Curentul, iulie 1942 (Anul 15, nr. 5162-5192)

1942-07-22 / nr. 5183

Miercuri 22 Iulie 1942 ANUL XV, No. 5182 8 PAGINI 5 LEI Director: PAMFIL ŞEICARU REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA Strada Belvedere Nr. 6 TELEFOANELE: Redactis 8.27.53 Cab. directorului 4.84.47 Secretariatul 3.40.86 Ad­torul delegat 5.54.33 Secretarul gen. 4.84.40 Contab. şi depos. 3.43.86 Redacţia politică 8.40.88 Abon. şi publicit. 3.40.84 Redacţia sportivă 3.27.53 Control gen. Exped. 4.23.82 Provincia 4.89.28 Tipografia 4.84.4* Biroul comensilor, Personalul, Contenciosul 4.92.59 Proprietar. ..SureL.ăl” S. A-R. Tribunalul Ilfov. Registrul publicațiilor. No. 174/193* * Taxa poștală plătită în numerar conform jjtdresel ■ direcției generale P. T. T. No. 29.744/19SS Abonamente: anual 1200 lei, șase luni 6001*1 i trei luni 350 lei Instituții de stat și particulare: două mil sute lei anual m asm I I uv Constantele politicii româneşti de ROMULUS DIANU Amintirea Regelui Ferdinand a deşteptat în mintea celor cari com­pară epocile şi se înţelepţesc de înţelesuri mai susţinute decât im­presiile proaspete, imaginea acelei Românii în care fiecare om urmă­rea un ideal individual şi altul co­lectiv, cel puţin. Familii burgheze în care cu multă greutate se aducea un plan, şi din care fiul cel mai mare se înscria la liceul militar, sau fa­milii de ţărani pentru care viaţa simplă, cu nevoi puţine, forma re­gula, toate laolaltă se află scrise în Istoria neamului, ca nişte straturi sedimentare ale trecutului. Din a­­ceastă lume s’a ridicat elita aceea de clăditori ai trecutului nostru încărcat de miracol, în care fie­care, într’o ţară modestă dar tare de ispravă, îşi simţea inima cloco­tind de idealuri. Români cu pa­siuni de albine, de castori, de furnici. Ei au adunat, ei au cons­truit, ei au organizat. Iar în gân­direa lor, cu toate că aveam în vremea aceea atât de mare nevoie de prietenii internaţionale, nu era nimic nefiresc, nimic vanitos. Trăia omul aşa cum recomandă Pliniu-cel-Tânăr: două treimi din viaţă, pentru ţară, şi o treime pentru sine însuş. Din această în­ţelepciune care a străluminat o e­­pocă, a înflorit­ România. Ziceţi-i cum vreţi : mică, sau mare. Dar era o ţară pe care trebue să o mai dorim, ca pe o regulă a noastră. Problemele ţării noastre au fost mereu aceleaşi. Singurul element agravant a fost momentul în care ele au trebuit tratate. Singura chestiune a fost dacă am avut oa­menii cei mai vrednici pentru ele. Vecinii ne erau aceiaşi, Dunărea tot pe aici trecea, Carpaţii erau la locul care li se cunoaşte, iar Ro­mânii erau oamenii cari se vădesc astăzi cu meritele ce li se recunosc de aliaţii alături de care luptă. Dar ce să spunem astăzi, la dis­tanţă de câţiva ani, de timpul ro­mantic când bărbaţi serioşi decla­rau în Senatul ţării că „ne vom bate cu pumnii“? Avem, e drept, cum spune şi poetul, şapte vieţi în pieptul nos­­stru de aramă,­­ dar din şapte este destul să sboare una singură, pen­tru a nu mai rămâne mare lucru, aşa încât romantismul declaraţii­lor din trecut apare astăzi, când din fericire nu ne batem cu pum­nii, ci cu arme mai perfecţionate, ca un exemplu demoralizator pen­tru felul în care se concepea secu­ritatea României. D. Gheorgh­e Brătianu, într'o conferinţă rostită mai demult, re­zuma ambianţa internă a unei bu­ne politici externe, printr’o singură şi cuprinzătoare frază : „Isbucnirea răsboiului din 1914 a găsit ţara pregătită, din punct de vedere moral, pentru