Cuvântul, iulie 1926 (Anul 3, nr. 494-520)

1926-07-22 / nr. 512

flNUl III Mo. 512. Redacția şi Administrația 4, STRADA SĂRINDAR: 4­­ .__­ 78/09 Administrația Telefon­­ ?8/10 Redacta Director politie: TITUS FNACOVICI Director: C. GONGGPOL ABONAMENTE IN TARA ...................................................600 lei Şase luni .. ................................................300. Trei luni .• •••••••■* •••« 1500 IN STRĂINĂTATE ...................................... 1200 lei ...................................................600 . Trei luni . CAZUL­ RAŞCANU O SIMPLA INTRODUCERE După Cuvântul aproape întreaga­ presă subliniază şi ea «cazul Răş­­canu». Confirmări din sferile miniştri­lor, — am pute­a adăuga chiar de la dânşii, — au întărit ştirile noas­tre. Regele a refuzat şi de data a­­ceasta să semneze decretul de nu­mire al generalului Răşcanu ca mi­nistru fără portofoliu cu delegaţie pentru Basarabia. Ni s’a spus că prezidentul consi­liului a intervenit la Bucureşti,­­ şi a mai alunecat o vorbă la Si­naia. Suveranul a rămas inflexibil. D. general Averescu n’a tras nici o consecinţă. Nu e un blam. Un prim-ministru nu se desparte de putere, spre a nu-şi abandona un laborator. Chiar dacă acesta e un prieten. Şi mai ales un om. Chiar dacă, într-o altă împrejurare, el, to­varăşul real, şi-a pus în joc carie­ra, perspective luminoase, presti­giul, poate însăşi persoana lui mo­rală, numai din solidaritate sufle­tească cu şeful său nedreptăţit... Cineva, odată, a părăsit o prezi­denţie de consiliu spre a nu-şi sacri­fica ministrul şi amicul cel mai de aproape. Dar acela era Carp! Şi mo­dul cum a fost plătit.... ministrul l-a lăsat pe el! — n’a putut să încuraje­ze pe cine ar mai fi vrut să în­cerce. Generalul Averescu nu s’a gândit o clipă. «Sentimentul în politică e o prostie». Am auzit căzând aceste vorbe reci, ca picăturile de ploae în­ghețată, iarna, — dintre atâtea bu­ze care se țuguise mai înainte în asi­gurări sentimentale, când interese anumite dictau un altfel de limbaj! Dar tocmai pentru asta am soco­tit un fel de datorie, de la cea din­tâi manifestare a ostracismului, ri­dicarea acestui «caz Răşcanu» la gravitatea îngrijitoare pe care o ce­rA fost o mare emoţie, de altfel foarte explicabilă: pentru prima oară un funcţionar public (demisia d-lui colonel Milcoveanu prefect de Dolj a fost o simplă formalitate în­deplinită după săvârşirea faptului pentru a uşura situaţia guvernului) pătrunzând în Cameră loveşte un deputat. Sar părea că nu este nici o inovaţie dat fiind tradiţiile parla­mentare ce au statornicit dreptul ne­discutat al reprezentanţilor naţiei să se păruiască şi să se bată cu o singură condiţie: trânta să fie în­tre cei investiţi cu imunitatea par­lamentară. In definitiv bătaia este o simplă transpunere pe planul fi­zic a tuturor controverselor abstrac­te, şi cum parlamentarismul este o controversă nesfârşită făcută pe so­coteala contribuabililor, adesea din exces de zel deputaţii (senatorii fi­ind mai toţi diabetici îşi menajează puterile) au şi controverse de pumni şi palme tot aşa de fireşti ca­ şi mi­cile atenţii faţă de mamele respec­tive. Chiar şi lovirea unui ministru de către un deputat nu este întru ni­mic prea nouă. In parlamentul fran­cez deputatul Syveron a plesnit 2 palme generalului André chiar în plină şedinţă. Era pe vremea aface­rii