Curentul, aprilie 1933 (Anul 6, nr. 1855-1882)

1933-04-01 / nr. 1855

K­sm vi No. 1SSS V SatwBiata 1 Ajsrlf!® 1BSS Director: PAMFIL ŞEIGAREJ REDACŢIA Şl ADMINISTRAŢIA Strada Sărindar No. 4 , Cabinetul directorului 3__7730 Telefon:­­ Secretariatul şi Provincia 3—1229 ^Redacţia 3—6439, Adiţia 3_7528 ABONAMENTE« lei 700 pe an; 350 pe 6 luni; 200 pe 3 luni; pentru Bănci, Instituţiuni şi Administraţii Publice lei 1000 anual; pentru străinătate: lei 1700 pe an; 850 pe 6 luni; 500 pe 3 luni. Abonamentele încep la 1 şi 15 ale fiecărei luni Taxa poştală plătită în numerar conf. ord.­­ Dir. G-rale P. T. T. 55740/929. După 13 ani, o Basarabie necunoscută■■■ O comunicare­­la Academie a­­­lui Erbiceanu, precedată de o conferinţă despre o pagină inedită din istoria Basarabiei, ţinută de d. Z. Cristi, fost ministru, reactuali­­zează într’un moment de recru­­tescenţă a sentimentului naţional, peripeţiile şi luptele care au dus b unirea de acum 15 ani. Suvera­nil a promis să sei ducă în Basa­rabia unde îl vor primi forţele exu­­berante ale unui corp de ţară să­­nătos şi voinic, capabil de sublime entuziasme şi de o iubire mare. Nu uităm însă, cu acest prilej festiv că este vorba de o provin­cie căreia lipsa drumurilor, a căi­lor de comerţ, i-a atras sărăcia, un fenomen de scădere a culturii, re­debilitare generală. Aservirea po­litică şi lipsa de experienţă a oa­menilor noui a făcut din Basarabia un cimitir de idealuri, pe care-l evoca în vorbe discrete d. Cristi, amintind memoria unor obscuri luptători pentru unitatea naţională, ca Mateevici, N. Alexandri, C. Mu­rata, Vladimir de Herţa, Ciobanu, ş. a. Dacă s’ar cunoaşte mai bine fa­zele care au dus la unire, eroii au­todeterminării şi ai autonomiei, luptătorii fazei a doua, a indepen­denţii depline, şi în sfârşit, iscusiţii făptuitori ai unirii, dacă s’ar so­coti valoarea oamenilor după fap­tele lor şi s’ar ierarhiza după ca­litatea umană dovedită de ei a­­tunci, negreşit, alta ar fi astăzi faţa Basarabiei şi altul progresul că In 1917, Basarabia era in­vita­tă să-şi delege reprezentanţi la con­ferinţa guberniilor care făceau parte din Ucraina autonomă. Ane­xiunea acestei provincii româneşti­­era aranjată la Petrograd, de gu­vernul Kerensky, de comun acord cu primul ministru al Ucrainei. Douăzeci de partide şi de socie­tăţi culturale, de organizaţii na­ţionale şi obşteşti, s’au ridicat a­­tunci la o poruncă, şi au condi­­­ţionat atitudinea a o sută de mii de soldaţi moldoveni din Basara­bia, de felul în care Rusia avea că protejeze drepturile acestei pro - vincii. Tendinţa Radei ucrainiene de a încorpora Basarabia, s’a lo­vit atunci de forţa dârză a unor oameni cari aveau toate şansele să pună zălog viaţa lor pentru un ideal naţional. Delegatul acestei forţe constituite şi expresia aces­tei lupte organizate împotriva u­­nui duşman organic, Rusia, dar şi a unui prieten rapace, Ucraina, s’a ivit atunci în persoana d-lui V. Cristi, care sub ameninţările ke­­renskismului decadent, ale comu­nismului ofensiv şi ale naţionalis­mului ucrainian, a luat calea Re­trogradului şi a obţinut acolo o rezolvare temporară a chestiunii Basarabiei, câştigând tocmai tim­pul necesar pentru constituirea „Sfatului Ţării”. După aceea a mers mai uşor... Până astăzi Ucraina deţine e­­norme bogăţii naturale, situate în­­tr’o fericită poziţie geografică. Toate acestea sunt însă anulate de lipsa unor frontiere bine delimita­te şi a unui sâmbure naţional cris­talizat. Luptele ei cu Rusia, nu vor înceta, în domeniul economic, niciodată, la porturile Mării Ne­­­gre, și cu toate că s’a vorbit a­­tunci de o Ucraină ce se