Cuvântul, iunie 1926 (Anul 3, nr. 469-493)

1926-06-11 / nr. 477

HIrIUL 111 No. 477 Redacţia şi Administraţia 4, STRADA SĂRINDAR, 4 Tal­. . 1 78/09 Administraţia Telefon­­ 98/10 Redactia Director politic: TITUS ENACOVICI Director: C. GONGOPOL PUBLICITATEA CONCESIONATA Ag. de Publicitate R. FILIP Str. Sărindar No. 4 Abonamente vi­­ață Un an.............600 lei Şase luni . • • .300 , Trei luni .... 150 » IN STRĂINĂTATE Un an ..... 1200 lei Şase luni . . . .600 „ Trei luni .­ ... .350 „ ŞI PE URMA ? -------------­ De­sigur, nu trebuiau să moară­ Morţii în alegeri nu sunt avanta­­joşi decât la vot. Aceia din Hune­­dioara au tulburat armonia violen­ţei săvârşită peste tot. Ca pe clapele unui pian degetele d-lui ministru de interne se plimbase peste resor­turile autorităţei şi din apăsarea nervoasă, sacadată, brutală, ieşise concertul de... Cameră. Muzică fu­turistă cu zadarnice aspiraţii la intensităţi wagneriene şi de o caco­fonie adeseori exasperantă. Dar iată că într’o zi au pornit şi puştile, — şi nu dintr’acolo unde îndemnase până atunci eforturile unei concepţii politice barbare. Nes­fârşita răbdare a unui popor bla­jin a continuat să ezite, înaintea re­pliei decisive pe care o provoacă în cele din urmă îndărătnicia în arbitra­riu. Puştile au plecat tot de dincolo. Gloanţele au lovit în spate. «Apă­rare» împotriva vânatului omenesc care fugea..­ Aşa se întâmpla câte­odată prin meleagurile acelea, pe vremea când Coroana Sfântului Şte­fan, uzurpând numele martiriului care aruncase pâine în cel ce svâr-1 leau în el cu pietre, proecta din ru­f binele ei scumpe reflexe în sânge­, raţe peste supuşii asupriţi. Dar jan­darmii acelor «incidente profund regretabile» purtau o altă unifor­mă. • ...Şi iată că degetele ministeriale şi-au oprit imediat dansul pe cla­pe... O! dacii s’ar putea şterge tot ce a fost . Ce duioase ar deveni a­­cordurile! Din nefericire acum e prea târziu. Nu stăruesc aci asupra tragediei în sine. Analiza ce se face mai departe raportului oficial oglindeşte toată mizeria ignominiei materială a faptului-Dar şi mai grave se desinează aspectul politic şi urmările reduta­bile ale celor întâmplate. Argumentul «instigaţiuneî» este uşuratec... Dacă opoziţia ar fi adop­tat această tactică primejdioasă, ar fi încercat-o peste tot. Este neîn­­doelnic că în foarte multe părţi ar fi dat prilej unor scene ca în co­muna Ruşi. Era, în adevăr, războiul civil des­­lănţuit orbeşte, în jurul unor am­biţii păcătoase scremute în fundul urnelor de vot. Exasperarea îndepărtărei violen­te de la un drept despre a cărui pro­prietate cetăţeanul e tot mai con­­ştient, nu poate duce la alte conse­cinţe. De ce să le provoci ? Nu, opoziţia a fost cuminte. Un dram de judecată la guvern, — şi situaţia era schimbată. Oare nu re­cunosc chiar unii din învinşi, că, în alte condiţii ale luptei, probabil ar fi accentat canul de pod, pe care strategia antiliberală a generalu­lui îl oferă de acum în zadar ? Guvernul şi-a rupt inutil toate punţile. Exclusiv la discreţia resur­selor lui proprii, ce perspectivă îl aşteaptă ? Derăpănare lentă, cu ochii aţintiţi către siesta buhavă a liberalilor, pândind cu alternanţe de ilusii şi teroare redeşteptarea şi ofensiva monstrului ? Or, continua­rea pe alt tărâm a bătăliei, cu nici o şansă de isbândă, cu toate riscu­rile dezastrului precipitat! Şi pe urmă ?...