Cuvântul Poporului, 1926 (Anul 8, nr. 3-71)

1926-01-17 / nr. 3

An VIII. ABONA­MENTUL Pe un an — — — — — — — -• îOo Lei Pe o jumătate — — — — — __ Pe trei luni — — — — — — — 25 . In America pe an — — — — — 3oo . REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA SIBIU Str. Pintenului 1,­­la Librăria Săteanului­. Redactor responsabil: EI. Mărteanu FOAIE SĂPTĂMÂNALĂ. — APARE DUMINECA. ANUNŢURI ŞI INSE­RAŢIUNI se primesc la biroul administraţiei noastre UN RÂND CU LITERE MĂRUNTE: Prima oară — — — 5 Lei A doua şi a treia oară 4 Lei _____________.-----------— - leb­ilirii deplinii. Groaznica nenorocire abătută asupra unei părţi a Ardealului, unde torenţii de apă au luat proporţiile po­topului biblic, se datoreşte în mare parte şi tembelis­mului nostru în ce priveşte administrarea pădurilor. Avem un minister al Do­meniilor o Casă a păduri­lor, avem coduri silvice, ins­pectori silvici şi parainspec­­tori şi totuşi societăţi stră­ine de neamul şi de legea noastră văduv­esc munţii noştri de arbori, tăbărând asupra lor cu o furie săl­batecă. Pădurile dispar sub topo­rul nemilos al societăţilor străine, dealurile rămân go­laşe, fiindcă de exploatare raţională nu se poate vorbi la aceste lipitori iar când s abate asupra noastră vreo primejdie ca cea din iarna aceasta, dealurile goale nu mai au puterea să oprească puvoaiele, cari trec înfuri­ate, ducând bolovani, sur­pând prăpăstii şi spălând tot în drumul lor. De-atâtea ori s’au plâns sărmanii toţi de jaful cel face în tăierea pădurilor ji­danul concesionar. Deatătea ori sa atras atenţia celor în drept asupra primejdiei ce ar putea rezultă din des­­brăcarea totală a munţilor de haina lor, dar politicia­­ni vena­li interv­eneau tot­deauna pentru câţiva zeci de arginţi iar jidanul îşi continuă în dragă voie o­­pera lui de despiere a co­drilor bătrâni.­­ A trebuit să vie mânia­r­a lui Dumnezeu pentru ca să deschidă în sfârşit şi condu­cătorii noştri ochii.­­ E o experienţă şi aceasta, dar scump plătită. Vieţi o­­meneşti duse de valurile în­furiate, gospodării sfărâma­te, un popor întreg ajuns pe drumuri şi pagube de sute de milioane, iată plata a­­cestei experienţe. Dacă munţii noştrii nu erau jefuiţi de podoaba lor, dacă tăierile se făceau ra­ţional, lăsând în urma to­porului, noua plantaţie, to­pirea zăpezii­­i ar fi pornit cu furie la vale, fiindcă era împiedecată de obstacolele naturale ale arborilor iar populaţia ar fi fost scutită de sinistra privelişte a po­topului. Dar în zadar e strigătul de durere fiindcă lipsesc sancţiunile. Lipsesc chiar şi cei cari ar avea autoritatea morală ca să dea sancţiu­nile cerute de o ţară întreagă. Chestia răspunderilor a rămas doar o minge sperie­toare, aruncată la intervale electorale peste capetele a­ V' re­ichiridete în­vechite în rele şi fărădelegi. em. Tragedia unei şcoale Un filosof spunea odaia că dacă vrei să înconjuri neplăce­rile, neînţelegerile şi dojenile, treime ca tot ce spui şi tot ce faci să fie supus controlului ra­­ţiunei, singurul nostru sfătuitor fi­resc. Dacă ar fi fost călăuziţi de a­­ceste sfaturi conducătorii fireşti ai Avrigului în frunte cu părinte­le protopop Cândea, n'ar fi a­­juns biata şcoală normală unde a ajuns: să fie disputată de toţi nechemaţii, să fie aruncată ca o otreapă dintr’o parte în alta şi să se facă din ea obiect de târ­guiala şi de sfadă în crâşma sa­tului, şi’n reprezentanţa comunală. Dar înainte de toate să vedem cum stă povestea cu această mult frământată şcoală. Drept recunoştinţă faţă de în­temeietorul învăţământului româ­nesc, marele dascăl al neamului Gheorge