Cuventul, mai 1927 (Anul 3, nr. 748-772)

1927-05-01 / nr. 748

ANUL al Ill-lea No. 748 REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA 4, STRADA SĂRINDAR, 4­­ . _ I 378/9 Administraţie telefon 1­­ 328/10 Redacţia Director politic: TITUS IONACOVICI Director : C. COHOOPOL Publicitatea ziarului, concesionată exclusiv SOCIETĂŢII GENERALE DE PUBLICITATE CAROL SCHULDER ?­ S. BERGER Str. Gug. Carada (fostă Karagheorghevici), 9 Telefon : 311/84 ALARMA INUTILA Am vrut să facem un lucru bun şi civilizat cu ocazia recensămân­tului. S-a întocmit un formular Complet şi foarte politicos au fost rugaţi cetăţenii să-l complecteze. Cine a înţeles necesitatea unui re­censământ exact întocmit, a scris pe formular ştiinţele cerute de au­torităţi. Din nenorocire cei mai mulţi nu pot umple ei singuri for­mularul şi atunci este nevoe ca un agent al administraţiei să umble din casă în casă şi după informa­ţiile ce i se dau compleetează im­primatul. In copilăria mea acest rol îl aveau învăţătorii. Numai faptul că se prezintă cineva în casa omu­lui şi cercetează este suspectat în anumite cercuri. «Da de ce vrei să ştii !» Explicaţia este grea şi devi­ne plicticoasă repetarea ei în fie­care casă. Când agentul era un în­văţător suspiciunea era redusă, se ascundeau cel mult câţiva copii de de şcoală. Acuma administraţia a avut reaua inspiraţie de a face re­censâmântul cu agenţii fiscului, iar unii din ei au profitat de ocazie pentru a se interesa în acelaş timp şi de venitul contribuabililor şi de situaţia lor în rolul percepţiilor respective, făcând din recensământ o operaţie secundară. Se înţelege că în asemenea condiţiuni declara­ţiile n’au mai fost cele adevărate, fiscul n’a câştigat nimic, iar recen­sământul a pierdut sigur din exac­titate. Şi iată cum cu o bună inten­ţie, o lucrare care ar fi putut să fie occidentală s’a transformat într’o lucrare cu coloare locală. Trebue să constatăm acest lucru şi să ne resemnăm, aceasta este mentalita­tea şi a administraţiei şi a popu­laţiei, lucrarea în sine nu putea să nu se resimtă. Dar formularul în­suşi a dat loc la mari discuţii, la care a luat parte şi Presa. Formu­larul cere «origina etnică» a indi­vidului, şi această «ştiinţă» pe care administraţia o crede necesară sta­tisticii ce vrea să întocmească a stârnit protestele unei părţi din Presă şi aprobarea celeilalte părţi. Nu înţeleg discuţia. In principiu cel ce face statistica, o face cum crede el şi dacă el are nevoe de o numărătoare şi pe «origină etnică», care e raţiunea de a-i refuza posi­bilitatea de a da o cifră mai mult şi un detaliu în plus în statistica sa. Lăsând însă la o parte princi­piul s’a căutat să se atribue admi­nistraţiei anumite intenţii de poli­tică minoritară în chiar statistica sa. Ei şi ? Chiar dacă aşa ar fi, pe cine poate supăra acest lucru ? Ci­frele statistice sunt supuse discu­ţiei, interpretării, se pretinde chiar de unii că cu statistica poţi demon­stra ce vrei. Atunci pentru ce pro­pteşte î ■•( i I '' Minorităţile etnice in special Un­gurii şi Ruşii doresc să înglobeze în numărul lor şi pe evrei. Admi­nistraţia vrea să ştie câţi din ei sunt unguri şi ruşi de origină şi câţi evrei de origină deveniţi prin a­­dopţiune unguri sau ruşi Minorităţile au dreptul să vrea să încorporeze pe evrei, dacă cei din urmă consimt, dar şi adminis­traţia are dreptul, să ştie prove­nienţa acestui conglomerat. Comitetele asociaţiilor evreeşti din vechiul regat au sfătuit pe a­­derenţii lor să se înscrie ca evrei. Foarte bine, vom avea în statistică români de religie mozaică şi oricine îi va putea număra. D. Zagoni a sfătuit prin ziarul «Ujsag» din