­ ­ Punem întrebările fără acrimo­­nie şi cu cea mai largă desintere­­sare de partid.­. Am crezut mereu că nu s’a dat crizei dela 30 Martie soluţia normală... Fără sugestia pa­timei politice, care adesea confundă sclipirile boltei înstelate cu fosfo­rescenţa licuricilor împrăştiaţi în brazdele de iarbă; din judecata cea mai obiectivă şi deducţiile bunului simţ elementar, ajungem la conclu­zia instaurărei anormalului... Trăim politiceşte în anormal. Ne îndrumăm către dictatura anorma­lului. Nu se mai păstrează nici chiar prestigiul faţadei... E ca acea a unui vast imobil a cărui arhitectură e mascată în permanenţă de un de­dal de schele, pe care trândăvesc oameni de rând, — amuzându-se din când în când să scuipe în capul trecătorilor.» Cine ar mai putea susţine perpe­tuarea mai departe a sistemului po­litic, care a culminat în drama de deunăzi din Ruşi­a Coza a fost cu mult prea mare­ Cât de rudimen­tar ar fi socotit organismul cetăţe­nesc al naţiei, un astfel de trata­ment nu va mai suporta a doua oară. Tot ce s’a început până acum pentru a dma zisa lui «educaţie poli­tică», se surpă ca podurile antrepri­zelor hoţeşti. Azi, un provizorat fără busolă, mâine o dictatură fără autoritate ...Şi pe urmă . C. Gongopol La zid cu ei. Fără îndoială că în apropiatele dezbateri parlamentare se va pune şi chestia măcelului de la Hune­doara. Se vor găsi deputaţi arde­leni, care să-i amintească d-lui Oct. Goga că poetul de om­ al «pătimirii noastre» a reuşit să înscrie cu un egal talent, una din paginile cele mai ruşinoase ale vieţei noastre po­litice, când glonţul jandarmului pedepseşte sângeros conştiinţa arde­leanului încrezător în destinele partidului naţional de peste munţi. Poetul de omi a voit trezirea Ar­dealului dar nu-i poate permite alt crez politic­­decât cel averescan. Alt­fel, înapoi la somnul ori veşnic şi poate pe lumea cealaltă ţăranul din Ruşi va lua cunoştinţă că d. Goga este averescan. Până când în­să vom avea adevărata «trezire», ministrul de Interne pregăteşte material pentru a-şi justifica ati­tudinea, atunci când va fi atacat. D. Groza i-a întocmit cuvenitul ra­port. Aflăm că ţăranii împuşcaţi pregăteau o cumplită revoluţie. Ne­voind să ştie de Dumnezeu, patrie şi tron, ei săpau bazele statului ro­mân, condus cu atâta înţelepciune de d. general Averescu. A fost un al doilea Tata-Bunar! Raportul nu vorbeşte de tunuri s­au mitra­liere primite dela Unguri sau Ruşi, dar menţionează strigătele ţăranilor­. «Nu vrem jandarmi, nu vrem domni, nu vrem să plătim dării» "Aşa glăsueşte raportul ofi­cial. Ce a fost în realitate ştie toa­tă lumea: Hunedoara n’a voit să voteze cu avereşeanii. Este o crimă strigătoare la cer. Guvernul a fost generos, tolerând împuşcarea nu­mai câtorva. Asemenea crime cer împuşcarea la zid a tuturor alegă­torilor, spânzurarea copiilor, otră­virea soţiilor şi tragerea pe roată a moşnegilor cari, uitând de D-zeu patrie şi tron, uită şi de guvernul d-lui gen. Averescu, C. nestor -on- CITIT* IN PAG. IV-as Guvernul în fața Camerelor UN INVENTAM MUZICAL de ELEM. CIOMAC II Orchestra simfonică In fiece Duminecă, pe vremea Domnului Dinicu, se dădeau concer­tele frequentate de auditori din ce în ce