împrejurările ce e­­rau să vină“. Toate devotamen­­tele, toate entuziasmele, toate a­­fecţiunile, sunt în funcţiune de sinceritatea şi dreptatea metodelor de guvernare. Unitatea de senti­ment a naţiunii se desăvârşeşte prin guvernări stabile, prin res­pectarea unor tradiţii româneşti ce s’au dovedit infailibile, şi prin credinţa că Justiţia e suverană. Patria nu e numai peisajul; sun­tem noi toţi laolaltă, sentimentul care ne leagă, sincer şi demn. Pa­tria este iubirea de dreptate, Jus­tiţia legată la ochi, ca să nu facă cu ochiul nimănui. Numai o astfel de Patrie poate avea soldaţii Re­gelui Carol I, soldaţii Regelui Fer­dinand I şi, desigur, soldaţii pe ca­­re-i formează acest războiu şi a­­ceastă ambianţă de unire, a cărei stabilitate trebue s’o dorească toţi înţelepţii, fiindcă stabilitatea este secretul marilor experienţe, şi ga­ranţia rezolvării tuturor probleme­­lor, înţelepciunea clasică ce se afla la baza lumii aceleia, ar trebui reînviată. Cred că, pentru a acce­de acolo, trebue să ne gândim a reda societăţii româneşti femeile mari cari au lucrat la ridicarea ţării, femeile instruite. Nu ştiu de­­ce sunt înclinat să cred că la ori­ginea oricărei deşteptări naţionale şi spirituale se află, cu un coefi­cient de energie foarte mare, şco­lile de fete. De aici începe bur­ghezia. Petrarca scrie că omul nu se naşte nobil, ci devine: „Verus no­bilis non nascitur, sed fit“. Şi e a­­devărat. A crede că devii nobil alergând cu flinta după animalele pădurii, este o eroare care astăzi, nu mai inspiră nimănui nici un respect. Dar cineva se poate, desigur, în­­’nobila pe sine, prin sforţări pro­prii de perfecţionare personală. „Eu m’am făcut pe mine însumi“, spunea Pontini, o figură de la în­ceputurile Renaşterii. „Omul este făcut pentru sine­ însuş“, scria tot atunci Latini, alt prinţ al gândirii italiene. Iar un continuator al ace­­luiaş sistem de cugetare, Alberti, sună în bronz gândul unui secol întreg,­­ al celui mai mare secol de civilizaţie italiană . „Acela ca­­re-şi cultivă însuşirile personale, face destul serviciu Statului“. De­sigur, pentru folosul general se cultivă fiecare. Este o idee curagioasă. Dar oa­menii cari au gândit astfel, au vrut totul, şi au putut totul. Au a­­jutat la triumful Puterii pentru a Statornici Dreptul, şi au impus Dreptului o flexibilitate unică, pentru a lăsa liber jocul spiritului omenesc. Nici un secol n’a gândit mai pu­ţin, ca secolul Renaşterii. Forţa lui a fost trăirea, creaţia, cultul lucrului ieşit de sub mâna, sau de sub fruntea celui care s’a perfec­ţionat, şi care devine model so­cial, adică nobil. Pico de la Miran­­dola crede că „suntem ceea ce vrem să fim“, iar Marsilio Ficino scrie : ,,Per omne futurum tempus in pre hominum restare contendit“, deci, omul se forţează de a rămâne în gura oamenilor tuturor timpurilor, apoi „doletque neque potuisse e­­tiam in omnibus praeteritis saecu­­lis celebrări“, adică suferă de a nu fi putut să fie sărbătorit în în­treg trecutul, „neque posse in fu­­turis ab omnibus tum hominum nationibus, tum brutorum generi­­bus honorari“, şi prin urmare, s’ar dori celebru în toate naţiunile, şi chiar printre animale. Nici cerul nu i se pare prea înnalt, nici pă­mântul prea adânc. Atâta e de viu şi de arzător idealul său, încât: ,,Ita nec superiorem vuit homo, neque patitur superesse aliquid ab imperio ejus exclusum“, ceea ce în­­seamnă că omului nu-i place nici superiorul, nici egalul său, şi că nu admite ca mai sus