Cluj, pe evreii unguri să se declare de origină etnică ungară. Foarte bine, vor fi în statistică unguri de religie mozaică şi oricine îi va pu­tea număra. Administraţia va pu­tea să-şi facă statistica cum vrea şi evreii­ unguri vor putea să-şi facă declaraţia după placul lor. Dar ce înseamnă sălbăticia, ca un ziar românesc, tocmai al d-lui­­Goga să denunţe ca un act subver­siv sfatul d-lui Zagoni, şi cum este posibil ca parchetul militar să se seziseze ? De ce vrem cu orice preţ să ară­tăm străinătăţii că Barbusse, Pa­­nait Istrati şi Comp. au dreptate catul spun că in România domneşte teroarea albă ! Pornim din nedibacie, pentru lu­cruri de nimic, cu rigoarea tribuna­lelor excepţionale, cu uşurinţă, fără să ne gândim la impresia ce o pro­duc în străinătate, asemenea proce­­deuri, cam­ cele de mai multe .­ori sunt inofensive. Ce vreţi să se creadă un occident? Raţionamentul lor e simplu. Dacă în România se pot întâm­pla asemenea lucruri unui gazetar, ce trebue să fie cu restul popu­laţiei ? Ce trebue să se întâmple, mai a­­les minorităţilor? Noi cari trăim în ţară ştim că nu se întâmplă nimic, şi că în afară de gafe cari ne compromit, nu fa­cem nimic. Dar aceasta , nu e suficient, noi ar trebui să putem proba şi altora cele ce susţinem. Şi proba cum s’o facem ? Nu poţi merge din om în om ca să-l întrebi dacă i s’a întâmplat ceva şi să probezi că teroarea nu domneşte, cu ceeace nu se întâm­plă. Iar ceea ce se întâmplă tinde să probeze tocmai contrariul. Titus i­ ­ng*uu«iCi­ ­—aotfcfl#­ In locul de mare răspundere de la Biserica Cuibu-cu-Barză, unde pe vremuri a slujit credinţa slăbănoa­­gă şi rătăcită a lui Teodor Popes­­cu, astăzi predicatori protestant în mahalalele Bucureştilor, a fost in­­stalat mai de mult preotul Marin Ionescu, a cărui râvnă duhovniceas­că am apreciat-o întotdeauna, dar a cărui atitudine ne-a neliniştit că­te odată. Cât de rău ne-a părut a­­tunci când l-am crezu­t în vină, asta se măsoară pe bucuria noastră de acum când îl constatăm harnic şi luminat la minte. Părintele Marin Ionescu scoate mai de mult — e în al doilea an a­­cum — o foaie parohială «Gânduri Creştineşti» în care încearcă să îm­plinească educaţia religioasă a e­­noriaşilor săi, pe care în biserică o face prin viu graiu. Foaia este bună. Scrisă cu tâlc şi cu talent, ea realizează o merituoa­să încercare de a actualiza creşti­nismul nostru. Nu însă o actuali­zare în înţelesul modernizării for­melor. Asemenea operaţii sunt din nenorocire decât prea freqvente. Ele dovedesc o gravă neînţelegere a structurii intime a creştinismu­lui, şi nu isbutesc de­cât să înde­părteze pe credincioşi de esenţa re­ligiozităţii, punându-i pe drumuri­le sterpe şi primare ale unui mora­lism dulceag şi superficial. Părintele Marin Ionescu face alt­ceva. El actualizează creştinismul încercând să arate în limbagiul no­stru de astăzi, că formulele şi sim­­boalele creştinismului nu sunt lip­site de sens, cum ar vrea să creadă atâţi reformatori «luminaţi» ai bietei noastre biserici contaminate de protestantism şi lipsite de duhul viu al călugăriei,­­ ci dinpotrivă ele au un înţeles adânc, real şi ime­diat, perfect în acord cu ritmul spi­ritualităţii contemporane. Părintele Marin Ionescu de la Cuibul-cu-Burză crede, în formele autentice ale creştinismului, dar vorbeşte limba noastră de azi. In­cercarea e meritorie şi e bine să o subliniem. Credem că e singura ca­­le dreaptă, şi fecundă de actualizare a creştinismului. Evident, e nevoie aci de o bogată cultură şi de o pătrundere organică a cugetării şi spiritualităţii creşti­ne, care tr­ebue surprinsă în rădăci­nile ei