Cuvântul, iunie 1926 (Anul 3, nr. 469-493)
1926-06-11 / nr. 477
HIrIUL 111 No. 477 Redacţia şi Administraţia 4, STRADA SĂRINDAR, 4 Tal. . 1 78/09 Administraţia Telefon 98/10 Redactia Director politic: TITUS ENACOVICI Director: C. GONGOPOL PUBLICITATEA CONCESIONATA Ag. de Publicitate R. FILIP Str. Sărindar No. 4 Abonamente viață Un an.............600 lei Şase luni . • • .300 , Trei luni .... 150 » IN STRĂINĂTATE Un an ..... 1200 lei Şase luni . . . .600 „ Trei luni . ... .350 „ ŞI PE URMA ? ------------- Desigur, nu trebuiau să moară Morţii în alegeri nu sunt avantajoşi decât la vot. Aceia din Hunedioara au tulburat armonia violenţei săvârşită peste tot. Ca pe clapele unui pian degetele d-lui ministru de interne se plimbase peste resorturile autorităţei şi din apăsarea nervoasă, sacadată, brutală, ieşise concertul de... Cameră. Muzică futuristă cu zadarnice aspiraţii la intensităţi wagneriene şi de o cacofonie adeseori exasperantă. Dar iată că într’o zi au pornit şi puştile, — şi nu dintr’acolo unde îndemnase până atunci eforturile unei concepţii politice barbare. Nesfârşita răbdare a unui popor blajin a continuat să ezite, înaintea repliei decisive pe care o provoacă în cele din urmă îndărătnicia în arbitrariu. Puştile au plecat tot de dincolo. Gloanţele au lovit în spate. «Apărare» împotriva vânatului omenesc care fugea.. Aşa se întâmpla câteodată prin meleagurile acelea, pe vremea când Coroana Sfântului Ştefan, uzurpând numele martiriului care aruncase pâine în cel ce svâr-1 leau în el cu pietre, proecta din ruf binele ei scumpe reflexe în sânge, raţe peste supuşii asupriţi. Dar jandarmii acelor «incidente profund regretabile» purtau o altă uniformă. • ...Şi iată că degetele ministeriale şi-au oprit imediat dansul pe clape... O! dacii s’ar putea şterge tot ce a fost . Ce duioase ar deveni acordurile! Din nefericire acum e prea târziu. Nu stăruesc aci asupra tragediei în sine. Analiza ce se face mai departe raportului oficial oglindeşte toată mizeria ignominiei materială a faptului-Dar şi mai grave se desinează aspectul politic şi urmările redutabile ale celor întâmplate. Argumentul «instigaţiuneî» este uşuratec... Dacă opoziţia ar fi adoptat această tactică primejdioasă, ar fi încercat-o peste tot. Este neîndoelnic că în foarte multe părţi ar fi dat prilej unor scene ca în comuna Ruşi. Era, în adevăr, războiul civil deslănţuit orbeşte, în jurul unor ambiţii păcătoase scremute în fundul urnelor de vot. Exasperarea îndepărtărei violente de la un drept despre a cărui proprietate cetăţeanul e tot mai conştient, nu poate duce la alte consecinţe. De ce să le provoci ? Nu, opoziţia a fost cuminte. Un dram de judecată la guvern, — şi situaţia era schimbată. Oare nu recunosc chiar unii din învinşi, că, în alte condiţii ale luptei, probabil ar fi accentat canul de pod, pe care strategia antiliberală a generalului îl oferă de acum în zadar ? Guvernul şi-a rupt inutil toate punţile. Exclusiv la discreţia resurselor lui proprii, ce perspectivă îl aşteaptă ? Derăpănare lentă, cu ochii aţintiţi către siesta buhavă a liberalilor, pândind cu alternanţe de ilusii şi teroare redeşteptarea şi ofensiva monstrului ? Or, continuarea pe alt tărâm a bătăliei, cu nici o şansă de isbândă, cu toate riscurile dezastrului precipitat! Şi pe urmă ?... Punem întrebările fără acrimonie şi cu cea mai largă desinteresare de partid.. Am crezut mereu că nu s’a dat crizei dela 30 Martie soluţia normală... Fără sugestia patimei politice, care adesea confundă sclipirile boltei înstelate cu fosforescenţa licuricilor împrăştiaţi în brazdele de iarbă; din judecata cea mai obiectivă şi deducţiile bunului simţ elementar, ajungem la concluzia