Dreyfus. Inovaţia rămâne deci întreagă cu tonel­ului Milcoveanu — prefect — fiindcă a lovit un deputat. Cel lovit, d. Citta Davilla, a înfăţişat Camerei­ cele două aspecte de agresiuni: un ultragiu personal a cărei satisfac­ţie îl priveşte şi un ultmann adus Camerei de a cărei demnitate răs­punde preşedinte ei. Convins, pre­şedintele Camerei s’a adresat par­chetului. D. Citta Davilla a ales ca­lea medievală a armelor și fiindcă nu vroia să reducă eșirea pe teren la o simplă parodie cu pistoale, a­­las spada. Colonelul Milcoveanu­ a avut presentimentul primejdiei și a căutat să ocolească riscul unui tă­­iuș de spadă, însă fatalitatea a fă­cut ca mâna delicioasă, mâna în con­flict cu codul penal să fie străpunsă. Deci conflictul dintre cei doi s’a li­chidat. Rămâne ultragiu adus Ca­merei. Prin nu se ştie ce subtilitate juridică parchetul şi-a declinat com­­petinţa şi a trimis afacerea cormdui II de armată, care prelungind, me­ditaţia penală a ajuns, se pare, la concluzia clasării întrucât se consi­deră că incidentul s-a petrecut între particulari şi a fost violat pe cale de duel. Dar reclamaţia a fost făcută de cameră a cărui prestigiu a fost profund lovit? Parchetul a finut în arest preven­tiv pe Mihail Condruş pentru că a­­ultragiat fălcile frigorifere ale d-lui Manolescu Strunga, şi tot parchetul de Ilfov a socotit pe Gogu George­­scu drept inviolabil atunci când a trimis la Văcăreşti pe cei câţiva te­nori în controversă de palme cu di­rijorul lor, justiţia însă consideră parlamentul în afară de sfera auto­rităţii ei de a sancţiona pe cei rari îl ultragiază. Se mai îndoieşte cine­va când afirmăm că parlamentaris­mul este perimat în conştiinţa ace­stei ţări? Concluzia logică: nici un deputat nu se mai poate prevala de apăra­rea legilor, căci fiecare este un ana­dinea prietenilor, «Don»? eris felixi cronism. Atunci«... mul­tos numerabis aiuiuos», — ade-‘ Pamfil Şeicaru prezintă. E timpul ca lumea să ştie adevă­rul, — şi naţia să judece. A! Nu-mi fac nici o iluzie. N’am vorbit poa­te odată, de când ne-am separat po­liticeşte, cu fostul ministru de răz­boi. Nu ştiu dacă destăinuirile ce le voi face, nu ne vor deservi pe a­­mândoi, îmi este aşa de indiferent! Cât pentru dânsul, bănuesc că a ex­perimentat în deajuns formula de “laşitate închisă în «cumintele» per­cept: «capul plecat sabia nu’l taie!», — spre a nu se fi convins de inexac­titatea ei penibilă. E cu atât mai necesar ca măscile să cază, cu cât, acei Sparafucile ai asasinatelor morale, — e vorba de domnii liberali, — s’au şi grăbit să pue în exerciţiu vapori­zatorul ca­lomniei şi al otravei în jurul nouei înlăturări a generalului Răşcanu, dela satisfacţia la care are dreptul, şi este atât de vrednic să o aibă... Nu... Liberalii ştiau că generalul Averescu n’a trădat, când au făcut să se publice prin d. Victor Anto­­nescu, pe atunci ministrul ţărei la Paris, acel mizerabil articol din Le Temps, plătit cu cincizeci de mii de franci din banii statului, — și prin care conducătorul de oștire care a fost comandantul armatei II-a din Moldova, era tratat ca un condo­­tier, gata să predea în mâinile ger­manilor misiunea franceză care­­pleca din România. A fost o infamie cu bună ştiinţă, aruncând o lumină dureroasă asu­­rbra groaznicei patimi care desono­­rează luptele politice dintre oameni şi nam­i­dele ţârei. Tot astfel liberalii