Cuvîntul Nou, ianuarie 1973 (Anul 6, nr. 837-860)

1973-01-31 / nr. 860

Pag. 2 Romulus Guga Viafa postmortem“ «I Noua carte a lui Romulus Guga, „Viata postmortem“ reia — într-un alt mod — pre­ferinţa scriitorului anunţată în „Nebunul şi floarea“ pentru descifrarea sensurilor superioa­re ale vieţii, pentru scormo­nirea psihologiei umane, pen­tru destinul omului, văzut ca fiin­ţă socială. Viaţa postmortem re­prezintă, în esenţă, confruntarea dintre un om şi conştiinţa sa. E­­roul, un arivist, ajuns prin mij­loace necinstite spre vîrful pi­ramidei sociale, trăieşte cîteva ore de sinceritate, într-un dialog cu un personaj numit simbolic „Judecătorul“, care nu reprezin­tă altceva decît propria sa con­ştiinţă. Cartea îşi propune să prezinte destinul „învingătorului“ învins, procesul demascării falşilor ata­şaţi la opera de construire a noii orînduiri, căci eroul este, aşa cum îl denumeşte „Judecătorul“, „un criminal... care tăcînd s-a urcat în scaune“. Iată portretul eroului, aşa cum i-l face „Jude­cătorul“ : „Tu te-ai născut ca om, înfrînt, şi ai avut grijă să pui înfrîngerea ta pe seama lumii pe care ai găsit-o ... De fapt, eu te consider cel mai mare duşman pentru viitorul ei. Pentru că tu îi ascunzi adevărul şi astfel îi tai orice posibilitate de a se apăra. Treaba asta e o crimă. De fapt a fost o crimă. Acum totul a tre­cut. Dar spune-mi, cu cîte gre­şeli s-ar fi comis mai puţin, cu cît mai repede ne-am fi atins o­­biectivele dacă n-ar fi existat oameni ca tine ? Da, aşa este, eu spun că-n sinea ta tu ai fost de bună credinţă (?!), dar te con­damn pentru faptele tale, deşi îmi dau seama că­ n-a fost nimic premeditat, decît o frică teribilă pentru propria-ţi viaţă şi o şi mai mare dorinţă de-a păstra un loc la masa ospăţului“. (Cam ciu­dat portretul eroului, nu ? — în acelaşi timp — şi dornic de mă­rire, dar şi laş). Alcătuirea romanului pare, aşa cum a vrut-o autorul, bizară: e­­roul, aşteptînd clipa cînd va da socoteală de faptele sale (în faţa oamenilor, a unei adunări sau a unei comisii — autorul nu pre­cizează), se află într-un restau­rant unde singurii martori ai zbuciumului său sînt, chelnerul şi Zizi — o biată femeie de un gro­tesc desăvîrşit care şi-a dorit toa­tă viaţa să mănînce o raţă. în acest decor apare „Judecă­torul“ care-i judecă faptele, ca într-un adevărat proces. Şi ast­fel se derulează viaţa şi faptele eroului, cu toate dedesubturile lor; trecutul se interferează cu prezentul, realitatea alternează cu halucinaţiile. Istoria ascensiu­nii sale este istoria luptei pentru putere: „Putere... putere... — se gîndeşte eroul. Nimic pe lumea asta nu-ţi poate da mai mari sa­tisfacţii decît puterea. Cine nu ştie adevărul ăsta s-a născut mort, s-a născut nefericit, fără nici o şansă de a-şi vinde­ca neputinţele“ ; iar „Judecă­torul“ îi spune : „Te-ai obiş­nuit să trăieşti cu un singur scop, acela de a ajunge pe culmile puterii omeneşti, de-a dovedi că eşti mai presus de toa­te normele, de toate sentimente­le, de toate fiinţele şi îndoielile ce întîmplător străbat această că­lătorie cu tine... nici vorbă, eşti un parvenit şi atîta tot, un om în care s-au înrăit toate neputinţe­le“. Eroul, sub influenţa alcoolu­lui, trăieşte scene halucinante. A­­semenea scene încarcă însă inu­til compoziţia romanului şi-i as­cund semnificaţiile mai adînci. Dealtfel ochiul cititorului e brus­cat uneori de neglijenţe de stil, de neînţeles la un scriitor ca Ro­mulus Guga: „Te uitai la Roza şi la tatăl tău, de pe o faţă nu citeai nimic, iar de pe alta te copleşea delirul prostiei. Treptat te apucă groaza dîndu-ţi seama că din ultima provii (?!)