întinde dela San până dincolo de Don, cuprinzând 50 milioane locuitori, centrul ei etnografic a fost tot­deauna la Kiev. Incorporarea Ba­sarabiei era deci o chestiune vi­­­tală pentru Ucraina şi ar fi ajutat la o ficţiune sovietică, în paguba ţării româneşti. De la Alexandru I, Basarabia a­­vea o autonomie deplină. Urmă­rirea delicvenţilor ruşi înceta pe teritoriul basarabean. A fost un truc de colonizare. O încercare de a strămuta acolo o populaţie rusească prigonită de ţarism. Şi totuş nu a reuşit din cauza dârze­­niei naţionale a acestor străji mol­doveneşti care „nu au ascuns nici un moment ideea de alipire la Ro­mânia. Dacă chiar stăpânirea ţa­ristă a recunoscut Basarabiei drep­tul la autonomie, atunci este greu de presupus că tocmai Ucraina li­beră va atinge acest drept”, spune mandatarul naţionalismului moldo­venesc, d. Cristi, la Petrograd. Vizita aceasta o evocă frumos d. Cristi. E în palatul de iarnă al ţarilor, locuit în 1917 de Keren­­ski. Delegaţii români aşteptau în marea şi somptuoasa sala de marmură a ţărilor, la uşa căreia stătea un moldovean înalt, din Gardă, cu arma la picior. Un as­pect extraordinar prezintă acest enorm palat, plin încă de obiecte de artă, tablouri, bronzuri, lachei în uniforme de aur, cu nasturi în­veliţi în roşu republican, portre­tele tarilor acoperite cu cearşa­furi cari purtau marca imperială. Aici circulau secretari şi delegaţi în cămăşi naţionale, cu ciobote şi cu insigne roşii, revoluţionare la butonieră. Kerenski, înalt, subţire, nervos, cu mânuşi negre de piele, cu mâinile umflate la un meeting socialist, unde dăduse mâna cu tovarăşii”. Rezultatul intervenţiei s’a văzut. Basarabia s’a unit, iar cei cari au luptat mai mult pentru marele act naţional, au rămas mo­­­­deşti, în umbră, într’o Basarabie­­necunoscută. Consulus Diactu bitre Londra şi Moscova Lupta Intre urs şi balenă continuă __sub altă formă. înainte de războiu, Anglia şi Rusia ţaristă se combateau pe tema sferelor de influenţă şi a expansiunei terito­riale, Imperiul Ţarilor tinzând să aibă acces la mările calde, in calea flotei britanice. Azi lupta se dă pe tărâmul concepţiilor sociale şi meto­delor de guvernământ, şi e firesc ca ţara clasică a parlamentarismului şi a capitalismului, Anglia, să fie cea mai hotărâtă duşmană a regimului sovietic, dictatorial şi mai cu seamă anticapi­talist. Bărbaţii de Stat englezi duc lupta după toate tradiţiile diplomaţiei, fără provocări, fără atacuri, dar cu tena­citate. De fapt Anglia a fost, din lagărul fostei Antante, prima Mare Putere care, după Italia, a reluat contactul cu împărăţia Sovietelor. Sub cel dintâi guvern laburist, prezidat de d. Mac Donald, au fost restabilite raporturile diplomatice anglo-ruse şi tot­odată a fost încheiată între cele două ţări o convenţie comercială in Cea mai bună regulă. Dar trebue amintit că spre sfârşitul acestei guvernări, când a fost să se proceadă la alegeri in An­glia, partidul conservator a bătut monedă dintr’o scrisoare a lui Zi­­noviei — adevărată sau apocrifă, nu e încă dovedit — prin care preşedin­tele de atunci al Internaţionalei a treia, dădea Îndemnuri în vederea unei revoluţiuni comuniste in Anglia. Campania a prins şi a avut un efect hotărâtor; partidul conservator a re­purtat o strălucită izbândă electorală şi cabinetul laburist a trebuit să se retragă, lar tocmai spre regretul şe­fului său, d. MacDonald, care va fi ştiut ceva. Acest rezultat a dovedit că spiritul britanic e rebel politicei sovietice. Azi lupta împotriva Rusiei e reluată tot de conservatorii englezi şi tocmai sub egida d-lui MacDonald, fostul şef laburist. Pricina