Cuventul, mai 1927 (Anul 3, nr. 748-772)
1927-05-01 / nr. 748
ANUL al Ill-lea No. 748 REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA 4, STRADA SĂRINDAR, 4 . _ I 378/9 Administraţie telefon 1 328/10 Redacţia Director politic: TITUS IONACOVICI Director : C. COHOOPOL Publicitatea ziarului, concesionată exclusiv SOCIETĂŢII GENERALE DE PUBLICITATE CAROL SCHULDER ? S. BERGER Str. Gug. Carada (fostă Karagheorghevici), 9 Telefon : 311/84 ALARMA INUTILA Am vrut să facem un lucru bun şi civilizat cu ocazia recensământului. S-a întocmit un formular Complet şi foarte politicos au fost rugaţi cetăţenii să-l complecteze. Cine a înţeles necesitatea unui recensământ exact întocmit, a scris pe formular ştiinţele cerute de autorităţi. Din nenorocire cei mai mulţi nu pot umple ei singuri formularul şi atunci este nevoe ca un agent al administraţiei să umble din casă în casă şi după informaţiile ce i se dau compleetează imprimatul. In copilăria mea acest rol îl aveau învăţătorii. Numai faptul că se prezintă cineva în casa omului şi cercetează este suspectat în anumite cercuri. «Da de ce vrei să ştii !» Explicaţia este grea şi devine plicticoasă repetarea ei în fiecare casă. Când agentul era un învăţător suspiciunea era redusă, se ascundeau cel mult câţiva copii de de şcoală. Acuma administraţia a avut reaua inspiraţie de a face recensâmântul cu agenţii fiscului, iar unii din ei au profitat de ocazie pentru a se interesa în acelaş timp şi de venitul contribuabililor şi de situaţia lor în rolul percepţiilor respective, făcând din recensământ o operaţie secundară. Se înţelege că în asemenea condiţiuni declaraţiile n’au mai fost cele adevărate, fiscul n’a câştigat nimic, iar recensământul a pierdut sigur din exactitate. Şi iată cum cu o bună intenţie, o lucrare care ar fi putut să fie occidentală s’a transformat într’o lucrare cu coloare locală. Trebue să constatăm acest lucru şi să ne resemnăm, aceasta este mentalitatea şi a administraţiei şi a populaţiei, lucrarea în sine nu putea să nu se resimtă. Dar formularul însuşi a dat loc la mari discuţii, la care a luat parte şi Presa. Formularul cere «origina etnică» a individului, şi această «ştiinţă» pe care administraţia o crede necesară statisticii ce vrea să întocmească a stârnit protestele unei părţi din Presă şi aprobarea celeilalte părţi. Nu înţeleg discuţia. In principiu cel ce face statistica, o face cum crede el şi dacă el are nevoe de o numărătoare şi pe «origină etnică», care e raţiunea de a-i refuza posibilitatea de a da o cifră mai mult şi un detaliu în plus în statistica sa. Lăsând însă la o parte principiul s’a căutat să se atribue administraţiei anumite intenţii de politică minoritară în chiar statistica sa. Ei şi ? Chiar dacă aşa ar fi, pe cine poate supăra acest lucru ? Cifrele statistice sunt supuse discuţiei, interpretării, se pretinde chiar de unii că cu statistica poţi demonstra ce vrei. Atunci pentru ce propteşte î ■•( i I '' Minorităţile etnice in special Ungurii şi Ruşii doresc să înglobeze în numărul lor şi pe evrei. Administraţia vrea să ştie câţi din ei sunt unguri şi ruşi de origină şi câţi evrei de origină deveniţi prin adopţiune unguri sau ruşi Minorităţile au dreptul să vrea să încorporeze pe evrei, dacă cei din urmă consimt, dar şi administraţia are dreptul, să ştie provenienţa acestui conglomerat. Comitetele asociaţiilor evreeşti din vechiul regat au sfătuit pe aderenţii lor să se înscrie ca evrei. Foarte bine, vom avea în statistică români de religie mozaică şi oricine îi va putea număra. D. Zagoni a sfătuit prin ziarul «Ujsag» din Cluj, pe evreii unguri să se declare de origină etnică ungară. Foarte bine, vor fi în statistică unguri de religie mozaică şi oricine îi va putea număra. Administraţia va putea să-şi facă statistica cum vrea şi evreii unguri vor putea să-şi facă declaraţia după placul lor. Dar ce înseamnă sălbăticia, ca un ziar românesc, tocmai al d-luiGoga să denunţe ca un act subversiv sfatul d-lui Zagoni, şi cum este posibil ca parchetul militar să se seziseze ? De ce vrem cu orice preţ să arătăm străinătăţii că Barbusse, Panait Istrati şi Comp. au dreptate catul spun că in România domneşte