Cuvântul, iulie 1926 (Anul 3, nr. 494-520)
1926-07-22 / nr. 512
flNUl III Mo. 512. Redacția şi Administrația 4, STRADA SĂRINDAR: 4 .__ 78/09 Administrația Telefon ?8/10 Redacta Director politie: TITUS FNACOVICI Director: C. GONGGPOL ABONAMENTE IN TARA ...................................................600 lei Şase luni .. ................................................300. Trei luni .• •••••••■* •••« 1500 IN STRĂINĂTATE ...................................... 1200 lei ...................................................600 . Trei luni . CAZUL RAŞCANU O SIMPLA INTRODUCERE După Cuvântul aproape întreaga presă subliniază şi ea «cazul Răşcanu». Confirmări din sferile miniştrilor, — am putea adăuga chiar de la dânşii, — au întărit ştirile noastre. Regele a refuzat şi de data aceasta să semneze decretul de numire al generalului Răşcanu ca ministru fără portofoliu cu delegaţie pentru Basarabia. Ni s’a spus că prezidentul consiliului a intervenit la Bucureşti, şi a mai alunecat o vorbă la Sinaia. Suveranul a rămas inflexibil. D. general Averescu n’a tras nici o consecinţă. Nu e un blam. Un prim-ministru nu se desparte de putere, spre a nu-şi abandona un laborator. Chiar dacă acesta e un prieten. Şi mai ales un om. Chiar dacă, într-o altă împrejurare, el, tovarăşul real, şi-a pus în joc cariera, perspective luminoase, prestigiul, poate însăşi persoana lui morală, numai din solidaritate sufletească cu şeful său nedreptăţit... Cineva, odată, a părăsit o prezidenţie de consiliu spre a nu-şi sacrifica ministrul şi amicul cel mai de aproape. Dar acela era Carp! Şi modul cum a fost plătit.... ministrul l-a lăsat pe el! — n’a putut să încurajeze pe cine ar mai fi vrut să încerce. Generalul Averescu nu s’a gândit o clipă. «Sentimentul în politică e o prostie». Am auzit căzând aceste vorbe reci, ca picăturile de ploae înghețată, iarna, — dintre atâtea buze care se țuguise mai înainte în asigurări sentimentale, când interese anumite dictau un altfel de limbaj! Dar tocmai pentru asta am socotit un fel de datorie, de la cea dintâi manifestare a ostracismului, ridicarea acestui «caz Răşcanu» la gravitatea îngrijitoare pe care o cerA fost o mare emoţie, de altfel foarte explicabilă: pentru prima oară un funcţionar public (demisia d-lui colonel Milcoveanu prefect de Dolj a fost o simplă formalitate îndeplinită după săvârşirea faptului pentru a uşura situaţia guvernului) pătrunzând în Cameră loveşte un deputat. Sar părea că nu este nici o inovaţie dat fiind tradiţiile parlamentare ce au statornicit dreptul nediscutat al reprezentanţilor naţiei să se păruiască şi să se bată cu o singură condiţie: trânta să fie între cei investiţi cu imunitatea parlamentară. In definitiv bătaia este o simplă transpunere pe planul fizic a tuturor controverselor abstracte, şi cum parlamentarismul este o controversă nesfârşită făcută pe socoteala contribuabililor, adesea din exces de zel deputaţii (senatorii fiind mai toţi diabetici îşi menajează puterile) au şi controverse de pumni şi palme tot aşa de fireşti ca şi micile atenţii faţă de mamele respective. Chiar şi lovirea unui ministru de către un deputat nu este întru nimic prea nouă. In parlamentul francez deputatul Syveron a plesnit 2 palme generalului André chiar în plină şedinţă. Era pe vremea afacerii Dreyfus. Inovaţia rămâne deci întreagă cu tonelului Milcoveanu — prefect — fiindcă a lovit un deputat. Cel lovit, d. Citta Davilla, a înfăţişat Camerei cele două aspecte de agresiuni: un ultragiu personal a cărei satisfacţie îl priveşte şi un ultmann adus Camerei de a cărei demnitate răspunde preşedinte ei. Convins, preşedintele Camerei s’a adresat parchetului. D. Citta Davilla a ales calea medievală a armelor și fiindcă nu vroia să reducă eșirea pe teren la o simplă