mai numeroşi, mai însufle­ţiţi, mai luminaţi. Se formase un repertoriu bogat şi un public statornic. Acum, în seara de Luni, în cea mai nepotrivită zi a săptămânei — şi la câte trei săptămâni odată — (fiindcă Opera făcea «relache») ni s’a concedat o anemică serie de con­certe simfonice, urmărite din ce în ce mai distrat de mulţimi tot mai indiferente şi mai reduse la nu­măr. Orchestra din ce în ce mai slabă. Nimic nou, nimic interesant, cu rare excepţii ca apariţia inci­dentală a câtorva solişti străini ori români, bucăţi ca «Paserea de foc» a lui Stravinsky ori «Rapsodia u­­crainiană» de Liapunov şi câteva compoziţiuni româneşti 13—14 con­certe fără vlagă. Unul singur, con­sacrat ca de pomană, în cele mai neprielnice condiţiuni, muzicei ro­mâneşti. Pentru aceste 14 concerte, orches­tra Operei, nu primeşte nici o pla­tă­ Bicefalii directori ai unei între­prinderi bicefale (care nu are to­tuşi nici un cap) sunt întrebaţi ce au făcut cu o subvenţie specială pentru simfonice de 7 milioane, plus încasările ? Unde merg acești bani? Aproape 600.000 de lei pentru un concert prost, e o jertfă excesi­vă. Vorbesc de starea lucrurilor de până acum. Căci mâine ne vom găsi în plin haos. D. Georgescu s’a făcut imposibil, deocamdată, la Operă ca director. Se pare că nici subvenţiile nu-i mai ajung. Perso­nal, cu tradiţia de trai bun ce o are în familie din tinereţea d-sale, nu poate vieţui în această ţară In­grată numai cu 100.000 lei pe lună. Şi vrea să plece. Ne ameninţă cu absenţa d-sale prelungită. Iar cri­ticul de la «Universul» evocă înfio­rat spectrul unor concerte conduse de­.. (nu voim să adăugăm alte chestiuni personale). Să încercăm o punere la punct, obiectivă. Vom recunoaşte făţiş, cum am fă­cut-o în­totdeauna, că lipsa d-lui Georgescu de la conducerea orches­trei simfonice—nu de la Operă — ar fi o mare pagubă pentru noi. In afară de G. Enescu, a cărui personalitate uriaşă nu poate fi scăzută prin comparaţii nelalocul lor, d-l Georgescu, pentru moment este singurul capelmaestru format pe care-1 avem. A dovedit în aceşti ani că e un temperament Intuitiv însuşiască eclectic multe şi felurite estetici muzicale, să pregătească a­­nevoi­os dar cu o exemplară conş­tiinţă execuţia câtorva lucrări ca­racteristice din istoria muzicei. Dar istoria aceasta însăşi, d-sa o ignorează. Nu poate avea un fir conducător. Altul trebuie să-i întoc­mească programele. Lăsat în voie, va propune veşnic aceleaşi puţine bucăţi pe cari le crede capabile să-i aducă un succes personal. Ni­ciodată d-sa n’a înţeles că o crea­­ţiune a unei opere inedite, a unei plăzmuiri naţionale, îi va aduce mai multă glorie decât zece exe­cuţii ste­reotipe ale unor opere clasice exasperant de cunoscute. D-l Georgescu e un om lipsit de orice curiozitate. Niciodată nu va lua iniţiativa unei noutăţi, nici­odată nu-l veţi vedea măcar pur­tând interes noutăţii pe care ar aduce-o alţii. Nu-1 veţi zări la au­diţii unde ar putea să înveţe ceva, să-şi lărgească strimtul cerc al cu­noştinţelor muzicale. Ştiţi oare că d-l Georgescu, cât a studiat la Ber­lin, n’a avut curiozitatea elementa­ră să audă complect «Ring-ul» lui Wagner? De aci şi lipsa d-sale sur­prinzătoare de comprehensiune şi de stil în muzica wagneriană, a­­tunci când e un atât de inspirat