instaurărei anormalului... Trăim politiceşte în anormal. Ne îndrumăm către dictatura anormalului. Nu se mai păstrează nici chiar prestigiul faţadei... E ca acea a unui vast imobil a cărui arhitectură e mascată în permanenţă de un dedal de schele, pe care trândăvesc oameni de rând, — amuzându-se din când în când să scuipe în capul trecătorilor.» Cine ar mai putea susţine perpetuarea mai departe a sistemului politic, care a culminat în drama de deunăzi din Ruşia Coza a fost cu mult prea mare Cât de rudimentar ar fi socotit organismul cetăţenesc al naţiei, un astfel de tratament nu va mai suporta a doua oară. Tot ce s’a început până acum pentru a dma zisa lui «educaţie politică», se surpă ca podurile antreprizelor hoţeşti. Azi, un provizorat fără busolă, mâine o dictatură fără autoritate ...Şi pe urmă . C. Gongopol La zid cu ei. Fără îndoială că în apropiatele dezbateri parlamentare se va pune şi chestia măcelului de la Hunedoara. Se vor găsi deputaţi ardeleni, care să-i amintească d-lui Oct. Goga că poetul de om al «pătimirii noastre» a reuşit să înscrie cu un egal talent, una din paginile cele mai ruşinoase ale vieţei noastre politice, când glonţul jandarmului pedepseşte sângeros conştiinţa ardeleanului încrezător în destinele partidului naţional de peste munţi. Poetul de omi a voit trezirea Ardealului dar nu-i poate permite alt crez politicdecât cel averescan. Altfel, înapoi la somnul ori veşnic şi poate pe lumea cealaltă ţăranul din Ruşi va lua cunoştinţă că d. Goga este averescan. Până când însă vom avea adevărata «trezire», ministrul de Interne pregăteşte material pentru a-şi justifica atitudinea, atunci când va fi atacat. D. Groza i-a întocmit cuvenitul raport. Aflăm că ţăranii împuşcaţi pregăteau o cumplită revoluţie. Nevoind să ştie de Dumnezeu, patrie şi tron, ei săpau bazele statului român, condus cu atâta înţelepciune de d. general Averescu. A fost un al doilea Tata-Bunar! Raportul nu vorbeşte de tunuri sau mitraliere primite dela Unguri sau Ruşi, dar menţionează strigătele ţăranilor. «Nu vrem jandarmi, nu vrem domni, nu vrem să plătim dării» "Aşa glăsueşte raportul oficial. Ce a fost în realitate ştie toată lumea: Hunedoara n’a voit să voteze cu avereşeanii. Este o crimă strigătoare la cer. Guvernul a fost generos, tolerând împuşcarea numai câtorva. Asemenea crime cer împuşcarea la zid a tuturor alegătorilor, spânzurarea copiilor, otrăvirea soţiilor şi tragerea pe roată a moşnegilor cari, uitând de D-zeu patrie şi tron, uită şi de guvernul d-lui gen. Averescu, C. nestor -on- CITIT* IN PAG. IV-as Guvernul în fața Camerelor UN INVENTAM MUZICAL de ELEM. CIOMAC II Orchestra simfonică In fiece Duminecă, pe vremea Domnului Dinicu, se dădeau concertele frequentate de auditori din ce în ce mai numeroşi, mai însufleţiţi, mai luminaţi. Se formase un repertoriu bogat şi un public statornic. Acum, în seara de Luni, în cea mai nepotrivită zi a săptămânei — şi la câte trei săptămâni odată — (fiindcă Opera făcea «relache») ni s’a concedat o anemică serie de concerte simfonice, urmărite din ce în ce mai distrat de mulţimi tot mai indiferente şi mai reduse la număr. Orchestra din ce în ce mai slabă. Nimic nou, nimic interesant, cu rare excepţii ca apariţia incidentală a câtorva solişti străini ori români, bucăţi ca «Paserea de foc» a lui Stravinsky ori «Rapsodia ucrainiană» de Liapunov şi câteva compoziţiuni româneşti 13—14 concerte fără vlagă. Unul singur, consacrat ca de pomană, în cele mai neprielnice condiţiuni, muzicei româneşti. Pentru aceste 14 concerte, orchestra Operei, nu primeşte nici o plată Bicefalii directori ai unei întreprinderi bicefale (care nu are totuşi nici un cap) sunt întrebaţi ce au