parodie cu pistoale, alas spada. Colonelul Milcoveanu a avut presentimentul primejdiei și a căutat să ocolească riscul unui tăiuș de spadă, însă fatalitatea a făcut ca mâna delicioasă, mâna în conflict cu codul penal să fie străpunsă. Deci conflictul dintre cei doi s’a lichidat. Rămâne ultragiu adus Camerei. Prin nu se ştie ce subtilitate juridică parchetul şi-a declinat competinţa şi a trimis afacerea cormdui II de armată, care prelungind, meditaţia penală a ajuns, se pare, la concluzia clasării întrucât se consideră că incidentul s-a petrecut între particulari şi a fost violat pe cale de duel. Dar reclamaţia a fost făcută de cameră a cărui prestigiu a fost profund lovit? Parchetul a finut în arest preventiv pe Mihail Condruş pentru că aultragiat fălcile frigorifere ale d-lui Manolescu Strunga, şi tot parchetul de Ilfov a socotit pe Gogu Georgescu drept inviolabil atunci când a trimis la Văcăreşti pe cei câţiva tenori în controversă de palme cu dirijorul lor, justiţia însă consideră parlamentul în afară de sfera autorităţii ei de a sancţiona pe cei rari îl ultragiază. Se mai îndoieşte cineva când afirmăm că parlamentarismul este perimat în conştiinţa acestei ţări? Concluzia logică: nici un deputat nu se mai poate prevala de apărarea legilor, căci fiecare este un anadinea prietenilor, «Don»? eris felixi cronism. Atunci«... multos numerabis aiuiuos», — ade-‘ Pamfil Şeicaru prezintă. E timpul ca lumea să ştie adevărul, — şi naţia să judece. A! Nu-mi fac nici o iluzie. N’am vorbit poate odată, de când ne-am separat politiceşte, cu fostul ministru de război. Nu ştiu dacă destăinuirile ce le voi face, nu ne vor deservi pe amândoi, îmi este aşa de indiferent! Cât pentru dânsul, bănuesc că a experimentat în deajuns formula de “laşitate închisă în «cumintele» percept: «capul plecat sabia nu’l taie!», — spre a nu se fi convins de inexactitatea ei penibilă. E cu atât mai necesar ca măscile să cază, cu cât, acei Sparafucile ai asasinatelor morale, — e vorba de domnii liberali, — s’au şi grăbit să pue în exerciţiu vaporizatorul calomniei şi al otravei în jurul nouei înlăturări a generalului Răşcanu, dela satisfacţia la care are dreptul, şi este atât de vrednic să o aibă... Nu... Liberalii ştiau că generalul Averescu n’a trădat, când au făcut să se publice prin d. Victor Antonescu, pe atunci ministrul ţărei la Paris, acel mizerabil articol din Le Temps, plătit cu cincizeci de mii de franci din banii statului, — și prin care conducătorul de oștire care a fost comandantul armatei II-a din Moldova, era tratat ca un condotier, gata să predea în mâinile germanilor misiunea franceză carepleca din România. A fost o infamie cu bună ştiinţă, aruncând o lumină dureroasă asurbra groaznicei patimi care desonorează luptele politice dintre oameni şi namidele ţârei. Tot astfel liberalii ştiu că generalul Răşcanu, ministru de război, n’are să se ruşineze de «felul cum a condus» acel departament, nici de aşa zisele «afaceri suspecte» care s’ar fi realizat acolo, lăsând «în opinia publică impresia» că a devenit «imposibilă» numirea d-sale, fie chiar într’un post ca acela pe care îl deţine cu atâta autoritate, competinţa şi talent fostul secretar al d-lui C. Stere. Şi ceea ce liberalii cunosc şi mai bine, or cât ar fi de dificilă deviza socratică «Cunoaşte-te pe tine însuţi», e că în realitate, afacerile cele mai murdare, samsariâcurile cele mai cinice, — şi îmbogăţirile cele mai scandaloase nu numai nu fac «imposibilă» ascensiunea la demnitatea de ministru, — dar, dimpotrivă, par că o consfinţesc într’o prerogativă permanentă şi autoritară. Dintre toate protestările publicate în privinţa ororilor electorale făptuite în Basarabia, intervievul d-lui Tancred Constantinescu, candidatul căzut de la Lăpuşna, avee