de el să se afle vre-un imperiu din care el să fie exclus. Solius Dei hie status est: admite numai regatul lui Dumnezeu. Ubique studet impe­­rare: plănueşte să comande pre­­rare: plănueşte să comande pre­tutindeni; ubique laudari: să fie lăudat peste tot. Conatur quoque MAIESTATE. Cinstirea memoriei Regelui Ferdi­­­narul I nu o facem azi numai prin­ creştineasca pomenire, care stă te­mei de veacuri tradiţiei noastre re­ligioase. Cultul morţilor este nu numai act de pietate, ci sfat de viaţă. Iar cultul regilor morţi nu este numai o închinare de recunoştinţă, ci o adevărată faptă naţională. El prilejueşte evocarea tradiţiilor şi meritelor regeşti şi aşezarea lor ca sfat de istorie pentru urmaşi. Aci, în cripta argeşeană a Voevo­­zilor întemeietori, străjuesc Regii noştri : Regele Carol I cu marele său e­­­xemplu," de disciplină, de muncă, de modestie, care a născut şi a aşezat Regatul pe baze de onoare şi de rea­lism politic. Regele* Ferdinand I întregitorul, luptătorul pentru drepturi şi drep­­­tate, Ferdinand cel real care a intrat în istorie nedespărţit de numele de lealitate, pe care şi-a rezemat viaţa. Cinstirea memoriei Lor însem­­­nează să luăm din exemplul lor — pentru Monarhie şi pentru Ţară — pildă de onoare, de disciplină, de muncă, pildă de realism politic şi de realitate. Poporul român este un popor care slujeşte şi va sluji întotdeauna ac­e­ste crezuri. El nu cunoaşte şi nu va cunoaşte niciodată decât legile onoarei şi ale realităţii. Pe câmpurile de bătae şi în viaţa de mâine aşa îşi va întemeia desti­nul, adăugând disciplina sobră a muncii şi credinţa realistă în drep­tate. Pentru Cavalerii Mihai Viteazul ziua de azi este o îndoită cinstire. Ei cinstesc pe întemeietorul Ordi­­esse et semper, ut Deus, vrea să fie etern și pretutindenesc, ca Dumnezeu. (Marsilio Ficino: Theo- logia platonică. Opera. pag. 311— 312). Oamenii gândeau astfel după ce o seamă de lucruri se petrecuseră, în Evul Mediu, așa cum nu este nici Just, nici human. Trăise o lu­me de bărbaţi, o lume masculină de ambiţii mereu în luptă, o lume bănuitoare căreia fiecare pahar i se părea plin cu otravă, fiecare gură înveninată, fiecare preot în­­narmat. O lume cu femei degra­date, reduse la o funcţiune care, când este exclusivă, este odioasă, animale de plăcere, şi de muncă. Maxima laudă ce s’a scris atunci pe mormântul vreunei femei a fost: ,,Lana fecit, domum serva­­vit“, a tors lâna şi a servit casa. Acelaş Leone Battista Alberti scrie despre ele că sunt nebune şi pline de purici: „Tutte sono pazze e piene di pulce le femmine“. Dacă li se permitea să înveţe carte, era numai ca să se roage lui Dumne­zeu pentru vre­un nobil-asasin. A fost destul să fie rehabilitată stima pentru femei, pentru ca un secol de civilizaţie să înceapă: Re­naşterea. Eleganţa sufleteasca, iertarea, bunătatea, libertatea sunt idei inspirate din condiţia femeii pe pământ, înţeleg şi pe ambiţios, şi pe orgolios, şi chiar pe hoţ, dacă scuza sa e în pasiunea de a egali­za şansele celui mai slab, deci şan­sele femeii sale. Toate marile ope­re au un singur autor anonim: pe acesta care provoacă şi susţine carierele bărbaţilor, şi care, în de­finitiv munceşte în devălmăşie cu bărbaţii, numai că nu iese la a­­plauze. Secolele fără femei, au fost secole de serval, de spinări care au cărat piatra piramidelor, şi au făcut averile scelerate ale Evului Mediu. Apariţia femeilor a fost, la Egipţieni, la Greci, la Romani, si­multană cu apariţia