“. A propos de compoziţia roma­nului, ni se pare exagerată opo­ziţia dintre conştiinţa eroului şi faptele lui, pentru că este impo­sibil, în mod obiectiv vorbind, ca un om ca eroul nostru, capabil de mîrşăvii, care îşi reneagă în mod public tatăl (cu declaraţii in presă) pentru „a-şi construi“ o origine socială sănătoasă, sau se leapădă — de asemenea, în mod public (în şedinţă) de copil şi so­ţie şi o brutalizează tot pentru a obţine avantaje sociale, e im­posibil —, ziceam — ca un ase­menea om să aibă o conştiinţă atît de lucidă şi de drastică, este de neconceput ca o conştiinţă a­­tît de severă „să se salveze“ (cum precizează autorul care, cu sigu­ranţă, a sesizat opoziţia) de mo­cirla descompunerii morale şi să asiste fără să se altereze, la toa­te faptele reprobabile ale eroului. SORIN TEODORESCU I ­­­Urmare din pag­­f­a judeţean pentru cultură şi e-­­ducaţie socialistă a fost obţi­­­nut de reprezentanta judeţu­lui nostru Kopii Ágota, elevă la Liceul nr. 2 din Sfintu Gheorghe. Mariana Buruiană din judeţul Arad, a obţinut premiul ziarului „Scinteia ti­neretului", premiul ziarului ,,Ifjúmunkás“ a fost acordat Ilonei Kilyen, din judeţul Mu­reş. Adriana Trandafir, repre­zentanta judeţului Argeş a ob­ţinut premiul Consiliului ju­deţean al sindicatelor. Tot o argeşancă şi anume Băşcău Lucreţia, a obţinut premiul acordat de ziarul ,,Cuvintul nou", iar cel al ziarului „Me­gyei Tükör", a revenit elevei Luminiţa Sicoe din judeţul Prahova. In afara acestor pre­mii au mai fost acordate trei menţiuni: două dintre ele au fost obţinute de reprezentan­tele judeţului nostru, respectiv Gyárfás Agnes, elevă la Liceul din Covasna şi Caria Tăutu, elevă la Liceul nr. 1 din Sfin­tu Gheorghe, cea de-a treia revenindu-i Tatianei Butuc din judeţul Vaslui. După in­­mînarea premiilor care a fost făcută de tovarăşul Domokos Ernő, prim-secretar al Comi­tetului judeţean U.T.C. Covas­na, cîştigătorii au oferit iubi­torilor de poezie din Tirgu Secuiesc, invitaţilor, tuturor participanţilor un spectacol de gală ce a constituit încă un prilej de bucurie, de intense trăiri emoţionale. Tot în ca­­drul spectacolului de gală au recitat versuri actorii Nemes Levente şi Kudelász Ildikó de la Teatrul maghiar de stat din Sfintu Gheorghe şi Radu Do­rei, directorul Casei de cultu­ră a studenţilor din Braşov. Poeţii Aurel Zăinescu, mem­bru al juriului, redactor şef adjunct al „Scinteii tineretu­lui" şi Magyary Lajos, mem­bru in juriu, redactor la zia­rul „Megyei Tükör" au recitat cîteva poezii din creaţia pro­prie. Dincolo de concursul pro­­priu-zis, „Lira Covasnei“ a constituit pentru fiecare con­curent, indiferent dacă a trăit bucuria succesului sau şi-a „ascuţit“ ambiţiile viitoare, o şcoală, o şcoală ale cărei cursuri, e adevărat n-au ţinut decit două zile, timp in care însă s-a învăţat mult şi fieca­re a fost pe rînd profesor şi elev. A fost un minunat prilej de a lega prietenii, de amin­tiri plăcute. Am fost şi eu acolo lingă ei, în dimineaţa aceea, în holul gării din Sfintu Gheorghe, cind stringîndu-şi mîinile la despărţire, cind notîndu-şi cu emoţie adresele, îşi rosteau simplu „La revedere, la viitoa­rea