făcut cu o subvenţie specială pentru simfonice de 7 milioane, plus încasările ? Unde merg acești bani? Aproape 600.000 de lei pentru un concert prost, e o jertfă excesivă. Vorbesc de starea lucrurilor de până acum. Căci mâine ne vom găsi în plin haos. D. Georgescu s’a făcut imposibil, deocamdată, la Operă ca director. Se pare că nici subvenţiile nu-i mai ajung. Personal, cu tradiţia de trai bun ce o are în familie din tinereţea d-sale, nu poate vieţui în această ţară Ingrată numai cu 100.000 lei pe lună. Şi vrea să plece. Ne ameninţă cu absenţa d-sale prelungită. Iar criticul de la «Universul» evocă înfiorat spectrul unor concerte conduse de.. (nu voim să adăugăm alte chestiuni personale). Să încercăm o punere la punct, obiectivă. Vom recunoaşte făţiş, cum am făcut-o întotdeauna, că lipsa d-lui Georgescu de la conducerea orchestrei simfonice—nu de la Operă — ar fi o mare pagubă pentru noi. In afară de G. Enescu, a cărui personalitate uriaşă nu poate fi scăzută prin comparaţii nelalocul lor, d-l Georgescu, pentru moment este singurul capelmaestru format pe care-1 avem. A dovedit în aceşti ani că e un temperament Intuitiv însuşiască eclectic multe şi felurite estetici muzicale, să pregătească anevoios dar cu o exemplară conştiinţă execuţia câtorva lucrări caracteristice din istoria muzicei. Dar istoria aceasta însăşi, d-sa o ignorează. Nu poate avea un fir conducător. Altul trebuie să-i întocmească programele. Lăsat în voie, va propune veşnic aceleaşi puţine bucăţi pe cari le crede capabile să-i aducă un succes personal. Niciodată d-sa n’a înţeles că o creaţiune a unei opere inedite, a unei plăzmuiri naţionale, îi va aduce mai multă glorie decât zece execuţii stereotipe ale unor opere clasice exasperant de cunoscute. D-l Georgescu e un om lipsit de orice curiozitate. Niciodată nu va lua iniţiativa unei noutăţi, niciodată nu-l veţi vedea măcar purtând interes noutăţii pe care ar aduce-o alţii. Nu-1 veţi zări la audiţii unde ar putea să înveţe ceva, să-şi lărgească strimtul cerc al cunoştinţelor muzicale. Ştiţi oare că d-l Georgescu, cât a studiat la Berlin, n’a avut curiozitatea elementară să audă complect «Ring-ul» lui Wagner? De aci şi lipsa d-sale surprinzătoare de comprehensiune şi de stil în muzica wagneriană, atunci când e un atât de inspirat conducător al operei epigonului wagnerian Richard Strauss. Cum de nu simte d-sa niciodată imboldul de a ne da — neputând s’o facă la Operă — câte un act din operele uriaşului de la Bayreuth, la concertele simfonice, așa cum a făcut-o în 1915 Enescu la noi, cum se face curent în străinătate? Cum nu se decide să ne aducă fragmente din opere ca «Pelleas» de Debucsy ori «Ariane et Barhe-hlene» de P. Dukas, ori din atâtea admirabile opere ruseşti şi atâtea mari lucrări corale, liturghii, requiemuri, oratorii, simfonii dramatice, monumente veşnice ale lmi Bach, Haendel, Mozart, Beethoven, Berlioz, Franck, Verdi, Fauré, Mahler, Schönberg ? D-sa are la noi ca director general al muzicei, o situaţie şi mijloace unice. Din toate acestea nu a făcut nimic. A avut sute de oameni la dispoziţie care-l urmau fascinaţi ori terorizaţi. O trecere în cercurile bogate şi puternice şi prin ministere care putea obţine orice sprijin moral şi financiar. Le-a folosit pe toate numai în Interesul d-sale personal, cel mai îngust, cel mai material. A creeat vidul de simpatii în jurul său printr-un parvenitism agresiv, a fost lipsit de orice înţelegere şi omenie pentru suferinţele tovarăşilor săi mai puţin norocos. Nu şi-a bănuit nici rostul, nici îndatoririle faţă de arta şi de artiştii naţionali După tragi-comica încăerare,pe care o desaprobăm ca oameni, dar o explicăm ca un prim gest de