ştiu că gene­ralul Răşcanu, ministru de război, n’a­re să se ruşineze de «felul cum a condus» acel departament, nici de aşa zisele «afaceri suspecte» care s’ar fi realizat acolo,­­ lăsând «în opinia publică impresia» că a deve­nit «imposibilă» numirea d-sale, fie chiar într’un post ca acela pe care îl deţine cu atâta autoritate, com­­petinţa şi talent fostul secretar al d-lui C. Stere. Şi ceea ce liberalii cunosc şi mai bine, or cât ar fi de dificilă deviza socratică «Cunoaşte-te pe tine în­­su­ţi», e că în realitate, afacerile cele mai murdare, samsariâcurile cele mai cinice, — şi îmbogăţirile cele mai scandaloase nu numai nu fac «imposibilă» ascensiunea la dem­nitatea de ministru, — dar, dimpo­trivă, par că o consfinţesc într’o prerogativă permanentă şi autori­tară. Dintre toate protestările pu­blicate în privinţa ororilor electo­rale făptuite în Basarabia, intervie­vul d-lui Tancred Constantinescu, candidatul căzut de la Lăpuşna, a­v­ee mai mult accentele unei nobile indignări. Dar să nu mai insistăm. In definitiv, cu sau fără voia ge­neralului Răşcanu, în jurul căruia poate iarăşi se va fi rănit solicitu-vărul întreg, d­ar şi hotărât, va fi citit aci. Nu e vorba numai de un om ne­dreptăţit. Ce înseamnă unul, or cine ar fi el, în furnicarul politicocraţiei, unde teoria inexistenţei indispensa­bilului, aşa de surâzătoare nepregă­­tirei insolente, crează tot mai mult dogma mediocraţiei necesare ! «Cazul Răşcanu» îşi înalţă trista notorietate deasupra unei injustiţii izolate, spre a exemplifica o stare politică și un proces moral... Desbaterea lui va începe din nu­mărul de mâine. PARLAMENTARISMUL ESTE PERIMAT C. Gongopol -CO­ D. GENERAL RASCANU -------xxoxx------­ «Cuvântul» începe o anchetă asu­pra unei probleme extrem de deli­cate şi de importantă, — a Concor­datului cu Vaticanul — problemă în care interese religioase şi politice naţionale se îmbină într’o compli­cată ţesătură cu concepţiile şi cu interesele momentane ale diferitelor partide politice, ba chiar cu ale di­feriţilor oameni politici din cadrul aceloraş partide. Ancheta «Cuvântului» nu va privi problema Concordatului în sine, ci diversele faze prin care a trecut — sub unghiu politic — expuse în treacăt, şi va insista mai mult asu­pra unor complicaţiuni la care dă ea loc în prezent, — printr’o cioc­nire de concepţii şi interese politice. Regele şi Concordatul Tratativele pentru un Concordat cu Vaticanul au început imediat du­pă războiu, sub guvernul Averes­cu din 1920, — fuseseră «entamate» chiar ceva mai de­vreme, — sub mi­nisteriatului lui Take Ionescu la Externe şi­ al d-lui Goga la Culte şi Arte, — atât din interesul politic şi religios al bisericii şi Statului ro­mân, din necesitatea de-a se da un Statut definitiv catolicismului din România, — CAT SI DIN DORIN­ŢA VATICANULUI EXPRIMATA REGELUI CU FIECARE PRILEJ PE CARE-L AVEAU NUNŢII PA­PALI LA BUCUREŞTI,­­ §7 ÎN­SUȘITĂ DE REGELE FERDI­NAND. Astfel au început tratativele pen­tru Concordatul cu Vaticanul în REGELE FERDINAND 1920 și­ au continuat de atunci, proape neîntrerupt. Douăsprezece proecte de Concordat Prin căderea guvernului Averes­cu, în 1921, intenţia încheeri unui concordat a fost însuşită de guver­nul Brătianu. '• ■ I Complexitatea problemelor de ordin politic cu care Concordatul avea o directă şi delicată contingenţă fă­cuse ca proectul negociat