adevărate. Părintele Marin e pe calea cea bună. Articolul în care încearcă să lămurească ele­mentele act­lui de cunoaştere şi ra­porturile lui cu voinţa, dovedeşte sforţarea spirituală de a cărui ne­cesitate autorul lui e convins. Asemenea încercări sunt din ce în ce mai de dorit. Părintele Marin e doctor în teologie şi am umblat prin cărţi. Sunt însă în stare toţi preoţii noştri să facă un asemenea efort? Ne îndoim. Ştim că facu că file noastre de teologie nu-şi pun studenţii în contact cu asemenea preocupări. E jalea învăţământului nostru. Nu se gândesc, măcar cei de la Chişinău, la o catedră de filo­sofia religiei ? N. I. Note de drum — din Venezia. Ce se mai poate sări, fără să repete clişee bune pentru logodnice şi a­­dolescenţi îndrăgostiţi? îmi cerce­tez impresiile cu o dureroasă grijă. Mă silesc să-mi acidulez spiritul critic. Nu vreau să fiu emoţionat de ilustrate, de reminiscenţe li­­vresei, de romantism. Mi-e teamă de luminile noui pe care cetatea mi le va răspândi în suflet. Am senza­ţia că mă pierd şi că mă regăsesc. Dar acum sunt altul. Tristeţe, zâm­bete, nesfârşită durere, extaz. Iar lumea se scurge pe străzi, spre Pia­zza San Marco. Şi nimeni nu pare emoţionat. Sufletele lor sunt libere, şi plutesc prinse în viaţă. Dar su­fletul meu suferă la fiecare colţ, la fiecare biserică în faţa căreia co­piii se joc, gălăgioşi. Dar paginile aceste sunt simple note de drum. Şi nu e îngăduit o prea stânjenitoare sinceritate. Şi cu toate acestea , ce se poate scr­ie despre Venezia, care să nu fi fost scris deja? Vor trebui zile mul­te până ce lagunele vor putea fi privite altfel decât ceilalţi. Pornim spre San Marco. Stradele întunecate, poduri cenuşii deasupra canalelor verzui. La răstimpuri — trec gondole. Perechi visează în plină zi, la vremea când Dogele se logodea cu Marea. Privesc doi ti­neri, nordici. Şi îi simt cum uită clipă cu clipă lumina electrică, fa­scismul şi locomotivele. Pe străzile mai largi, vânzătorii şi-au expus mărfurile pe tarabe de lemn. Femei se opresc, şi încep toc­­melele, cu glasuri îngroşate de vânt oase tot mai vechi, mai înverzite de ape, cu trepte scoborâte, cu fe­restre triste. Se înalţă deasupra ca­nalelor. Uşi zăbrelite. Acum multe vea­curi — poate s’au petrecut acolo taine. Sângele şi amintirile chea­mă sufletul şi îl destramă. Din via­ţa zilei, altă viaţă se ridică şi apasă. Venezienii n’au cunoscut’o, poate, nici odată. N’ar fi putut vie­ţui. * Pornesc a bate clopote. Le simt aproape, tot mai numeroase, mai sonore. Se înalţă din curţi aşter­nute cu muşchiu verde, şi se lea­gănă deasupra palatelor cu colona­de cenuşii. Traî printr’o uliţă alcă­tuită numai din vitrine. Câţiva paşi, căutând o ieşire. Apoi , pri­virile se risipesc, de­odată, înfio­rate. Piazza San Marco. O arată toate albumele. Se găse­şte şi în manualele de Istorie, de Geografie. Dar n’am recunoscut’o. Am ocolit, apoi, încet, cu ochii la Biserică, la Campanula, la cele două Palate. Mă loveau Venezieni bruni şi eleganţi — fără să se su­pere. Mă socoteau unul din acei perseverenţi şi sentimentali «ger­manici» — posesor al unui Baede­ker şi aparat de fotografiat. Cum aşi putea şti eu cele ce sim­ţeam şi gândeam atunci? Patru cai de bronz străjuiesc Basilica, sus, la intrare. M’am deșteptat privin­­du-i. In jurul meu, trecătorii cumpă­rau cornete cu porumb — o liră — și așteptau să li se așeze porum­­bieii în mâini. Soarele înflorea zâm­bete sau încrunta sprâncene. Pere­chi consultau Guide Bleu, cumpă­rau bilete ca să se poată sui în Campanula, și constituiau grupuri pentru fotografiat. Ocolesc Pallazzo dei Douai, în Evadări pascale VENEZIA de MIRCEA