mai mult accentele unei nobile indignări. Dar să nu mai insistăm. In definitiv, cu sau fără voia generalului Răşcanu, în jurul căruia poate iarăşi se va fi rănit solicitu-vărul întreg, dar şi hotărât, va fi citit aci. Nu e vorba numai de un om nedreptăţit. Ce înseamnă unul, or cine ar fi el, în furnicarul politicocraţiei, unde teoria inexistenţei indispensabilului, aşa de surâzătoare nepregătirei insolente, crează tot mai mult dogma mediocraţiei necesare ! «Cazul Răşcanu» îşi înalţă trista notorietate deasupra unei injustiţii izolate, spre a exemplifica o stare politică și un proces moral... Desbaterea lui va începe din numărul de mâine. PARLAMENTARISMUL ESTE PERIMAT C. Gongopol -CO D. GENERAL RASCANU -------xxoxx------ «Cuvântul» începe o anchetă asupra unei probleme extrem de delicate şi de importantă, — a Concordatului cu Vaticanul — problemă în care interese religioase şi politice naţionale se îmbină într’o complicată ţesătură cu concepţiile şi cu interesele momentane ale diferitelor partide politice, ba chiar cu ale diferiţilor oameni politici din cadrul aceloraş partide. Ancheta «Cuvântului» nu va privi problema Concordatului în sine, ci diversele faze prin care a trecut — sub unghiu politic — expuse în treacăt, şi va insista mai mult asupra unor complicaţiuni la care dă ea loc în prezent, — printr’o ciocnire de concepţii şi interese politice. Regele şi Concordatul Tratativele pentru un Concordat cu Vaticanul au început imediat după războiu, sub guvernul Averescu din 1920, — fuseseră «entamate» chiar ceva mai devreme, — sub ministeriatului lui Take Ionescu la Externe şi al d-lui Goga la Culte şi Arte, — atât din interesul politic şi religios al bisericii şi Statului român, din necesitatea de-a se da un Statut definitiv catolicismului din România, — CAT SI DIN DORINŢA VATICANULUI EXPRIMATA REGELUI CU FIECARE PRILEJ PE CARE-L AVEAU NUNŢII PAPALI LA BUCUREŞTI, §7 ÎNSUȘITĂ DE REGELE FERDINAND. Astfel au început tratativele pentru Concordatul cu Vaticanul în REGELE FERDINAND 1920 și au continuat de atunci, proape neîntrerupt. Douăsprezece proecte de Concordat Prin căderea guvernului Averescu, în 1921, intenţia încheeri unui concordat a fost însuşită de guvernul Brătianu. '• ■ I Complexitatea problemelor de ordin politic cu care Concordatul avea o directă şi delicată contingenţă făcuse ca proectul negociat sub guvernul Averescu să fie de mai multe ori schimbat, — şi finalmente să rămână tot proect. Un al treilea om al patrulea, în formă, a fost acela pentru care au fost reluate tratativele de către d-nii Duca şi Lapedatu, întâiu prin ministrul Penescu dela Vatican, apoi printr’o comisiune specială a ministerului Cultelor şi rezultatul tratativelor dela Roma şi Bucureşti au fost că timp de patru ani s’au întocmit nu mai puţin de alte opt proecte — şi Concordatul tot na fost semnat. De se făcea, se desfăcea, se refăcea. — Concordatul ajunsese o adevărată tămase a Penelopei». Vizita oficială a Suveranului la Quirînal și Vatican, sub guvernul Brătianu, fiind contramandată. — Concordatul, a cărui semnare ar fi fost de supremă actualitate atunci putuse suferi noul amânări. • "'Venirea guvernului Averescu a redeschis chestiunea, Kvj rxprimându-şi din nou dorința de a se sfârși tratativele cu Vaticanul, prin semnarea Concordatului... Alt. ANCHETE POLITICE Concordatul cu Vaticanul Cămaşa Penelopol. Tratativele a trei guverne. Regele și Concordatul. I. a- Timpul din urmă ne dă din ce în ce mai mult elemente de judecată asupra diferitelor forme de guvernământ. Avem în momentul de faţă în Europa o colecţie de sisteme de guvernare cum nu cred că a fost dat să se întâlnească în altă epocă. Anglia are parlament bun, cu o majoritate burgheză, puternică şi omogenă şi o organizare sindicală