Cuvîntul Nou, ianuarie 1973 (Anul 6, nr. 837-860)
1973-01-31 / nr. 860
Pag. 2 Romulus Guga Viafa postmortem“ «I Noua carte a lui Romulus Guga, „Viata postmortem“ reia — într-un alt mod — preferinţa scriitorului anunţată în „Nebunul şi floarea“ pentru descifrarea sensurilor superioare ale vieţii, pentru scormonirea psihologiei umane, pentru destinul omului, văzut ca fiinţă socială. Viaţa postmortem reprezintă, în esenţă, confruntarea dintre un om şi conştiinţa sa. Eroul, un arivist, ajuns prin mijloace necinstite spre vîrful piramidei sociale, trăieşte cîteva ore de sinceritate, într-un dialog cu un personaj numit simbolic „Judecătorul“, care nu reprezintă altceva decît propria sa conştiinţă. Cartea îşi propune să prezinte destinul „învingătorului“ învins, procesul demascării falşilor ataşaţi la opera de construire a noii orînduiri, căci eroul este, aşa cum îl denumeşte „Judecătorul“, „un criminal... care tăcînd s-a urcat în scaune“. Iată portretul eroului, aşa cum i-l face „Judecătorul“ : „Tu te-ai născut ca om, înfrînt, şi ai avut grijă să pui înfrîngerea ta pe seama lumii pe care ai găsit-o ... De fapt, eu te consider cel mai mare duşman pentru viitorul ei. Pentru că tu îi ascunzi adevărul şi astfel îi tai orice posibilitate de a se apăra. Treaba asta e o crimă. De fapt a fost o crimă. Acum totul a trecut. Dar spune-mi, cu cîte greşeli s-ar fi comis mai puţin, cu cît mai repede ne-am fi atins obiectivele dacă n-ar fi existat oameni ca tine ? Da, aşa este, eu spun că-n sinea ta tu ai fost de bună credinţă (?!), dar te condamn pentru faptele tale, deşi îmi dau seama că n-a fost nimic premeditat, decît o frică teribilă pentru propria-ţi viaţă şi o şi mai mare dorinţă de-a păstra un loc la masa ospăţului“. (Cam ciudat portretul eroului, nu ? — în acelaşi timp — şi dornic de mărire, dar şi laş). Alcătuirea romanului pare, aşa cum a vrut-o autorul, bizară: eroul, aşteptînd clipa cînd va da socoteală de faptele sale (în faţa oamenilor, a unei adunări sau a unei comisii — autorul nu precizează), se află într-un restaurant unde singurii martori ai zbuciumului său sînt, chelnerul şi Zizi — o biată femeie de un grotesc desăvîrşit care şi-a dorit toată viaţa să mănînce o raţă. în acest decor apare „Judecătorul“ care-i judecă faptele, ca într-un adevărat proces. Şi astfel se derulează viaţa şi faptele eroului, cu toate dedesubturile lor; trecutul se interferează cu prezentul, realitatea alternează cu halucinaţiile. Istoria ascensiunii sale este istoria luptei pentru putere: „Putere... putere... — se gîndeşte eroul. Nimic pe lumea asta nu-ţi poate da mai mari satisfacţii decît puterea. Cine nu ştie adevărul ăsta s-a născut mort, s-a născut nefericit, fără nici o şansă de a-şi vindeca neputinţele“ ; iar „Judecătorul“ îi spune : „Te-ai obişnuit să trăieşti cu un singur scop, acela de a ajunge pe culmile puterii omeneşti, de-a dovedi că eşti mai presus de toate normele, de toate sentimentele, de toate fiinţele şi îndoielile ce întîmplător străbat această călătorie cu tine... nici vorbă, eşti un parvenit şi atîta tot, un om în care s-au înrăit toate neputinţele“. Eroul, sub influenţa alcoolului, trăieşte scene halucinante. Asemenea scene încarcă însă inutil compoziţia romanului şi-i ascund semnificaţiile mai adînci. Dealtfel ochiul cititorului e bruscat uneori de neglijenţe de stil, de neînţeles la un scriitor ca Romulus Guga: „Te uitai la Roza şi la tatăl tău, de pe o faţă nu citeai nimic, iar de pe alta te copleşea delirul prostiei. Treptat te apucă groaza dîndu-ţi seama că din ultima provii (?!)