sculpturii, a picturii, a muzicii, a artelor de tot felul a­nului Mihai Viteazul, pe Regele Feridnand I care a voit şi a izbutit să întemeieze prin acest ordin cor­pul naţional al elitei eroice, al bravi­lor Neamului, apărătorii drepturilor de ieri, de azi şi de mâine. Ei cinstesc ordinul însuşi. Născut sub semnul celui mai mare Voevod al luptelor noastre pe pă­­­mânt, pentru cruce şi pentru Europa, Ordinul Cavalerilor Mihai Viteazul primeşte azi în sânul său noi viteji şi drapele glorioase ale unor unităţi brave. Vin printre noi şi bravii ofiţeri germani. Cavaleri ai Ordinului, cari au câştigat gloria şi recunoştinţa noastră luptând pentru Patria Ger­mană, pentru noi şi pentru Europa. Nicăeri mai mult decât aci, lân­gă cripta celui care s’a născut prin­cipe german şi a murit Rege Român, nu vor înţelege mai bine unitatea germano­r°mână legate prin sângele luptei noastre de azi. Nicăeri, mai mult decât aci, Ca­valerii Mihai Viteazul ai noştri nu puteau să arate mai lămuritor noi­lor viteji primiţi drumul istoric, mo­narhic şi românesc pe care trebue să-l urmeze. Nicăeri mai mult decât aci nu pu­teau simţi datoria lor de a sluji prin muncă, sobrietate, onoare şi lealitate Statul de mâine pentru care au luptat azi şi pe care l-au slujit Re­gii de ieri. De aceea am ţinut, SIRE, să fiţi printre noi, ca aci, lângă mormântul Regilor şi al Voevozilor clăditori de Ţară, să Vă simţiţi şi mândria de urmaş al Lor şi povara răspunderii de a urma, alături de toţi ceilalţi Cavaleri, tradiţiile regale şi româ­neşti, ale Statului de mâine, ale Ar­matei de totdeauna şi ale veşniciei noastre. [ la pioasa solemnitate de la Curtea de Argeş M. S. Regele. In voevodala cetate a Curţii de Ar­geş, în criptele mănăstirii căreia odih­nesc Carol I şi Elisabeta, Întemeieto­rii Regatului şi Dinastiei şi Ferdi­nand I cel Loial, întregitorul de Neam şi hotare cu Maria, marea şi înţeleap­tă Regină a tuturor Românilor, s’au închinat din nou ori cu smerenie, in faţa domneştilor morminte, Regele, Mareşalul Conducător, guvernul ţării, vitejii Cavaleri ai ordinului „Mihai- Viteazul” din trecutul război şi din cel actual, oştirea întreagă, Naţiunea toată. Tot eri au fost înfrăţiţi bătrânii Ca­valeri ai ordinului „Mihai­ Viteazul” cu tinerii viteji distinşi pe câmpul de o­­noare în lupta pentru Rege, Cruce şi dreptate, cu crucea albastră şi pan­glica sângerie a acestui ordin, celor cari nu au cunoscut frica şi n'au ştiut decât să lupte pentru gloria Regelui, faima Conducătorului şi a oştirii. Glorioasele drapele şi stindarde ale unităţilor greu încercate şi călite în lupte, au fost tot­uri decorate de mâna Regelui, cu distincţia de război cea mai înaltă care poartă numele celui dintâi Voevod întregitor de hotare, Mihai Viteazul şi alte înalte decoraţii pen­tru vitezele lor fapte de arme. Ochii celor can aproape un an de-a­­răndul au scrutat inamicul, l-au înfrun­tat şi învins pe câmpiile Transnistriei, Ucarinei, Crimea şi Văii Doneţului, s’au împăienjenit ori de lacrimi, atunci când spada tânărului Rege, s’a abătut şi a atins umerii lor înălţându-i la Cavaleria ordinului „Mihai Viteazul’'. Privirile acestor ostaşi neînfricaţi, au pălpuit ori sub rouă lacrimei de mândrie şi fericire, sub calda şi ocroti­toarea privire a Regelui. In gând, în val de vis­, fiecare dintre eroii de pieptul căruia Regele a aninat albastra cruce de înaltă vrednicie ostă­şească, a văzut aevea chipul camara­zilor căzuţi alături de ei, pe câmpul de