Curentul, iulie 1942 (Anul 15, nr. 5162-5192)
1942-07-22 / nr. 5183
Miercuri 22 Iulie 1942 ANUL XV, No. 5182 8 PAGINI 5 LEI Director: PAMFIL ŞEICARU REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA Strada Belvedere Nr. 6 TELEFOANELE: Redactis 8.27.53 Cab. directorului 4.84.47 Secretariatul 3.40.86 Adtorul delegat 5.54.33 Secretarul gen. 4.84.40 Contab. şi depos. 3.43.86 Redacţia politică 8.40.88 Abon. şi publicit. 3.40.84 Redacţia sportivă 3.27.53 Control gen. Exped. 4.23.82 Provincia 4.89.28 Tipografia 4.84.4* Biroul comensilor, Personalul, Contenciosul 4.92.59 Proprietar. ..SureL.ăl” S. A-R. Tribunalul Ilfov. Registrul publicațiilor. No. 174/193* * Taxa poștală plătită în numerar conform jjtdresel ■ direcției generale P. T. T. No. 29.744/19SS Abonamente: anual 1200 lei, șase luni 6001*1 i trei luni 350 lei Instituții de stat și particulare: două mil sute lei anual m asm I I uv Constantele politicii româneşti de ROMULUS DIANU Amintirea Regelui Ferdinand a deşteptat în mintea celor cari compară epocile şi se înţelepţesc de înţelesuri mai susţinute decât impresiile proaspete, imaginea acelei Românii în care fiecare om urmărea un ideal individual şi altul colectiv, cel puţin. Familii burgheze în care cu multă greutate se aducea un plan, şi din care fiul cel mai mare se înscria la liceul militar, sau familii de ţărani pentru care viaţa simplă, cu nevoi puţine, forma regula, toate laolaltă se află scrise în Istoria neamului, ca nişte straturi sedimentare ale trecutului. Din această lume s’a ridicat elita aceea de clăditori ai trecutului nostru încărcat de miracol, în care fiecare, într’o ţară modestă dar tare de ispravă, îşi simţea inima clocotind de idealuri. Români cu pasiuni de albine, de castori, de furnici. Ei au adunat, ei au construit, ei au organizat. Iar în gândirea lor, cu toate că aveam în vremea aceea atât de mare nevoie de prietenii internaţionale, nu era nimic nefiresc, nimic vanitos. Trăia omul aşa cum recomandă Pliniu-cel-Tânăr: două treimi din viaţă, pentru ţară, şi o treime pentru sine însuş. Din această înţelepciune care a străluminat o epocă, a înflorit România. Ziceţi-i cum vreţi : mică, sau mare. Dar era o ţară pe care trebue să o mai dorim, ca pe o regulă a noastră. Problemele ţării noastre au fost mereu aceleaşi. Singurul element agravant a fost momentul în care ele au trebuit tratate. Singura chestiune a fost dacă am avut oamenii cei mai vrednici pentru ele. Vecinii ne erau aceiaşi, Dunărea tot pe aici trecea, Carpaţii erau la locul care li se cunoaşte, iar Românii erau oamenii cari se vădesc astăzi cu meritele ce li se recunosc de aliaţii alături de care luptă. Dar ce să spunem astăzi, la distanţă de câţiva ani, de timpul romantic când bărbaţi serioşi declarau în Senatul ţării că „ne vom bate cu pumnii“? Avem, e drept, cum spune şi poetul, şapte vieţi în pieptul nosstru de aramă, dar din şapte este destul să sboare una singură, pentru a nu mai rămâne mare lucru, aşa încât romantismul declaraţiilor din trecut apare astăzi, când din fericire nu ne batem cu pumnii, ci cu arme mai perfecţionate, ca un exemplu demoralizator pentru felul în care se concepea securitatea României. D. Gheorghe Brătianu, într'o conferinţă rostită mai demult, rezuma ambianţa internă a unei bune politici externe, printr’o singură şi cuprinzătoare frază : „Isbucnirea răsboiului din 1914 a găsit ţara pregătită, din punct de vedere moral, pentru