“. A propos de compoziţia romanului, ni se pare exagerată opoziţia dintre conştiinţa eroului şi faptele lui, pentru că este imposibil, în mod obiectiv vorbind, ca un om ca eroul nostru, capabil de mîrşăvii, care îşi reneagă în mod public tatăl (cu declaraţii in presă) pentru „a-şi construi“ o origine socială sănătoasă, sau se leapădă — de asemenea, în mod public (în şedinţă) de copil şi soţie şi o brutalizează tot pentru a obţine avantaje sociale, e imposibil —, ziceam — ca un asemenea om să aibă o conştiinţă atît de lucidă şi de drastică, este de neconceput ca o conştiinţă atît de severă „să se salveze“ (cum precizează autorul care, cu siguranţă, a sesizat opoziţia) de mocirla descompunerii morale şi să asiste fără să se altereze, la toate faptele reprobabile ale eroului. SORIN TEODORESCU I Urmare din pagfa judeţean pentru cultură şi e-ducaţie socialistă a fost obţinut de reprezentanta judeţului nostru Kopii Ágota, elevă la Liceul nr. 2 din Sfintu Gheorghe. Mariana Buruiană din judeţul Arad, a obţinut premiul ziarului „Scinteia tineretului", premiul ziarului ,,Ifjúmunkás“ a fost acordat Ilonei Kilyen, din judeţul Mureş. Adriana Trandafir, reprezentanta judeţului Argeş a obţinut premiul Consiliului judeţean al sindicatelor. Tot o argeşancă şi anume Băşcău Lucreţia, a obţinut premiul acordat de ziarul ,,Cuvintul nou", iar cel al ziarului „Megyei Tükör", a revenit elevei Luminiţa Sicoe din judeţul Prahova. In afara acestor premii au mai fost acordate trei menţiuni: două dintre ele au fost obţinute de reprezentantele judeţului nostru, respectiv Gyárfás Agnes, elevă la Liceul din Covasna şi Caria Tăutu, elevă la Liceul nr. 1 din Sfintu Gheorghe, cea de-a treia revenindu-i Tatianei Butuc din judeţul Vaslui. După inmînarea premiilor care a fost făcută de tovarăşul Domokos Ernő, prim-secretar al Comitetului judeţean U.T.C. Covasna, cîştigătorii au oferit iubitorilor de poezie din Tirgu Secuiesc, invitaţilor, tuturor participanţilor un spectacol de gală ce a constituit încă un prilej de bucurie, de intense trăiri emoţionale. Tot în cadrul spectacolului de gală au recitat versuri actorii Nemes Levente şi Kudelász Ildikó de la Teatrul maghiar de stat din Sfintu Gheorghe şi Radu Dorei, directorul Casei de cultură a studenţilor din Braşov. Poeţii Aurel Zăinescu, membru al juriului, redactor şef adjunct al „Scinteii tineretului" şi Magyary Lajos, membru in juriu, redactor la ziarul „Megyei Tükör" au recitat cîteva poezii din creaţia proprie. Dincolo de concursul propriu-zis, „Lira Covasnei“ a constituit pentru fiecare concurent, indiferent dacă a trăit bucuria succesului sau şi-a „ascuţit“ ambiţiile viitoare, o şcoală, o şcoală ale cărei cursuri, e adevărat n-au ţinut decit două zile, timp in care însă s-a învăţat mult şi fiecare a fost pe rînd profesor şi elev. A fost un minunat prilej de a lega prietenii, de amintiri plăcute. Am fost şi eu acolo lingă ei, în dimineaţa aceea, în holul gării din Sfintu Gheorghe, cind stringîndu-şi mîinile la despărţire, cind notîndu-şi cu emoţie adresele, îşi rosteau simplu „La revedere, la viitoarea