la înălţime. Italia un guvern dictatorial bun, liber consimţit de naţie, şi cu o organizaţie sindicală puternică organizată însă în vederea producţiei, nu pe baza luptei între clasele producătoare. Cum reacţionează aceste două organisme bune, faţă de problema capitală a producţiei de după războiu . ostenirea obiectului fabricat prin sporirea orelor de lucru, fără mărirea de salariu ? In ultima analiză aceasta este problema de azi a producţiei, după cum exploatarea neomenească a lucrătorului de către capitalist a fost problema capitală a producţiei în a doua jumătate a secolului al nouăsprezecelea. Industriile nu se pot menţine din cauză că la salariile actuale lucrătorul nu dă echivalentul în muncă, prin opoziţie cu aceea ce se întâmpla în ultimii 59 de ani de dinnainte de războiu, când aproape toată prosperitatea industrială se baza pe foamea lucrătorului. Nu vo este nimeni să revie la situaţia de dinainte de războiu, dar cere toată lumea ca pentru salariul de, azi care-î asigură existenţa, lucrătorul să muncească 9 ore pe zi în loc de 8, sau să dea 8 ore de lucru în mina în loc de 7. Conflictul minier în Anglia are la bară această problemă, complicată din nefericire şi cu perfecţionarea utilajului. Rezultatul se cunoaşte întâi încercarea sindicatelor de a lua conducerea statului utilizând greva generală. Cu o aşezare burgheză mai puţin trainică şi cu o reacţions mai puţin energică şi din partea guvernului şi a populaţiei engleze, încercarea ar fi reuşit şi în locul parlamentului am fi văzut întronată domnia sindicatelor. Lovitura politică nereuşind, azi se dă lupta pe terenul strict al conflictelor de muncă. Parlamentul a votat 8 ore de lucru în mină, sindicatele minierilor refuză să se supună. Ele cer ca deficitele întreprinderilor miniere să fie acoperite din bugetul statului. Între timp d. Mussolini edictează 9 ore de lucru în toată industria italiană. Sindicatele lucrătorilor acceptă acest sacrificiu pentru producţia ţării. Intre o dictatură liber consimţită şi exercitată de un adevărat, dictator şi un parlament bun, avantajul este sigur de partea dictaturii. E greu să găseşti un dictator bun ? Desigur. Dar ce aşezare de stat, ce tradiţie şi cât Unt» de educaţie civică este necesară pentru a putea obţine un parlament bun ? Un parlament bun expresiune a faimoasei democraţii revine tot la o tiranie, tot la o dictatură a unei minorităţi asupra restului populaţiei. Un parlament bun trebue să poseadă o majoritate omogenă, care nu poate fi decât expresia unei minorităţi, căci statele cu partide mari şi puternice devin din ce în ce mai rari. Fatal, curentele de idei ,şi ambiţiile ambele produse ale democraţiei, au efectul de a prezenta alegătorii împărţiţi în grupări mici, nu în partide mari, ci atunci însuşi modul de constituire a reprezentanţii, trebue să protejeze gruparea cea mai avantajată de sufragii, dar care în realitate este o minoritate. Practica parlamentară ne probează în cele mai puternice majorităţi parlamentare expresia a abia 35 la sută din alegători. Cum este atunci guvernul democratic, expresia voinţii liber exprimate a majorităţii naţiei ? Guvernul democratic se bazează pe o minciună legală. Iar când parlamentul este în adevăr reprezentanţa micilor grupări, atunci avem specimene de parlamente ca cel francez de azi sau ca cel Italian de dinainte de epoca mussoliniană. Caracteristica guvernelor expresiune a unor astfel de parlamente este Inacţiunea. Guvernul este comins din reprezentanţi ai grupărilor cu idei atât de deosebite, încât nici o legiuire nu poate fi întocmită, nici o măsură în conducerea statului nu poate fi luată. Urmarea este dictatura, de acela istoria este un şir nesfârșit de victorii democratice. Poporul luptă neutru a pune mâna pe conducere