reacţiune împotriva unei exasperante stări de arbitrar într’o ţară în care «puştile nu pornesc singure») d-l Georgescu şi-a anunţat plecarea — luată în serios de unii naivi şi socotită ca o nenorocire naţională. O cruntă desamăgire l’ar aştepta înstrăinătate. Sute de dirigenţî ca d-sa, mor acolo de foame. Cei mai (Citiţi continuarea în pag. II-a) D. G. GEORGESCU extrem de interesant, capabil să-şi ANCHETE POLITICE Era de gândit, după ştirile care au circulat cu stăruinţă prin toate cercurile politice, la redeschiderea unei noui ere a tratativelor. Guvern, naţionali, ţărănişti, liberali, toată lumea trata sau avea să trateze. Şi în coloanele Cuvântului s’au dat toate indicaţiile susceptibile a orienta opinia publică în cele ce aveau să se petreacă în Babylonia politică a partidelor. Azi putem înregistra anumite precisiuni, care vor fi o interesantă punere la punct. Propunerile guvernului E cert că guvernul, după alegeri, s’a simţit foarte amator de o combinaţie politică cu alţii,—şi în principial de o fuziune. «Colaborarea Goldiş», dovedindu-se o întreprindere avortată — în această privinţă opinia generalului Averescu este formală, — ochii s’au îndreptat în primul rând către naţionali. S’au transmis d-lui luliu Maniu propuneri prin care i se oferea viceprezidenţia partidului poporului, locuri în minister, mandate in Parlament prin demisii de majoritari, prefecturi, etc. Răspunsul a fost negativ. S-au făcut atunci propuneri — tot de fuziune, — ţărăniştilor. Aceştia le-au cerut în scris, nu pentru a le discuta, ci ca să le aibă. Ţărăniştii, cel puţin ramura dr. Lupu, ar fi fost accesibili unei combinaţii averescano-ţărănistă, în scop de a forma un front contra liberalilor — dar numai în cazul când guvernul ar fi făcut alegeri mai omenoase. După cele întâmplate, orice perspectivă de apropiere este exclusă, căci ar însemna îngroparea conducătorilor ţărănişti faţă de toţi cei care au înfruntat urgia electorală a guvernului. Ofertele liberalilor Fără propuneri precise, liberalii au deschis o acţiune de apropiere în jurul partidului naţional. D-l Mania lipsind din Bucureşti, amici intimi ai d-sale au primit sugestiuni în această privinţă. In sinteză ele s’ar traduce astfel: «— D-lui Ionel Brătianu i s’au deslegat, în sfârşit, ochii. A văzut adevărul pe care informaţii tendenţioase şi erori interesate i le-au ascuns. Ardealul politic este şi rămâne, or ce s’ar face, partidul naţional. Partidul liberal e gata să deschiză frăţeşte, braţele acestui partid. Guvernul actual fiind mai prejos de toate aşteptările, o combinaţie liberalo-naţională ar deschide chiar înainte de ■sfârşitul anului succesiunea guvernamentală». Ce gândeşte , d. luliu Maniu D. luliu Maniu s’a întors In Bucureşti. Toate versiunile au putut fi astfel controlate. Credem a şti că intenţiunile prezidentului partidului naţional sunt, în esenţă, acestea. Nici o colaborare, nici o fuziune cu nimeni, nici chiar cu ţărăniştii. De acum până la toamnă o activitate de reconstituire a partidului naţional şi în vechiul regat, pentru ca la redeschiderea sesiunei politice din toamnă, acest partid să se înfăţişeze ca o forţă disciplinată, omogenă, compactă, cu organizaţii peste toată ţara, cu un program bine definit, şi o conducere unitară. In acest sens a avut loc convorbirea de eri dimineaţa între d-nii I. Maniu şi N. Iorga. împrejurările şi oamenii vor răspunde aşteptărilor d-lui Maniu . Este ceea ce vom vedea. O nouă eră a tratativelor? Partidul naţional nu se angajează până la toamnă în nici un fel de aranjament politic D. I. Maniu partizan al reconstituirei partidului D. GENERAL AVERESCU D. IULIU MANIU SE CAUTA INSTIGATORII Am citit raportul căpitanului