ediţie". Cei care au fost la cea dinţii, vor reveni cu siguranţă şi poate cine ştie, vor mai veni şi alţii din celelalte judeţe care vor afla şi vor înţelege că aici, pe meleagurile covăsnene o dată pe an, două zile din săptămină, poezia şi cei care o iubesc îşi dau întilnire. Cu siguranţă că cei care te iubesc, poezie, vor veni. Vor veni pentru că prin tine, oamenii se simt mai aproape, se simt mai oameni. ( 99Lira Covas PETER ROZALIA, premiul I LUCREŢIA BAŞCAU, premiul ziarului „Cuvintul nou“ ION SOAITA, premiul II MARIANA CHELM, premiul III I Librarul vă recomandă I I I I Teodor Mazilu „JURNALUL UNUI MARTOR OCULAR“ Scurtele eseuri ale lui Teodor Mazilu, publicate In revistele literare, sunt de un permanent şi presant interes uman. In formularea lor concentrată şi limpede, de un stil degajat şi comunicativ, în care ironia este mereu prezentă, făcînd corp comun cu aceea din comediile satirice ale au- ului, sînt surprinse câteva din cele mai adînci adevăruri despre fiinţa umană, despre suferinţa fizică, despre iluziile superiorităţii, despre sentimentul naturii, despre minciună, oboseală, mînie, violenţă etc. Autorul are, pe lîngă lim-^zimea expresiei (ce nu sacrifică totuşi nici o nuanţă _ cît de obscură), preţioasa şi I rara însuşire a unei sincerităţi ce face casă bună cu pudoarea şi discreţia sentimen- I telor. „Jurnalul unui martor ocular“ este cu adevărat o măr- I turie asupra omenescului și ", este o carte pentru toată lu- I mea, pe cît de accesibilă, pe atît de profundă. I Autorul a publicat pînă în prezent în volume numai lucrările sale de proză („Barie- I ra“, 1959; „O plimbare cu barca“, 1964) și comediile satirice („Teatru“, 1970). Maria Luiza Cristescu „CASTELUL VRĂJITOARELOR“ După trei romane care s-au bucurat de succes în faţa publicului şi a criticii literare, autoarea cărţii „NU UCIDEŢI FEMEILE“ se apleacă de această dată asupra lumii întunecate a Evului mediu, cu atmosfera ei apăsătoare, cu despotismul şi crima perfidă, cu lupta pentru salvarea condiţiei umane. Plasate în urmă cu cinci sute de ani, nuvelele au o organizare romantică, subiectele fiind la limita dintre descrierea realistă şi basm. Prezenţa vrăjitoarelor, a prinţeselor, a astrologilor dă posibilitatea autoarei să contureze o imagine colorată şi pregnantă a unei lumi de contradicţii în care lupta pentru bine şi frumos e dîrză, unde violenţa e contracarată de demnitate şi înţelepciune. în povestirea „Baltazar“ sîntem introduşi în atmosfera mediului artistic italian, în care o poveste de dragoste capătă dimensiuni morale dintre cele mai însemnate, atingînd dezbaterea în plan’l etici. „Viaţa la ţară“ este naraţiunea realistă a unei întîmplări plasabile în secolul al XVI-lea român, cu elemente de comportament specifice, cu rezistenţa ţării faţă de năvălitori, cu lupta pentru denie şi divergenţele dintre partidele boiereşti şi voievod. I. FLOREA „Cronicar al războiului“ 125 de ani de la naşterea pictorului Sava Henţia Născut odată cu izbucnirea care alături de Szathmary, revoluţiilor burgheze, Sava Henţia este sortit să devină un pictor realist, un pictorce-şi va alege temele din viaţa ţăranilor în special şi mai apoi din „viaţa“ frontului din 1877. Este absolvent al Şcolii de arte frumoase din Bucureşti, continuîndu-şi studiile plastice la Paris, devenind acolo, un pictor adept