Cuvîntul Nou, septembrie 1978 (Anul 11, nr. 2058-2083)

1978-09-15 / nr. 2070

ANUL XI, Nr. 2070 CARNET DE REPORTER A­ m cunoscut întreprinde­rea despre care scriu, in zilele premergătoare debutului. Am revăzut-o de curînd, după cinci ani de la pornire. Aparent, nu se schim­baseră multe, clădirile erau, în mare, aceleaşi, atmosfera de lucru era tot însufleţită, mulţi dintre muncitori îmi erau cunos­cuţi. Şi totuşi... Voi apela la cîteva date, pentru a arăta ce au însemnat aceşti ani în viaţa Întreprinderii de aparataj elec­tric auto şi motoare electrice din Sfîntu Gheorghe, căci des­pre ea este vorba în rîndurile de faţă. Producţia industrială a crescut de peste 3,5 ori, fiind asimilate în acest răstimp un număr de 200 tipuri de produse, reprezentând echipa­ment electric de diferite feluri pentru autovehicule. Cine ar fi crezut, cu câţiva ani în urmă, că aici, pe malurile Oltului, unde se fabricau de regulă, tex­tile şi ţigări­le drept renumite calitativ), vor avea loc ase­menea mutaţii spectaculoase. Politica înţeleaptă promovată de Partidul Comunist Român, de dezvoltare armonioasă a tuturor zonelor patriei şi-a gă­sit o deplină viabilitate şi în judeţul din Arcul Carpatic. In cei cinci ani s-au produs, la I.A.E.A.M.E. circa 1,4 milioane de bobine, 15 milioane de cla­xoane, peste 240 mii de co­mutatoare combinate şi încă multe altele! Am aflat că la unitatea ju­biliară, cum ne-a plăcut s-o numim, există o preocupare susţinută pentru calificarea for­ţei de muncă, ajungîndu-se în acest an ca peste 90 la sută din personalul muncitor să fie calificat. Sunt fapte de mun­că meritorii, în spatele cărora găsim OAMENII, români, cit şi maghiari, ce se înţeleg de minune în graiul comun al muncii înfrăţite. Iată cîteva nume, din multele posibile, pe care ne face plăcere să le aşternem în pagina de gazetă: Gheorghe Colceag, Tüzes Mi­­hai, Tóth Vilmos, Gheorghe Botoş, Bárok Iosif, Katona La­jos, Pap Eugen. Sînt cîteva din echipele fruntaşe, ce s-au e­­videnţiat în întrecerea socia­listă, întrecere care cunoaşte acum o susţinută participare. ...Calitate, pricepere, dăruire. Trei din coordonatele pe care se circumscrie întreaga activi­tate a acestui inimos colectiv jubiliar! HORIA C. DELIU LA UN JUBILEU C Munca — sensul existenţei noastre vne va amintea nu de mult că viaţa devine din ce în ce mai complexă, că progresul nu simplifică nici condiţia umană, nici modalită­ţile de afirmare personală. In acest caz, omul nu se poa­te rupe de realitate, ci este angajat într-o totalitate de relaţii sociale care nu-i pot reduce din importanţă şi nici nu-i pot ştirbi personalitatea, căci el, în felul lui, are un loc important acolo unde mun­ceşte şi trăieşte. In faţa socie­tăţii el este şi trebuie să ră­­mînă deci OMUL-OM. Şi da­că se făceau cîndva deosebiri între meserii şi activităţi, de la o vreme încoace s-a schim­bat optica multora, îndeosebi a acelora care nu-şi mai ame­ninţă copiii că dacă nu înva­ţă, dacă nu sunt buni de ni­mic vor merge la... ci (!?), sub­­estimînd o ocupaţie care, pe scara societăţii îşi are, evi­dent, locul şi importanţa ei. Dar iată că cei mai mulţi din­tre cei care gîndeau astfel şi-au schimbat, după cu­m spu­neam, optica, dovadă fiind ca­zurile din ce în ce mai nume­roase de tineri care se inte­grează să lucreze în zooteh­nie, numărul sporit de îngri­jitori de animale, ca şi al in­ginerilor zootehnişti care se a­­firmă prin munca lor de zi cu zi. Şi toate acestea nu pentru că în munca îngrijitorilor de animale, spre