Morariu. E o pagină de o simplistă imaginaţie, o contribuţie de minte nevoiaşă la arsenalul de scuze, de explicaţii pe care se vor rezima încercările d-lui Octavian Goga de a justifica vărsarea sângelui nevinovat al ţăranilor români din comuna Ruşi. Fiindcă păcătoşii de valahi şi-au închipuit că le este şi lor îngăduit să meargă la vot cu chiote de entuziasm, în grupuri mari cu steaguri, cum defilau în rânduri compacte cu steaguri naţionale în cântecul revoluţionar al lui Rákoczy alegătorii unguri, căpitanul Morariu conform ordinilor primite a vărât, în glumă şi fără intenţii severe, câteva gloanţe în capul valahilor rebeli. Au putut muri 800.000 de Români spre a frânge o istorie masteră, s'au putut sfărâma hotarele nedreptăţii, dar nu s’a putut dărâma vechile privilegii maghiaro-săseşti, nici ridica iobagul valah alături de stăpânii lui de eri. Căpitanul Morariu nu a făcut altceva decât să dea corectivul politic necesar minţilor valahe înfumurate, cu atât mai mult cu cât «în această ţară carnea de Român a fost totdeauna foarte eftină», cum scria Bariţiu în «Istoria Transilvaniei». De altfel, căpitanul Morariu a ţinut să nu apară ca un simplu diletant cu înclinări sanguinare ci ca un răsboinic în toată regula. Nu a fost numai o simplă pornire a ţăranilor, ci o luptă în toată regula, cu retragere şi consolidări de poziţie, cu înaintări în toată regula conform regulamentului de manevră şi luptă, în linie de trăgători, etc. Vizibil reese tendinţa căpitanului de a se prevala de un drept la decoraţie şi la înaintare. Cităm din textul raportului: «După vre-o 40 de minute de parlamentări, când se părea că s’aupotolit, deodată mulţimea a izbucnit în strigăte de: «înainte! Jos cu Domnii! Nu ne mai trebue notari, preoţi, învăţători! Nu mai voim să plătim dări! înainte orice s’ar întâmpla!» In faţa năvalei, jandarmii s'au retras, iar mulţimea după ei îi urmărea cu pietre, lovindu-i, dar nu grav. Căpitanul Morariu, plecând cu automobilul a mai luat zece grăniceri de la localul de vot şi întărind rândurile jandarmilor s’a întors înspre mulţime în linie de trăgători şi i-a făcut front la vreo "too metri de localul de vot, ordonând să tragă o salvă în aer. Văzând că nici după aceasta — continuă textual căp. Morariu, — mulţimea nu se opreşte şi că prinsese doi soldaţi, pe care îi bătea şi striga către ceilalţi«Omorâţi-i şi luaţi-le armele!», am ordonat o a doua salvă în sus, în aer, să opresc mulţimea. M’ar fi găsit în situaţia de a da ordin să tragă la picioare, cu atât mai mult, cu cât strigau: «Pe ei, şi-aşa nu trag în noi!». Rezultatul a fost că s’au culcat la pământ şi văzând cu unu! din ei a fost rănit, s’au împrăştiat, fugind înapoi, iar jandarmii i-au urmărit, fără a mai trage. In urmă a mai fost găsit unul din cei ce fuseseră culcaţi, încetat din viaţă, având craniul perforat. Cel rănit avea o rană la şezut, apoi a fost bandajat şi trimis la spitalul judeţean din Deva, unde în aceeaşi zi a încetat din viaţă». Este foarte curios cum au putut aveacraniul perforat» şi «o rană la şezut» CITIŢI IN PAG. IV-as Guvernul îşi ameninţă prietenii evrei-maghiari cu expulsarea când distanţa dela care s-a tras a fost de 300 de metrii şi ordinul a fost să tragă la picioare. Cât de slab pregătiţi ar fi din punct de vedere al instrucţiei tragerii jandarmii, totuşi nu se poate admite deviaţia dela picioare la perforarea craniului. Dar din declaraţia d-lui profesor universitar Mironescu reese că «rana la şezut», de care vorbeşte în raportul lui căpitanul Morariu, era de fapt în spate, ceia ce schimbă situaţia. Oamenii s’au împrăştiat la prima salvă, fireşte culcându-se la pământ sub impulsiunea fricei, ulterior a urmat