ediţie". Cei care au fost la cea din­ţii, vor reveni cu siguranţă şi poate cine ştie, vor mai veni şi alţii din celelalte judeţe ca­re vor afla şi vor înţelege că aici, pe meleagurile covăsne­­ne o dată pe an, două zile din săptămină, poezia şi cei care o iubesc îşi dau întilnire. Cu siguranţă că cei care te iubesc, poezie, vor veni. Vor veni pentru că prin tine, oamenii se simt mai aproape, se simt mai oameni. ( 99Lira Covas PETER ROZALIA, premiul I LUCREŢIA BAŞCAU, premiul ziarului „Cuvintul nou“ ION SOAITA, premiul II MARIANA CHELM, premiul III I Librarul vă recomandă I I I I Teodor Mazilu „JURNALUL UNUI MARTOR OCULAR“ Scurtele eseuri ale lui Teo­dor Mazilu, publicate In re­vistele literare, sunt de un per­manent şi presant interes u­­man. In formularea lor con­centrată şi limpede, de un stil degajat şi comunicativ, în ca­re ironia este mereu prezentă, făcînd corp comun cu aceea din comediile satirice ale au-­­ ului, sînt surprinse câteva din cele mai adînci adevăruri despre fiinţa umană, despre suferinţa fizică, despre iluzii­le superiorităţii, despre senti­mentul naturii, despre minciu­nă, oboseală, mînie, violenţă etc.­ Autorul are, pe lîngă lim-^zimea expresiei (ce nu sacrifică totuşi nici o nuanţă _ cît de obscură), preţioasa şi I rara însuşire a unei sinceri­tăţi ce face casă bună cu pu­doarea şi discreţia sentimen- I telor. „Jurnalul unui martor ocu­lar“ este cu adevărat o măr- I turie asupra omenescului și ", este o carte pentru toată lu- I mea, pe cît de accesibilă, pe atît de profundă. I Autorul a publicat pînă în prezent în volume numai lu­crările sale de proză („Barie- I ra“, 1959; „O plimbare cu barca“, 1964) și comediile sa­tirice („Teatru“, 1970). Maria Luiza Cristescu „CASTELUL VRĂJITOARELOR“ După trei romane care s-au bucurat de succes în faţa pu­blicului şi a criticii literare, autoarea cărţii „NU UCIDEŢI FEMEILE“ se apleacă de a­­ceastă dată asupra lumii în­tunecate a Evului mediu, cu atmosfera ei apăsătoare, cu despotismul şi crima perfidă, cu lupta pentru salvarea con­diţiei umane. Plasate în urmă cu cinci sute de ani, nuvelele au o organizare romantică, subiectele fiind la limita din­tre descrierea realistă şi basm. Prezenţa vrăjitoarelor, a prinţeselor, a astrologilor dă posibilitatea autoarei să con­tureze o imagine colorată şi pregnantă a unei lumi de contradicţii în care lupta pen­tru bine şi frumos e dîrză, unde violenţa e contracarată de demnitate şi înţelepciune. în povestirea „Baltazar“ sîntem introduşi în atmosfera mediului artistic italian, în care o poveste de dragoste ca­pătă dimensiuni morale din­tre cele mai însemnate, atin­­gînd dezbaterea în plan­’l e­­tici. „Viaţa la ţară“ este na­raţiunea realistă a unei în­­tîmplări plasabile în secolul al XVI-lea român, cu elemen­te de comportament specifi­ce, cu rezistenţa ţării faţă de năvălitori, cu lupta pentru d­enie şi divergenţele dintre partidele boiereşti şi voie­vod. I. FLOREA „Cronicar al războiului“ 125 de ani de la naşterea pictorului Sava Henţia Născut odată cu izbucnirea care alături de Szathmary, revoluţiilor burgheze, Sava Henţia este sortit să devină un pictor realist, un pictor­­ce-şi va alege temele din viaţa ţă­ranilor în special şi mai apoi din „viaţa“ frontului din 1877. Este absolvent al Şcolii de arte frumoase din Bucureşti, continuîndu-şi studiile plas­tice la Paris, devenind acolo, un pictor adept