conducător al operei epigonului wagnerian Richard Strauss. Cum de nu simte d-sa niciodată imboldul de a ne da — neputând s’o facă la Operă — câte un act din operele uriaşului de la Bayreuth, la concertele simfonice, așa cum a fă­­cut-o în 1915 Enescu la noi, cum se face curent în străinătate? Cum nu se decide să ne aducă fragmen­te din opere ca «Pelleas» de De­­bucsy ori «Ariane et Barhe-hlene» de P. Dukas, ori din atâtea admi­rabile opere ruseşti şi atâtea mari lucrări corale, liturghii, requie­­muri, oratorii, simfonii dramatice, monumente veşnice ale lmi Bach, Haendel, Mozart, Beethoven, Ber­lioz, Franck, Verdi, Fauré, Mahler, Schönberg ? D-sa are la noi ca di­rector general al muzicei, o situaţie şi mijloace unice. Din toate acestea nu a făcut nimic. A avut sute de oameni la dispo­ziţie care-l urmau fascinaţi ori tero­rizaţi. O trecere în cercurile bogate şi puternice şi prin ministere care putea obţine orice sprijin moral şi financiar. Le-a folosit pe toate nu­mai în Interesul d-sale personal, cel mai îngust, cel mai material. A creeat vidul de simpatii în ju­rul său printr-un parvenitism a­­gresiv, a fost lipsit de orice înţele­gere şi omenie pentru suferinţele tovarăşilor săi mai puţin norocos. Nu şi-a bănuit nici rostul, nici în­datoririle faţă de arta şi de artiştii naţionali­ După tragi-comica încăerare,­­pe care o desaprobăm ca oameni, dar o explicăm ca un prim gest de reac­ţiune împotriva unei exasperante stări de arbitrar într’o ţară în care «puştile nu pornesc singure») d-l Georgescu şi-a anunţat plecarea — luată în serios de unii naivi şi so­cotită ca o nenorocire naţională. O cruntă desamăgire l’ar aştepta în­­străinătate. Sute de dirigenţî ca d-sa, mor acolo de foame. Cei mai (Citiţi continuarea în pag. II-a) D. G. GEORGESCU extrem de interesant, capabil să-şi ANCHETE POLITICE Era de gândit, după ştirile care au circulat cu stăruinţă prin toate cercurile politice, la redeschiderea unei noui ere a tratativelor. Guvern, naţionali, ţărănişti, li­berali, toată lumea trata sau avea să trateze. Şi în coloanele Cuvân­tului s’au dat toate indicaţiile sus­ceptibile a orienta opinia publică în cele ce aveau să se petreacă în Babylonia politică a partidelor. Azi putem înregistra anumite pre­cisiuni, care vor fi o interesantă punere la punct. Propunerile guvernului E cert că guvernul, după alegeri, s’a simţit foarte amator de o com­binaţie politică cu alţii,—şi în prin­cipial de o fuziune. «Colaborarea Goldiş», dovedindu-se o întreprin­dere avortată — în această privin­ţă opinia generalului Averescu este formală, — ochii s’au îndreptat în primul rând către naţionali. S’au transmis d-lui luliu Maniu propuneri prin care i se oferea vi­­ceprezidenţia partidului poporului, locuri în minister, mandate in Par­lament prin demisii de majoritari, prefecturi, etc. Răspunsul a fost negativ. S-au făcut atunci propuneri — tot de fu­ziune, — ţărăniştilor. Aceştia le-au cerut în scris, nu pentru a le discu­ta, ci ca să le aibă. Ţărăniştii, cel puţin ramura dr. Lupu, ar fi fost accesibili unei com­­binaţii averescano-ţărănistă, în scop de a forma un front contra li­beralilor — dar numai în cazul când guvernul ar fi făcut alegeri mai omenoase. După cele întâmpla­te, ori­ce perspectivă de apropiere este