împrejurările ce erau să vină“. Toate devotamentele, toate entuziasmele, toate afecţiunile, sunt în funcţiune de sinceritatea şi dreptatea metodelor de guvernare. Unitatea de sentiment a naţiunii se desăvârşeşte prin guvernări stabile, prin respectarea unor tradiţii româneşti ce s’au dovedit infailibile, şi prin credinţa că Justiţia e suverană. Patria nu e numai peisajul; suntem noi toţi laolaltă, sentimentul care ne leagă, sincer şi demn. Patria este iubirea de dreptate, Justiţia legată la ochi, ca să nu facă cu ochiul nimănui. Numai o astfel de Patrie poate avea soldaţii Regelui Carol I, soldaţii Regelui Ferdinand I şi, desigur, soldaţii pe care-i formează acest războiu şi această ambianţă de unire, a cărei stabilitate trebue s’o dorească toţi înţelepţii, fiindcă stabilitatea este secretul marilor experienţe, şi garanţia rezolvării tuturor problemelor, înţelepciunea clasică ce se afla la baza lumii aceleia, ar trebui reînviată. Cred că, pentru a accede acolo, trebue să ne gândim a reda societăţii româneşti femeile mari cari au lucrat la ridicarea ţării, femeile instruite. Nu ştiu dece sunt înclinat să cred că la originea oricărei deşteptări naţionale şi spirituale se află, cu un coeficient de energie foarte mare, şcolile de fete. De aici începe burghezia. Petrarca scrie că omul nu se naşte nobil, ci devine: „Verus nobilis non nascitur, sed fit“. Şi e adevărat. A crede că devii nobil alergând cu flinta după animalele pădurii, este o eroare care astăzi, nu mai inspiră nimănui nici un respect. Dar cineva se poate, desigur, în’nobila pe sine, prin sforţări proprii de perfecţionare personală. „Eu m’am făcut pe mine însumi“, spunea Pontini, o figură de la începuturile Renaşterii. „Omul este făcut pentru sine însuş“, scria tot atunci Latini, alt prinţ al gândirii italiene. Iar un continuator al aceluiaş sistem de cugetare, Alberti, sună în bronz gândul unui secol întreg, al celui mai mare secol de civilizaţie italiană . „Acela care-şi cultivă însuşirile personale, face destul serviciu Statului“. Desigur, pentru folosul general se cultivă fiecare. Este o idee curagioasă. Dar oamenii cari au gândit astfel, au vrut totul, şi au putut totul. Au ajutat la triumful Puterii pentru a Statornici Dreptul, şi au impus Dreptului o flexibilitate unică, pentru a lăsa liber jocul spiritului omenesc. Nici un secol n’a gândit mai puţin, ca secolul Renaşterii. Forţa lui a fost trăirea, creaţia, cultul lucrului ieşit de sub mâna, sau de sub fruntea celui care s’a perfecţionat, şi care devine model social, adică nobil. Pico de la Mirandola crede că „suntem ceea ce vrem să fim“, iar Marsilio Ficino scrie : ,,Per omne futurum tempus in pre hominum restare contendit“, deci, omul se forţează de a rămâne în gura oamenilor tuturor timpurilor, apoi „doletque neque potuisse etiam in omnibus praeteritis saeculis celebrări“, adică suferă de a nu fi putut să fie sărbătorit în întreg trecutul, „neque posse in futuris ab omnibus tum hominum nationibus, tum brutorum generibus honorari“, şi prin urmare, s’ar dori celebru în toate naţiunile, şi chiar printre animale. Nici cerul nu i se pare prea înnalt, nici pământul prea adânc. Atâta e de viu şi de arzător idealul său, încât: ,,Ita nec superiorem vuit homo, neque patitur superesse aliquid ab imperio ejus exclusum“, ceea ce înseamnă că omului nu-i place nici superiorul, nici egalul său, şi că nu admite ca mai sus de el să