Curentul, iunie 1933 (Anul 6, nr. 1913-1942)

1933-06-11 / nr. 1923

ANUL VI No. 1©23 cumTttîca it iunie 9933 Director: PAMFIL ŞEICARU­­REDACŢIA SiAdMINISTRAŢIA Strada Sărindar No. 4 * Cabinetul director uhu 3—773g [Telefon:­ Secretariatul şi Provincia a—122g ' t Redacţia 3—6439, Adiţia 3—7528 ABONAMENT­ul lei 700 pe an; 350 pe 6 luni; 200 pe 3 luni; pentru Rând, Instituţiuni şi Administraţii Publice lei 1000 anual; pentru străinătate: lei 1700 pe an; 850 pe 6 luni; 500 pe 3 luni Abonamentele încep la 1 şi 15 ale fiecărei luni Taxa poştală plătită în numerar cont­oro Dir. G-rale P. T. T. 55740/929. Reforma ţărănească In Germania­ ­ Ia clipa ile faţa, proprietatea celui mai real element conservator­­— ţărănimea — face obiectul unor legiuiri speciale, în Germania. Este vorba de a se restabili acolo, dreptul primului născut, pentru a se menţine indiviză pro­prietatea ţărănească, în toate ca­zurile de moştenire. Altă formă de transmisiune a pământului este abolită. Iată o reformă de cea mai înal­tă importanţă, pentru combaterea migraţiunilor şi pentru salvarea micilor parcele de pământ care dau ţăranilor o nobleţe. De fapt se produce o reîntoar­cere a poporului german la tra­diţiile lui medievale, restaurân­­du-se titlul de nobleţe al plugaru­lui, legându-l pe acesta de un drept inalienabil. Intenţia cancelarului, care a aprobat această lege, a fost în mod vizibil, acela de a face ca ogorul să aparţină unei familii şi nu unui individ, adică înstrăina­rea lui să devină, în practică, im­posibilă. Opera de legiferare a regimului hiterist păşeşte, prin aceasta, în­spre o politică pozitivă de alinia­ment local. Opreşte pribegia prin oraşe a ţăranilor inapţi pentru meserii technice­­Adaugă ţării forţa conservatoare a unei clase viguroase şi permanente. „Ţăranul nu are decât un co­pil”. Acesta e un nobil şi blazonul lui e plugul. Moştenirea paternă îi revine exclusiv lui, care se naş­te încoronat, ca un prinţ. Fraţii lui îi sunt vasali, de drept, şi vor fi onoraţi, în sensul carolingian, adică plătiţi, pentru devotamentul personal, care traduce în avan­­tagii funciare fidelitatea. Pământul nu poate fi vândut calorice marfă, findcă ei nu se consumă. El reprezintă un prin­cipiu de eternitate care nu poate fi satisfăcut decât prin moşteni­rea unică, singura formă care atrage o naturală betonare a spi­ritului de familie, de castă. E o reformă reacţionară. Intr’un lung şir de ani se va vedea că această promovare a „devotamen­tului personal” violează conţinutul oricărei suveranităţi, într’un stat. Noua organizare quasi-feudală din Germania, constitue un veto faţă de principiile echităţii, dar o afirmare a dreptului divin, o afir­mare a seniorului. Lăsăm la o parte latură nese­rioasă a reformei, aceia care in­sistă asupra identităţii tipului Arian, adică a acelui ţăran, care nu are în patru generaţii dinain­tea sa anceştri israeliţi sau de culoare. Treime totuş să recu­noaştem preocuparea de higienă etnică a legiuitorului. Nu ştim cum vor fi rezolvite chestiunile adiacente pe care le suscită reforma: problema pro­prietăţii grevată de datorii, pro­blema compensaţiei celor înlătu­raţi de la moştenire şi altele. E clar însă că adeziunea poporului german la această reformă este integrală. O clasă ţărănească, vi­guroasă şi stabilă, e o garanţie împotriva oricărui val de comu­nism sau de marxism deghizat. Mai trebue stăvilită invazia la oraşe a fiilor de ţărani