ELIADE II. Rfu­rcea Elîada Venezia, 21 April. . — -----oo^-o#—-----% Ne-am ocupat în nenumărate rân­duri de aspectele politice complica­te ale chestiune! Concordatului cu Vaticanul, arătând, în succesiunea lor cronologică complicaţiunile ce s’au născut pentru d. general Ave­rescu, — partizan al semnării ne­întârziate a Concordatului — întâi, din împotrivirea, indirectă a libera­lilor, — prin d. Mitilineu şi d. Gol­diş (când d. Goldiş era încă «cal troian-liberal»), şi apoi — în ur­mă — din campania clerului şi a partidului liberal, direct. — Să se voteze întâi o lege a cul­telor, — şi apoi să se semneze Con­cordatul : acesta a fost principiul opoziţiei liberale pe faţă, — şi a­cesta este punctul de vedere liberal şi astăzi, pe când al d-lui Averescu a rămas: să se semneze imediat Concordatul Intre d-nii Goldiş şi Averescu Cele ce urmează sunt o rectifi­care pe care o datorăm adevăru­lui şi cititorilor noştri. Spuneam că d. general Averescu era şi este partizan al semnării ne­întârziate a Concordatului; astăzi, din interviewul publicat de d. Gol­diş asupra aceleiaşi chestiuni mici d. Goldiş «nu vede absolut nici o piedică pentru semnarea neamânată a Concordatului». Dar nu totdeauna d. Goldiş a a­vut aceiaşi părere, după cum nici astăz­ nu este absolut la «unison» cu d. general Averescu. Dar pe câtă vreme altă dată d. Goldiş punea renumele d-sale ortodox de­a­supra voinţei d-lui general Averescu, as­tăzi chiar d. general Averescu con­vine a pune voinţa d-sale sub pă­rerile d-lui Goldiş. însăşi plecarea d-lui Goldiş la Roma pentru noui negocieri în ches­tiunea Concordatului, — faptul are o deosebită importanţă politică dacă ne amintim că nu mai departe de­cât acum două luni d. Goldiş era condamnat irevocabil de d. general Averescu la a fi «remaniat» — do­vedeşte că d. general Averescu a abandonat în mâinile d-lui Goldiş, care o cerea, conducerea reală a po­liticei bisericeşti, înţelegând să la­se o chestiune religioasă, în cadrul ei firesc, după ce ţinea să facă din­­trânsa o chestiune politică. A învins d. Goldiş pe d. general Averescu. Când se va semna Concordatul Interviei­ul d-lui Goldiş este doar o satisfacţie platonică pentru d. ge­neral Averescu. D-sa­­poate ţine şi astăzi, — şi ţine — să se semneze imediat Concordatul, dar chestiunea este acuma doar în mâinile d-lui Goldiş. Agitaţia liberală şi a clericilor, — ambele politice ba chiar amândouă liberale — nu au impresionat pe d. general Averescu, cât l-a impresio­nat atitudinea d-lui Goldiş: eu sunt ministrul Cultelor. D. Goldiş e ac­tualmente la Roma, — dar nu va semna Concordatul decât dacă va voi. D-sa tr­atează încă, — şi dacă va mai obţine unele avantagii, — semnarea Concordatului va fi fapt împlinit; de nu, se va vota întâiu legea Cultelor. ANCHETE POLITICE­­ Intre d-nii Averescu şi Goldiş. Campania clerului şi liberalilor n’a intimidat atât pe d. general Averescu cât opoziţia d-lui Goldiş. D. GENERAL'ÂVERlSCIJ D. V. GOLDIŞ „Mussolini fără cinci minute“ D. general Averescu recidivează. Astă iarnă ţara a putut lua cu sur­prindere cunoştinţă că d-sa face uneori şi teorie. Intr’un discurs rostit în parlament punând cele două galoane ale concepţiei sale po­litice, d-sa constată pe deoparte că numele îi va rămâne în istorie in­diferent de înalta situaţie pe care o ocupă în stat (că adică el repre­zintă ceva pur şi simplu prin per­soana lui), şi credea, mai departe, să poată afirma că nu există nici o lege deasupra necesităţilor ţării. Aceste două afirmaţii fac sistem, şi noi am atras din vreme atenţia asupra lor. Că legea supremă este mântuirea ţării este un adevăr evi­dent numai