confiatului vine de la ares­tarea a patru ingineri britanici anga­jaţi de guvernul de la Moscova şi acuzaţi de sabotare a industriei so­vietice. Chestia acestei sabotări a ajuns un fel de bete noire, pentru guvernanţii Rusiei. De câte ori o industrie so­vietică dă greş, adică nu produce rendementul aşteptat, se naşte in min­tea conducătorilor de la Moscova bă­nuiala că o sabotare a fost pusă la cale. Se poate ca bănuiala să fie in-­­temeiată, dar confirmarea ei, adieă cercetarea faptelor, e lăsată pe seama organizaţiei G. P. U. şi această ori­ganizaţie e o poliţie politică, foarte puţin preocupată de veracitate. Si­tuaţia devine şi mai gravă când se lasă tot acestei poliţii şi atribuţiile judecătoreşti, adică sancţiunile. Or, guvernul englez, care a­u, in anii din urmă, numeroase coi­nări la moarte executate ni­ci pentru sabotări sau pretinse saboţi nu vrea să lase soarta a patru britanici in mâinile C. P. U.-lui.­El a cerut Moscovei să i se precizeze acuzaţiunile ce se aduc acestor en­glezi şi a mai cerut ca ei să fie jude­caţi public, după toate normele Drep­tului penal. Simptomatic e că guvernul sovietic, în loc să protesteze împotriva acestui amestec străin, s’a arătat gata de ex­plicaţii şi a dat în cele din urmă­­ asi­gurări liniştitoare. Nu e exclus Chiar ca să se renunţe la judecarea ingine­rilor englezi. Această atitudine a guvernului rus dovedeşte că guvernanţii sovietici au, început să vadă necesitatea morală de a nu mai sfida principiile de drept cari stau la baza societăţilor civilizate. Din partea unor oameni cari porni­seră să torpileze totul, acest drum sea­mănă a capitulare. De altminteri e procesul de adap­­ţiune a tuturor revoluţiunilor. Gr* Moldovai» SIRUCTECA ^STRA,, S^SW... i WM* ­E 5 — Dacă bugetul nou, care se aplică de miszne iiseolor e mai bun ca cel vecii iu — Păi tu nu știi că ntâine e ! Apriliej ziua păcălelilor*. pârtia de ommm Nu ne-am îndoit aci niciodată de nobleţă morală pe care o repre­zintă în viaţa acestei ţări, institu­ţia unanim slăvită a armatei, păs­trători ai unei datini de perseve­rentă aristocraţie sufletească, şi a­­mintitori ai celei mai splendide tra­diţii de disciplină, ofiţerii oştirii româneşti pot fi înălţaţi ca pilde pentru oricare din armatele conti­nentului. La cellalt capăt al Euro­pei, în peninsula iberică,­­ cadrele militare a două ţări, Spania anar­hiei republicane şi Portugalia con­­fuziunii dictatoriale, oferă două e­­loquente exemple de ceeac© nu trebue să fie o armată: oştirea ţării noastre, inflexibil cuirasată în pla­toşa ei de severe discipline, nu a tolerat niciodată asemenea dera­ieri în râpele ponticianismului, a­­gravat prin sistemul funest al „pro­­nunciamentelor“ lansate de clubu­rile iacobinilor în uniformă. Ceva mai aproape de noi, la creasta de Miază-Zi a peninsulei balcanice, convulsiunile republicii greceşti a­­duc o nouă ilustrare a funestelor consecinţe pe cari le poate produ­ce într’un Stat destrămarea tradi­ţiilor de ordine şi de supunere ie­rarhică ale unei armate. Nimic din toate aceste infirmi­tăţi, — nimic din aceste irepara­bile veninuri politicianste, în ca­drele oştirii româneşti. Ci dimpo­trivă, — împotriva tuturor priva­ţiunilor, împotriva tuturor mizerii­lor, — cea mai admirabilă coli­­ziune morală, fuziunea cea mai ar­monioasă în jurul supremelor im­perative ale permanenţei etnice. Deschid ziarul acesta, iată, şi-mi arunc privirile pe lista de subscrip­ţie lansată într-una din paginile lui pentru răsplătirea isprăvilor olim­pice a doi ofiţeri din aviaţie: cele mai darnice contribuţii sunt aduna­te din generoasele oboluri ale