sub gu­vernul Averescu să fie de mai mul­te ori schimbat, — şi finalmente să rămână tot proect. Un al treilea om­ al patrulea, în formă, a fost acela pentru care au fost reluate tratati­vele de către d-nii Duca şi Lape­­datu, întâiu prin ministrul Penes­­cu dela Vatican, apoi printr’o comi­­siune specială a ministerului Cul­telor şi rezultatul tratativelor dela Roma şi Bucureşti au fost că timp de patru ani s’au întocmit nu mai puţin de alte opt proecte — şi Con­cordatul tot na fost semnat. De se făcea, se desfăcea, se refă­cea. — Concordatul ajunsese o ade­­vărată t­ămase a Penelopei». Vizita oficială a Suveranului la Quirînal și Vatican, sub guvernul Brătianu, fiind contramandată. — Concordatul, a cărui semnare ar fi fost de supremă actualitate atunci putuse suferi noul amânări. • "'Venirea guvernului Averescu a redeschis chestiunea, Kvj rxpri­mându-şi din nou dorința de­ a se sfârși tratativele cu Vaticanul, prin semnarea Concordatului... Alt. ANCHETE POLITICE Concordatul cu Vaticanul Cămaşa Penelopol. Tratativele a trei guverne. Regele și Concordatul. I. a- Timpul din urmă ne dă din ce în ce mai mult elemente de judecată asupra diferitelor forme de guver­nământ. Avem în momentul­ de faţă în Europa o colecţie de sisteme de guvernare cum nu cred că a fost dat să se întâlnească în altă epocă. Anglia are parlament bun, cu o majoritate burgheză, puternică şi omogenă şi o organizare sindicală la înălţime. Italia un guvern dictatorial bun, liber consimţit de naţie, şi cu o or­ganizaţie sindicală puternică orga­nizată însă în vederea producţiei, nu pe baza luptei între clasele pro­ducătoare. Cum reacţionează aceste două or­ganisme bune, faţă de problema capitală a producţiei de după răz­boiu . ostenirea obiectului fabricat prin sporirea orelor de lucru, fără mărirea de salariu ? In ultima a­­naliză aceasta este problema de azi a producţiei, după cum exploata­rea neomenească a lucrătorului de către capitalist a fost problema ca­pitală a producţiei în a doua ju­mătate a secolului al nouăspreze­celea. Industriile nu se pot menţine din cauză că la salariile actuale lu­crătorul nu dă echivalentul în mun­că, prin opoziţie cu aceea ce se în­tâmpla în ultimii 59 de ani de din­­nainte de războiu, când aproape toată prosperitatea industrială se baza pe foamea lucrătorului. Nu vo este nimeni să revie la situaţia de dinainte de războiu, dar cere toată lumea ca pentru salariul de, azi care-î asigură existenţa, lucrătorul să muncească 9 ore pe zi în loc de 8, sau să dea 8 ore de lucru în mina în loc de 7. Conflictul minier în Anglia are la bară această problemă, compli­cată din nefericire şi cu perfecţio­narea utilajului. Rezultatul se cu­noaşte­­ întâi încercarea sindicate­lor de a lua conducerea statului u­­tilizând greva generală. Cu o aşe­zare burgheză mai puţin trainică şi cu o reacţions mai puţin energi­că şi din partea guvernului şi a populaţiei engleze, încercarea ar fi reuşit şi în l­ocul parlamentului am fi văzut întronată domnia sin­dicatelor. Lovitura politică nereuşind, azi se dă lupta pe terenul strict al con­flictelor de muncă. Parlamentul a votat 8 ore de lucru în mină, sindi­catele minierilor refuză să se su­pună. Ele cer ca deficitele între­prinderilor miniere să fie acoperite din bugetul statului. Între timp d. Mussolini edictează 9 ore de lucru în toată industria