desmoşte­­niţi, printr’o seamă de privilegii inc­use reformei, şi iată, în Ger­mania, creindu-se un puternic partid conservator: ţărănimea. Această ţărănime putea consti­tui şi în România o forţă politică ,extraordinară, dacă asupra ei nu ar fi licitat cele mai deşănţate ca­pete de Gleoni demagogi şi de imbecili electorali. De fapt, la o analiză serioasă a poziţiei partidelor politice din România, o curiozitate izbitoare se desprinde. In ciocnirea cu eve­nimentele, partidele de la noi au abandonat prima lor poziţie. Astfel partidul de stânga, na­­ţional-ţărănist, ocupă dreapta, ca singurul partid de ţărani proprie­tari. In schimb, partidul naţional­­liberal, care în doctrină e un par­tid de dreapta, a evoluat vertigi­nos spre stânga, odată cu ruina capitalului, cu prăbuşirea bănci­lor, cu leşinul rentelor, cu pribe­gia proprietăţii urbane, cu deva­lorizarea apriorică a diplomelor universitare şi cu deprecierea ti­tlurilor şi funcţiilor intelectuale. Acest partid de dreapta, burghez prin excelenţă stă faţă în faţă cu partidul ţărănesc conservator, care în ideologia lui se fixează la stânga. Reforma ţărănească în Roma­­a avut enorm de suferit de jpe urma acestei anomalii. Pro­prietatea fărămiţită prin reforma agrară şi neasigurată prin institu­tele de credit, care în mod natur­­ral ar fi trebuit să o secondeze, poate fi considerată astăzi într-o criză gravă atât sub raportul pro­ducţiei calificativei şi cantitative, cât şi sub acela al transmisiunii ei forţate ca o consecinţă a lipsei inventariului agricol. D. Ion Miha­­lache ştie ceva în privinţa asta. Aşa cum e concepută astăzi, în Germania, reforma ţărănească prezintă r­iai multe şanse de reu­şită. Desigur, toate reformele se judecă sub unghiul realizărilor lor practice, in perspectiva istoriei. Cu atât mai mult aceasta, care prin natura ei va da statului ger­man o structură specială, reacţio­nară, feudală, într’o Europă mă­cinată de libertăţile democratice. Romulus Dianu Observatorul astronomic Mizeria instituţiilor noastre de cultură pe care de mult înfloreşte mucegaiul neglijenţei politicianiste se ascunde cum poate sub entuziasmul nestăpânit de care dăm dovadă când vine vorba,­­ diferite festvităp, despre cultură „aşa, in general". Concepem adică*cultura în sub­stanţe ei, într’un mod foarte supe­­rior mai dialectic decât sofistul Pro­tagoras, şi între instituţiile culturale şi cultură nu vedem un nex necesar. Instituţiile culturale sunt nişte sim­ple întreprinderi fără profit ale Sta­tului (s'o spunem cu toată discre­ţia). Rezultatele acestei filosofii, nu întârzie, să se a­rata mai cele mai pitoreşti şi mai mizerabile. Ultima — de pomină — este situaţia poetică in care a ajuns Observatorul astronomic care e pe cale de a d­omni un fel de turn de fildeş în care un om plin de abnegaţie, stă închis şi urmăreşte pentru sine şi pentru inima sa, cu aparate quaternare, mişcările şi ritmul splendid al ste­­lelor. In jurul său însă, ca la faimoasa odae a Sărmanului Dionis, domneşte mizerie dezastroasă a pământu­­lui civilizat. Ni-l închipuim pe direc­­torul observatorului, în urara revela­toarei scrisori pe care ne-a trimes-o acum câteva zile ca pe un mag pră­fuit, mâncând măsline pe hârtie, în mijlocul unui „bazar de zări și fir­­mamente‘‘ cum zice Arghezi, în timp ce şobolanii, amatori de telescoape, caută să-i fure pe sub aparate câte-o ochire spre lumile fascinantului văz­­duh. Căci