al subiectelor mitologice („Psihe părăsită de Amor“) sau al alegoriilor („Aurora“), subiecte la care va renunţa odată cu reîntoarcerea în ţară, abordînd mai apoi, naturile moarte, portrete de copii în special, peisaje şi lucrări de gen în care pictorul încearcă şi reuşeşte, să surprindă delicat, un anumit aspect profund psihologic, cel mai semnificativ tablou în acest sens fiind „Femeia cu scrisoare“. Multe scene de gen îi sînt sugerate de viaţa ţăranilor surprinşi la îndeletnicirile lor zilnice, aşa cum îi cunoscuse dealtfel în copilărie şi aşa cum îi va zugrăvi mai tîrziu în „Casă de iobagi“ sau „Fată torcînd“. Totuşi, deşi pictura lui Hentia, asemeni tuturor pictorilor ardeleni ai acelei epoci, se axează ca tematică în special pe viaţa ţăranilor, adevărata măsură a talentului şi posibilităţilor sale o va da în „campania“ din 1877, perioadă în D. MUREŞAN Grigorescu şi Mirea va realiza multe pînze inspirate de acest război. Putem spune că evenimentul îl găsea pe deplin format pentru a putea face faţă sarcinilor impuse de pictura scenelor de front. Acest lucru este mult înlesnit, dealtfel, de preocupările anterioare pentru compoziţiile cu subiecte istorice, asemenea lui Aman, aplecîndu-se şi el asupra trecutului evocînd figurile lui Mihai Viteazul şi Tudor Vladimirescu. Schiţe, multe schiţe, a căror tematică o va transpune mai tîrziu în ulei cu o deosebită şi perfectă veridicitate a imaginii, ce îndreptăţesc denumirea de „cronicar al războiului“ pe care a primit-o Henţia. Spre deosebire de Grigorescu, Sava nu va aborda scene de bătălie, atrăgîndu-i mai mult scenele din spatele frontului cu ostaşi odihnindu-se sau jucînd hora, un colţ de tabără („Bivuac“) de o deosebită valoare artistică şi documentară. De fapt Sava Henţia s-a impus în pictura românească din a doua jumătate a secolului XIX, tocmai prin aceste lucrări vitalizate, cu respectarea strictă a adevărului, lucrate în vremea războiului de independență. Ne exprimam, cîndva, mirarea pentru subţirimea unor anchete ale emisiunii „Tinerii despre ei înşişi“, de la televiziune. Şi, probabil, nu eram singurii care o făceam fiindcă, aşa cum era de presupus, emisiunile au căpătat acele dimensiuni sufleteşti ale introspecţiei obiective. „Cazul Georgetei Cojocaru“, dintr-o recentă emisiune, creează pentru telespectatori — şi înclinăm a crede că este vorba, în marea majoritate, de telespectatorii tineri — problematici noi: demnitatea socială, opţiunea unei calificări, metaforic spus, a viitorului propriu, dar care se grefează organic pe legile de dezvoltare ale întregii colectivităţi. Georgeta trăieşte drama unei mutilări a personalităţii ei. I se construieşte un viitor care nu e al ei şi nici al generaţiei ei. I se promite un cămin iluzoriu, ferit de relele traiului în colectivitatea care, spun părinţii, distruge credinţa. Desigur sînteţi înclinaţi a întreba „credinţa în ce?