italiană. Sindicatele lucrătorilor ac­ceptă acest sacrificiu pentru pro­ducţia ţării. Intre o dictatură liber consim­ţită şi exercitată de un adevărat, dictator şi un parlament bun, a­­vantajul este sigur de partea dicta­turii. E greu să găseşti un dictator bun ? Desigur. Dar ce aşezare de stat, ce tradiţie şi cât Unt» de edu­caţie civică este necesară pentru a putea obţine un parlament bun ? Un parlament bun expresiune a faimoasei democraţii revine tot la o tiranie, tot la o dictatură a unei minorităţi asupra restului popula­­ţiei. Un parlament bun trebue să poseadă o majoritate omogenă, care nu poate fi decât expresia u­­nei minorităţi, căci statele cu par­tide mari şi puternice devin din ce în ce mai rari. Fatal, curentele de idei ,şi ambiţiile ambele produse ale democraţiei, au efectul de a prezenta alegătorii împărţiţi în grupări mici, nu în partide mari, ci atunci însuşi modul de consti­tuire a reprezentanţii, trebue să protejeze gruparea cea mai avanta­jată de sufragii, dar care în reali­tate este o minoritate. Practica par­lamentară ne probează în cele mai puternice majorităţi parlamenta­re expresia a abia 35 la sută din a­­legători. Cum este atunci guvernul democratic, expresia voinţii liber exprimate a majorităţii naţiei ? Gu­vernul democratic se bazează pe o minciună legală. Iar când parla­mentul este în adevăr reprezen­tanţa micilor grupări, atunci avem specimene de parlamente ca cel francez de azi sau ca cel Italian de dinainte de epoca mussoliniană. Caracteristica guvernelor expre­­siune a unor astfel de parlamente este Inacţiunea. Guvernul este com­­ins din reprezentanţi ai grupări­lor cu idei atât de deosebite, încât nici o legiuire nu poate fi întocmi­tă, nici o măsură în conducerea statului nu poate fi luată. Urmarea este dictatura, de acela istoria este un şir nesfârșit de vic­torii democratice. Poporul luptă neutru a pune mâna pe conducere de la care se înlătură singur prin incapacitate. Când dictatura însamnă Musso­lini, este o fericire, dar aceasta se întâmplă foarte rar. Dictatura în­­weh eele de mai multe ori Primo de Rivera sau Pangalos. Pentru a nu ajunge aci, parla­mentele ar trebui să acorde de a nă­roc puteri dictatoriale guver­nului sau șefului statului, în ches­tiunile mari. Exemplul parlamen­tul­ul belgian care a oferit dictatu­ra financiară Regelui, trebue refl unt. D. Herriot care a împiedicat a­cordarea puterilor dictatoriale gu­vernului Drîand, a probat că nu este natriot și că nu­re simț poli­tic. Pe baza «drepturilor Camerei» nu se împiedică regenerarea unui stat, oricât de sacrosante ar fi cele drepturi. Orice aşezare omenească are slă­biciunile ei. Cuminţenia ar fi că tocmai cei ce susţin o anumită şezare să-i recunoască defectele şi să le evite consecinţele, pentru ca aşezarea să poată dăinui. Tiftus Enacovici Criza iudaismului -00-Ce crede Julien Weill*) Există o părere, a cărui cel mai strălucit reprezentant a fost James Darmesteter, după care iudeul nu ar fi decât un fel de «docteur de l’incrédule», adică un spirit dizol­vant pur și simplu, «revoltat înnăs­cut, liberator anarhist sau bolșe­vic», elemnt negator şi sterp. O a­­semenea înţelegere este însă desmin­ţită de istorie. Plăcerea satanică de a distruge este o perversitate din do­meniul posibilităţilor. Cu greu însă se poate admite că un popor care trăeşte în formele lui specifice