în aparenţă. Salvarea ţării nu e îndeobşte cu putinţă de­cât tocmai prin respectarea legii. D. General crede că poate aprecia situaţia în ea însăşi, fără a avea nevoe de îndreptarul legii. De a­­ceea şi spuneam că principiile d-sale politice se întregesc: un om excepţional, a cărui voinţă — con­fundată cu necesităţile ţării — este lege. Iată crezul d-sale politic. Mărturisim, dacă ne-am îndoit de seriozitatea acestor intenţiuni, nu ne-am îndoit o clipă de sinceritatea lor. Credeam totuşi că, oricum, e o scăpare din vedere. D. General va fi spus ce o fi dorind în intimitate; dar asemenea lucruri nu se trâmbi­ţează pe acoperişuri. Nu. D. General era perfect conştient; d. General voia să ne aducă la cunoştinţă punc­tul d-sale de vedere; căci altfel nu se explică cum d-sa recidivează. Iată, oficiosul partidului poporu­lui «îndreptarea» reia tema : «le­galism nu înseamnă și n’a însem­nat niciodată a suporta o stare ne­norocită la adăpostul unui defec­tuos paragraf de lege». (Exprima­rea e numai aproximativă, sintaxa fiind o preocupare care excede pe respectivul redactor). In fond, teo­ria e aceeași; şi ea caracterizează regimul de dictatură; cu teoria dic­taturii se ocupă deci pentru mo­ment de general Averescu. Să mărturisim că teoria dictatu­rii ne interesează în chip mediocru. Despre ea putem spune numai un singur lucru; dictatura e foarte bună, cu o singură condiţie: să... reuşească. In acest caz ea îşi are justificarea într’o stare de fapt. Orice încercare teoretică pe această temă e pur şi simplu ridiculă , şi fără nici un rost. I­riţi însăşi natura ei însă, dicta­tura este un regim personal, şi ca atare de transiţie. Cineva ajunge dictator în virtutea calităţilor sale proeminente, dar şi în virtutea in­stabilităţii raporturilor social-poli­­tice. Nu apar dictatori decât la răs­crucile istoriei, în momentele în care o naţiune trebue să înfăptu­iască o mare prefacere. Dictatorii cari vor sau cred că pot să oprească vremea în loc nu sunt decât nişte jalnici caraghioşi. Făcând însă legătura între trecu­tul şi viitorul unei societăţi, lichi­dând un regim şi pregătind trece­rea în altul cu economisirea tutu­ror puterilor naţiei, dictatorul îşi recunoaşte caracterul provizoriu al regimului său. Marea lui grijă este în­totdeauna să dea statului aşeza­rea necesară pentru ca toată maşi­năria să meargă şi fără prezenţa lui personală. Dictatorul trebue să găsească şi să realizeze noua for­mulă de viaţă a statului. Asta e funcţiunea lui. Dacă nu o îndepli­neşte, urmează haosul; căci naţia îşi va căuta omul care să-i dea for­mula; şi căutările acestea sunt în­totdeauna penibile. (Eşuarea dicta­turii lui Kerenski — un sinistru caraghios — face că de 10 ani Rusia bâjbâe după o precizare). D. general Averescu ne face teo­ria dictaturii ? In ce scop ? Ca să ne obicinuiască cu ideia ? E inutil. Un dictator se impune numai prin prezenţa lui. îşi simte d-sa chemările puterii? Ne îndoim. Dacă ne dăm seama de ce am scris mai sus, un dictator trebue să fie tânăr. Un bătrân nu poate fi cel mult decât satrap. Ceea ce e încă cu totul altceva. Amatorii de dictatură ? Sunt mulţi. Cu cât mai mulţi, cu atât mai înveselitori. Pentru ei Ruşii au o vorbă : «Napoleon fără un sfert de ceas». Nae Ionescu înstrăinarea oraşelor de la graniţa de Vest­­ ■ I ! ^ Situaţia oraşelor Satu mare şi Careii mari. Zonă culturală sau zonă sacrificată! «Cuvântul» a stăruit în nenumă-­ rate rânduri asupra primejdiei în­­străinărei oraşelor din provinciile alipite, primejdie care a fost ali­mentată în primul rând de indo­lenţa şi repriceperea guvernanţilor noştri. De aceia nu putem privi