numai şobolanii observatoa­relor astronomice mai sunt idealişti astăzi. Oficialitatea românească care a părăsit toate posturile înaintate de război cu necunoscutul, ale culturii, lăsându-le în prada mizeriei, e foarte puţin curioasă de ce se petrece in o­­chiul unei stele. Ea nu face psiho­logie de acest fel. Ea face alte psi­hologii. Observatorul nostru astronomic in­­treji­nea insă cu lumea oficială O legă­tură oarecare, o legătură mecanică, îi furniza ora exactă. Era un mijloc foarte precis d­e a se face simţit. Ca să-i alimenteze a­­ceasta mişcare elementară, statul ro­­mân întreţinea un fond pentru telefo­nul observatorului astronomic. Era totuş ceva. Să întreţii un post telefonic cu văzduhul este ceva, pentru o politică iubitoare de bucuriile şi satisfacţiile pământeşti. Mizeria instituţiei era mascată prin această ţăcineală pe care o transmitea periodic lumii ofi­­ciale şi publicului românesc, ora e■ xactă. Era un semn ci pulsul ii bate încă. Acum în sfârşit Statul s-a hotă­rât să sloboadă pe robul său, să nu mai chinuiască agonia acestui institut de ştiinţă şi i-a retras ultima rezervă de viaţă. Observatorul astronomic n’a mai avut cu ce să-şi plătească telefo­nul salvator. Şi s’a scufundat in tăce­re şi neant. Ministerele culturii pot respira uşurate. Instrumentele Observatorului vor putea trece în curând la fiare vechi. Numai ochii lentilelor vor mai func­ţiona deschişi mari în faţa stelelor, intr-o contemplaţie statică şi prăfuită a strălucirii universului. Celelalte a­­parate nu mai lucrează de mult. Se­­ismografele sunt bune cât timp pă­mântul e absolut liniştit. Cum se produce ceva, fie cât de impercep­tibil, se strică. Faţă de o sensibili­tate aşa de neurastenică, e prefe­­rabilă moartea. I­ragoş Vrânceanu ! — Cu ploile astea am disperat! Aveam și eu o dugheană la Moşie. — Ei, și ce te faci ? — Am dărâmat-o! In locul ei am început să fac plantaţii de orez... O primejdie ignorată Revăd Cernăuţii, după 14 ani, suficientă­­perspectivă în timp, deci, spre a avea o cât mai dreap­tă judecată asupra sporului ro­mânesc in Bucovina. Acum 14 ani, — adică în 1919, — se inaugurase o politică de a-­O, întreagă generaţie se simţea străbătută de o credinţă, şi acţiona metodic spre a deschide largi drumuri i­­deii naţionale. Fireşte, erau şi ucele exagerări: ritmul accelerat al acestei acţiuni irita uneori, croia nemulţumiri, dar pârtia unei voinţe ce înainta mereu deschidea calea afirmării noului Stat. Erau in atmosferă efluvii de e­­xaltare tinerească, de caldă şi ro­mantică adolescenţă, in care nu lipseau unele evocări ale trecutu­lui ce părea că alimentează o în­treagă concepţie politică. Atari începuturi legitimau unele aşteptări; socoteam că, după 14 ani, voi regăsi Bucovina pecetlui­tă şi spiritul românesc... Şi, — cruntă dezamăgire!... Am regăsit o atmosferă deprimantă, elementul românesc frânt în posi­bilităţile lui de elan, ceva greu, apăsător, — şi nici o speranţă de mai luminos viitor. Zări întuneca­te de îngrijorări, — elementul ro­mânesc având sentimentul unei mari înfrângeri. Rând pe rând,­­ necesităţile electorale, nemernica grijă a chi­verniselii voturilor au strivit an de an interesele româneşti. De unde în 1919 pornisem la recuce­rirea terenului pierdut prin acţiu­nea de rutenizare a Bucovinei, ac­ţiune patronată de politica austriacă, — de unde In 1919 speram să re­aducem în patrimoniul românesc cât mai mulţi dintre cei 200­ 000 de români rutenizaţi, — astăzi, acţiunea ruteană se găseşte mai sprijinită decât era chiar sub re­­gimul austriac!