Cuvântul Poporului, 1933 (Anul 15, nr. 1-35)

1933-01-01 / nr. 1

Nr. 1 Ie impunea atât legea, cât şi cuvântul lămurit al Înaltei Re­­genţe. Tot astfel şi D-Voastră, che­mat în ziua de 20 Februarie 1929 la Palat, în calitate de pre­şedinte al consiliului de miniştrii, V'aţi angajat a îndruma rezolva­rea acestei chestiuni pe calea in­dicată în textul Constituţiei şi al legii din 1879, fără a fi luat mai târziu vre­o măsură pentru satis­facerea acestui angajament. Despre cercetările făcute, la începutul anului 1929, din partea judecătorului de instrucţie Papa­­dopol de la tribunalul Ilfov se a­­firmă, că nu ar fi dat nici un rezultat — afirmaţiune contesta­bilă din moment ce doi medici — buni cunoscători ai multor amă­nunte privitoare la peripeţiile contractului modificat şi sporit la preţuri în timpul guvernării libe­rale — dd. Dr. Ion Jovin şi Dr. Tita Ionescu au făcut declaraţi­­uni răspicate, în baza cărora — dacă ar fi existat voinţa sinceră şi bărbătească de a descoperi pe vinovaţi, — continuarea cercetă­rilor ar fi putut să dea chiar de pe atunci rezultate. Cel dintâi a mărturisit la 23 Februarie 1929 că „în general la 103 (unasută trei) posiliuni majorările de preţ se cifrează la 10~110o/o (unasutăzece la sută) ; ele fac parte din comanda făcută sub guvernul liberal. Iar al doilea a declarat la 25 Februarie 1929 următoarele : „Domnul profesor Gane şi eu am însoţit pe Dl. ministru Inculeţ la ministerul de finanţe şi toţi trei ne am prezentat d-lui prim­­ministru şi ministru de finanţe Vintilă Brătianu, căruia, d. mi­nistru Incuiet i-a expus situaţia asupra acestei comenzi arătându-i că preţurile cerute de casele fur­­nizoare pentru materialul nou in­trodus sunt mai mari decât cele de pe piaţă (din cataloage). Dl. Vintilă Brătianu a spus că a re­fuzat ca plata noului material sanitar introdus să se facă după indexul de scumpete, deoarece nu putea să prevadă, undei putea duce acel index şi că în locul unui material inutilizabil şi ieftin, e mai bine să se ia un material utilizabil chiar dacă e plătit mai scump şi şi-a dat în­cuviinţarea. In urmă de ministru Inculeţ a semnat listele definitive. Cu toate aceste declaraţiuni concludente şi din cari resultă faptul indiscutabil că majorarea excesivă a preţurilor s-a făcut de cătră fostul ministru liberal Ion Inculeţ „cu încuviinţarea“ răposatului ministru preşedinte Vintilă Brătianu în toamna anu­lui 1927 — deci într’un timp când guvernul Averescu, din care făcuse parte şi subsemnatul nu mai putea să aibă vre o răspun­dere — nici Vintilă Brătianu, nici Ion Incuieţ nu au fost solicitaţi din partea judelui instructor să dea vre-o lămurire, după cum s-a procedat faţă de Mareşalul Ave­rescu şi faţă de subsemnatul. Dimpotrivă s-a dat ordonanţă definitivă, că nu ar exista caz de urmărire „din lipsă suficientă de dovezi“, fără a se fi insistat cât de puţin asupra motivelor, cari îl vor fi îndemnat pe d. Mihail Manoilescu să trimită la Paris cunoscuta telegramă pentru omo­logarea contractelor, după ce şeful guvernului d. Averescu, luase toc­mai o dispoziţie contrară. Răsfoind dosarul, am fost surprins de mărturisirea laconică a d-lui profesor Dr. Iuliu Haţie­­ganu, care a spus la 2 Martie 1929 că nu cunoaşte nalte amă­nunte decăt cele cuprinse în do­sarul ministerului sănătăţii­, câtă vreme la Cluj mi a declarat în repetate rânduri (odată chiar în faţa martorilor: Dr. Hăngănuţ şi Dr. Daniela) că ştie precis cine a încasat comisionul, dar fiind­­ vorba de isprăvi ale unor şefi­­ liberali, se teme că DV. nu veţi avea curajul a stărui pentru lă­murirea deplină a chestiunii şi pentru pedepsirea exemplară a celor vinovaţi. La fel mi-a declarat, între martori, fostul Dv. colaborator în guvernarea trecută, d. Dr. Iuliu Moldovan, că ar cunoaşte atât numele sperţurilor, cât şi numele băncii, prin mijlocirea căreia şi au încasat sperţurile. Această de­claraţie mi a repetat-o şi în săp­­tămâna trecută. Mă întreb, ce consideraţie lăturalnică va fi îndemnat pe a­­ceşti distinşi­­ laboratori şi prie­tini ai D-Voastre, să refacă în faţa justiţiei, ceea ce nu se sfiau să comunice în particular cu cer­titudine impresionantă ? Nu cumva teama pe care o exprimase d. Iuliu Haţieganu ? Dar atunci, cum rămâne cu acţiunea lor de mo­ralişti „purificatori“ ai bizanti­nismului de pe malul Dâmboviţei, dacă au lipsit de la datoria de a da justiției tot ajutorul cu putinţă şi pentru descoperirea adevărului ? Acum, în sfârşit, a sosit şi pentru mine ziua mult aşteptată : adevărul a ieşit la iveală ! Din registrele firmelor alimentare cu­noaşteţi