de­cât cu satisfacţie năzuinţa actualului ministru de interne de a proceda fără întârziere la rezolvirea impor­tantei probleme de naţionalizare a oraşelor noastre, problemă care de­parte de a stânjeni interesele mino­rităţilor etnice, trebuie adaptată in­tereselor generale naţionale spre a se pune capăt pe deo parte anumi­tor privilegii acordate minorităţi­lor şi a înlătura situaţia de inferio­ritate în care se află românii în ma­joritatea centrelor urbane din pro­vinciile alipite. Ne vom ocupa pe rând într-o se­rie de anchete de situaţia acestor centre urbane, arătând atât felul cum au fost şi sunt desconsiderate interesele naţionale prin tolerarea minorităţilor de a acapara viaţa e­­conomică şi politică a acestor ora­şe cât şi greşelile făcute de admi­nistraţia românească — greşeli ca­re cer o neîntârziată îndreptare. • Dacă ne oprim asupra centrelor urbane din Ardeal situaţia cea mai defavorabilă elementului românesc o prezintă oraşele de la marginea de vest a ţărei. Aradul, Oradea, Ca­reii Mari, Satu Mare şi Sighetul Marmaţiei. Cele trei din urmă, mai cu seamă reprezintă adevărate cuiburi etno­grafice străine în care stăpânirea românească se reduce doar la In­scripţiile de pe diferitele edificii publice. Ţi-o agaţă aceasta de alt­fel atât impresiile proprii, de înda­tă ce ai intrat în oraş, cât şi puţinii intelectuali români, care consideră această parte a ţării o adevărată zonă de sacrificiu. In Careii mari, deşi o treime din populaţie e românească (aproape 50­00 locuitori) totuşi în afară de cele două şcoli româneşti liceul «V. Lu­caci» şi şcoala secundară de fete, nimic nu-ţi spune că eşti în ţara românească. In majoritatea birou­rilor administrative, pe stradă, în restaurante nu te poţi folosi decât de limba lui Arpad sau de cea e­­vreiască. Privită prin aceiaşi prismă situa­ţia oraşului Satu Mare nu se deo­sebeşte de a Careilor Mari; perico­lul aici e însă şi mai mare, dată fiind importanţa economică a a­­cestui oraş, a cărui populaţie atin­ge astăzi aproape 65.000 locuitori. Din această populaţie însă Româ­nii deabia reprezintă 10.000 locui­tori, restul fiind împărţit între Un­guri (25.000) şi Evrei (30.000). De notat că aproape 113 din aceştia din ur­ma s’au stabilit în Satu Mare după 1920. Deschis complect spre pusta un­gară, Satu-Mare a fost lăsat de conducătorii noştri politici la voia întâmplării, pierzându-şi aproape complect rolul cultural, pentru a rămâne un centru industrial şi co­mercial acaparat în întregime de străini, în marea lor majoritate evrei. Am arătat într’un articol prece­dent tragica situaţie a şcolilor ro­mâneşti din acest oraş, silite să se adăpostească în localuri de împru­mut, cu totul improprii unei bune funcţionări şi dăunătoare sănătăţii copiilor. Inconştienţa celor ce pretind că piatră cenuşie, cu înflorituri felu­rite şi statui. In Guide, sunt lămu­rite toate stilurile şi veacurile când a fost construit. Guide-ul e preţios şi precis. Poate oferi oricând o erudiţie suficientă pentru a «epata». Autorii «Jurna­lelor de călătorie» li sunt recunos­cători. Se pot strecura amănunte erudite, a căror origină nu poate fi controlată. A vizita Venezia cu Guide, în trei zile — e stupid. Se pot memora multe şi interesante nume, titluri de tablouri, date. Dar e stupid. Mu­zeul, prin el însuşi nu poate atra­ge. Baedekerul îndepărtează şi ul­timul rest de emoţie estetică ime­diată pe care îl mai pot pricinui pinacotecile. De obiceiu, în Muzee se admiră tot ce e lăudat de Baedeker. In faţa oricărui nume ilustru, sunt necesa­re exclamaţii şi comentarii. Dacă tabloul e prea mare — câţiva paşi înapoi, priviri concentrate, muţe­nie