“, întrebare pe care însăşi Georgeta ţi-o pune. Tentativelor Georgetei Cojocaru de a se încadra într-o filatură, la oraş, aşa cum au făcut-o toate colegele ei de vîrstă, li se răspunde prin aducerea forţată acasă sub diferite pretexte. Şi în general ancheta televiziunii pătrunde în mecanismul acestor pretexte, insistînd asupra aspectelor sociale ale cazului. Tatăl fetei, muncitor cinstit şi harnic, dealtfel, ca şi mama sa, ocolesc deciziile clare. Ambiguitatea răspunsurilor pare că spune de ruşinarea lor în faţa propriei mentalităţi, dar încăpăţînarea în a păstra neatinsă o concepţie despre lume şi viaţă, de acum apusă, îi imobilizează în intenţiile lor. Oricui i s-ar părea că întreaga problematică a cazului ţine, pe undeva, de un veritabil Ev mediu. Ce vor reuşi părinţii ? Deocamdată ancheta s-a oprit aici. Toate eforturile, pînă şi discuţia cu directorul filaturii, unde actele, dosarul de încadrare al fetei fuseseră înregistrate în perioadele ei de „fugă de acasă“ (aşa cum le calificase tatăl !), dovedesc că voinţa fetei este de nezdruncinat. Mai mult decît atît, curajul Georgetei, atunci cînd s-a hotărît să scrie televiziunii dovedesc dorinţa de a fi în rîndul oamenilor, de a-şi croi un drum în viaţă. Şi nu este, pentru acest din urmă motiv, un „copil rău“. Işi cere pur şi simplu libertatea de opţiune, demnitatea unui viitor. Din satul teleormănean, de pe marginea Dunării, scrisoarea Georgetei este un mesaj către adevăr, către viitorul frumos pe care şi-l doreşte un tînăr al ţării. Televiziunea a lansat chemarea spre opinia întregului tineret al ţării. Tinerii trebuie să-şi spună cuvîntul pentru soarta acestei tinere, care-şi doreşte „rostul în lume“, trebuie să-şi spună gîndurile lor, acum, cînd ţara întreagă are nevoie de noi cadre, în toate domeniile economiei. Nu ştim, încă, finalul a lui caz? despre care continuă să sosească scrisori din toată ţara şi pe care televiziunea le prezintă, într-un veritabil colocviu al demnităţii. Ştim însă că voinţa Georgetei Cojocaru, nume care reprezintă poate însăşi dorinţa spre muncă, spre marea familie a uzinei, nu poate fi înfrîntă. O notă bună televiziunii, un cuvînt de laudă redactorului Anca Arion. Intr-adevăr asemenea reuşite trebuie să facă obiectul emisiunii „Tinerii despre ei înşişi“. SILVIU SORIN TRUŞCA ROMIl TV Dreptul la demnitate CUVINTUL NOU ANUL VI. Nr. 860 =3 '■§ ..• fii I «i Steg ^pp ■ - EiElM Si P ** ' * I P» 'm ... Din expoziția de fotografii deschisă recent în localul Căminului cultural din Zăbala. Foto : HADNAGY GABOR Un nou tratament al unei amnezii autocritice la Spitalul din Intorsura Buzăului In numărul din 12 decembrie 1972, ziarul „Cuvîntul nou“ a publicat un raid anchetă intitulat „Este timpul să se aplice o nouă „reţetă“, în care se criticau unele aspecte negative din activitatea spitalului din Intorsura Buzăului. Zilele trecute, am primit la redacţie un răspuns pe care direcţiunea spitalului l-a trimis, cu dorinţa de a se publica răspunsul la ancheta făcută în urma materialului apărut. Intrucît răspunsul (însoţit şi de o adresă a Direcţiei sanitare judeţene) este foarte amplu, întinzîndu-se pe trei file dactilografiate, ne permitem, din consideraţii lesne de înţeles, să publicăm doar fragmente din el, agrîndu-ne în prealabil scuze pentru eventualele modificări din text, necesare eliminării unor greşeli de ortografie. ... „în legătură cu aparatul de sterilizat tip Ramson, aparatul a fost în stare de funcţionare în tot timpul anului 1972, însă procesul de sterilizare nu se efectua în condiţiile cele mai bune, vata introdusă în autoclav rămînînd umedă“. ... „Sora Maria Tudor, a rămas pînă dimineaţa, cînd trebuia să intre în serviciu, la camera de gardă, pentru motivul că locuiește la o distanță mai mare de 8 km de