acum. Domnule Preşe­dinte şi numele sperţarilor şi sumele ingurgitate de ei în cursul anilor 1928—1931, deci tocmai în timpul, când campania lor de calomnii împotriva subsemnatului luase proporţiile unei veritabile tentative de asasinat moral şi politic. In timpul acesta, fireşte, m’am văzut constrâns a face adeseori apel la ajutorul justiţiei române, să-mi apere onoarea atacată de numeroşi calomniatori, în rândul cărora am avut durerea să văd la loc de frunte şi pe „iubitul Dv. frate Alexandru*, care nu s’a sfiit să scrie în numărul de Paşti 1928 al ziarului Patria din Cluj cu proprie iscălitură şi cu fotografie, că eu împreună cu a­­micul Oct. Goga am fi defraudat din visteria Statului zeci de mi­­ioane... Procesul de calomnie inten­tat împotriva dânsului la tribuna­lul din Cluj n’a putut da nici un rezultat, deoarece Dv. în textul legii de amnistie de la sfârşitul anului 1928 aţi prevăzut şi stân­­gerea proceselor de calomnie prin presă, anterioare zilei de 12 Dec. 1928. Aceiaşi soartă o avură şi procesele intentate contra Honig­­manilor, Fagurilor şi Fortului din Bucureşti. Numai tribunalul din Sibiu şi curtea de apel din Braşov au reuşit să-mi dea satisfacţia me­ritată într’un proces contra unui calomniator care s'a trezit să mă declare „tâlhar“, după termenul fixat în legea Dv. de amnestie şi deci n’a mai putut beneficia de dispoziţiunile acestei legi îm­preună cu restul calomniatorilor mei. Vă rog acum, Dle Preşedinte, cu tot respectul şi cu toată stă­ruinţa, să binevoiţi a lua cele mai drastice măsuri pentru pe­depsirea exemplară a sperţarilor un sfârşit descoperiţi,­­ dispu­nând de urgenţă publicarea listei întregi cu numele şi sumele lor. Atât opinia publică a ţării, ţinută pe această chestiune în continuă agitaţie, cât şi sălbaticele tribu­­laţiuni, cărora am fost expus în cei din urmă cinci ani de zile, merită de sigur această îndelung aşteptată satisfacţie. In speranţa că nu veţi în­târzia a o da, Vă exprim mulţu­miri anticipate şi Vă fac urările cuvenite pentru anul 1933. Cluj, 22 Decemvrie 1932. (s. s.) Prof. I. LUPAŞ, fost ministru Cuvântul Poporului* Un popas­ de NICOLAE COLAN „Cuvântul Poporului*" intră în al cincisprezecelea an de a­­pariţie. E o vârstă frumoasă, care trebue încrestată pe răbojul isto­ric al presei româneşti de după răsboiu. E o vârstă frumoasă mai ales pentru o gazetă provincială. Este ştiut doar, că la noi presa provincială nu rezistă concurenţei gazetelor din Capitală, cari sunt şi mari şi ieftine şi dintre cari cele mai multe au pagini întregi consacrate vieţii provinciale. Atunci e firesc să ne între­băm, prin ce miracol a putut a­­părea „Cuvântul Poporului“, ne­­întrerupt de cincisprezece ani încoace ? Ce factori i-au men­­t forţa de rezistenţă în mijlo­cii atâtor vrăşmăşii ? De subvenţii guvernamentali nu s’a bucurat; nici nu este foaia unor bancheri sau a unor inşi cari vrând să-şi facă faimă pen­tru viitoare situaţii politice — pun „la bătaie“ bani pe care speră să şi-i reîntoarcă înzecit. Nici gazetă de informaţii nu este ? Atunci ? Existenţa îndelungată a „Cu­vântului Poporului" trebue căuta­tă aiurea. In primul rând în ide­ologia politică şi morală pe care o reprezintă această foaie. Este ideologia desprinsă din viaţa şi activitatea celor două personalităţi proeminente ale vi­eţii noastre politice şi culturale. Octavian Goga şi Ion Lupaş. Amândoi şi-au zidit piedestalul strălucitului lor prestigiu din iu­birea de neam, pentru care au suferit temniţă. Amândoi au pro­­poveduit şi propovăduesc, de trei decenii, acelaş crez: al demnităţii naţionale şi al cinstei creştineşti în viaţa publică, crez din care nu s-au clintit niciodată şi pe care nu l-au trădat niciodată — cum au făcut alţii. „Cuvântul Poporului"* este stegarul acestui crez izbăvitor. In cinstea şi eroismul modest cu care-l poartă trebue deci căutată în primul rând forţa lui de re­zistenţă faţă de cumplitele vrăş­­măşii ale vremii. Nu trebue uitat însă nici al doilea factor care explică vârsta frumoasă la care a ajuns acest organ săptămânal din S­alu : stă­ruinţa vrednică de laudă a di­rectorului şi editorului lui, Elie Măgeanu. In mijlocul opor­tunismului laş şi al lichelismului păcătos cere a infectat o mare parte a breslaşilor scrisului ro­mânesc, stăruinţa desinteresată cu care D-sa propovedueşte crezul politic şi moral al dascălilor săi duhovniceşti, este vrednică de toată admiraţia. Dată fiind curăţenia steagu­lui pentru care luptă „Cuvântul Poporului", suntem siguri că nu- DL N. COLIN, Rectorul Academiei Teologice „Andreene“ Pag. 2

Next