al subiecte­lor mitologice („Psihe părăsi­tă de Amor“) sau al alegorii­lor („Aurora“), subiecte la ca­re va renunţa odată cu reîn­toarcerea în ţară, abordînd mai apoi, naturile moarte, portrete de copii în special, peisaje şi lucrări de gen în care pictorul încearcă şi reu­şeşte, să surprindă delicat, un anumit aspect profund psiho­logic, cel mai semnificativ ta­blou în acest sens fiind „Fe­meia cu scrisoare“. Multe sce­ne de gen îi sînt sugerate de viaţa ţăranilor surprinşi la în­deletnicirile lor zilnice, aşa cum îi cunoscuse dealtfel în copilărie şi aşa cum îi va zu­grăvi mai tîrziu în „Casă de iobagi“ sau „Fată torcînd“. Totuşi, deşi pictura lui Hen­­tia, asemeni tuturor pictorilor ardeleni ai acelei epoci, se a­­xează ca tematică în special pe viaţa ţăranilor, adevărata măsură a talentului şi posibi­lităţilor sale o va da în „cam­pania“ din 1877, perioadă în D. MUREŞAN Grigorescu şi Mirea va reali­za multe pînze inspirate de acest război. Putem spune că evenimentul îl găsea pe de­plin format pentru a putea face faţă sarcinilor impuse de pictura scenelor de front. A­­cest lucru este mult înlesnit, dealtfel, de preocupările ante­rioare pentru compoziţiile cu subiecte istorice, asemenea lui Aman, aplecîndu-se şi el asu­pra trecutului evocînd figurile lui Mihai Viteazul şi Tudor Vladimirescu. Schiţe, multe schiţe, a că­ror tematică o va transpune mai tîrziu în ulei cu o deose­bită şi perfectă veridicitate a imaginii, ce îndreptăţesc de­numirea de „cronicar al răz­boiului“ pe care a primit-o Henţia. Spre deosebire de Grigores­cu, Sava nu va aborda scene de bătălie, atrăgîndu-i mai mult scenele din spatele fron­tului cu ostaşi odihnindu-se sau jucînd hora, un colţ de tabără („Bivuac“) de o deo­sebită valoare artistică şi do­cumentară. De fapt Sava Hen­ţia s-a impus în pictura ro­mânească din a doua jumă­tate a secolului XIX, tocmai prin aceste lucrări vitalizate, cu respectarea strictă a ade­vărului, lucrate în vremea războiului de independență. Ne exprimam, cîndva, mirarea pentru subţirimea unor anchete ale emisiunii „Tinerii despre ei înşişi“, de la televiziune. Şi, pro­babil, nu eram singurii care o făceam fiindcă, aşa cum era de presupus, emisiunile au căpătat acele dimensiuni sufleteşti ale introspecţiei obiective. „Cazul Georgetei Cojocaru“, dintr-o re­centă emisiune, creează pentru telespectatori — şi înclinăm a crede că este vorba, în marea majoritate, de telespectatorii ti­neri — problematici noi: demni­tatea socială, opţiunea unei ca­lificări, metaforic spus, a viito­rului propriu, dar care se gre­fează organic pe legile de dezvol­tare ale întregii colectivităţi. Georgeta trăieşte drama unei mu­tilări a personalităţii ei. I se construieşte un viitor care nu e al ei şi nici al generaţiei ei. I se promite un cămin iluzoriu, ferit de relele traiului în colectivita­tea care, spun părinţii, distruge credinţa. Desigur sînteţi încli­naţi a întreba „credinţa în ce?