spital, în Barcani, drum pe care trebuie să-l parcurgă pe jos, neexistînd mijloc de transport“ . .....Trusa de urgență, transferată de la circa Sita Buzăului, nu este nouă, ea fiind luată în 5—6 curse pe zi în salvare, din această cauză, prezentînd deteriorări exterioare, dar era spălată şi dotată cu toate medicamentele prevăzute în barem“. ... „In secţia pediatrie, tovarăşul redactor a găsit o mamă, Şerban Maria, în salonul de sugari, alăptînd copilul. Ş. M. era cu halatul descheiat, iar mama Georgeta Popica, a fost găsită în camera mamelor, (cameră separată de salon) fără echipament de protecție“. ... „Tovarăşa Maria Zărnescu, soră, relatează că în timp ce făcea injecția unui copil, la ora 0,20, i-a căzut boheta; în acel moment a ieşit să deschidă uşa secţiei la apelul soneriei, dar boneta era în salon“. ...„în salonul sugarilor, au fost găsite scutece puse la uscat, dar scutecele fiind spălate şi uscate, considerăm o indicaţie umezirea aerului în camera unde staţionează bolnavii cu pneumopatii acute“. ... „Ne abţinem de a comenta pe larg ecoul născut din conţinutul articolului şi influenţa lui asupra locuitorilor din zona bazajelor, asupra rolului unităţii în localităţile pe care le deserveşte“. Iată deci un răspuns care ne-a surprins prin totala lipsă autocritică, conducerea spitalului considerea normale toate lipsurile constatate. Bunăoară, era normal ca sterilizatorul tip Ramson să funcţioneze un an întreg, consumînd o mare cantitate de energie electrică, cu toate că se cunoştea faptul că nu are eficienţă. Este de asemenea „omeneşte“ ca spitalul să se transforme în hotel pentru cadrele sanitare care locuiesc în altă localitate. Trusa de urgenţă se menţionează că era spălată, dar nu se precizează în ce an, iar „dotarea cu toate medicamentele prevăzute în barem“, este ceva de domeniul trecutuluişi sperăm noi că şi al viitorului), deoarece considerăm că iodul şi apa oxigenată. Pe urmele materialelor publicate care lipseau sînt strict necesare unei truse de urgenţă, şi afirmăm aceasta, fără pretenţia de a fi mai specialişti decît medicii. Precizăm de asemenea, că cele două mame, Ş.M. şi G.P., au fost găsite în camera copiilor fără halate de protecţie şi nu în camera mamelor, cum se menţionează în răspuns, iar povestea cu sora căreia-i căzuse boneta de pe cap în timp ce făcea injecţia, este atît de puerilă, încît probabil (noi cel puţin aşa considerăm) cei care au născocit-o au vrut să facă o glumă, mai ales că sora a răspuns la întrebarea noastră, de faţă cu toată lumea, că nu are bonetă deoarece nu i-a spus nimeni că este necesară (!). Este de neînţeles însă, modul în care se justifică această abatere crasă de la disciplina sanitară cu uscarea scutecelor (de la copiii bolnavi) în salonul în care erau internaţi spre vindecare 10 copii. Dacă aşa crede direcţiunea spitalului că este indicat să se facă hidratarea aerului în camerele bolnavilor, atunci ne abţinem de a mai comenta faptul. Vă lăsăm pe dumneavoastră. Referitor la lipsurile constatate în materialul publicat, Direcţia sanitară judeţeană ne răspunde prin adresa nr. 2528 din 18 ianuarie, prin care se arată de acord cu faptul că răspunsul direcţiunii spitalului este lipsit de autocritică. Se consemnează că sterilizatorul tip Ramson nu poate funcţiona corespunzător pînă cînd nu se va instala un