exemplu, ar fi intervenit spectaculosul, ci mai degrabă pentru că cei ce s-au decis să lucreze în acest domeniu au făcut-o din pro­prie convingere. O meserie care astăzi îşi găseşte moti­vaţie în realităţile şi cerinţele vieţii, nefiind nevoiţi să luăm ca etalon un anume îngrijitor de animale, un anume inginer zootehnist. Uneori chiar şi din­­tr-un simplu dialog poţi să-ţi dai seama ce cred ei despre munca lor, ce gîndesc alţii despre aceşti oameni. Satis­facţia rămîne de partea repor­terului care descoperă un u­­nic sens al reflecţiilor interlo­cutorilor lui şi anume: dra­gostea pentru muncă, pentru profesie, sentiment ce se naş­te şi îşi urmează cursul fără ca cineva să se mai gîndeas­­că ce loc ocupă aceasta în ierarhia societăţii. Toţi ştim că la noi fiecare meserie este im­portantă, că înainte de toate munca este şi rămîne sensul vieţii şi al existenţei noastre. O concluzie confirmată şi re­confirmată de nenumărate ori şi de realităţile judeţului nos­tru. Chiar şi în această aurie toamnă, cînd se culeg roade­le muncii de peste un an am întîlnit la Ferma zootehnică de tineret taurin a C.A.P. Ar­cuş pe comunista Ferencz Ilona, pe atecista Vari Mag­dolna, ca şi pe celelalte în­grijitoare de animale — An­drás Erzsébet şi Bedeházi Vil­ma, care fac din munca lor o problemă de onoare şi de cinste. AURELIA LOJINSCHI Năravuri şi moravuri Răi­ platnicii faţă-n faţă cu legile scrise şi nescrise Li se spune, în genere, răi­­platnici, deşi termenul ni se pare mult prea blind în com­paraţie cu efectele sociale pe care le are atitudinea lor, şi se află foarte jos, pe o posi­bilă „scară“ a... iresponsabili­tăţii, de ceea ce înţelegem în­deobşte prin insul rău-platnic. Dar nu despre a stabili dacă este sau nu potrivit termenul vrem să vorbim în cele ce urmează, intenţia noastră fiind aceea de a atrage atenţia opi­niei publice asupra unei anu­mite „categorii“ de părinţi ca­re, in fapt nu-şi mai merită acest nume. Să ne explicăm . Un bogat (din păcate) ma­terial documentar ne-a oferit o imagine stranie a unor „capi de familie“ care, ignorind nu numai litera legii, ci şi nişte obligaţii de domeniul firescu­lui, omenescului, nu se sfiesc să facă dovada unui cras e­­goism, căutînd fie subterfugii de „mare fineţe“, fie „dispărînd" pur şi simplu din raza de ob­servaţie şi acţiune a organe­lor în drept, sustrăgîndu-se astfel, de la plata unor sume de bani stabilite de lege pen­tru întreţinerea propriilor co­pii. Din numeroasele cazuri ce ne-au fost puse la dispoziţie, alegem cîteva. . B. Lajos, din Sfîntu Gheor­ghe, are patru copii. Despăr­­ţindu-se, în fapt, de soţie, a fost obligat, prin hotărîre ju­decătorească, să plătească lu­nar suma de 675 lei pentru îngrijirea minorilor. După cum ne spunea soţia lui, şi după cum rezultă din dosarul con­­ţinînd pricina respectivă, de foarte multă vreme B.L. n-a achitat nici măcar un­ singur leu, eschivîndu-se sistematic de la această obligație, fie schimbîndu-şi locul de mun­că în genul „azi aici, mîine-n Focşani“, fie invocînd (atunci cînd era de găsit), argumente de-a dreptul puerile: „Din moment ce nu mă lasă (soţia s.n.), să-mi văd copiii de ce-aş plăti?