bătaie, doborâţi de gloanţele duş­mane. Şi ochii fiecăruia dintre ei s’au abu­rit din nou... Gândul lor, gândul Regelui, gândul Mareşalului desrobitor şi al tuturor românilor, s’a oprit, a împietrit o cli­pă, la cei dragi, plecaţi pentru tot­deauna, dar purtaţi deapururi pe culmi de slavă şi cinste... Au fost pomenite pri­­n sfânta Mă­năstire Regească a Curţii de Argeş sufletele şi amintirea în veci nepie­ritoare ale lui Carol I şi Elisabeta, ale lui Ferdinand I şi Măriei şi ale tutu­ror eroilor ridicaţi la Ei, prin bărbă­teasca şi suprema lor jertfă... Veghea de noapte la Criptele Regale Este ora 11 din noapte. Porţile grele ale Regestei Mănăstiri s’au deschis. Dinăuntru pâlpâiala luminilor de ceară şi fumul mirosului de tămâie se îngână cu ruga slujitorilor Domnu­lui, cari aduc slavă sufletului lui Fer­dinand I, întregitorul de Neam şi Mă­riei, vrednica lui soţie şi marea Re­gină a României. Sau împlinit ori 15 an, de când Fer­dinand I ce! Loial a închis pe veci ochii, trecând în Lumea Drepţilor, lăsând Ţării o sfântă moştenire. Ho­tare fireşti întregi. Tot ei, s’au împlinit patru ani, de când vrednica Regină Maria, a luat drumul veşniciei, trecând alături de acela care i-a fost soţ şi Rege. Sub bolta mănăstirii înaintează în­vestmântaţi în albul pelerinei de cu­rat suflet românesc şi ostăşesc, aceia de pieptul cărora Ferdinand I, a prins cu mâna Lui, crucea celor viteji în­tre viteji. Condus de d. colonel Toma Nadolu, primul schimb de patru Cavaleri ai ordinului „Mihai Viteazul” a început straja la cele patru colţuri ale Regeş­tilor cripte. Schimbului I alcătuit din d-nii loco­tenent colonel Pretorian Vasile, căpi­tan loan P. Eugen, locotenent Moreanu IlIe şi sublocotenent de rezervă Bera­­riu Dragoş, i-a succedat schimbul II, alcătuit din d-nii maior Schnabel An­drei, locotenent colonel Ionescu I., că­pi­tan Spaimă Constantin şi căpitan Iftimie. Au urmat apoi, schimbul III, alcătuit din d-nii maior Vlădescu Constantin, locotenent de rezervă Cotolan, căpitan de rezervă Schiau şi căpitan Ghicu­­lescu şi schimbul IV, compus din d-nii colonel Grecescu Grigore, colonel To­ma Nadolu, amiral Fundăţeanu Preda şi maior Stănescu I. Este ora trei din noapte. Preoţii au terminat ruga lor de în­chinare şi Cavalerii straja lor la crip­tele Regale. Afară, în Curtea Mănăstirii, o com­panie de onoare cu drapel şi muzică, dă onorul prezentând arma celor cari au străjuit odihna Regească şi cre­dincioşii cu lumânările aprinse în mâin­i pleacă genunchii... mane şi italiene. Ies In întâmpinarea d-lui Mareşal şi a d-lui profesor Mi­hai Antonescu, d-nii: general Şteflea, contraamiral N. Păiş, subsecretarul da Stat al marinei, general de escadră V­oienescu, subsecretarul de Stat al ae­rului, general C. Z. Vasiliu, subsecre­tar de Stat la ministerul de interne, general Lascăr, general Atamasiu Va­sile, general N. Pălărigeanu, prefectul poliţiei Capitalei, general Macid Ni­­colae,­­ general C. Nicolescu, ge­neral Şova, general Stavrat, ge­neral Carlaonţ, general E­nescu-Munte, general Em. colonel St. Marinescu, colonel D.