«. De unde s’o fi pontit gândul cel rău, ca Învăţătorii ruteni să fie strânşi la olaită şi masaţi in nor­dul Bucovinei?«. Ca in satele unde nu erau decât 4 învăţători să ajungă la 20 de învăţători, cu cel mult câteva ore de lucru pe săptămână,­­ restul timpului a­­vând răgaz pentru propagandă anti-românească?.« Şi ce-i de mi­rare că rutenii (uktrainierii din Bu­covina) au aju •? să aibă o situa­y • efec­t lacoban. rițierv- să-și obligat actualul profi­t— când era în opoziție] descopere o genealogie ukrainia­­nă, pentru a smulge simpatia elec­torală a rutenilor?... Numai bieţii români colonizaţi în nordul Bucovinei, — stingheri în mijlocul masei de ură a ruteni­lor,­­ ar putea spune ce a în­semnat această trădare a intere­selor naţionale, pentru avantajele electorale ce le puteau obţine de­la ruteni­.« Acelaşi spirit de tranzacţie pă­cătoasă a împânzit însă cu străi­ni şi administraţia; oricâte titluri de studii ar avea. Românii se gă­sesc sistematic înlăturaţi. La căile ferate, pe linia Vijniţa-Cernăuţi, din 73 funcţionari sunt numai 3 români, iar restul de 70 străini. Mi s-a dat şi o altă informaţie, pe care o înregistrez cu toată sfiala; nu-mi vine să-i dau creza­re,­­ dar o înregistrez spre a de­termina o imediată corectare: la biroul de mobilizare din Cernăuţi, ar fi 5 străini şi NICI UN RO­MAN!... La poştă, telefonistele a­­desea nici nu voesc să-ţi răspun­dă în româneşte. La inspectoratul şcolar străinii formează majorita­tea ,­­ iar revizorii şcolari ucrai­­nieni lucrează făţiş împotriva ro­mânilor, deslănţuind cea mai sis­tematică persecuţie împotriva în­văţătorilor români sub privirile proteguitoare ale prefecţilor. Ai impresia că întreg aparatul de Stat urmăreşte metodica ex­terminare a elementului româ­nesc,­­ sprijinind făţiş ruteniza­­rea Bucovinei, astfel cum n’ar fi cutezat să nădăjduiască niciodată Austria. Oameni care nu fac nici o po­litică, funcţionari, ofiţeri, magi­straţi,­­ caută toţi să-ţi aducă informaţii, să-ţi complecteze jal­nicul tablou al adevăratei situaţii a Românilor în acest colţ de ţară, la tot pasul presărat de atâtea a­­mintiri voevodale. Din măsurile de precauţie pe te, desprinzi o întreagă dramati­că realitate; elementul românesc este urgisit în propria lui ţară. Vinovaţii?«. Rând pe rând, toate guvernele au fost tributare aceloraşi netreb­nice necesităţi electorale; rând pe rând, minorităţile au format o­­biectul atenţiei pline de daruri a guvernelor. Rând pe rând, au svârlit o rece neatenţie elementu­lui românesc. Şi rutenii,­­ şi minoritatea cea mai primejdioasă a fost răsfăţată, printr’o dobitocească întrecere de a o lega electoraliceşte de un par­tid. Colcăe însă în rândurile ruteni­lor un spirit de ură, un naţiona­lism agresiv, un ciudat amestec de revendicări şi aspiraţii ukrainiene irizate de o confuză ideologie co­munistă. Până să ajungă la Bucu­reşti,­­ informaţiile sunt filtrate şi realitatea este retuşată, ca nu cumva să pornească iscoditoare o atenţie ce-ar putea tulbura bunele raporturi de alianţă electorală. Asupra ordinei, în Bucovina, se aşterne ameninţătoare umbra ace­stui naţionalism Ukrainian, care nu întâmpină supravegherea nici unei autorităţi. Ceva mai mult? care găseşte complicitatea tuturor complezenţelor, în absenţa unei ordine româneşti conştiente, ener­gice, la