exploatarea succesului de panică obţinut şi vânătoarea de oameni a urmat. Căpitanul Morariu îndeplinea cu avânt consemnul. Cea mai uşoară ochire a raportului vădeşte crima săvârşită. însuşi cel vinovat îşi simte slaba apărare, de aceia se oferă cu toată căldura să întovărăşească pe primul procuror în anchetă spre a-i da «tot concursul pentru a vedea cine sunt aceia, cari instigă populaţia şi o împinge la revoltă». Bată minte nevoiaşă a agentului executor! Instigatorii? Sunt pe banca ministerială. Când drapelul românesc este călcat în picioare, nu în sens figurat (cazul din gara Sfântul Gheorghe, unde steagul românesc a fost călcat în picioare de un ungur institutor la o şcoală de stat), când pretutindeni minorităţile au prins curaj şi au devenit agresive, când imaginea neamului românesc, umilit, obidit e pretutindeni, când toate sunt provocate de un guvern de aventură, atunci ce nătâng mai vrea să caute instigatori? Să-și recitească d. Octavian Goga drama sa .Domnul Notarasi va afla fără trudă și anchete inutile, instigatorii. Panfil Steîcaru Vineri II Iunie 1926 Franţa crizei politice Se vorbeşte de o nouă criză politică franceză. Pentru a câta oară, dela 11 Mai 1924, când hasardul votului universal şi campaniile presei revoluţionare împotriva d-lui Poincaré, dădeau Franţei un parlament de majorităţi radical-socialiste ? Dela 11 Mai 1924, când triumfa demagogia de stânga, când d. Leon Blum devenea unul din factorii hotărâtori ai situaţiei politice, acţiunea politicii franceze s’a risipit în fupte parlamentare sterile, în combinaţii dela grup la grup, pentru asigurarea unei majorităţi precare. Franţa n’a izbutit astfel să aibă o politică financiară, dar a izbutit în schimb să aibă 6 guverne, prezidate rând pe rând de Francois Marsai (o zi), Herriot (formaţia No. 1), Herriot (formaţia No. 2), Painlevé (formaţia No. 1), Painlevé (formaţia No. 2), Briand (echipa 1), Briand (echipa 2) şi 7 miniştri de finanţe: Francois Marsai, Clémentel, de Monzie, Caillaux, Painlevé, Loncheur, Doumer şi Péret. In asemenea condiţiuni va înţelege oricine lipsa de stabilitate, lipsa de continuitate, care a prezidat orice sforţare de reconstrucţie franceză. De mai multe ori, dreapta şi mai cu seamă centrul, au preconizat o politică de concordie şi realizarea, în ediţie nouă, pe planul ameninţării financiare, a vechii politici de «uniune sacră». Toate ofertele de colaborare, bazate pe o reciprocă abdicare, au luat însă din cauza grupului socialist, intransigent şi reclamând realizarea integrală a programului cartelist. In primul rând reforma financiară, dusă până la impozitul pe capital şi mărirea taxelor succesorale până la limita confiscării. In asemenea condiţiuni, ori cine va înţelege că unirea nu s’a putut face. Intransigenţa socialistă a mers însă până la a reclama un guvern exclusiv socialist, care nedispunând de majoritate parlamentară ar fi instituit, pur şi simplu o politică de dictatură roşie. Această atitudine, dublată de o serie întreagă de defecţiuni socialiste la voturi importante, a ajuns să deschidă drumul unei ruperi a cartelului. Azi operaţiunea este un fapt consumat. Radicalii şi o parte din radicali-socialişti s’au despărţit de vechii lor tovarăşi de luptă. Glorioasa Duminică electorală dela 11 Mai 1924 e o simplă reminiscenţă. In căutarea unei majorităţi stabile Briand pare să se orienteze spre centru, spre rămăşiţele, de altfel foarte numeroase ale Blocului Naţional (200 şi mai bine de deputaţi) o colaborare între radicali şi această formaţiune ar da un guvern stabil, combătut numai de socialişti şi comunişti. Dacă această formulă e facilitată de atitudinea intransigentă a socialiştilor, nu e mai puţin