­cica, dela Preşedinţia Cana. de ştiri, avocat Tică Popescu, pref. jud. Argeş, maiori Hodoş şi Dragomdreacu, de la cabinetul d-lui ministru al apără­rii naţionale, I. Stănescu, subsecretarul general al Siguranţei generale a Sta­tului, Gh. Darie, directorul-adj­uract al protocolului de pe lângă Preşedinţia Consiliului de miniştri şi maior Ale­­xandrescu. D. general Boiţeanu, comandantul garn­izoanei, a dat raportul d-lui Ma­reşal Antonescu. In timp ce muzica intona onorul la Conducător şi trupa din compania de onoare cu drapel, pre­zenta arma. E ora 11 şi 25 minute. Automotorul Regal stopează In gară. Majestatea Sa Regele, coboară ur­mat de d-nii Rosetti-Solescu, Mareşa­lul Palatului, colonel Octav Ullea, co­lonel Codreanu, şeful Casei Sale mi­litare, colonel Marcel Olteanu şi co­lonel Mircea Brătinescu, adjutanţi Regali. Muzica intonează Imnul Regal, iar trupa dă onorul la Rege. După ce Majestatea Sa Regele, în­soţit de d. Mareşal Antonescu, d-nii generali C. Pantazi şi Şteflea a trecut în revistă compania de onoare, a dat mâna şi s’a întreţinut apoi cu ofiţerii generali. Spre locul de odihnă a Marilor Regi Apoi, în automobil, Suveranul ală­turi de d. Mareşal Antonescu şi d. pro­fesor Mihai Antonescu, alături de d. general C. Pantazi, urmaţi de celelalte automobile în cari se aflau membrii guvernului, ofiţerii generali şi invitaţii, au parcurs drumul spre mănăstire in uratele puternice ale ostaşilor, elevi­lor Colegiului militar „Mareşal Ion Antonescu” şi mulţipiei. Ajunşi la Mă­năstire, M. S. Regele, d. Mareşal Anto­nescu, d. profesor Mihai Antonescu şi membrii guvernului, au primit onorul dat de o companie de dorobanţi cu Desrobitor­iISS/''* v şi Ţara întreagă au cinstit la Curtea de Argeş memoria Regelui Ferdinand I şi a Reginei Maria Veghea de noapte la criptele regale. Decorarea drapelelor unităţilor distinse la mari lupte şi darea acoladei nouilor cavaleri ai ordinului „Mihai Viteazul” Fomen­irea Sosirea M. S. Regelui şi a d-lui Mareşal Antonescu E zi. Oraşul înveştmântat în straie de sărbătoare, aşteaptă venirea Suve­ranului, a d-lui Mareşal Ion Antone­scu, Conducătorul Statului, a d-lui profesor Mihai Antonescu, preşedin­tele Consiliul­ de miniştri, a membri­lor guvernului, a Cavalerilor ordinului „Mihai Viteazul” şi ai conducătorilor de oştire. Ceasornicul arată ora 11 şi 20 mi­nute. In gara Curtea de Argeş se o­­preşte venind de la Predeal, trenul d-lui Mareşal Antonescu. Conducăto­rul Statului Sprinten. Mareşalul Conducător co­boară din tren, urmat de aproape de d. profesor Mihai Antonescu ,preşedin­tele Consiliului de miniştri, şi general C. Pantazi, ministrul apărării na­ţionale. D-nii colonel Zaharia, prim aghio­tant al Conducătorului, maiori Eugen Niculescu şi Al. Marin, aghiotanţi şi colonel Davidescu, directorul cabine­tului militar al d-lui Mareșal, urmea­ză coborând din tren. Nordul Caucazului ameninţat de forţele germane Prin telefon de la corespondentul nostru din Berlin BERLIN, 20. — Necontenitele a­­tacuri ale bolşevicilor la Nord de Voronej, despre care comunicatele germane au amintit tot mai mult în ultimele zile, sunt privite la Berlin drept caracteristice, pentru situaţia armatelor sovietice în sectorul de Sud şi pentru faptul că Timoşenco a fost din punct de vedere strategic, blocat, cu forţele sale, de victoriile germane de până acum. Aceste ata­curi, cari au fost duse, cu toate mij­loacele de luptă şi cu toate masse­le de oameni de care depuneau, contra divizilor germane din spaţiul de la Voronej, dovedesc, după părerea ger­mană, două lucruri : 1. Conducerea sovietică nu mai e in stare să-şi menţină situaţia sau să res­pingă trupele germane în sectorul de Sud, adică in partea dintre Doneţ şi Don care i-a mai rămas. Această aripă a armatelor lui Timoşenco e, din punct de vedere strategic, complet paralizată şi anume din cauza imenselor pier­deri in oameni şi material de războiu cât şi prin întreruperea tuturor căilor de comunicaţie şi mai ales a căilor fe­rate, cari contează in primul rând pentru aducerea unor rezerve sufi­ciente. 