“, întrebare pe care însăşi Georgeta ţi-o pune. Tentativelor Georgetei Cojocaru de a se încadra într-o filatură, la oraş, aşa cum au fă­cut-o toate colegele ei de vîrstă, li se răspunde prin aducerea forţată acasă sub diferite pre­texte. Şi în general ancheta tele­viziunii pătrunde în mecanismul acestor pretexte, insistînd asupra aspectelor sociale ale cazului. Ta­tăl fetei, muncitor cinstit şi har­nic, dealtfel, ca şi mama sa, o­­colesc deciziile clare. Ambiguita­tea răspunsurilor pare că spune de ruşinarea lo­r în faţa propriei mentalităţi, dar încăpăţînarea în a păstra neatinsă o concepţie de­spre lume şi viaţă, de acum a­­pusă, îi imobilizează în intenţiile lor. Oricui i s-ar părea că întrea­ga problematică a cazului ţine, pe undeva, de un veritabil Ev mediu. Ce vor reuşi părinţii ? Deocamdată ancheta s-a oprit aici. Toate eforturile, pînă şi dis­cuţia cu directorul filaturii, unde actele, dosarul de încadrare al fetei fuseseră înregistrate în pe­rioadele ei de „fugă de acasă“ (aşa cum le calificase tatăl !), do­vedesc că voinţa fetei este de ne­zdruncinat. Mai mult decît atît, curajul Georgetei, atunci cînd s-a hotărît să scrie televiziunii do­vedesc dorinţa de a fi în rîndul oamenilor, de a-şi croi un drum în viaţă. Şi nu este, pentru acest din urmă motiv, un „copil rău“. I­şi cere pur şi simplu libertatea de opţiune, demnitatea unui vii­tor. Din satul teleormănean, de pe marginea Dunării, scrisoarea Georgetei este un mesaj către a­­devăr, către viitorul frumos pe care şi-l doreşte un tînăr al ţării. Televiziunea a lansat chemarea spre opinia întregului tineret al ţării. Tinerii trebuie să-şi spună cuvîntul pentru soarta acestei ti­nere, care-şi doreşte „rostul în lume“, trebuie să-şi spună gîndu­­rile lor, acum, cînd ţara întreagă are nevoie de noi cadre, în toate domeniile economiei. Nu ştim, încă, finalul a lui caz? despre care continuă să so­sească scrisori din toată ţara şi pe care televiziunea le prezintă, într-un veritabil colocviu al de­m­­nităţii. Ştim însă că voinţa Georgetei Cojocaru, nume care reprezintă poate însăşi dorinţa spre muncă, spre marea familie a uzinei, nu poate fi înfrîntă. O notă bună televiziunii, un cuvînt de laudă redactorului Anca Arion. Intr-adevăr asemenea reu­şite trebuie să facă obiectul emi­siunii „Tinerii despre ei înşişi“. SILVIU SORIN TRUŞCA­ ­ROM­Il TV Dreptul la demnitate CUVINTUL NOU ANUL VI. Nr. 860 =3 '■§ ..• fii I «i Steg ^pp ■ - EiElM Si P ** ' * I P» 'm ... Din expoziția de fotografii deschisă recent în localul Căminului cul­tural din Zăbala. Foto : HADNAGY GABOR Un nou tratament al unei amnezii autocritice la Spitalul din Intorsura Buzăului In numărul din 12 decembrie 1972, ziarul „Cuvîntul nou“ a pu­blicat un raid anchetă intitulat „Este timpul să se aplice o nouă „reţetă“, în care se criticau une­le aspecte negative din activita­tea spitalului din Intorsura Bu­zăului. Zilele trecute, am primit la redacţie un răspuns pe care di­recţiunea spitalului l-a trimis, cu dorinţa de a se publica răspun­sul la ancheta făcută în urma materialului apărut. Intrucît răspunsul (însoţit şi de o adresă a Direcţiei sanitare ju­deţene) este foarte amplu, întin­­zîndu-se pe trei file dactilogra­fiate, ne permitem, din conside­raţii lesne de înţeles, să publi­căm doar fragmente din el, ag­­rîndu-ne în prealabil scuze pen­tru eventualele modificări din text, necesare eliminării unor greşeli de ortografie. ... „în legătură cu aparatul de sterilizat tip Ramson, aparatul a fost în stare de funcţionare în tot timpul anului 1972, însă proce­sul de sterilizare nu se efectua în condiţiile cele mai bune, vata introdusă în autoclav rămînînd umedă“. ... „Sora Maria Tudor, a rămas pînă dimineaţa, cînd trebuia să intre în serviciu, la camera de gardă, pentru motivul că locuieș­te la o distanță mai mare de 8 km de