provizorie, pot face o bună im­presie. veghiază la bunul mers al şcolii ro­mâneşti nu s’a oprit aici, căci s’a lovit în însăşi existenţa profesori­lor, care săvârşesc aci un adevărat (Citiţi continuarea în pag. II-a) --------oo^oo------— j Vizita studenţilor bulgari O profesiune de credinţă, mai a­­les când se bazează pe constatări şi mai ales când se adapă de la învă­ţămintele istorice, atât de eloquent demonstrate şi prin practica trecu­tului şi prin necesităţile prezentu­lui, nu se poate să nu atragă recu­noaşterea chiar şi din partea celor ce o combăteau. E relaţia dintre voi şi Bulgari. Pe care noi am manifes­tat-o în ciuda tuturor întâmplări­lor şi care ne revine în minte cu o­­cazia vizitei ce studenţii bulgari o fac ţării noastre. Acum un an o abdicare a guver­nului bulgar faţă de activitatea so­cietăţii «Dobrogea» tindea să pre­facă raporturile dintre România şi Bulgaria în neînţelegeri şi pe cele două state în duşmani. Punctul nostru de vedere, derivat din constatări şi istoric era mereu prezent. De aceea cuvintele noastre, dacă au fost tari nu puteau înveni­na. S’au iscat în anii din urmă atâ­tea diferende. N’am înţeles a le dis­cuta cu înveninare, mărginindu-ne la eludarea cazurilor. Cari, prin ele, nu ne interesau decât în parte. Im­portante erau cauzele cur le pro­vocau. Erau aceste cauze imaginara into­leranţă din România? Sau erau ce­­va specific haiducismului balcanic. Ca aparenţe, da. Dar, de fapt, de e­­rau manifestarea năzuinţii unor interese, a căror voinţă era izola­rea Bulgariei de vecinul său de la Nord. Am făcut această constatare cu toată seriozitatea impusă de îm­prejurări. Şi am atras atenţiunea. Am fost în eroare? Evenimentele din urmă au răspuns arătând cât de necesară este prietenia romăno­­bulgarâ — chiar, de acum — echili­brului ce se va statornici în Bal­cani. Iar, satisfacţia ne-au dat-o di­versele faze ale propunerilor politi­ce, cari au ridicat, la timp, vălul ce fusese aşternut pe concepţia vecini­lor noştri spre a o precipita într’un permanent conflict româno-bulgar. Când învăţămintele istoriei şi ex­perienţelor nu lăsau să subs­iste n­a un dubiu, de ce s’a alunecat la pro­vocarea de diferende şi conflicte? Să nu ne pierdem în reproşuri, con­statăm cu bucurie că la vecinii no­ştri dela Dunăre s’a produs o schim­bare..„ D. Buroff, ministrul de ex­terne al Bulgariei, primind pe câ­ţiva ziarişti români, le-a cerut să ajute la apropierea româno-bul­­gară. Dar îl putem asigura pe d. Buroff că nu din partea noastră poate sur­veni o înveninare. Şi atunci trebue să se cultive această schimbare. Printr’o rezolvire amicală a ches­tiunilor pendinte încă, printr’o cu­noaştere reciprocă. Din acest punct de vedere, vizita studenţilor bulgari e binevenită. Şi în care altă ţară decât în România studenţii bulgari ar putea avea oca­zia ca studiind viaţa şi sentimente­le poporului român să poată studia — tot­odată — şi istoria de redeş­teptare culturală şi naţională a neamului lor.? Ion Biciolla Procedeul e simplu şi recoman­dabil, înainte de a vizita Muzeul sau biserica respectivă — se citesc cu atenţie acele câteva pagini din Guide. Se memorează cât mai mul­te amănunte. Pentru că întrebări de felul acesta? — Mais quel Bellini a fait, cet tableau? Giovanni, ou son frère? fac să crească prestigiul în fața grupului. Fără Guide, nu pot deosebi decât cu greutate stilurile Palatului, și ignor încă mulţi autori din Renaş­terea Veneţiană. De aceia aceste note de drum vor fi atât de puţin erudite. Bănuiala e insuportabilă. Prefer senzaţiile imediate. Se gă­sesc, poate, vizitatori păgubiţi de asemenea senzaţii?

Next