nevoe represive... Această stare de lucruri trebue să înceteze­ ofensivei ukrainiene, în Bucovina, trebue să i se opună digul afirmărilor româneşti. După 14 ani, Bucovina e mai puţin românească decât în 1919!... Chiverniselile electorale au stri­vit spiritul românesc. Paraful Şeicaru Reforma învăţământului Filosofii în învăţământul secundar de GEO­RGE BURON­ Fiind vorba de o nouă modificare a programei analitice a învăţământu­­luii secundar, ca şi de noi reforme şcolare, credem necesar a ne expri­­ma şi noi — deocamdată — câteva păreri asupra unui obiect de învăţă­­mânt — cel mai oropsit după noi— asupra flosofiei. Faptul care ne-a determinat la a­­cest lucru este desconsiderarea şi rău înţelegerea importanţei acestui obiect, de o valoare netăgăduită în învăţământ, mai ales în aceste împre­jurări care cer un discernământ, care cer o critica severă, o apro­­fundare a tuturor chestiunilor care sdruncină adânc mintea omenească, deschizându-i adeseori, cele mai pe­­ri­culoase căi... întrucât numărul redus de ore al actualei programe analitice la filo­sofie ca și predarea acestuii obiect de către profesori fără nici o pregătire specială în acest domeniu face ca misiunea filosofiei în învăţământ să fie în adevăr iluzorie, facem urmă­toarele propuneri : 1) Filosofia să se introducă în programa analitică a tuturor şcoli­lor secundare, accentuându-se ele­­mentele ei strâns legate de caracte­rul şcolilor respective — teoretice sau practice — şi anume : A. INVATAMANTUL LICEAL. Clasa Vl-a Psihologia şi Pedago­­gia — 3 ore. Clasa Vil-a. Logica şi Sociologia — 3 ore. Clasa VIII-a. Introducere în filo­­sofie. Etica şi Estetica — 3 ore. In felul acesta filosofia s’ar pre­da în ultimii trei ani (cl. VI-VIII) cu câte 3 ore pe săptămână. Numărul cerut de ore — 9 — nu e prea mare, dacă ţinem seamă de rostul acestui obiect şi de faptul că el trebue predat raţional ceia ce cere timp. Dealtfel în starea actuală , Psiho-Am cerut şi pentru filosofie, eti­că şi noţiuni de estetică 3 ore pen­­tru că în ultima clasă filosofia ar trebui să apară şi ca o sinteză a cu­noştinţelor elevilor din celelalte şti­inţe, iar pe de altă parte prin etică şi estetică să-i introducem în lumea idealurilor, în lumea binelui şi a fru­mosului, lucruri care trebuesc mereu accentuate intr'o societate care caută să-și formeze adevăratele caractere, imperios cerute de toate timpurile și mai ales de cele de azi. B. INVATAMANTUL NOR­MAL. Clasa IV. Introducere în psiholo­gie — una oră. Clasa V. Psihologia și Logica — 4 ore. Clasa VI. Sociologia, etica, esteti­ca, pedagogia — 5 ore. Clasa VII. Istoria pedagogiei, pe­dalogia şi introducere în filosofie­­­ 4 ore. La învăţământul normal am cerut 14 ore dat fiind caracterul pedagogi­­co-filosofic al acestui învăţământ, la care trebue să se adauge numărul necesar de ore pentru practica peda­­gogică, ceiace ce cere neapărat 2 catedre de pedaogie la şcoalele nor­male. C. INVATAMANTUL SEM­IN­A­RIAL. * a) Şcoalele superioare de comerţ şi cele superioare de arte şi meserii . Noţiuni de psihologie, pedagogie şi logică — 2 ore penultimul an. Noţiuni de sociologie şi etică — 2 ore ultimul an. b) Şcoalele profesionale de fete . Clasa V-a. Noţiuni de psihologie şi estetică — 2 ore. Am cerut să se introducă şi în şcolile cu caracter profesional — n’am vorbit de şcoalele normale de menaj şi cele profesionale superioar. de de fete (gr. II) la care