exclusă, căci ar însemna îngro­parea conducătorilor ţărănişti faţă de toţi cei care au înfruntat urgia electorală a guvernului. Ofertele liberalilor Fără propuneri precise, liberalii au deschis o acţiune de apropiere în jurul partidului naţional. D-l Mania lipsind din Bucureşti, amici intimi ai d-sale au primit suges­­tiuni în această privinţă. In sinte­ză ele s’ar traduce astfel: «— D-lui Ionel Brătianu i s’au des­legat, în sfârşit, ochii. A văzut a­­devărul pe care informaţii tenden­ţioase şi erori interesate i le-au as­cuns. Ardealul politic este şi rămâ­ne, or ce s’ar face, partidul naţio­nal. Partidul liberal e gata să des­­chiză frăţeşte, braţele acestui par­tid. Guvernul actual fiind mai pre­jos de toate­ aşteptările, o combina­ţie liberal­o-naţională ar deschide chiar înainte de ■sfârşitul anului succesiunea guvernamentală». Ce gândeşte , d. luliu Maniu D. luliu Maniu s’a întors In Bu­cureşti. Toate versiunile au putut fi astfel controlate. Credem a şti că intenţiunile pre­zidentului partidului naţional sunt, în esenţă, acestea. Nici o colaborare, nici o fuziune cu nimeni, nici chiar cu ţărăniştii. De acum până la toamnă o activi­tate de reconstituire a partidului naţional şi în vechiul regat, pentru ca la redeschiderea sesiunei poli­tice din toamnă, acest partid să se înfăţişeze ca o forţă disciplinată, omogenă, compactă, cu organizaţii peste toată ţara, cu un program bine definit, şi o conducere unitară. In acest sens a avut loc convor­birea de eri dimineaţa între d-nii I. Maniu şi N. Iorga. împrejurările şi oamenii vor răs­punde aşteptărilor d-lui Maniu . Este ceea ce vom vedea. O nouă eră a tratativelor? Partidul naţional nu se angajează până la toamnă în nici un fel de aranjament politic D. I. Maniu partizan al reconstituirei partidului D. GENERAL AVERESCU D. IULIU MANIU SE CAUTA INSTIGATORII Am citit raportul căpitanului Mora­­riu. E o pagină de o simplistă imagi­naţie, o contribuţie de minte nevoiaşă la arsenalul de scuze, de explicaţii pe care se vor rezima încercările d-lui Octavian Goga de a justifica vărsarea sângelui nevinovat al ţăranilor români din comuna Ruşi. Fiindcă păcătoşii de valahi şi-au în­chipuit că le este şi lor îngăduit să meargă la vot cu chiote de entuziasm, în grupuri mari cu steaguri, cum defi­lau în rânduri compacte cu steaguri na­ţionale în cântecul revoluţionar al lui Rákoczy alegătorii unguri, căpitanul Morariu conform ordinilor primite a vărât, în glumă şi fără intenţii severe, câteva gloanţe în capul valahilor rebeli. Au putut muri 800.000 de Români spre a frânge o istorie masteră, s'au putut sfărâma hotarele nedreptăţii, dar nu s’a putut dărâma vechile privilegii maghiaro-săseşti, nici ridica iobagul valah alături de stăpânii lui de eri. Că­pitanul Morariu nu a făcut altceva de­cât să dea corectivul politic necesar minţilor valahe înfumurate, cu atât mai mult cu cât «în această ţară carnea de Român a fost totdeauna foarte ef­­tină», cum scria Bariţiu în «Istoria Transilvaniei». De altfel, căpitanul Mo­rariu a ţinut să nu apară ca un­ simplu diletant cu înclinări sanguinare ci ca un răsboinic în toată regula. Nu a fost numai o simplă pornire a ţăranilor, ci o luptă în toată regula, cu retragere şi consolidări de poziţie, cu înaintări în toată regula