ca­marazilor lor tan alte arme, dela Şcoala de Apu­caţiune din Bucu­reşti, dela Şcoala de artilerie din Timişoara,­­ însoţite toate de cele mai sobre şi mai laconice adrese. Tradiţie de nobleţă marţială, __ viril respectată chiar In această se­cundară manifestaţie de frăţie os­tăşească. Din scrisorile cu plângeri şi re­clamaţi­uni cari alimentează zilnic îmbelşugata noastră cores­pondenţă, cele mai rare şi mai demne sunt întotdeauna cele por­nite dela militari, şi trebue să ne scrie fiica unui ofiţer cu gospodă­ria mâhnită de toamne, — iată, ia­răşi, — pentru ca să aflăm că în garnizoana oraşului Sf. Gheorghe ofiţerii şi reangajaţii Centrului de Instrucţie infanteriei nu şi-au primit soldele pe Marti© decât mu­tilate cu o rată din solda pe luna Decembrie 1931, care le este trep­tat reţinută din soldele Ignar© sub cuvânt că li s’ar fi achitat atunci din alte fonduri, şi până acum nu a fost încă ordonanţată d© minis­ter. Când acestea sunt tradiţiile, când acestea sunt necazurile, când a­­cestea sunt şi stărbe să rămână su­fletele ofiţerilor armatei româ­neşti,­­ este uşor de înţeles tra­gicul dialog lăuntric pe care trebue să-l găzduiască în simţire oricare dintre aceşti soldaţi, atunci când uniforma lui dragă este brusc pân­gărită cu noroiul scandalului Sko­da. Am scris-o aci Duminecă, n o scriam şi alaltăieri: să nu fie asi­milaţi ofiţerii de la front şi de pe frontiere cu ele câteva duzini de privilegiaţi cari şi-au tr­an­siom­at cariera într-o necontenită învârtea­lă, permanentizată şi cu ajutorul câtorva mătănii civile pe la clubul câtărui partid politic. Alta este sen­sibilitatea pol­icianizată a acestor favoriţi ai fotoliilor administrative, — şi cu totul alta este firea vastei mulţimi a ofiţerilor d© front, ale căror suflete găzduesc singure as­tăzi asprul ritual al nobleţei de spadă. Pentru demnitatea acestei imen­se majorităţi de soldaţi fără pată, am scris aci necontenit că aface­rea Skoda nu poate fi lichidată prin furişările de răspunderi, nici mu­­şamatizată prin strecurarea tangen­ţială a demisiilor. Să fie brutal re­fuzate toate demisiunile (fin co­mandament, — prea comode, în clipa cumpănirii răspunderilor; dar să se primite, dar să fie dimpotri­vă Încurajate toate demisiile din viaţă, — ursite să facă de-acum imposibilă înăbuşirea unui scandal legat de însăşi existenţa Statului român, menit© mai ales să reabili­teze demnitatea militară profanată de degradantele complicităţi ale câ­torva netrebnici. Fost­a generalul Sică Popescu printre cei mai vinovaţi, în desă­vârşirea contractului oneros şi ve­ros dobândit de spionul Setetzky?.« Instrucţiunea Parchetului militar poate uîntr’o zi într’atta descoperi In această afacere vinovăţii ceva mai criminale decât imprudenţa unui contract ilegal semnat, şi a­­buziv perfectat fără consultarea co­m­i­siunii respective din­ Ministerul Armatei. Oricum, însă, — aşteptând ca ancheta justiţiei marţiale să e­­lucideze adevărata ierarhie a cul­­pabilităţilor, — un fapt rămâne de­­acum dobândit: răspunderile sunt atât de copleşitoare în scandalul Skoda, — atât de încruntate sunt pentru cei implicaţi în el perspec­tivele verdictului final al ţării, în­cât un general comandant de corp de armată care se declară cinstit, care nu posedă nici o avere, care nu lasă nici o moştenire, şi nu se socoteşte vinovat decât d© unele ilegalităţi gratuite,­­ nu ezită să-şi sprijin© de tâmplă glonţul, şi să tragă, Ia oştirea austriacă, — din care ni se spun© că ne-ar îi venit Se- retzky, — acelaş gest era de tradi­ţie Şi pentru ofiţerul surprins dor­mind în timpul orelor sale de „quart“, Est© salubră