filosofia îşi are locul ei , pentru că şi ab­solvenţii şi absolventele acestor şcoa­­le sunt oameni şi pe lângă multe alte lucruri pe care le învăţa pot învăţa şi ei câteva chestiuni strâns legate de viaţa lor sufletească, viaţă care le pune şi lor aceleaşi chinuitoare în­trebări asupra existenţei, asupra e­iContinuarei în jug. Bl­aj '0$ ţi­;­­•' V Pacostea finanţelor iscate Ceiace se votează in Parlament ştiu în cel mai bun caz numai mi­niştrii. Deputaţii, figuranţi auto­maţi, vor afla ce au votat de abia atunci când lumea îi va în­tâmpina cu indiferenţa care su­bliniază boicotul. Iar publicul nu ştie ce-1 aşteaptă decât în mo­mentul precis când toba fiscală îi bate la ureche vânzarea irevo­cabilă. A fost de ajuns o primăvară ploioasă, cu o lună de vară înce­pută, în care nimeni nu-şi face bagajele pentru staţiunile balneo­­climatice, pentru ca legea de or­ganizare a finanţelor locale să devie de actualitate. Sfaturile ne­gustoreşti şi împreună cu ele toţi gospodarii oraşelor, au în faţa lor un semnificativ exemplu: greva comercianţilor din Lyon — împo­triva impozitelor excesive, căreia, i s’a alipit greva comercianţilor din 37 oraşe din Franţa. Greva comercianţilor din Fran­ţa, pare un lucru de prisos: în această ţară vin toţi călătorii din lume. Schimbul se face pe o scară întinsă­ şi dintre toţi aceşti cum­părători, nici unul nu rămâne acolo ca să concureze pe comer­ciantul, sau mâna de lucru fran­ceză­ La noi lucrurile stau cu to­­tul invers: statul nu face nimic, dar absolut nimic ca să atragă vizitatori din alte ţări, să dea un impur­ turismului, sau să răspân­dească el însuşi reclama produ­selor autohtone. Fiscul încasează, iar democraţia cosmopolită risi­peşte. Consumaţia burgheziei re­dusă, iar economia comprimată până la nimicire deabia răzbeşte printre pâlcurile de şomeuri ca­­re-i cer de lucru. Ori­ce nouă afacere, orice consumaţie mărită, reprezintă un capital pus în cir­culaţie car», antrenează mâna 41 lâţa economiAîa^­ânciară. -ț vw' % . Şi acum, iată fî câ«va exemple rezurlate pe marginea erei de organizare a finanţelor locale, pusă în aplicare la 14 Aprilie 1933. In primul rând bur­ghezia , formată din proprietari, apoi ţăranii şi deopotrivă cu ei toţi consumatorii, plătesc un im­pozit comunei, la fiecare obiect dacă nu chiar la fiecare tentativă de schimb. Pentru fiecare metru pătrat de suprafaţă, câte 50 de bani, pen­tru fiecare metru liniar de faţadă sau locuri virane se va plăti 15 lei. Legea de organizare a finan­ţelor locale, porneşte de la date fixe care nu au nici o legătură cu veniturile acestor imobile sau cu capacitatea de plată a proprieta­rilor. Tot în această categorie, vin taxele pe mărfurile introduse în raza oraşelor, pe călătorii de la hoteluri, pe vizitatorii băilor, oa­meni de serviciu, sau pe profe­siune după valoarea locativă. După proprietarii urbani, negus­tori şi liber profesionişti, le vine rândul sătenilor. Pentru ca o vită, să ajungă din căpăstrul săteanu­lui sub cuţitul măcelarului trebue să treacă prin vămile fiscale, care înainte de a se ivi cumpărătorul, au copleşit cu taxe pe bietul ţăran încât ori­ce vânzare nu mai adu­ce nici un câştig. După indicaţiu­­nile nouei legi de organizare a fi­nanţelor locale, se vor plăti: 15 lei taxă de intrare în obor; 15 lei pentru întreţinerea oborului; 50 lei pentru vânzare; 25 lei va plăti cumpărătorul pentru tăierea în abator. Total: 105 lei. La care