de la care se înlătură singur prin incapacitate. Când dictatura însamnă Mussolini, este o fericire, dar aceasta se întâmplă foarte rar. Dictatura înweh eele de mai multe ori Primo de Rivera sau Pangalos. Pentru a nu ajunge aci, parlamentele ar trebui să acorde de a năroc puteri dictatoriale guvernului sau șefului statului, în chestiunile mari. Exemplul parlamentulul belgian care a oferit dictatura financiară Regelui, trebue refl unt. D. Herriot care a împiedicat acordarea puterilor dictatoriale guvernului Drîand, a probat că nu este natriot și că nure simț politic. Pe baza «drepturilor Camerei» nu se împiedică regenerarea unui stat, oricât de sacrosante ar fi cele drepturi. Orice aşezare omenească are slăbiciunile ei. Cuminţenia ar fi că tocmai cei ce susţin o anumită şezare să-i recunoască defectele şi să le evite consecinţele, pentru ca aşezarea să poată dăinui. Tiftus Enacovici Criza iudaismului -00-Ce crede Julien Weill*) Există o părere, a cărui cel mai strălucit reprezentant a fost James Darmesteter, după care iudeul nu ar fi decât un fel de «docteur de l’incrédule», adică un spirit dizolvant pur și simplu, «revoltat înnăscut, liberator anarhist sau bolșevic», elemnt negator şi sterp. O asemenea înţelegere este însă desminţită de istorie. Plăcerea satanică de a distruge este o perversitate din domeniul posibilităţilor. Cu greu însă se poate admite că un popor care trăeşte în formele lui specifice de câteva mii de ani, din viaţa căruia a ieşit «vechiul testament», din rândurile căruia s’a ridicat Cristos•) Vezi şi «Cuvântul din 18/VII/026, de NAE IONESCU Dumnezeul întrupat, nu este decât un neam de posedaţi, a căror singură raţiune de a fi e doar dorinţa de a zice «nu»! Şi putinţa de a dizolva lumea creştină, pregătind moartea pământului. Ofensiva iudaică este în felul ei constructivă, și aci intervine o a doua problemă însemnată pe care o pune cartea lui Weill. Iudaismul nu a fost numai opoziția seacă făcută creștinismului, ci apărarea unei doctrine proprii, care se crede chemată să regenereze lumea. Evident, nu de azi pe mâine. O activitate a cărui cel mai de seamă resort este instaurarea domniei unui dumnezeu, nu este grăbită şi nu socoteşte cu anii. Poate nici cu veacurile. Suntem siliţi să mărturisim că punctul de vedere al lui Weill este impresionant. Iudaismul, ca spirit, a făcut cuceriri pozitive în lagărul creştin. Prin el anume a fost posibilă «evoluţia contemporană a protestantismului către nişte formule de credinţă din ce în «ce mai apropiate de profetismul «simplu şi grandios al vechiului testament. Nu tinde oare protestantismul, în fracţiunile lui înaintate, «să se constitue într’un fel de liberă-cugetare mistică şi religioasă, «degajând rolul lui Isus de orice «concepţie iraţională, văzând în el «nu pe Fiul coetern Tatălui, ci numai pe modelul conştinţelor, cel «mai mare dintre profeţi sau dintre păstorii de sufletel» Sigur că da. Lucrurile astea aşa sunt, cu atât mai mult cu cât un Weill le-a gândit pentru întâia oară, ci ele s’a« ivit ca un ghimpe de îndoială în sufletele atâtor creştini. întrebarea este însă, cari sunt limitele de expansiune, şi car posibilităţile de realizare desăvârşită ale iudaismului! Lucrarea de care ne ocupăm e mai degrabă optimistă. Ea constată că după ridicarea bisericii creştine, atitudinea acesteia faţă de iudaism nu a fost unitară; pe de o parte noua legătură cu Dumnezeu trebuia să fie împlinirea, desăvârşirea legii celei vechi; pe de alta închinătorii legii vechi erau lăsaţi — în cazul cel mai fericit — propriei lor decadenţe. Numai că de fapt viaţa nu s’a retras din iudaism, el şi-a avut timpul lui de strălucire, şi continuă să aibe un viitor de îndată ce creştinismul nu l-a putut reduce. Dar prezentul? Pentru prezent