se afle vre-un imperiu din care el să fie exclus. Solius Dei hie status est: admite numai regatul lui Dumnezeu. Ubique studet imperare: plănueşte să comande prerare: plănueşte să comande pretutindeni; ubique laudari: să fie lăudat peste tot. Conatur quoque MAIESTATE. Cinstirea memoriei Regelui Ferdinarul I nu o facem azi numai prin creştineasca pomenire, care stă temei de veacuri tradiţiei noastre religioase. Cultul morţilor este nu numai act de pietate, ci sfat de viaţă. Iar cultul regilor morţi nu este numai o închinare de recunoştinţă, ci o adevărată faptă naţională. El prilejueşte evocarea tradiţiilor şi meritelor regeşti şi aşezarea lor ca sfat de istorie pentru urmaşi. Aci, în cripta argeşeană a Voevozilor întemeietori, străjuesc Regii noştri : Regele Carol I cu marele său exemplu," de disciplină, de muncă, de modestie, care a născut şi a aşezat Regatul pe baze de onoare şi de realism politic. Regele* Ferdinand I întregitorul, luptătorul pentru drepturi şi dreptate, Ferdinand cel real care a intrat în istorie nedespărţit de numele de lealitate, pe care şi-a rezemat viaţa. Cinstirea memoriei Lor însemnează să luăm din exemplul lor — pentru Monarhie şi pentru Ţară — pildă de onoare, de disciplină, de muncă, pildă de realism politic şi de realitate. Poporul român este un popor care slujeşte şi va sluji întotdeauna aceste crezuri. El nu cunoaşte şi nu va cunoaşte niciodată decât legile onoarei şi ale realităţii. Pe câmpurile de bătae şi în viaţa de mâine aşa îşi va întemeia destinul, adăugând disciplina sobră a muncii şi credinţa realistă în dreptate. Pentru Cavalerii Mihai Viteazul ziua de azi este o îndoită cinstire. Ei cinstesc pe întemeietorul Ordiesse et semper, ut Deus, vrea să fie etern și pretutindenesc, ca Dumnezeu. (Marsilio Ficino: Theo- logia platonică. Opera. pag. 311— 312). Oamenii gândeau astfel după ce o seamă de lucruri se petrecuseră, în Evul Mediu, așa cum nu este nici Just, nici human. Trăise o lume de bărbaţi, o lume masculină de ambiţii mereu în luptă, o lume bănuitoare căreia fiecare pahar i se părea plin cu otravă, fiecare gură înveninată, fiecare preot înnarmat. O lume cu femei degradate, reduse la o funcţiune care, când este exclusivă, este odioasă, animale de plăcere, şi de muncă. Maxima laudă ce s’a scris atunci pe mormântul vreunei femei a fost: ,,Lana fecit, domum servavit“, a tors lâna şi a servit casa. Acelaş Leone Battista Alberti scrie despre ele că sunt nebune şi pline de purici: „Tutte sono pazze e piene di pulce le femmine“. Dacă li se permitea să înveţe carte, era numai ca să se roage lui Dumnezeu pentru vreun nobil-asasin. A fost destul să fie rehabilitată stima pentru femei, pentru ca un secol de civilizaţie să înceapă: Renaşterea. Eleganţa sufleteasca, iertarea, bunătatea, libertatea sunt idei inspirate din condiţia femeii pe pământ, înţeleg şi pe ambiţios, şi pe orgolios, şi chiar pe hoţ, dacă scuza sa e în pasiunea de a egaliza şansele celui mai slab, deci şansele femeii sale. Toate marile opere au un singur autor anonim: pe acesta care provoacă şi susţine carierele bărbaţilor, şi care, în definitiv munceşte în devălmăşie cu bărbaţii, numai că nu iese la aplauze. Secolele fără femei, au fost secole de serval, de spinări care au cărat piatra piramidelor, şi au făcut averile scelerate ale Evului Mediu. Apariţia femeilor a fost, la Egipţieni, la Greci, la Romani, simultană cu apariţia sculpturii, a