“... Un caz aparte în materie de inconştienţă perpetuată pînă la o vîrstă înaintată se referă la F. Moise din Atid( judeţul Harghita). In urmă cu trei ani se desparte în fapt de soţie şi este obligat, de asemenea, prin hotărîre judecătorească, să plătească 250 de lei lunar, pentru întreţinerea fiului său Levente. La ora actuală dato­riile băneşti ale acestui „tată“ se ridică la circa 8 000 (!) şi aceasta datorită aceluiaşi cras egoism, aceleiaşi incalifi­cabile lipse de responsabilita­te. Chemat fiind la ordine, a încercat să justifice această a­titudine prin aceea că nu ar fi lucrat în perioada respecti­­vă și de aceea nu a putut plăti, fapt adevărat în parte pentru că au fost perioade cînd F.M. a lucrat și a realizat venituri bunicele. Pentru o conturare a profilului moral al acestui ins să mai reţinem că, nutrind speranţa că poate o­­coli legea, se sustrage siste­matic de la muncă şi, deci, de la plata pensiei de întreţinere a copilului, reuşind „perfor­manţa“, deloc de invidiat, de a-şi duce viaţa de azi pe mîi­­ne, trăind din pensia... mamei sale! Şi dacă mai am­ău­găm că F.M. are vîrsta de 40 de ani (!!!), credem că orice alte con­sideraţii sunt de prisos. Pentru a-1 trezi la realitate, pentru a-1 aduce la sentimente mai bune faţă de familia pe care a părăsit-o, a fost nece­sară intervenţia justiţiei şi in cazul lui N. Teodor (şofer la T.C.I. Braşov — avînd familia în oraşul Sfîntu Gheorghe), care vreme de aproape doi ani de zile nu a plătit nici un ban din suma stabilită pentru întreţinerea copilului. Interven­ţia soţiei, respectiv trimiterea in judecată a rău-platnicului tată, a fost de natură să-l de­termine să-şi revizuiască ati­tudinea. Numitorul comun al acestor cazuri pe care vi le-am pre­zentat rămîne, desigur optica meschină a unor părinţi, tota­la abdicare de la responsabi­lităţile pe care le incumbă o familie chiar şi atunci cînd în­tre soţi intervin situaţii de genul celor menţionate. Cum era şi normal, în toate cazu­rile pe care le-am menţionat precum şi în celelalte pe care din lipsă de spaţiu nu le-am putut prezenta, legea scrisă a fost cea care a pus ordine. Cît despre felul cum înţeleg legi­le nescrise ale vieţii inşi pre­cum cei în cauză, nu credem că­ ar mai fi ceva de adăugat CONSTANTIN NIȚU „Un director de şcoală trebuie să respecte, in primul rind, principiul conducerii şi muncii colective“­ coala generală numărul 2 din Sfîntu Gheorghe există, în actualul local, în această organizare, de şap­te ani. Este una dintre cele mai mari unităţi şcolare din judeţ: peste 1.200 de elevi, 36 de săli de clasă 55 de ca­dre didactice. Directorul şcolii ne spune că are 96 de chei. Există, deci, 96 de încăperi în acest nou şi frumos local, ri­dicat în cartierul Simeria in deceniul dezvoltării. Directorul şcolii, tovarăşul Boros Eugen, care lucrează de 15 ani în domeniul învăţămin­­tului, comunist, din 1954, ne mărturiseşte că nu-i plac discuţiile cu ziariştii. — De ce ?­­— Pentru că trebuie să spui ce-ai realizat şi unii zic: „Uite, Boros, se laudă“. Şi eu cred că e mai bine să vorbească faptele noastre, sau elevii noş­tri, sau părinţii elevilor... — Promit că voi încerca să nu vă pun în situaţia de a vă lăuda cu rezultatele obţinute, etc. Care sînt satisfacţiile vie­ţii de profesor? — Toate, cîte sînt, se leagă de devenirea copiilor pe ca­re îi creştem, îi instruim şi educăm. Cînd îi vedem ajunşi oameni la locul lor, cu un rost in viaţă, atunci sîntem mul­ţumiţi. Fiecare întîlnire cu un fost elev este un moment de satisfacţie, un emoţionant pri­lej de aduceri aminte. Perso­­nal, mă bucur cînd un elev îmi spune că vrea să devină profesor de istorie Asta mă face să cred că m-a adoptat ca model. Intr-o zi unul din­­tr-a-ntîia a venit şi mi-a în­tins o monedă de un leu iar altul mi-a dat o plinătate de biscuit. M-am lămurit, pînă la urmă, că asta