de marii oameni de Stat ai Eu-­ ropei, — dar nici chiar mahwcajahli indieni învestmântaţi in­somptuoase, şi multicolore caftane orientale nu is­­butesc să confisce atenţiunea trecăto­rilor, saturaţi de spectacolul arhi­banal cu care sunt de ani de zile familia, vizaţi. Cât priveşte sala de şedinţe, acea lugubră şi întunecoasă hală, lu­minată prin lucarne fumurii, — mai tristă decât un coridor de puşcărie, — toată lumea ştie că, în afara locurilor rezervate in incintă delegaţilor şi în afara incomodelor scaune destinate la balcon presei, — nu există in fund decât câteva rânduri de staruri pentru public, punctual şi invariabil ocupate de un acelaş personal auditor, alcătuit din câţiva moşnegi helveţieni, din câ­­teva suedeze maniace şi din câteva babe britanice amatoare de umanita­rism şi de ,,Christian science". Ei bine,­­ a fost suficient ca d. Aristide Buiand să apară la tribuna a­­cestei modeste incinte, pentru ca neo­bositul cor al fambalagiilor interna­ţionali să intre in inevitabilul delir omagial: „Un mare discurs al dlui Biiand... Udarea sală a Adunării, care cuprinde mii de persoane, era tixită până la ultimul loc şi prezenta spectacolul zilelor mari". Bluff, bluff, bluff!... Aţi isprăvit?... N. Pârvu în Troţi, fr­aj In continuare vom analiza cele­lalte probleme politico-strategice ale Bulgariei. Al 2-lea problem este răfuiala cu Jugoslavia, vestita chestiune „macedoneană” o luptă dealungul unor frontiere muntoase între Du­năre la N. (Iugoslavia având acolo o flotilă) şi graniţa grecească k Sud. Iugoslavia este beatus possi­­dens‘‘, dându-i-se prin tratat drept frontieră o linie de despărţire a a­­pelor foarte favorabilă, fiind apro­piată atât de Sofia (la centru) cât şi la Vidin (la Nord) şi de Kuesten­­dil (la Sud). Bulgaria pretinde regiuni întinse care atât din punct de vedere isto­ric cât şi etnic aparţin Serbiei şi cari sunt delimitate la V. de linia Niş- Vrania-Skoplje-Ochrida, pe scurt întregul teritoriu al fluviului Var­­dar şi „Hinterlandul” oraşului Sa­lonic (spre a cărui posesiune tinde dealtfel şi Iugoslavia). Contra Iugoslaviei, Italia este un aliat mai folositor decât îndepăr­tata Rusie. Al 3-lea problem cuprinde rela­ţi­unile cu Grecia, lupta Bulgariei pentru posesiunea unui port în Ma­rea Egee. In timp ce chestiunea macedo­neană devine numai atunci intere­santă pentru politica mondială, dacă se pune în legătură cu chestiu­nea Albaniei şi a Salonicului, ten­­dinţa Bulgariei spre Marea Egee se pune imediat în conflict cu ten­dinţele vitale ale puterilor maritime mediterane, Anglia, Franţa, Italia, concentrate aci în vederea rezolvi­­rei problemei strâmtorilor. Ce valoare poate avea Bulgaria pentru aceste mari puteri, s-a ară­tat la primul problem, doar Italia, fiind vecina Iugoslaviei şi a Gre­ciei este strict interesată. Grecia este locţiitorul acestor Mari Puteri în partea estică a Me­­diteranei, şi politica externă a ace­stui stat este complect subordo­nată intereselor uneia sau alteia din aceste Mari Puteri, după cum una sau alta deţine superioritatea ma­ritimă în aceste părţi ale Medite­ranei. Acest lucru nu l-a înţeles Regele Constantin, în timpul răz­boiului mondial. Prin urmare, întregul­­ complex politic trebue privit numai sub prisma intereselor politico-econo­­mice ale Marilor Puteri şi dacă Grecia — subordonată acestora — stăpâneşte coasta macedo-tracîca până la gurle Mariţei aceasta se datoreşte. — Pe deoparte faptului că nici una din Marile Puten nu poate ceda alteia această regiune importantă, — iar pe de altă parte imposibi­lităţii politice ca acest teritoriu să cadă in mâinile Bulgariei şi in­direct in acele ale „protectorilor” ei, cari în acest caz dispun de nişte puncte strategice de primul rang. Un lucru este însă cert: deşi Sa­lonicul, Cavala, Dedegaciul, adică gurile văilor Vardarului, Strumei şi Mariţei sunt porţi maritime fireşti pentru Bulgaria, totuşi ele fiind din punctul de vedere etnic mai de grabă greceşti, posesiunea Greciei asupra lor este pe deplin justifi­cată. Creasta Munţilor Rodopeni este o frontieră atât de rea, căci chiar dacă Bulgaria ar reuşi să cuce­rească Salonicul şi celelalte por­turi, totuşi — strategiceşte — ar fi împiedicată, să-şi asigure stăpâ­nirea deplină a părţii nordice din Marea Egee, din pricina insulelor cari trebuesc cucerite şi ele. Or, nul este dat Bulgariei să fie o putere maritimă, ţelurile ei politice fiind cu totul altele. In continuare, aci se oferă ba­zele celui de al 4-lea problem: re­­laţiunile Bulgariei cu Turcia. Se pune întrebarea dacă Bulgaria poate ridica pretenţiuni asupra strâmtorilor? După cele două înfrângeri ale sale, de fiecare dată,Bulgaria a putut să nutrească din nou speranţa pentru reconfortarea ei politică, numai apropiindu-se de Turcia. Această tendinţă este semnifica­tivă pentru situaţia Bulgariei şi constitue totodată germenii răspun­sului la întrebarea de mai sus. La prima vedere lucrul pare ciu­dat, şi cu toate acestea este just: da, tocmai acel stat (Turcia) care ar trebui să se teamă să nu piardă părţile cele mai importante ale te­ritoriului său — strâmtorile — în­tinde mâna Bulgariei căci ştie să aprecieze la justa lor valoare pe* Cronica militară Inamicii probabili: Bulgaria de SPARTACUS Schiță nonilico-strategica

Next