conform regulamentului de manevră şi luptă, în linie de trăgă­tori, etc. Vizibil reese tendinţa căpita­nului de a se prevala de un drept la decoraţie şi la înaintare. Cităm din textul raportului: «După vre-o 40 de minute de parla­­mentări, când se părea că s’au­­potolit, deodată mulţimea a izbucnit în stri­găte de: «înainte! Jos cu Domnii! Nu ne mai trebue notari, preoţi, învăţători! Nu mai voim să plătim dări! înainte orice s’ar întâmpla!» In faţa năvalei, jandarmii s'au retras, iar mulţimea după ei îi urmărea cu pietre, lovindu-i, dar nu grav. Căpitanul Morariu, plecând cu auto­mobilul a mai luat zece grăniceri de la localul de vot şi întărind rândurile jan­darmilor s’a întors în­spre mulţime în linie de trăgători şi i-a făcut front la vre­o "too metri de localul de vot, or­donând să tragă o salvă în aer. Văzând că nici după aceasta — con­tinuă textual căp. Morariu, — mulţimea nu se opreşte şi că prinsese doi soldaţi, pe care îi bătea şi striga către ceilalţi­­«Omorâţi-i şi luaţi-le armele!», am or­donat o a doua salvă în sus, în aer, să opresc mulţimea. M’ar fi găsit în situa­ţia de a da ordin să tragă la picioare, cu atât mai mult, cu cât strigau: «Pe ei, şi-aşa nu trag în noi!». Rezultatul a fost că s’au culcat la pământ şi văzând cu unu! din ei a fost rănit, s’au împrăştiat, fugind înapoi, iar jandarmii i-au urmărit, fără a mai trage. In urmă a mai fost găsit unul din cei ce fuseseră culcaţi, încetat din viaţă, având craniul perforat. Cel rănit avea o rană la şezut, apoi a fost bandajat şi trimis la spitalul judeţean din Deva, unde în aceeaşi zi a încetat din viaţă». Este foarte curios cum au putut avea­­­craniul perforat» şi «o rană la şezut» CITIŢI IN PAG. IV-as Guvernul îşi ameninţă prietenii evrei-ma­­ghiari cu expulsarea când distanţa dela care s-a tras a fost de 300 de metrii şi ordinul a fost să tragă la picioare. Cât de slab pregătiţi ar fi din punct de vedere al instrucţiei tragerii jandar­mii, totuşi nu se poate admite deviaţia dela picioare la perforarea craniului. Dar din declaraţia d-lui profesor uni­versitar Mironescu reese că «rana la şezut», de care vorbeşte în raportul lui căpitanul Morariu, era de fapt în spate, ceia ce schimbă situaţia. Oamenii s’au împrăştiat la prima salvă, fireşte cul­­cându-se la pământ sub impulsiunea fricei, ulterior a urmat exploatarea suc­cesului de panică obţinut şi vânătoarea de oameni a urmat. Căpitanul Morariu îndeplinea cu avânt consemnul. Cea mai uşoară ochire a raportului vădeşte crima săvârşită. însuşi cel vinovat îşi simte slaba apărare, de aceia se oferă cu toată căldura să întovărăşească pe pri­mul procuror în anchetă spre a-i da «tot concursul pentru a vedea cine sunt aceia, cari instigă populaţia şi o îm­pinge la revoltă». B­ată minte nevoiaşă a agentului executor! Instigatorii? Sunt pe banca ministe­rială. Când drapelul românesc este căl­cat în picioare, nu în sens figurat (ca­zul din gara Sfântul Gheorghe, unde steagul românesc a fost călcat în pi­cioare de un ungur institutor la o şcoală de stat), când pretutindeni mino­rităţile au prins curaj şi au devenit agresive, când imaginea neamului ro­mânesc, umilit, obidit e pretutindeni, când toate sunt provocate de un gu­vern de aventură, atunci ce nătâng mai vrea să caute instigatori? Să-și