spital, în Barcani, drum pe care trebuie să-l parcurgă pe jos, neexistînd mijloc de trans­port“ . .....Trusa de urgență, transfera­tă de la circa Sita Buzăului, nu este nouă, ea fiind luată în 5—6 curse pe zi în salvare, din aceas­tă cauză, prezentînd deteriorări exterioare, dar era spălată şi dotată cu toate medicamentele prevăzute în barem“. ... „In secţia pediatrie, tovară­şul redactor a găsit o mamă, Şerban Maria, în salonul de su­gari, alăptînd copilul. Ş. M. era cu halatul descheiat, iar mama Georgeta Popica, a fost găsită în camera mamelor, (cameră sepa­rată de salon) fără echipament de protecție“. ... „Tovarăşa Maria Zărnescu, soră, relatează că în timp ce fă­cea injecția unui copil, la ora 0,20,­ i-a căzut boheta; în acel moment a ieşit să deschidă uşa secţiei la apelul soneriei, dar bo­neta era în salon“. ...„în salonul sugarilor, au fost găsite scutece puse la uscat, dar scutecele fiind spălate şi uscate, considerăm o indicaţie umezirea aerului în­­ camera unde staţio­nează bolnavii cu pneumopatii a­­cute“. ... „Ne abţinem de a comenta pe larg ecoul născut din conţi­nutul articolului şi influenţa lui asupra locuitorilor din zona ba­­zajelor, asupra rolului unităţii în localităţile pe care le deser­veşte“. Iată deci un răspuns care ne-a surprins prin totala lipsă auto­critică, conducerea spitalului con­siderea normale toate lipsurile constatate.­­ Bunăoară, era normal ca ste­rilizatorul tip Ramson să func­ţioneze un an întreg, consumînd o mare cantitate de energie elec­trică, cu toate că se cunoştea faptul că nu are eficienţă. Este de asemenea „omeneşte“ ca spi­talul să se transforme în hotel pentru cadrele sanitare care lo­cuiesc în altă localitate. Trusa de urgenţă se menţionează că era spălată, dar nu se precizează în ce an, iar „dotarea cu toate medicamentele prevăzute în ba­rem“, este ceva de domeniul trecutului­­şi sperăm noi că şi al viitorului), deoarece conside­răm că iodul şi apa oxigenată. Pe urmele materialelor publicate care lipseau sînt strict necesare unei truse de urgenţă, şi afir­măm aceasta, fără pretenţia de a fi mai specialişti decît medicii. Precizăm de asemenea, că cele două mame, Ş.M. şi G.P., au fost găsite în camera copiilor fără ha­late de protecţie şi nu în came­ra mamelor, cum se menţionea­ză în răspuns, iar povestea cu sora căreia-i căzuse boneta de pe cap în timp ce făcea injecţia, es­te atît de puerilă, încît probabil (noi cel puţin aşa considerăm) cei care au născocit-o au vrut să facă o glumă, mai ales că sora a răspuns la întrebarea noastră, de faţă cu toată lumea, că nu a­­re bonetă deoarece nu i-a spus nimeni că este necesară (!). Este de neînţeles însă, modul în care se justifică această aba­tere crasă de la disciplina sani­tară cu uscarea scutecelor (de la copiii bolnavi) în salonul în care erau internaţi spre vindecare 10 copii. Dacă aşa crede direcţiunea spi­talului că este indicat să se facă hidratarea aerului în camerele bolnavilor, atunci ne abţinem de a mai comenta faptul. Vă lăsăm pe dumneavoastră. Referitor la lipsurile constata­te în materialul publicat, Direc­ţia sanitară judeţeană ne răspun­de prin adresa nr. 2528 din 18 ianuarie, prin care se arată de acord cu faptul că răspunsul di­recţiunii spitalului este lipsit de autocritică. Se consemnează că sterilizato­rul tip Ramson nu poate funcţiona corespunzător pînă cînd nu se va instala un auto­­transformator