2. Duşmanul crede că, prin atacu­rile sale la Nord de Voronej, ar putea obţine un punct de sprijin strategic pentru a anihila, în parte sau c­omplet, ofensiva germană sau cel puţin pen­tru a zădărnici întinderea succesului. Se constată la Berlin, cu toată hotă­­rîrea că, contrar ştirilor duşmane, ora­şul Voronej se află solid în mâinile germane şi că trupele sovietice, care câştigaseră ceva teren l'au pierdut din nou printr’un atac viguros al unei di­vizii din Silezia. Cu privire la tăria atacului sovietic, e destul să se subli­nieze că din 60 de tancuri puse in joc 36 au fost distruse.. Ziarul „Steaua Roşie” încearcă să arate că ofensiva germană din în­tregul sector sudic ar fi o simplă ofensivă de ocazie, întreprinsă de conducerea germană prin faptul că armatele Reic­hiului n’ar fi reuşit să depăşească Voronejul, în direcţia fluviului Volga. Dar organul armatei roşii nu rămâne consecvent cu teza sa când arată că, prin folosirea stră­pungerii de la Maier,pro conducerea germană se strădueşte să-şi desvolte succesul iniţial. Armatele germane au reuşit, de altfel, spune „Steaua Roşie’’ să ocupe întinderi din terito­riile sovietice, iar acum înaintează spre Sud în direcţia Rostovului. Ele vor să cucerească gurile monstului şi ameninţă teritoriul din Nordul Caucazului, precum şi ţinutul carbo­nifer­ şi centrul industrial al Valgei. P­n aceste precizări, ziarul „Steaua Roşie” subliniază, singur însemnata­­tea strategică a succeselor germane d din sectorul sudic şi amenințarea, ce rezultă de aci pentru armatele bol­şevice.­­ * Asistenţa Pe peronul gării bogat pavoazată cu culorile noastre naţionale, cele ger­ (Continuare In pag. 4-a) rin in­ pic­iu m­ea rostit la masa cavalerilor ordinului „Mihai Viteazul”, la Curtea de Argeş DOMNILOR CAVALERI, In numele guvernului Ţării, ex­prim Cavalerilor Ordinului „Mihai Viteazul“ recunoştinţa neamului pen­tru fapta lor naţională. Niciodată mai mult decât astăzi Ordinul „Mihai Viteazul“ nu rezumă şi nu concentrează mai evocator şi mai puternic, întreaga noastră isto­rie naţională. Am luptat pentru Cruce. Sunteţi purtătorii Crucii şi luptaţi pentru Cruce. Am luptat pentru unitatea neamu­lui românesc . Sunteţi purtătorii semnului Voevo­­dului unităţii româneşti. Am luptat totdeauna pentru drep­tate şi pentru marile idealuri de ci­vilizaţie pe care familia, proprietatea şi tradiţiile de totdeauna ale Europei au ştiut să le exprime. Astăzi, Mihai Viteazul este mai prezent decât oricând în noi, pentru că el ne aduce firul istoriei naţionale prin care neamul nostru şi-a dovedit întâia oară marea lui misiune de popor de margine, de apărător al tradiţiei şi al drepturilor Europei. (A­­plauze prelungite). De aceea, mândru că pot, în nume­le guvernului să salut fruntea de vi­tejie a bravei noastre armate, care ne-a spălat dezonoarea, ne-a şters păcatele trecutului şi ne-a ridicat is­toria drepturilor pe coame de mân­drie iar misiunea noastră europeană pe trepte de veşnicie, închin paharul meu pentru Cel dintâi Cavaler al Ordinului „Mihai Viteazul**, pentru Maiestatea Sa Regele Mihai I (urale prelungite), pentru bravul şi iubitul nostru Mareşal (urale puternice), pentru oastea noastră care prin dvs. cinsteşte şi asigură viitorul dreptu­rilor noastre. (Urale prelungite).

Next