recitească d. Octavian Goga dra­ma sa .Domnul Notara­si va afla fără trudă și anchete inutile, instigatorii. Pan­fil Steîcaru Vineri II Iunie 1926 Franţa crizei politice Se vorbeşte de o nouă criză poli­tică franceză. Pentru a câta oară, dela 11 Mai 1924, când hasardul vo­tului universal şi campaniile presei revoluţionare împotriva d-lui Poin­caré, dădeau Franţei un parlament de majorităţi radical-socialiste ? Dela 11 Mai 1924, când triumfa de­magogia de stânga, când d. Leon Blum devenea unul din factorii ho­tărâtori ai situaţiei politice, acţiu­nea politicii franceze s’a risipit în fupte parlamentare sterile, în com­binaţii dela grup la grup, pentru asigurarea unei majorităţi precare. Franţa n’a izbutit astfel să aibă o politică financiară, dar a izbutit în schimb să aibă 6 guverne, prezida­te rând pe rând de Francois Mar­sai (o zi), Herriot (formaţia No. 1), Herriot (formaţia No. 2), Painlevé (formaţia No. 1), Painlevé (forma­ţia No. 2), Briand (echipa 1), Bri­­and (echipa 2) şi 7 miniştri de fi­nanţe: Francois Marsai, Clémentel, de Monzie, Caillaux, Painlevé, Lon­­cheur, Doumer şi Péret. In asemenea condiţiuni va înţele­ge oricine lipsa de stabilitate, lipsa de continuitate, care a prezidat ori­ce sforţare de reconstrucţie fran­ceză. De mai multe ori, dreapta şi mai cu seamă centrul, au preconizat o politică de concordie şi realizarea, în ediţie nouă, pe planul amenin­ţării financiare, a vechii politici de «uniune sacră». Toate ofertele de colaborare, ba­zate pe o reciprocă abdicare, au l­­uat însă din cauza grupului socia­list, intransigent şi reclamând rea­lizarea integrală a programului car­telist. In primul rând reforma fi­nanciară, dusă până la impozitul pe capital şi mărirea taxelor succeso­rale până la limita confiscării. In asemenea condiţiuni, ori cine va înţelege că unirea nu s’a putut face. Intransigenţa socialistă a mers însă până la a reclama un guvern exclusiv socialist, care nedispunând de majoritate parlamentară ar fi instituit, pur şi simplu o politică de dictatură roşie. Această atitudine, dublată de o serie întreagă de defecţiuni socia­liste la voturi importante, a ajuns să deschidă drumul unei ruperi a cartelului. Azi operaţiunea este un fapt consumat. Radicalii şi o parte din radicali-socialişti s’au despăr­ţit de vechii lor tovarăşi de luptă. Glorioasa Duminică electorală dela 11 Mai 1924 e o simplă reminiscenţă. In căutarea unei majorităţi sta­bile Briand pare să se orienteze spre centru, spre rămăşiţele, de alt­fel foarte numeroase ale Blocului Naţional (200 şi mai bine de depu­taţi) o colaborare între radicali şi această formaţiune ar da un guvern stabil, combătut numai de socialişti şi comunişti. Dacă această formulă e facilitată de atitudinea intransigentă a socia­liştilor, nu e mai puţin adevărat că şi vechiul Bloc Naţional şi-a pregă­tit posibilitatea unei reveniri la pu­tere, pe această cale de deplasare a majorităţii. Votul său a scăpat de mai multe ori guvernul de o răstur­nare, în chestiunile fiscale. Acelaş vot a permis mai cu sea­mă, lui Briand să continue opera­ţiunile militare în Maroc, pentru care socialiştii refuzau creditele ne­cesare. Sunt câte­va luni de când guver­nul cartelist a încetat să se spriji­ne pe o majoritate cartelistă şi sunt