această mi­nimă preţuire a vieţii, — este ne­cesară această aspră sanctificare prin sânge a datinei de neclintire la datorie; victoriile nu se obţin decât cu preţul ei, în duelurile din­tre popoare. Generalul Sică Po­­pescu se declară nevinovat, dar îşi socoteşte destul d© grave răspun­derile pentru a-şi sbura creerii; moartea lui deschide însă pârtie de cadavre pentru cei cari trăesc încă purtând în conştiinţă răspunderi de venalitate, complicităţi stipendiate, vinovăţii irefutabile. Cu glonţul dela Craiova s’a des­chis vadul leşurilor. Oriunde există un vinovat, să răsune detunătura purificatoare a browningului. Pamfil Șeicaru u­ us marginea cărţilor de DRAGOŞ VRANCEANU PROF. Dr. DAN RADULESCU „Pentru voi tinere­tul“ lecţii­uni elementare de politica pozitivă. MI­HAI D. RALE­A. Memorial. Edit. Cult. naţională D. profesor Dan Rădulescu a fost, credem, rău înţeles in aceste „lec­­ţiuni elementare de politică pozi­tivă“ atunci când i s’a adus acuza­rea că prin ele serveşte scopuri po­litice străine de orice aspiraţie a societăţii noastre. Problema pe care o pune, aceia a tineretului în legă­tură cu idealul politic, este deosebit de importantă. Faptul că d-sa s’a decis s’o înfrunte cu trup şi suflet in toată întinderea ei ideologică, este prin el însuşi o bună reco­mandare. Poziţia socială şi cultura­lă a conferenţiarului, profesor al universităţii din Cluj, e un gaj că nu avem dea face nici cu o operă de agitaţie politică, nici cu o operă de improvizaţie ştiinţifică. Ceea ce tre­bue să atragă atenţia întâi în ea este acea aplicaţie sinceră, indepen­dentă, reală asupra chestiunilor, un efort intelectual absolut original de la început până la sfârşit, o logică politică inedită şi un element de convingere în ce spune care-l aşea­ză la antipodul ideologului jongleur. De acest fel de probe de gândire avem nevoe, rtu de antologii ideo­logice. Avem nevoe de spirite care să înfrângă erudiţia şi intelectualis­mul cu aparatul unei logici perso­nale. D. prof. Dan Rădulescu are însuşirile acestei minţi robusta. Este o figură de profesor şi de om care se distinge. Nu vorbim încă de fon­dul concluziilor la care ajunge în această culegere de conferinţe. Inteligenţa sa e constructivă insă in însăşi metoda ei, şi in buna ei cre­dinţa. Buna credinţă este reversul sentimental al spiritului metodic. Şi peste acest lucru puţine altele le poţi cere unui om care militează pentru o idee în vremurile noastre complexe. Astăzi mobilitatea şi ca­pacitatea de­ efervescenţă a ideilor, crează tipul inteligenţei mercenare, oferă adică un mijloc inteligenţei mediocre de a organiza o opinie. Mijlocul de a demasca această inte­ligenţă stă numai într’un fel de a­­naliză Wasserman a sângelui care pune în mişcare capitalul ei de idei, adică o analiză a metodei, nu în preţuirea exterioară a acestui ca­pital. Pe de altă­ parte virtutea obiec­tivităţii de opinie a cuiva începe să fie astăzi valutabilă intr’un sens special. Ciocnirea de idealuri este prea intensă, şi unei idei i se cer, pe planul politic, virtuţi de luptă, mai mult decât virtuţi de obiectivi­tate. Desigur că una nu exclude pe cealaltă, şi numai făpturile păti­maşe şi tulburi, le exclud. Ceea ce vei putea cere însă tot­deauna unui om care susţine o idee, este mai mult şi mai puţin decât obiectivitate, este probitate, respect de sine însuşi şi bună credinţă sau pur şi simplu, credinţă. Suntem convinşi că d. prof. Dan Rădulescu are aceste virtuţi de inteligenţă. Şi cu acestea i-aducem elogiul nostru cel mai mare. In ce priveşte fondul cărţii vom face o observaţie care ni se pare necesară. Cartea