picturii, a muzicii, a artelor de tot felul anului Mihai Viteazul, pe Regele Feridnand I care a voit şi a izbutit să întemeieze prin acest ordin corpul naţional al elitei eroice, al bravilor Neamului, apărătorii drepturilor de ieri, de azi şi de mâine. Ei cinstesc ordinul însuşi. Născut sub semnul celui mai mare Voevod al luptelor noastre pe pământ, pentru cruce şi pentru Europa, Ordinul Cavalerilor Mihai Viteazul primeşte azi în sânul său noi viteji şi drapele glorioase ale unor unităţi brave. Vin printre noi şi bravii ofiţeri germani. Cavaleri ai Ordinului, cari au câştigat gloria şi recunoştinţa noastră luptând pentru Patria Germană, pentru noi şi pentru Europa. Nicăeri mai mult decât aci, lângă cripta celui care s’a născut principe german şi a murit Rege Român, nu vor înţelege mai bine unitatea germanor°mână legate prin sângele luptei noastre de azi. Nicăeri, mai mult decât aci, Cavalerii Mihai Viteazul ai noştri nu puteau să arate mai lămuritor noilor viteji primiţi drumul istoric, monarhic şi românesc pe care trebue să-l urmeze. Nicăeri mai mult decât aci nu puteau simţi datoria lor de a sluji prin muncă, sobrietate, onoare şi lealitate Statul de mâine pentru care au luptat azi şi pe care l-au slujit Regii de ieri. De aceea am ţinut, SIRE, să fiţi printre noi, ca aci, lângă mormântul Regilor şi al Voevozilor clăditori de Ţară, să Vă simţiţi şi mândria de urmaş al Lor şi povara răspunderii de a urma, alături de toţi ceilalţi Cavaleri, tradiţiile regale şi româneşti, ale Statului de mâine, ale Armatei de totdeauna şi ale veşniciei noastre. [ la pioasa solemnitate de la Curtea de Argeş M. S. Regele. In voevodala cetate a Curţii de Argeş, în criptele mănăstirii căreia odihnesc Carol I şi Elisabeta, Întemeietorii Regatului şi Dinastiei şi Ferdinand I cel Loial, întregitorul de Neam şi hotare cu Maria, marea şi înţeleaptă Regină a tuturor Românilor, s’au închinat din nou ori cu smerenie, in faţa domneştilor morminte, Regele, Mareşalul Conducător, guvernul ţării, vitejii Cavaleri ai ordinului „Mihai- Viteazul” din trecutul război şi din cel actual, oştirea întreagă, Naţiunea toată. Tot eri au fost înfrăţiţi bătrânii Cavaleri ai ordinului „Mihai Viteazul” cu tinerii viteji distinşi pe câmpul de onoare în lupta pentru Rege, Cruce şi dreptate, cu crucea albastră şi panglica sângerie a acestui ordin, celor cari nu au cunoscut frica şi n'au ştiut decât să lupte pentru gloria Regelui, faima Conducătorului şi a oştirii. Glorioasele drapele şi stindarde ale unităţilor greu încercate şi călite în lupte, au fost toturi decorate de mâna Regelui, cu distincţia de război cea mai înaltă care poartă numele celui dintâi Voevod întregitor de hotare, Mihai Viteazul şi alte înalte decoraţii pentru vitezele lor fapte de arme. Ochii celor can aproape un an de-arăndul au scrutat inamicul, l-au înfruntat şi învins pe câmpiile Transnistriei, Ucarinei, Crimea şi Văii Doneţului, s’au împăienjenit ori de lacrimi, atunci când spada tânărului Rege, s’a abătut şi a atins umerii lor înălţându-i la Cavaleria ordinului „Mihai Viteazul’'. Privirile acestor ostaşi neînfricaţi, au pălpuit ori sub rouă lacrimei de mândrie şi fericire, sub calda şi ocrotitoarea privire a Regelui. In gând, în val de vis, fiecare dintre eroii de pieptul căruia Regele a aninat albastra cruce de înaltă vrednicie ostăşească, a văzut aevea chipul camarazilor căzuţi alături de ei, pe câmpul de