de câteva mii de ani, din viaţa căruia a ieşit «vechiul testament», din rân­durile căruia s’a ridicat Cristos­•) Vezi şi «Cuvântul din 18/VII/026, de NAE IONESCU Dumnezeul întrupat, nu este decât un neam de posedaţi, a căror singu­ră raţiune de a fi e doar dorinţa de a zice «nu»! Şi putinţa de a di­zolva lumea creştină, pregătind moartea pământului. Ofensiva iu­daică este­­ în felul ei constructi­vă, și aci intervine o a doua pro­blemă însemnată pe care o pune cartea lui Weill. Iudaismul nu a fost numai opo­­ziția seacă făcută creștinismului, ci apărarea unei doctrine proprii, care se crede chemată să regenereze lumea. Evident, nu de azi pe mâine. O activitate a cărui cel mai de sea­mă resort este instaurarea domniei unui dumnezeu, nu este grăbită şi nu socoteşte cu anii. Poate nici cu veacurile. Suntem siliţi să mărtu­risim că punctul de vedere al lui Weill este impresionant. Iudaismul, ca spirit, a făcut cuceriri pozitive în lagărul creştin. Prin el anume a fost posibilă «evoluţia cont­empo­­­rană a protestantismului către ni­­­şte formule de credinţă din ce în «ce mai apropiate de profetismul «simplu şi grandios al vechiului tes­­tament. Nu tinde oare protestan­­­tismul, în fracţiunile lui înaintate, «să se constitue într’un fel de libe­­­ră-cugetare mistică şi religioasă, «degajând rolul lui Isus de orice «concepţie iraţională, văzând în el «nu pe Fiul coetern Tatălui, ci nu­­­mai pe modelul conştinţelor, cel «mai mare dintre profeţi sau din­tre păstorii de sufletel» Sigur că da. Lucrurile astea aşa sunt, cu a­­tât mai mult cu cât un Weill le-a gândit pentru întâia oară, ci ele s’a« ivit ca un ghimpe de îndoială în sufletele atâtor creştini. întrebarea este însă, cari sunt li­mitele de expansiune, şi car­ posi­bilităţile de realizare desăvârşită ale iudaismului! Lucrarea de care ne ocupăm e mai de­grabă optimistă. Ea consta­tă că după ridicarea bisericii creş­tine, atitudinea acesteia faţă de iu­daism nu a fost unitară; pe de o parte noua legătură cu Dumnezeu trebuia să fie împlinirea, desăvâr­şirea legii celei vechi; pe de alta închinătorii legii vechi erau lăsaţi — în cazul cel mai fericit — pro­priei lor decadenţe. Numai că de fapt viaţa nu s’a retras din iuda­ism, el şi-a avut timpul lui de stră­lucire, şi continuă să aibe un vii­tor de îndată ce creştinismul nu l-a putut reduce. Dar prezentul? Pen­tru prezent pretenţiile iudaismului nu pot fi prea mari. De­oarece el este în criză. Asemenea momente critice a mai avut iudaismul, dacă nu am rea­minti decât ofensiva creştinismului. Dar este o deosebire. Căci pe când crizele anterioare procedau din­­tr’un exces de viaţă a duşmanilor din afară iudaismului, cea de astă­zi îşi are origina în slăbici­unea internă a sinagogei. Noi am spus că, din punctul de vedre al iudais­mului, crizele din trecut erau pre­ferabile celei de astăzi; atunci se ajungea la încordare, oţelire, exal­tare a forţelor proprii, astăzi rezul­tatele nu ar putea fi decât o amor­ţire, decolorare, neutralizare. Istoriceşte, pentru iudaismul a­­pusean, criza modernă îşi are ori­ginile în opera de emancipare a re­voluţiei franceze. In adevăr admi­terea evreilor în societatea france­ză «ca parte integrantă» a naţiune­ a redus iudaismul la proporţiile li­nei simule confesiuni religioase, proresată acasă sau la sinagogă. Dar este evident că integrarea