adevărat că şi vechiul Bloc Naţional şi-a pregătit posibilitatea unei reveniri la putere, pe această cale de deplasare a majorităţii. Votul său a scăpat de mai multe ori guvernul de o răsturnare, în chestiunile fiscale. Acelaş vot a permis mai cu seamă, lui Briand să continue operaţiunile militare în Maroc, pentru care socialiştii refuzau creditele necesare. Sunt câteva luni de când guvernul cartelist a încetat să se sprijine pe o majoritate cartelistă şi sunt câteva luni de când socialiştii au încetat să aparţină acestei majorităţi. Situaţia de azi e făcută dar să faciliteze o întâlnire a radicalilor şi a centrului. Va triumfa astfel politica preconizată, în sânul Blocului Naţional, de d. Maginot, care a prevăzut o rupere a cartelului şi o colaborare cu dreapta lui, Blocul Naţional devenind astfel da majorité de la majorité». Telegramele nu ne dau detalii cine va prezida nona formaţinn® în caz de reuşită. E probabil însă că d. Briand, parlamentarul tuturor împăciuirilor va lua din nou, conducerea echipei guvernamentale. Eugen Titeanu -------Ivor MANIFESTAŢIILE ANTIROMANF.ŞTI DIN BULGARIA Precum la indivizi, aşa şi la popoare, recunoştinţa nu poate creşte în umbra lipsei de caracter. Privind trecutul în lumina purtării Bulgarilor faţă de noi, nu ne am făcut, niciodată, iluzii asupra sentimentelor hrănite de ei, şi după războiu. De aceea recentele manifestaţii cari au avut loc în toate centrele vecinilor de peste Dunăre, nu m-au surprins. Mai ales că ne aşteptam, încă din ziua de 22 Mai, când s’a ţinut întrunirea din Plevna, încheiată cu moţiune: «1. Se va discredita România in străinătate, prin propagandă. 2. Se vor realiza «tovărăşii» cu toate minorităţile din România în vederea unei lupte comune, împotriva statului român. 3. Se va accelera trimiterea de bande de comitagii în Dobrogea. 4. Se vor organiza meetinguri de protestare împotriva «nelegiuirilor» româneşti». Aşa că aceste manifestaţii, fac parte din lanţul apucăturilor şi scopurilor, cari au dus, mai ieri, la ciocniri şi războae, de pe urma cărora, Bulgarii numai cu profit nu s’au ales. Credeam, totuşi, că rezultatul a avut darul să facă să încolţească un grăunte de bun simţ şi de pricepere a situaţiei politice, dacă nu în massa populaţiei, cel puţin în pătura cultă a oficialităţii. Felul cum au decurs meetingurile din 6 iunie denotă că oficialitatea n’a fost străină de pregătirea lor şi, mai mult, prezenţa la întruniri a mai multor asociaţii oficiale a răspândit un puternic parfum de încurajare. Se ştia că se va manifesta contra României, a fost atacată România, a fost insultat poporul românesc, guvernul bulgar n’a făcut nici un gest de neaprobare. Curioasă concepţie politică trebue să aibă guvernul d-lui Leapceff, în ce priveşte relaţiunile dintre Bulgaria şi România. Nu e nevoe de declaraţiuni oficiale ca să înţelegem încotro merge politica Bulgariei. Bulgaria continuă să fie pradă agitatorilor refugiaţi din Macedonia şi Dobrogea cari fac şi desfac totul. Iar istoria ne arată că dacă recunoştinţa nu poate creşte în ogorul politic, e nevoe însă de acel grăunte, de simţ politic care ordonă desfiinţarea agitaţiilor ce nu fac decât să înăsprească relaţiunile dintre state. !! Şi noi nu vedem interesul Bulgariei de a înăspri relaţiunile cu România, destul de delicate şi aşa prin acţiunea bandelor de comitagii ce se trimit în Dobrogea, ca o recunoştinţă pentru sprijinul acordat în 1923 când a fost răsturnat guvernul lui Stambolisky şi când armata sârbă, concentrată la graniţă, de cu vreme, era gata să ocupe măcar minele de cărbuni. Dar când la Plevna, odată din belşug cu sânge românesc, s’a putut vota acea moţiune, ce să mai vorbim de recunoştinţă?