poate fi împărţită, în două părţi. In cea dintâi se face o critică acerbă a regimurilor de­mocratice, şi d. prof. Rădulescu are in această privinţă o putere de pe­netraţie, împinsă până la corosivi­­tate. Este un rechizitoriu aspru, rece, medical. „Bolile democraţi parlamentare moderne. Paraziţi­me, crize, carenţe“, cum e întit lată lecţia doua, sunt diagnostica şi expuse înţelegerii în formele­­ cele mai acute. După această primă acuza, trece la „manifestările morbide sp­ciale, caracteristice statului român cărora se datoreşte situaţia criti a naţiunii in general, şi­ a tiner­tului în particular prin prisma i­tereselor căruia d. prof. Rădulesi cu o dedicaţie de doctrină excluşi mişcătoare şi legitimă, vede viit­rul statului românesc. Aceasta e desigur partea care pe noi ne in resează în deosebi. Cu o pregnanţă unică d. pi Dan Rădulescu ne pune în faţă i pectul dureros şi contradicţiile voltătoare ale ar­or stări de lucr pe care,­in înfăţişarea lor mned le cunoaştem. Şi în această privi: (Continuare în pag. II Clubul practi In vreme ce toată atenţiunea cetăţeanului român se afla în­cordată la peripeţiile afacerii Skoda, două evenimente de­ o im­portanţă considerabilă se desfă­şurau la Roma şi la Postdam. Simptomatice amândouă­ încăr­cate de ameninţări, amândouă. La Roma, întrevederea Mac-­Donald-Mussolini. La Postdam, glorificarea Prusiei dinainte de războiul Şi una şi cealaltă, pre­faţând­ o îndelungată acţiune re­vizionistă din care am gustat nu­mai aperitivul. Paralel, evenimentele au îngri­jorat presa streină, de dreapta şi de stânga , bine­înţeles presa ţă­rilor care au tot interesul să ve­gheze la respectarea tratatelor de pace. Căci nu a fost numai o sim­plă coincidenţă, acest sincronism al faptelor. Tentativa de a aban­dona micile puteri şi vechile a­­lianţe, de a pune Europa sub tu­tela celor patru naţiuni constituite în aşa zisul Club al păcii cum l-au numit Mussolini şi MacDonald — Le Club des charailiers“, cum l-a numit Eugen Lautier în VHomme libre, e un prim avertisment. Cu­vântarea lui Hitler la Postdam, absolvind Kaiserul şi poporul ger­man de răspunderea războiului, e al doilea avertisment. Afirmaţia cancelarului german implică în concluzie, rezerva de a despovăra „victima“ războiului de asprimea tratatelor de pace şi de obligaţia respectului faţă de aceste tratate. Lucru pe care mult mai discret, cu mai mult tact şi mai multă răbdare, a izbutit să-l realizeze Stresemann, râzându-şi de can­doarea răposatului Aristide Briand, după cum atât de cinic reese din lectura jurnalului său intim. Aşa­dar două avertismente, pri­vindu-ne direct. Clubul păcii, alcătuit din cele patru puteri • Anglia, Italia, Franţa şi Germania, îşi propune să de­vină un organism supra-european, de supra-control, de intimidare şi de apărarea intereselor egoiste cu jertfirea celor mai mărunţi şi bi­cisnici. El va putea revizui trata­tele de­ pace după a sa poftă, fără a mai consulta gălăgioşii minori din centru­ şi din orientul Euro­pei. Mica înţelegere va fi torpi­lată. Acesta e şi scopul Duce­lui. Cu acest preţ Italia va că­păta mână liberă pe Adriatica şi în Europa orientală, va trece pe­ste obstacolul Micei înţelegeri care leagă prea strâns Belgradul de Paris, va izola şi Franţa de fi­delii săi prieteni îndepărtaţi, va domina politic şi diplomatic de la Praga până la Odesa. Nmic mai legitim din punct de vedere ita­lian. Fiecare guvern e dator să-şi apere interesele ţării, dincolo de considerente sentimentale, prin­­tr-o politică realistă, cu toate ar­mele care-i cad la îndemână şi cu orice preţ. Mussolini o săvâr­şeşte aceasta loial şi