noui­lor cetăţeni în viaţa publică, adan­­area lor la viaţa naţională, exerci­tarea nouilor lor drepturi civice şi îndatoriri politice şi patriotice, nu au întârziat să atace însăşi conşti­inţa lor religioasă. livrei­­­cian într’o oarecare mă sa (Citiți continuare în pag. II-a). Modificarea constituţiunii polo­neze din 1921 preocupă foarte mult toate păturile sociale şi politice din Polonia. Interesul ce se dă este ex­plicabil. Este şi în necesitatea ace­stei reforme o recunoaştere a cri­zei parlamentarismului de care nu este ferită nici Polonia. Guvernul a şi elaborat un proect de lege menit să modifice şi să com­pleeteze vechea constituţie, preci­zând art. 25 din constituţie care sti­pulează raporturile preşedintelui de republică cu parlamentul. O co­­misiune parlamentară a şi luat în discuţie acest proect. Vom exclude stipulaţiunile ce prevăd numai acti­vitatea Camerei spre a arăta pute­rile ce se dau preşedintelui în legă­ură cu dieta. Astfel, dacă în răstimpul celor două sesiuni ordinare, Dieta nu va vota bugetul, preşedintele republi­cei îl va promulga printr’un decret lege. După propunerea guvernului, pre­şedintele va putea să dispue de cele două camere: dieta şi senatul. Preşedintele va avea drept de ve­to faţă de legile votate de parla­ment. Dacă însă la a doua citire, parlamentul le va vota iarăşi fără nici o modificare preşedintele va trebui să le confirme şi să le pro­mulge. Pe toată durata când parlamentul nu va funcţiona, fie în vacanţă, fie cauza dizolvării, preşedintele republicei va putea să dea decrete legi, cari vor trebui supuse spre vo­tare parlamentului în cele cinci­sprezece zile ce vor urma deschi­derii. Decretele-legi nu vor putea însă să atingă constituţia, bugetul, prin­cipiile autorităţii autonome, conţin contul trupelor, declarări de război împrumuturi, legea asupra tribuna­lului statului şi acordurile interna­ţionale. Faţă de situaţia creată prin lo­vitura de stat, partidele trebuiau să găsească foarte naturală această midifcare, care răpeşte din dreptu­rile lor parlamentare, spre a le a­­corda preşedintelui de republică. Dar şi aci asistăm la divergenţele de vederi şi la prăpastia creată în­tre dreapţa şi stânga. Dreapta apro­bă aceste modificări şi pretinde ca ele să fie mai adânci, cuprinzând şi reforma electorală. Socialiştii şi stânga radicală — ca o dovadă că lovitura din Maiu dată de socialistul Pilsudschi, nu le-a fost l­0 plac — se arată protiv­­nici. Partidul «Piast» cere desfiinţarea reprezentării proporţionale iar drep­tul de vot să fie acordat cetăţenilor începând dela vârsta de 21 ani, cum stipulează actuala lege. Acest păr­ţi­­ mai propune ca Dieta să fie o­­bligată să discute bugetul în ter­­de cinci luni: dacă termenul s’ar depăşi preşedintele să aibă drept de a promulga bugetul votat de Senat, dreptul ar înceta dacă­ Toleta îi va vota în a treia citire. Punctul de vedere al «Plaştilor» restrânge în multe părţi dreptul preşedintelui de a emite decrete­­legi. Partidul naţional-creştin, propu­ne ca limita de vârstă acordând drept de vot să fie urcată la două­zeci şi cinci de ani, iar acea a drep­tului de eligibilitate la treizeci de ani. Mai propune ca dizolvarea Di­etei să fie hotărîtă cu jumătatea voturilor din Senat, care ar putea să funcţioneze chiar când Dieta este dizolvată. Tot acest partid cere ca preşedintele republicei să