pentru care s-au făcut deja demersuri pentru pro­curarea lui de la I. R. Braşov. Se mai arată de asemenea că pentru eliminarea unor greutăţi în uscarea rufăriei spitalului, se va amenaja în anul acesta o nouă spălătorie, deoarece cea e­­xistentă este practic nefuncţio­nală. Ni se comunică totodată că de­ficienţele semnalate în ziar au fost cercetate şi au fost luate măsuri de remediere. Revenind la răspunsul primit de la Intorsura Buzăului, este de înţeles de ce direcţiunea spitalu­lui se abţine de a comenta lar­gul ecou al dezvăluirii acestor lipsuri, dar este de neînţeles de ce este vinovat pentru aceasta redactorul care a scris materia­lul şi nu cei care erau în drept să procedeze astfel încît aceste lipsuri să nu apară. Este de neînţeles cu atît mai mult, cu cît într-o vizită recen­tă la amintitul spital, redactorul a constatat unele îmbunătăţiri faţă de perioada în care s-a scris materialul. Iată deci, că indirect, s-au recunoscut nişte culpe, în momentul în care s-au eliminat mare parte din lipsurile consta­tate. Nu era atunci mai normal ca răspunsul către Redacţia zia­rului nostru să nu se rezume în totalitate la justificări ? Ne per­mitem să indicăm conducerii spi­talului un cuvînt care este fo­losit din ce în ce mai mult în relaţiile noastre sociale, cuvînt ce se găseşte în dicţionarul lim­bii române la pagina 18, şi anu­me : „Autocritica“, poate că, de, cine ştie....? AL. STÄUBLE P. Gheorghe — Breţcu. Le­gea prevede că unitatea este datoare să creeze condiţii ca angajaţii să efectueze în fie­care an calendaristic, conce­diile de odihnă la care au dreptul. Compensarea­ în bani a concediului anual de odih­nă este permisă numai dacă contractul de­­ muncă al anga­jatului a încetat, înainte ca acesta să-şi fi efectuat conce­diul, în cazul scoaterii din funcţie pentru o perioadă de peste 12 luni şi în cazul che­mării angajatului pentru în­deplinirea serviciului militar în termen, cu termen redus sau ca elev la şcolile militare de ofiţeri de rezervă. Dacă an­gajatul decedează, compensa­ţia în bani a concediului ne­efectuat o primesc membrii de familie. Maria G. — Băţanu. Aveţi dreptul să cereţi ca fiii dv. să fie obligaţi la pensie de în­treţinere. Codul familiei dă posibilitatea părintelui care are mai mulţi copii, să por­­n „..că, în caz de urgenţă, ac­ţiunea numai împotriva unu­ia din ei. Aşadar, vă puteţi a­­dresa Judecătoriei Sfîntu Gheorghe şi cereţi să fie o­­bligat copilul care, aşa cum precizaţi, lucrează în aceeaşi comună cu dv. şi realizează venituri din muncă. Acesta la rîndul său, se poate întoarce împotriva celorlalţi fraţi pen­tru partea fiecăruia, care se stabileşte proporţional cu mij­loacele de care dispun aceş­tia. I. Florescu — Sita Buzăului. Potrivit legislaţiei pensiilor, dacă un angajat care are şi calitatea de pensionar, a con­tribuit la fondul pentru pen­sia suplimentară în minimum de timp necesar — cel puţin 12 luni — beneficiază pe lîn­gă pensia de bază şi de pen­sie suplimentară, în condiţii­le respectării prevederilor privind cumulul pensiei cu salariul. Trebuie precizat în­să, că atunci cînd celui în cauză nu i s-a stabilit şi pen­sie suplimentară cu prilejul ieşirii la pensie, acest drept i se va putea acorda doar la încetarea activităţii salariate, cînd urmează a-i fi luată în calcul întreaga perioadă de contribuţie. IOAN LASCU, procuror Poşta juridică

Next