pretenţiile iudaismului nu pot fi prea mari. Deoarece el este în criză. Asemenea momente critice a mai avut iudaismul, dacă nu am reaminti decât ofensiva creştinismului. Dar este o deosebire. Căci pe când crizele anterioare procedau dintr’un exces de viaţă a duşmanilor din afară iudaismului, cea de astăzi îşi are origina în slăbiciunea internă a sinagogei. Noi am spus că, din punctul de vedre al iudaismului, crizele din trecut erau preferabile celei de astăzi; atunci se ajungea la încordare, oţelire, exaltare a forţelor proprii, astăzi rezultatele nu ar putea fi decât o amorţire, decolorare, neutralizare. Istoriceşte, pentru iudaismul apusean, criza modernă îşi are originile în opera de emancipare a revoluţiei franceze. In adevăr admiterea evreilor în societatea franceză «ca parte integrantă» a naţiune a redus iudaismul la proporţiile linei simule confesiuni religioase, proresată acasă sau la sinagogă. Dar este evident că integrarea nouilor cetăţeni în viaţa publică, adanarea lor la viaţa naţională, exercitarea nouilor lor drepturi civice şi îndatoriri politice şi patriotice, nu au întârziat să atace însăşi conştiinţa lor religioasă. livreician într’o oarecare mă sa (Citiți continuare în pag. II-a). Modificarea constituţiunii poloneze din 1921 preocupă foarte mult toate păturile sociale şi politice din Polonia. Interesul ce se dă este explicabil. Este şi în necesitatea acestei reforme o recunoaştere a crizei parlamentarismului de care nu este ferită nici Polonia. Guvernul a şi elaborat un proect de lege menit să modifice şi să compleeteze vechea constituţie, precizând art. 25 din constituţie care stipulează raporturile preşedintelui de republică cu parlamentul. O comisiune parlamentară a şi luat în discuţie acest proect. Vom exclude stipulaţiunile ce prevăd numai activitatea Camerei spre a arăta puterile ce se dau preşedintelui în legăură cu dieta. Astfel, dacă în răstimpul celor două sesiuni ordinare, Dieta nu va vota bugetul, preşedintele republicei îl va promulga printr’un decret lege. După propunerea guvernului, preşedintele va putea să dispue de cele două camere: dieta şi senatul. Preşedintele va avea drept de veto faţă de legile votate de parlament. Dacă însă la a doua citire, parlamentul le va vota iarăşi fără nici o modificare preşedintele va trebui să le confirme şi să le promulge. Pe toată durata când parlamentul nu va funcţiona, fie în vacanţă, fie cauza dizolvării, preşedintele republicei va putea să dea decrete legi, cari vor trebui supuse spre votare parlamentului în cele cincisprezece zile ce vor urma deschiderii. Decretele-legi nu vor putea însă să atingă constituţia, bugetul, principiile autorităţii autonome, conţin contul trupelor, declarări de război împrumuturi, legea asupra tribunalului statului şi acordurile internaţionale. Faţă de situaţia creată prin lovitura de stat, partidele trebuiau să găsească foarte naturală această midifcare, care răpeşte din drepturile lor parlamentare, spre a le acorda preşedintelui de republică. Dar şi aci asistăm la divergenţele de vederi şi la prăpastia creată între dreapţa şi stânga. Dreapta aprobă aceste modificări şi pretinde ca ele să fie mai adânci, cuprinzând şi reforma electorală. Socialiştii şi stânga radicală — ca o dovadă că lovitura din Maiu dată de socialistul Pilsudschi, nu le-a fost l0 plac — se arată protivnici. Partidul «Piast» cere desfiinţarea reprezentării proporţionale iar dreptul de vot să fie acordat cetăţenilor începând dela vârsta de 21 ani, cum stipulează actuala lege. Acest părţi mai propune ca Dieta să fie obligată să discute bugetul în terde cinci luni: dacă termenul s’ar depăşi preşedintele să aibă drept de a promulga bugetul votat de Senat, dreptul ar înceta dacă Toleta îi va vota în a treia