bătaie, doborâţi de gloanţele duşmane. Şi ochii fiecăruia dintre ei s’au aburit din nou... Gândul lor, gândul Regelui, gândul Mareşalului desrobitor şi al tuturor românilor, s’a oprit, a împietrit o clipă, la cei dragi, plecaţi pentru totdeauna, dar purtaţi deapururi pe culmi de slavă şi cinste... Au fost pomenite prin sfânta Mănăstire Regească a Curţii de Argeş sufletele şi amintirea în veci nepieritoare ale lui Carol I şi Elisabeta, ale lui Ferdinand I şi Măriei şi ale tuturor eroilor ridicaţi la Ei, prin bărbăteasca şi suprema lor jertfă... Veghea de noapte la Criptele Regale Este ora 11 din noapte. Porţile grele ale Regestei Mănăstiri s’au deschis. Dinăuntru pâlpâiala luminilor de ceară şi fumul mirosului de tămâie se îngână cu ruga slujitorilor Domnului, cari aduc slavă sufletului lui Ferdinand I, întregitorul de Neam şi Măriei, vrednica lui soţie şi marea Regină a României. Sau împlinit ori 15 an, de când Ferdinand I ce! Loial a închis pe veci ochii, trecând în Lumea Drepţilor, lăsând Ţării o sfântă moştenire. Hotare fireşti întregi. Tot ei, s’au împlinit patru ani, de când vrednica Regină Maria, a luat drumul veşniciei, trecând alături de acela care i-a fost soţ şi Rege. Sub bolta mănăstirii înaintează învestmântaţi în albul pelerinei de curat suflet românesc şi ostăşesc, aceia de pieptul cărora Ferdinand I, a prins cu mâna Lui, crucea celor viteji între viteji. Condus de d. colonel Toma Nadolu, primul schimb de patru Cavaleri ai ordinului „Mihai Viteazul” a început straja la cele patru colţuri ale Regeştilor cripte. Schimbului I alcătuit din d-nii locotenent colonel Pretorian Vasile, căpitan loan P. Eugen, locotenent Moreanu IlIe şi sublocotenent de rezervă Berariu Dragoş, i-a succedat schimbul II, alcătuit din d-nii maior Schnabel Andrei, locotenent colonel Ionescu I., căpitan Spaimă Constantin şi căpitan Iftimie. Au urmat apoi, schimbul III, alcătuit din d-nii maior Vlădescu Constantin, locotenent de rezervă Cotolan, căpitan de rezervă Schiau şi căpitan Ghiculescu şi schimbul IV, compus din d-nii colonel Grecescu Grigore, colonel Toma Nadolu, amiral Fundăţeanu Preda şi maior Stănescu I. Este ora trei din noapte. Preoţii au terminat ruga lor de închinare şi Cavalerii straja lor la criptele Regale. Afară, în Curtea Mănăstirii, o companie de onoare cu drapel şi muzică, dă onorul prezentând arma celor cari au străjuit odihna Regească şi credincioşii cu lumânările aprinse în mâini pleacă genunchii... mane şi italiene. Ies In întâmpinarea d-lui Mareşal şi a d-lui profesor Mihai Antonescu, d-nii: general Şteflea, contraamiral N. Păiş, subsecretarul da Stat al marinei, general de escadră Voienescu, subsecretarul de Stat al aerului, general C. Z. Vasiliu, subsecretar de Stat la ministerul de interne, general Lascăr, general Atamasiu Vasile, general N. Pălărigeanu, prefectul poliţiei Capitalei, general Macid Nicolae, general C. Nicolescu, general Şova, general Stavrat, general Carlaonţ, general Enescu-Munte, general Em. colonel St. Marinescu, colonel D.cica, dela Preşedinţia Cana. de ştiri, avocat Tică Popescu, pref. jud. Argeş, maiori Hodoş şi Dragomdreacu, de la cabinetul d-lui ministru al apărării naţionale, I. Stănescu, subsecretarul general al Siguranţei generale a Statului, Gh. Darie, directorul-adjuract al protocolului de pe lângă Preşedinţia Consiliului de miniştri şi maior Alexandrescu. D. general Boiţeanu, comandantul garnizoanei, a