autotransformator pentru care s-au făcut deja demersuri pentru procurarea lui de la I. R. Braşov. Se mai arată de asemenea că pentru eliminarea unor greutăţi în uscarea rufăriei spitalului, se va amenaja în anul acesta o nouă spălătorie, deoarece cea existentă este practic nefuncţională. Ni se comunică totodată că deficienţele semnalate în ziar au fost cercetate şi au fost luate măsuri de remediere. Revenind la răspunsul primit de la Intorsura Buzăului, este de înţeles de ce direcţiunea spitalului se abţine de a comenta largul ecou al dezvăluirii acestor lipsuri, dar este de neînţeles de ce este vinovat pentru aceasta redactorul care a scris materialul şi nu cei care erau în drept să procedeze astfel încît aceste lipsuri să nu apară. Este de neînţeles cu atît mai mult, cu cît într-o vizită recentă la amintitul spital, redactorul a constatat unele îmbunătăţiri faţă de perioada în care s-a scris materialul. Iată deci, că indirect, s-au recunoscut nişte culpe, în momentul în care s-au eliminat mare parte din lipsurile constatate. Nu era atunci mai normal ca răspunsul către Redacţia ziarului nostru să nu se rezume în totalitate la justificări ? Ne permitem să indicăm conducerii spitalului un cuvînt care este folosit din ce în ce mai mult în relaţiile noastre sociale, cuvînt ce se găseşte în dicţionarul limbii române la pagina 18, şi anume : „Autocritica“, poate că, de, cine ştie....? AL. STÄUBLE P. Gheorghe — Breţcu. Legea prevede că unitatea este datoare să creeze condiţii ca angajaţii să efectueze în fiecare an calendaristic, concediile de odihnă la care au dreptul. Compensarea în bani a concediului anual de odihnă este permisă numai dacă contractul de muncă al angajatului a încetat, înainte ca acesta să-şi fi efectuat concediul, în cazul scoaterii din funcţie pentru o perioadă de peste 12 luni şi în cazul chemării angajatului pentru îndeplinirea serviciului militar în termen, cu termen redus sau ca elev la şcolile militare de ofiţeri de rezervă. Dacă angajatul decedează, compensaţia în bani a concediului neefectuat o primesc membrii de familie. Maria G. — Băţanu. Aveţi dreptul să cereţi ca fiii dv. să fie obligaţi la pensie de întreţinere. Codul familiei dă posibilitatea părintelui care are mai mulţi copii, să porn „..că, în caz de urgenţă, acţiunea numai împotriva unuia din ei. Aşadar, vă puteţi adresa Judecătoriei Sfîntu Gheorghe şi cereţi să fie obligat copilul care, aşa cum precizaţi, lucrează în aceeaşi comună cu dv. şi realizează venituri din muncă. Acesta la rîndul său, se poate întoarce împotriva celorlalţi fraţi pentru partea fiecăruia, care se stabileşte proporţional cu mijloacele de care dispun aceştia. I. Florescu — Sita Buzăului. Potrivit legislaţiei pensiilor, dacă un angajat care are şi calitatea de pensionar, a contribuit la fondul pentru pensia suplimentară în minimum de timp necesar — cel puţin 12 luni — beneficiază pe lîngă pensia de bază şi de pensie suplimentară, în condiţiile respectării prevederilor privind cumulul pensiei cu salariul. Trebuie precizat însă, că atunci cînd celui în cauză nu i s-a stabilit şi pensie suplimentară cu prilejul ieşirii la pensie, acest drept i se va putea acorda doar la încetarea activităţii salariate, cînd urmează a-i fi luată în calcul întreaga perioadă de contribuţie. IOAN LASCU, procuror Poşta juridică