câte­va luni de când socialiştii au încetat să aparţină acestei ma­jorităţi. Situaţia de azi e făcută dar să faciliteze o întâlnire a radi­calilor şi a centrului. Va triumfa astfel politica preco­nizată, în sânul Blocului Naţional, de d. Maginot, care a prevăzut o ru­pere a cartelului şi o colaborare cu dreapta lui, Blocul Naţional deve­nind astfel da majorité de la majo­­rité». Telegramele nu ne dau deta­lii cine va prezida nona formaţinn® în caz de reuşită. E probabil însă că d. Briand, parlamentarul tuturor împăciuirilor va lua din nou, con­ducerea echipei guvernamentale. Eugen Titeanu -------Ivor MANIFESTAŢIILE ANTIROMANF.ŞTI DIN BULGARIA Precum la indivizi, aşa şi la po­poare, recunoştinţa nu poate creşte în umbra lipsei de caracter. Pri­vind trecutul în lumina purtării Bulgarilor faţă de noi, nu ne am făcut, niciodată, iluzii asupra sen­timentelor hrănite de ei, şi după războiu. De aceea recentele mani­festaţii cari au avut loc în toate centrele vecinilor de peste Dunăre, nu m­-au surprins. Mai ales că ne aşteptam, încă din ziua de 22 Mai, când s’a ţinut întrunirea din Plev­na, încheiată cu moţiune: «1. Se va discredita România in străinătate, prin propagandă. 2. Se vor realiza «tovărăşii» cu toate minorităţile din România în vederea unei lupte comune, împo­triva statului român. 3. Se va accelera trimiterea de bande de comitagii în Dobrogea. 4. Se vor organiza meetinguri de protestare împotriva «nelegiuiri­lor» româneşti». Aşa că aceste manifestaţii, fac parte din lanţul apucăturilor şi scopurilor, cari au dus, mai ieri, la ciocniri şi războae, de pe urma că­rora, Bulgarii numai cu profit nu s’au ales. Credeam, totuşi, că rezul­tatul a avut darul să facă să încol­ţească un grăunte de bun simţ şi de pricepere a situaţiei politice, dacă nu în massa populaţiei, cel puţin în pătura cultă a oficialită­ţii. Felul cum au decurs meetingu­­rile din 6 iunie denotă că oficiali­tatea n’a fost străină de pregătirea lor şi, mai mult, prezenţa la întru­niri a mai multor asociaţii oficiale a răspândit un puternic parfum de încurajare. Se ştia că se va manifesta contra României, a fost atacată România, a fost insultat poporul românesc, guvernul bulgar n’a făcut nici un gest de neaprobare. Curioasă con­cepţie politică trebue să aibă guver­nul d-lui Leapceff, în ce­ priveşte relaţiunile dintre Bulgaria şi Ro­mânia. Nu e nevoe de declaraţiuni oficiale ca să înţelegem încotro mer­ge politica Bulgariei. Bulgaria continuă să fie pradă agitatorilor refugiaţi din Macedo­nia şi Dobrogea cari fac şi desfac totul. Iar istoria ne arată că dacă recunoştinţa nu poate creşte în o­­gorul politic, e nevoe însă de acel grăunte, de simţ politic care ordo­nă desfiinţarea agitaţiilor ce nu­ fac decât să înăsprească relaţiunile dintre state. !! Şi noi nu vedem interesul Bulga­riei de a înăspri relaţiunile cu Ro­mânia, destul de delicate şi aşa prin acţiunea bandelor de comita­gii ce se trimit în Dobrogea, ca o recunoştinţă pentru sprijinul acor­dat în 1923 când a fost răsturnat guvernul lui Stambolisky şi când armata sârbă, concentrată la gra­niţă, de cu vreme, era gata să o­­cupe măcar minele de cărbuni. Dar când la Plevna, odată din belşug cu sânge românesc, s’a pu­tut vota acea moţiune, ce să mai vorbim de recunoştinţă?

Next