dat raportul d-lui Mareşal Antonescu. In timp ce muzica intona onorul la Conducător şi trupa din compania de onoare cu drapel, prezenta arma. E ora 11 şi 25 minute. Automotorul Regal stopează In gară. Majestatea Sa Regele, coboară urmat de d-nii Rosetti-Solescu, Mareşalul Palatului, colonel Octav Ullea, colonel Codreanu, şeful Casei Sale militare, colonel Marcel Olteanu şi colonel Mircea Brătinescu, adjutanţi Regali. Muzica intonează Imnul Regal, iar trupa dă onorul la Rege. După ce Majestatea Sa Regele, însoţit de d. Mareşal Antonescu, d-nii generali C. Pantazi şi Şteflea a trecut în revistă compania de onoare, a dat mâna şi s’a întreţinut apoi cu ofiţerii generali. Spre locul de odihnă a Marilor Regi Apoi, în automobil, Suveranul alături de d. Mareşal Antonescu şi d. profesor Mihai Antonescu, alături de d. general C. Pantazi, urmaţi de celelalte automobile în cari se aflau membrii guvernului, ofiţerii generali şi invitaţii, au parcurs drumul spre mănăstire in uratele puternice ale ostaşilor, elevilor Colegiului militar „Mareşal Ion Antonescu” şi mulţipiei. Ajunşi la Mănăstire, M. S. Regele, d. Mareşal Antonescu, d. profesor Mihai Antonescu şi membrii guvernului, au primit onorul dat de o companie de dorobanţi cu DesrobitoriISS/''* v şi Ţara întreagă au cinstit la Curtea de Argeş memoria Regelui Ferdinand I şi a Reginei Maria Veghea de noapte la criptele regale. Decorarea drapelelor unităţilor distinse la mari lupte şi darea acoladei nouilor cavaleri ai ordinului „Mihai Viteazul” Fomenirea Sosirea M. S. Regelui şi a d-lui Mareşal Antonescu E zi. Oraşul înveştmântat în straie de sărbătoare, aşteaptă venirea Suveranului, a d-lui Mareşal Ion Antonescu, Conducătorul Statului, a d-lui profesor Mihai Antonescu, preşedintele Consiliul de miniştri, a membrilor guvernului, a Cavalerilor ordinului „Mihai Viteazul” şi ai conducătorilor de oştire. Ceasornicul arată ora 11 şi 20 minute. In gara Curtea de Argeş se opreşte venind de la Predeal, trenul d-lui Mareşal Antonescu. Conducătorul Statului Sprinten. Mareşalul Conducător coboară din tren, urmat de aproape de d. profesor Mihai Antonescu ,preşedintele Consiliului de miniştri, şi general C. Pantazi, ministrul apărării naţionale. D-nii colonel Zaharia, prim aghiotant al Conducătorului, maiori Eugen Niculescu şi Al. Marin, aghiotanţi şi colonel Davidescu, directorul cabinetului militar al d-lui Mareșal, urmează coborând din tren. Nordul Caucazului ameninţat de forţele germane Prin telefon de la corespondentul nostru din Berlin BERLIN, 20. — Necontenitele atacuri ale bolşevicilor la Nord de Voronej, despre care comunicatele germane au amintit tot mai mult în ultimele zile, sunt privite la Berlin drept caracteristice, pentru situaţia armatelor sovietice în sectorul de Sud şi pentru faptul că Timoşenco a fost din punct de vedere strategic, blocat, cu forţele sale, de victoriile germane de până acum. Aceste atacuri, cari au fost duse, cu toate mijloacele de luptă şi cu toate massele de oameni de care depuneau, contra divizilor germane din spaţiul de la Voronej, dovedesc, după părerea germană, două lucruri : 1. Conducerea sovietică nu mai e in stare să-şi menţină situaţia sau să respingă trupele germane în sectorul de Sud, adică in partea dintre Doneţ şi Don care i-a mai rămas. Această aripă a armatelor lui Timoşenco e, din punct de vedere strategic, complet paralizată şi anume din cauza imenselor pierderi in oameni şi material de războiu cât şi prin întreruperea tuturor căilor de comunicaţie şi mai ales a căilor ferate, cari contează in primul rând pentru aducerea unor rezerve suficiente. 