citire. Punctul de vedere al «Plaştilor» restrânge în multe părţi dreptul preşedintelui de a emite decretelegi. Partidul naţional-creştin, propune ca limita de vârstă acordând drept de vot să fie urcată la douăzeci şi cinci de ani, iar acea a dreptului de eligibilitate la treizeci de ani. Mai propune ca dizolvarea Dietei să fie hotărîtă cu jumătatea voturilor din Senat, care ar putea să funcţioneze chiar când Dieta este dizolvată. Tot acest partid cere ca preşedintele republicei să aibe dreptul de a numi senatori din reprezentanţii clerului şi ai lumii ştiinţifice şi economice-In fine partidul populist radical al «Wyzwoleniei» aporbă în principiu modificarea constituţiei şi lărgirea drepturilor preşedintelui, insistând ca decretele-legi să nu poată fi date asupra chestiunilor stipulate mai sus. Din cele de mai sus reese că mai toate partidele politice polone simt necesitatea de a se acorda președintelui de republică drepturi cari să-l facă într’adevăr șeful statului, însă nu se pot desbăra de ideologia lor politică, ce, din activitatea de până acum s’a dovedit stearpă ca realizări. Lovitura de stat a lui Pilsudski va aduce deci o întărire a prestigiului preşedintelui republicei căruia i se va da putinţa să fie în adevăr un şef de stat, şi nu o marionetă ale cărei sfori se trăgeau până acum în culoarele Dietei. -xxoxx- GHINIONUL D-LUI P.C. CUIB D. A. C. Cuza n’are noroc în politică. S’ar zice că un pact de neagresiune e de mult încheiat între domnul Dumnezeul nostru şi lehova urmaşilor lui Abraham. Tributarii acestei înţelegeri sunt emisari regionali româneşti fără delegaţia oficială ai celor doi şefi. Căci şi pe aiurea se cam întâmplă ca în România. Astfel când d. Filderman pleacă în misiune pentru cauza «naţiei alese-h, chiar dacă nu se întoarce cu buzunarele goale, acest distins bărbat, vrednic descendent al rasei, nu concepe un asemenea vid, — în orice caz găseşte pe consângenii săi din România într’o situaţie şi mai puţin mulţumitoare. Astfel pe când d. Filderman călătora spre lumea nouă, Liga antisemită repurta adi succese electorale neaşteptate. In acelaş timp de câte ori d. Cuza reuşeşte să-şi agonisească o grupare mai organizată care să se manifeste efectiv, a doua zi după succes partidul se distramă. In 1919 d-nii Cuza şi lorga şefi cordiali ai partidului naţionalist-democrat, cu cea mai pronunţată tendinţă antisemită au intrat în Camera, împreună cu d. Zelea Codreanu şi alţi incnorabili partizani. Din primele zile însă d-nii Iorga şi Cuza s’au certat, s’au dat în spectacol, şi-au revendicat adevărata stăpânire a partidului, — şi în cele din urmă d. Cuza a fost bătut la alegerile generale următoare împreună cu d. Zelea Codreanu şi ceilalţi inenarabili. A trebuit ca d. Argetoianu să-l aleagă la Teaca, ca sabia lui Da’ mocles-Cuza să atârne din nou, in Camera averescană din 1920 deasupra capului d-lor Tirelsohn, Pistiner, Blumenfeld şi etc. Acum, d. Cuza cu patrusprezece membri ai noului său partid, L. A. N. C., — şi fireşte însoţit de inmnarabilul său Zelea, intră triumfător în Cameră. Nu-şi dă numai aere de şef, ci se şi proclamă al doilea partid de doctrină, program şi guvernământ. Majoritatea îi aclamă discursul şi primul ministru felicită cel dintâi pe oratorul, care a făcut din: «Jos jidanii!», strigătul ce trebue să prăbuşească zidurile Jerihonului modern. Ce folosi A doua zi, «partidul» d-lui Cuza se răzvrăteşte împotriva d-sale, votează contra indicaţiilor «şefului» şi «horribile dietu et auritu», însuşi inenarabilul Zelea, a ridicat steagul răzmeriţei, vrând să răstoarne, miniatură de Titan, pe Jupiter-antisemitul. Astfel «mişcarea» d-lui Cuza e ameninţată să se imobilizeze iarăşi din cauza incapacităţei de a se disciplina şi a se conduce. Arsenie Joi 22 Iulie 1926