se adaugă impozitele măcelarului, ale vânzătorului. Toate copleşesc mişcarea liberă a consumatorului sau a producătorului. Dacă se adaugă cifra, niciodată calculabilă a timbrelor, a intermediarilor inu­tili, a şperţurilor şi a zeciuelei va­meşilor improvizaţi în rampa ora­şelor, cu ştirea autorităţilor co­munale, atunci, fiscul democraţiei cosmopolite şi risipitoare este cel mai mare duşman al comerciantu­­lui şi al consumatorului. Nicolae Roşu Generaţia U. N. E. F In Capitala aceasta necontenit tre­zită de uralele Balcaniadei, c­a­ s­tărci, după ce­­culorile romă­­­ne­şti au fost cinstite cu două ră­sunătoare victorii, există încă oameni cari nu cunosc splendida peluză a Oficiului Naţional de Educaţie Fizi­că]... Mai există astăzi făpturi ca­ n’au fost niciodată ispitite şi,şi di­late respiraţia deasupra imensului blazon de verdeaţă, pe care în faţa miilor de spectatori fanatizaţi se gravează în lumină nobleţea atletică a Neamului nostru românesc. Cum este posibil?... Nu ne-am ui­mit in faţa Parizienilor cari încă­runţesc fără să facă ascensiunea tur­nului Eiffel,­­ dar ne uluim de a­­ceastă stranie ignoranţă a multora dintre compatrioţii noştriAcolo, în vastul crater din care ca o lavă de vulcan pulsează pasiunea sportivă a tineretului, perseverenta energie a unui soldat de elită a desăvârşit a­­rena impusă de legea olimpică, îm­plineşte astăzi 10 ani de spornică activitate acest robust O. N. B. F„ — bifurcat într’un Institut superior de Educaţie fizică şi într’un Institut Militar de Educaţie fizică. Animato­rul acestui admirabil aşezământ de e­­ducaţiune a trupurilor, —­intrepridul general Rădulescu, « binemeritat de şi la p­a ■­­tenacitatea cu care a stăruit pentru ca în instituţiunea că­lăuzită de el sportul şi atletismul să­­şi conserve nealterat caracterul de cultură. Pepinieră de instructori pen­tru adolescenţa şcoalelor, Şi crâng de atleţi pentru desmorţirea trupu­rilor rudimentare ale recruţilor din regimente, acest O. N. E. F. este în România aşezământul moderator fi stimulant laolaltă, — acela care des­­tăinueşte trupurilor tinere existenţa atâtor muşchi ignoraţi, dar totodată luptă prin severa sa disciplină ca sportul să nu degenereze în histrio­­cism de circ sau un impresa­sm spec­tacular. La O. N. E. F. este uzina oamenilor liberi, a atleţilor cabraţi în soare, şi a pectoralilor bombaţi pe torsurile bronzate. Sculpturale şi a­­nimate statui,­­ indispensabile con­servării integrităţii fizice a Neamu­­lui, mai mult decât oricând necesa­re pentru virilizarea rasei. La şcoala generalului Rădulescu sunt restauran­te gesturile fundamentale ale vieţii naturale , pe gazonul de la O. N. E. F„ sub aclamaţiunile unui public în­frăţit în fuziunea aceloraşi religioase emoţiuni, galopează sub raze exube­ranţa nouei generaţiuni româneşti. O umanitate nouă, cu armonioase cen­turi de muşchi in jurul coapselor şi cu superbe frunţi voluntare deasupra privirilor semeţe. Noua generaţie,— generaţiunea Restauraţiei, zămislită din poruncile războiului şi exaltată de temuta cinste a conservării victoriei. Generaţia care uită să se mai înscrie în partidele politice, — generaţia care se crispează cu desgust atunci când trece pe la porţile cafenelilo, Generaţia U. N. E. F.-ului. La modelarea ei, generalul Rădu­lescu a contribuit de zece ori mai mult decât toţi chibiţii federaţiilor, şi decât toată gaşca paraziţilor ofi­cialii.. Ion Dimitrescu

Next