direct. O spune fără înconjur. E cel puţin o brutalitate sinceră. Un impera­tiv al instinctului de conservare naţional. Dar aspiraţiile Italiei nu coincid de astădată cu pacea noastră, cu siguranţa noastră. Revizionismul italian, pretinde pe cale diplomatică Dalmaţia* El merge mână în mână cu revizio­nismul hitlerian, care va începe prin a pretinde ştergerea de pe hartă a culoarului polonez, va galvaniza speranţele revizioniste de la Pesta şi va sfârşi printr’o acţiune coordonată a tuturor po­poarelor care au un interes să sfarme tratatele de la Versailles, Trianon, etc. In Clubul păcii cel puţin două mari puteri vor fi ferm revizioniste : Germania şi Italia ; una şovăelnică dar cu simpatii pentru revizionişti : An­glia — iar a patra, Franţa, izo­lată, nu va avea decât să se su­pună majorităţii. E loc să ne bu­curăm de amăgitoarele promisiuni ale acestui club tutelar ? Trium­ful ideii, va însemna mai întâi o cruce la căpătâiul Micei­ Antante, mai apoi o linie roşie pe hartă rectificând multe hotare — poate o dâră roşie de sânge proaspăt acolo unde crucile morţilor din 1914—1918 încă n’au putrezit. Cezar Petrescu Citiţi in pag. 8 la Afacerea Skoda în Parlament Dosarele în cauză au fost puse la dispoziţia sena­torilor Bine se doarme cn conştiinţa curată !... Erau aseară in faţa mea, in autobuz, doi muncitori, dulgheri, după înfăţi­şarea straielor şi după profilul unel­telor purtate de unul dintre ei la sub­ţioară. Au discutat despre afacerea Skoda până aproape de coborâtei despre „AFACERE’’ pur şi simplu, mai bine zis, — deoarece tragicul mă­­răciniş al furniturilor militare a do­bândit in preocupările noastre tristul monopol al unei chestiuni unice. La despărţire, ridicându-şi cu un gest de mizerie gulerul ros al pazdestului, cel mai cărunt avu un suspin de uşurat — Bine se doarme, măi băiatule, cu conştiinţa curată!.. ’Or fi ele bune de încasat milioanele alea, dacă au fost şi câte au fost. •— dar parică mai bine să fii sărac ’ şi cu sufle nepătat!.. A dispărut apoi in beznă, muncit rul... Dar în pâcla fumurie a autobu­sului, printre siluetele neclintite ale călătorilor, păreau să palpite înce nelămuritele ecouri ale acestei ferici­te spovedanii de jerpelit fără spera­turi pe conştiinţă: „Bine se doarme cu sufletul cu­rat!”... Aşa este, zău aşa!.. Iată o fericire pe care atâţia dintre noi o savurăm fără să o preţuim Îndeajuns!.. Peri tru a o evalua la imensa ei valoare trebue s& ne strămutăm cu închipui­rea In aşternutul unuia din numeroşi şi misterioşii complici ai afacerii ve­roase. Cum trebue să se agite tot pe pernele lor brodate şi filigranate — ce halucinante şi paranoice inspirî nui trebue să le devoreze din miez de noapte şi pănă’n zori Craniile tnebu­nite de presimţirile ocnei!.. A sunat cineva?.. De n'ar fi procu­rorul!.. Un ofiţer deschide poart curţii?.. Căuta altă adresă... Fericiţi cei ce nu fac potlogării căci aceia se vor bucura singuri , primăvara aceasta care păşeşte spui noi sveltă,blondă, parfumată... Fericiţi cei ce nu au luat sper căci aceia vor vedea pe Dumneze fără să vadă in prealabil pe comisa­rul regal... Mai cu lefşoara amanetată, mai perspectiva cadrului disponibil, — o cu o jumătate de jimblă seacă, ori e o Căpăţănă de usturoi. Îşi duce omi de ispravă ziua din amurg până’n n­ setare, şi apoi peste noapte pănă spi auroră, fără coşmaruri funebre. i faţa lui, cocoţat pe pernele pricopsii frauduloase, lată-l şi pe favorit şperţurilor: o lividă epavă, pe Care somnul o scuipă ca desgust. Să nu iei şperţ: iată a 11-a, i— cea mai salubră dintre poruncile d­ialogului contimporani.. Ion Dimitrescu

Next