2. Duşmanul crede că, prin atacurile sale la Nord de Voronej, ar putea obţine un punct de sprijin strategic pentru a anihila, în parte sau complet, ofensiva germană sau cel puţin pentru a zădărnici întinderea succesului. Se constată la Berlin, cu toată hotărîrea că, contrar ştirilor duşmane, oraşul Voronej se află solid în mâinile germane şi că trupele sovietice, care câştigaseră ceva teren l'au pierdut din nou printr’un atac viguros al unei divizii din Silezia. Cu privire la tăria atacului sovietic, e destul să se sublinieze că din 60 de tancuri puse in joc 36 au fost distruse.. Ziarul „Steaua Roşie” încearcă să arate că ofensiva germană din întregul sector sudic ar fi o simplă ofensivă de ocazie, întreprinsă de conducerea germană prin faptul că armatele Reichiului n’ar fi reuşit să depăşească Voronejul, în direcţia fluviului Volga. Dar organul armatei roşii nu rămâne consecvent cu teza sa când arată că, prin folosirea străpungerii de la Maier,pro conducerea germană se strădueşte să-şi desvolte succesul iniţial. Armatele germane au reuşit, de altfel, spune „Steaua Roşie’’ să ocupe întinderi din teritoriile sovietice, iar acum înaintează spre Sud în direcţia Rostovului. Ele vor să cucerească gurile monstului şi ameninţă teritoriul din Nordul Caucazului, precum şi ţinutul carbonifer şi centrul industrial al Valgei. Pn aceste precizări, ziarul „Steaua Roşie” subliniază, singur însemnatatea strategică a succeselor germane d din sectorul sudic şi amenințarea, ce rezultă de aci pentru armatele bolşevice. * Asistenţa Pe peronul gării bogat pavoazată cu culorile noastre naţionale, cele ger (Continuare In pag. 4-a) rin in piciu mea rostit la masa cavalerilor ordinului „Mihai Viteazul”, la Curtea de Argeş DOMNILOR CAVALERI, In numele guvernului Ţării, exprim Cavalerilor Ordinului „Mihai Viteazul“ recunoştinţa neamului pentru fapta lor naţională. Niciodată mai mult decât astăzi Ordinul „Mihai Viteazul“ nu rezumă şi nu concentrează mai evocator şi mai puternic, întreaga noastră istorie naţională. Am luptat pentru Cruce. Sunteţi purtătorii Crucii şi luptaţi pentru Cruce. Am luptat pentru unitatea neamului românesc . Sunteţi purtătorii semnului Voevodului unităţii româneşti. Am luptat totdeauna pentru dreptate şi pentru marile idealuri de civilizaţie pe care familia, proprietatea şi tradiţiile de totdeauna ale Europei au ştiut să le exprime. Astăzi, Mihai Viteazul este mai prezent decât oricând în noi, pentru că el ne aduce firul istoriei naţionale prin care neamul nostru şi-a dovedit întâia oară marea lui misiune de popor de margine, de apărător al tradiţiei şi al drepturilor Europei. (Aplauze prelungite). De aceea, mândru că pot, în numele guvernului să salut fruntea de vitejie a bravei noastre armate, care ne-a spălat dezonoarea, ne-a şters păcatele trecutului şi ne-a ridicat istoria drepturilor pe coame de mândrie iar misiunea noastră europeană pe trepte de veşnicie, închin paharul meu pentru Cel dintâi Cavaler al Ordinului „Mihai Viteazul**, pentru Maiestatea Sa Regele Mihai I (urale prelungite), pentru bravul şi iubitul nostru Mareşal (urale puternice), pentru oastea noastră care prin dvs. cinsteşte şi asigură viitorul drepturilor noastre. (Urale prelungite).