Lazar, fiu al Avrigului, ale cărui oseminte se odihnesc aici sub glia natală, bărbaţii noş­trii de şcoală în frunte cu dl prof. univ. Dr. Onisifor Ghibu au făcut propunerea înfiinţării u­­nei şcoale de dascăli în Avrig. Era cel mai nimerit omagiu ce se putea aduce memoriei lui G. Lazar, din prilejul sărbării cen­tenarului. Şcoala a luat fiinţă, susţinută fiind de stat, fără ca să fie în­globată comuna la ceva dări pentru întreţinerea ei. Cum marele nostru născător de şcoale, ministrul Angelescu n’a făcut niciodată lucrul deplin, nu s’a gândit nici atunci când a înfiinţat-o că acestei şcoale îi trebue şi adăpost. Castelul Bruckenthal, care ar fi fost liber, e neadaptabil unei şcoale cu săli de învăţământ, laboratorii, internat etc. etc. A­­fară de aceasta ne sta dea­supra capului vecinica amenin­ţare a conpatrid­arzilor noştri Saşi cu Liga naţiunilor şi cu plângerile prin presă despre in­toleranţa noastră. A rămas deocamdată singurul adăpost localul şcoalei primare unde s’a aciuat în câteva încă­peri şi oropsita şcoala normală. De aici s’a pornit ura contra şcoalei normale, fiind alimenta­tă de părintele protopop, care avea cuvânt asupra localului dar nu putea să aibă şi asupra con­ducerii şcoalei, unde ar fi dorit să aibe. S-a găsit o altă soluţie. Crâş­ma comunală care numai foloa­se morale nu adu­ce comunei, se putea foarte bine transforma în şcoală, fiindcă corespundea ca împărţire mai bine decât castelul. Partea materială era satisfăcută, fiindcă direcţia şcoalei a oferit încă odată arenda actuală, aşa că comuna nu pierdea nimic, din contră, câştiga mai mult ca pâ­nă acum. Dar şi aici s’a pus la răscru­ce „vetto-ul părintelui protopop, care voia cu orice preţ să se debaraseze de această şcoală, fiindcă îi încurca socotelile. Dervişi urlători şi alţii, cari pentru un ciocan de rachiu l-ar desgropa chiar şi pe Gh. Lazar din ţărâna Avrigului, au început să vocifereze şi să ameninţe, cei când moartea acestei şcoale. Şi în această vreme când, in­conştienţa eroilor de crâşmă a­­tingea apogeul, dincolo, în că­suţele gospodarilor liniştiţi, mun­citori şi aşezaţi durerea stătea la sfat cu sufletele lor iar re­volta clocotea tot mai mult contra feţii bisericeşti, care în loc să spriji­­nească nizuinţele culturale,­­ le dărâma şi le împrăştia. Înaintea ochilor acestor gos­podari păţania şcoalei nor­male lua proporţii de trage­die, fiindcă sătucul marelui Gh. Lazar nu putea adăposti vlăsta­rele neamului nostru, viitoarele lumini de deşteptare din întune­­rec, în vreme ce an de an în­­grăşa porodiţele Bavariei, fără ca să protesteze şi fără ca să se revolte părintele protopop. Aceşti gospodari, oameni cu greutate, acum sunt hotărâţi ca să vie cu jalba la Vlădicie şi să se plângă Înalt Preasfinţitului de răutatea şi de zâzania sămânală de slujitorul lui Cristos între paşnicii păstoriţi. Dar partea îngrijorătoare este că aceşti gospodari, — vreo 80 — 100 familii, — au spus că dacă nu li se face dreptate, da­că părintele protopop nu înce­tează cu izbiturile sale nesoco­tite în această şcoală, care e fala comunei şi dacă continuă mai departe cu ajuţările, ei nu se mai lasă a fi păstoriţi de un asemenea om şi se văd siliţi să treacă la altă religie. Iată unde a ajuns paşnicul A­­vrig! Iată lipsa de tact şi răuta­tea sufletească ce poate să fa­că din nişte oameni paşnici şi credincioşi! A trebuit să treacă o sută de ani pentru ca buba invidiei ome­neşti să se spargă iar din veni­nul ei să împroaşte până şi sfintele moaşte ale celui mai m­are lumi­nător al neamului. Domnilor, e prea mult. Partenie Navrea. a­? !

Next