aibe drep­tul de a numi senatori din repre­zentanţii clerului şi ai lumii ştiin­ţifice şi economice-­In fine partidul populist radical al «Wyzwoleniei» aporbă în princi­piu modificarea constituţiei şi lăr­girea drepturilor preşedintelui, in­sistând ca decretele-legi să nu poată fi date asupra chestiunilor stipu­late mai sus. Din cele de mai sus reese că mai toate partidele politice polone simt necesitatea de a se acorda președin­telui de republică drepturi cari să-l facă într’adevăr șeful statului, însă nu se pot desbăra de ideologia lor politică, ce, din activitatea de până acum s’a dovedit stearpă ca reali­zări. Lovitura de stat a lui Pilsudski va aduce deci o întărire a presti­giului preşedintelui republicei că­ruia i se va da putinţa să fie în a­­devăr un şef de stat, şi nu o mario­netă ale cărei sfori se trăgeau pâ­nă acum în culoarele Dietei. -xxoxx- GHINIONUL D-LUI P.C. CUIB D. A. C. Cuza n’are noroc în poli­tică. S’ar zice că un pact de neagre­siune e de mult încheiat între dom­nul Dumnezeul nostru şi lehova ur­maşilor lui Abraham. Tributarii a­­cestei înţelegeri sunt emisari regio­nali româneşti fără delegaţia ofi­cială ai celor doi şefi. Căci şi pe aiurea se cam întâmplă ca în România. Astfel când d. Filderman pleacă în misiune pentru cauza «naţiei a­­lese-h, chiar dacă nu se întoarce cu buzunarele goale, acest distins băr­bat, vrednic descendent al rasei, nu concepe un asemenea vid, — în orice caz găseşte pe consângenii săi din România într’o situaţie şi mai pu­ţin mulţumitoare. Astfel pe când d. Filderman călă­tora spre lumea nouă, Liga­ antise­mită repurta adi succese electorale neaşteptate. In acelaş timp de câte ori d. Cu­za reuşeşte să-şi agonisească o gru­pare mai organizată care să se ma­nifeste efectiv, a doua zi după suc­ces partidul se distramă. In 1919 d-nii Cuza şi lorga şefi cordiali ai partidului naţionalist-de­mocrat, cu cea mai pronunţată ten­dinţă antisemită au intrat în Came­ra, împreună cu d. Zelea Codreanu şi alţi incnorabili partizani. Din primele zile însă d-nii Iorga şi Cuza s’au certat, s’au dat în spec­tacol, şi-au revendicat adevărata stă­pânire a partidului, — şi în cele din urmă d. Cuza a fost bătut la alege­rile generale următoare împreună cu d. Zelea Codreanu şi ceilalţi ine­­narabili. A trebuit ca d. Argetoianu să-l a­­leagă la Teaca, ca sabia lui Da­’ mocles-Cuza să atârne din nou, in Camera averescană din 1920 deasu­pra capului d-lor Tirelsohn, Pisti­­ner, Blumenfeld şi etc. Acum, d. Cuza cu patrusprezece membri ai noului său partid, L. A. N. C., — şi fireşte însoţit de inmna­­rabilul său Zelea, intră triumfător în Cameră. Nu-şi dă numai aere de şef, ci se şi proclamă al doilea par­tid de doctrină, program şi guver­nământ. Majoritatea îi aclamă dis­cursul şi primul ministru felicită cel dintâi pe oratorul, care a făcut din: «Jos jidanii!», strigătul ce tre­bue să prăbuşească zidurile Jeriho­­nului modern. Ce folosi A doua zi, «partidul» d-lui Cuza se răzvrăteşte împotriva d-sale, votează contra indicaţiilor «şefului» şi «horribile dietu et au­­r­itu», însuşi inenarabilul Zelea, a ri­dicat steagul răzmeriţei, vrând să răstoarne, miniatură de Titan, pe Jupiter-antisemitul. Astfel «mişcarea» d-lui Cuza e a­­meninţată să se imobilizeze iarăşi din cauza incapacităţei de a se dis­ciplina şi a se conduce. Arsenie Joi 22 Iulie 1926

Next