era ferma prin care înţelegeau ei să-şi expri­me dragostea faţă de mine. — Care este preţul plătit pentru acel leu şi pentru ju­mătatea de biscuit, pentru toate celelalte bucurii şi satisfacţii? — Munca multă şi atentă a noastră, a tuturor, grija şi dragostea cu care îi înconju­răm pe aceşti copii. Avem un colectiv de cadre didactice bun, bine închegat, care lu­crează în deplină coeziune şi înţelegere. Vreau să subliniez că la formarea acestui colec­tiv, o contribuţie însemnată a avut-o organizaţia de partid, cei douăzeci de profesori co­munişti din şcoală. — Ca vechi activist pe tărî­­mul educaţiei şi învăţămîntu­­lui, comunist cu 24 de ani sta­giu în partid, ce credeţi că trebuie să-l caracterizeze pe un director de şcoală? — Principialitatea, exigenta, competenta. Un director de şcoală, ca orice conducător, trebuie să respecte, în primul rînd, principiul conducerii și muncii colective. Orice pro­blemă trebuie discutată în co­lectivul de cadre didactice. Eu n-am comandat niciodată, pen­tru că am fost și rămîn con­vins că o vorbă bună face mai mult decît comanda. Am pus umărul la tot ce s-a fă­cut, am fost mereu prezent in mijlocul profesorilor, al elevi­lor. Văd că mi-am cîștigat în­crederea și simpatia celor cu care lucrez. — Ce mai e de făcut în școala dumneavoastră? — Mai e de luptat cu inci­­ţia şi rutina. In­troducerea noului presupune cîştigarea a­cestei bătălii. La noi asta în­seamnă, în primul rînd, folo­sirea în mai mare măsură a mijloacelor moderne de preda­re. E loc pentru mai bine şi în ridicarea calităţii actului de învăţămînt. — Care e cea mai bună şcoală din Sfîntu Gheorghe? — Nu ştiu. Văd că nu vă ţineţi de promisiunea făcută la început... — O dorinţă, acum la înce­put de an şcolar? — Şcoala generală nr. 2 să devină în cit mai scurt timp o şcoală cu tradiţii. Tradiţia se cîştigă cu timpul, dar stă în puterea noastră să reducem a­­cest timp. — Vă doresc să reuşiţi cît mai repede! — Mulţumesc. DAN MANOLACHESCU Disc garan ! La Intrepri rete din Sfîntu tă un puternic nişti, cele cint partid cuprinz la sutie din ni oameţ£lv ur nun puternic, care prezenţa nu n ci şi ca forţă toare în îndeţ sarcinilor, în î colectivului. Tovarăşul I secretarul e partid, vorbest şi îndreptăţită realizările ace­­lectiv, despr muncă ce s-a uitate, despre muniştilor faţă­le cu care se prinderea. „Prin discipli Sub semnu­­l Cont (Urmare rol de o covîrş­tă în formarea un larg orizont înarmat cu cel cuceriri ale te contemporane, societăţii sodia dezvoltate. Ir partidul şi stat la învăţămintul dele condiţii i pregătirea tine In judeţul nost­rială a învăţăi cut an de an, cest început de reţeaua dispum de clas­" +18 f. te cu un bogat tic, cantine şi lare, precum şi săli de sport a celor peste 48.(­mâni şi maghi cele mai bune şi practică pr dueîndu-se în de măsuri ado şi statul nostr tinua îmbunate lui de învăţăr aşezării acestu gură a practic judeţul nostri activitatea 13 pe diverse spe fermitate cu i prezent și de impuse de dez tuoasă econo meleagurilor o aceasta se asi stud­os nu nu nerală, ci și o fesională teme unei meserii,­­ rea sa rapidă cietate. (Urmare port, în perio proporţii cupri şi 146,4 la suti mis de la api nici colectivu de şuruburi, c, plan de export beneficiari ext­­r-^.iare de 730 Revenind la nităţi restanţi amintite, se c­riem că la I.T. Tîrgu Secuiesc aproape in înt dente de efor derilor, colecti’ realizînd prodi tinată exportu calitativ prevă­­taţii. In cazul este vorba de ţiilor conjuncţi­­a externă, de

Next