teroarea albă ! Pornim din nedibacie, pentru lucruri de nimic, cu rigoarea tribunalelor excepţionale, cu uşurinţă, fără să ne gândim la impresia ce o produc în străinătate, asemenea procedeuri, cam cele de mai multe .ori sunt inofensive. Ce vreţi să se creadă un occident? Raţionamentul lor e simplu. Dacă în România se pot întâmpla asemenea lucruri unui gazetar, ce trebue să fie cu restul populaţiei ? Ce trebue să se întâmple, mai ales minorităţilor? Noi cari trăim în ţară ştim că nu se întâmplă nimic, şi că în afară de gafe cari ne compromit, nu facem nimic. Dar aceasta , nu e suficient, noi ar trebui să putem proba şi altora cele ce susţinem. Şi proba cum s’o facem ? Nu poţi merge din om în om ca să-l întrebi dacă i s’a întâmplat ceva şi să probezi că teroarea nu domneşte, cu ceeace nu se întâmplă. Iar ceea ce se întâmplă tinde să probeze tocmai contrariul. Titus i ng*uu«iCi —aotfcfl# In locul de mare răspundere de la Biserica Cuibu-cu-Barză, unde pe vremuri a slujit credinţa slăbănoagă şi rătăcită a lui Teodor Popescu, astăzi predicatori protestant în mahalalele Bucureştilor, a fost instalat mai de mult preotul Marin Ionescu, a cărui râvnă duhovnicească am apreciat-o întotdeauna, dar a cărui atitudine ne-a neliniştit căte odată. Cât de rău ne-a părut atunci când l-am crezut în vină, asta se măsoară pe bucuria noastră de acum când îl constatăm harnic şi luminat la minte. Părintele Marin Ionescu scoate mai de mult — e în al doilea an acum — o foaie parohială «Gânduri Creştineşti» în care încearcă să împlinească educaţia religioasă a enoriaşilor săi, pe care în biserică o face prin viu graiu. Foaia este bună. Scrisă cu tâlc şi cu talent, ea realizează o merituoasă încercare de a actualiza creştinismul nostru. Nu însă o actualizare în înţelesul modernizării formelor. Asemenea operaţii sunt din nenorocire decât prea freqvente. Ele dovedesc o gravă neînţelegere a structurii intime a creştinismului, şi nu isbutesc decât să îndepărteze pe credincioşi de esenţa religiozităţii, punându-i pe drumurile sterpe şi primare ale unui moralism dulceag şi superficial. Părintele Marin Ionescu face altceva. El actualizează creştinismul încercând să arate în limbagiul nostru de astăzi, că formulele şi simboalele creştinismului nu sunt lipsite de sens, cum ar vrea să creadă atâţi reformatori «luminaţi» ai bietei noastre biserici contaminate de protestantism şi lipsite de duhul viu al călugăriei, ci dinpotrivă ele au un înţeles adânc, real şi imediat, perfect în acord cu ritmul spiritualităţii contemporane. Părintele Marin Ionescu de la Cuibul-cu-Burză crede, în formele autentice ale creştinismului, dar vorbeşte limba noastră de azi. Incercarea e meritorie şi e bine să o subliniem. Credem că e singura cale dreaptă, şi fecundă de actualizare a creştinismului. Evident, e nevoie aci de o bogată cultură şi de o pătrundere organică a cugetării şi spiritualităţii creştine, care trebue surprinsă în rădăcinile ei adevărate. Părintele Marin e pe calea cea bună. Articolul în care încearcă să lămurească elementele actlui de cunoaştere şi raporturile lui cu voinţa, dovedeşte sforţarea spirituală de a cărui necesitate autorul lui e convins. Asemenea încercări sunt din ce în ce mai de dorit. Părintele Marin e doctor în teologie şi am umblat prin cărţi. Sunt însă în stare toţi preoţii noştri să facă un asemenea efort? Ne îndoim. Ştim că facu că file noastre de teologie nu-şi pun studenţii în contact cu asemenea preocupări. E jalea învăţământului nostru. Nu se gândesc, măcar cei de la Chişinău, la o catedră de filosofia religiei ? N. I. Note de drum — din Venezia. Ce se mai poate sări, fără să repete clişee bune pentru logodnice şi adolescenţi îndrăgostiţi? îmi cercetez impresiile cu o dureroasă grijă. Mă silesc să-mi acidulez spiritul critic. Nu vreau să fiu emoţionat de ilustrate, de reminiscenţe livresei, de romantism. Mi-e teamă de luminile noui pe care cetatea mi le va răspândi în suflet. Am senzaţia că mă pierd şi că mă regăsesc. Dar acum sunt altul. Tristeţe, zâmbete, nesfârşită durere, extaz. Iar lumea se scurge pe străzi, spre Piazza San Marco. Şi nimeni nu pare emoţionat. Sufletele lor sunt libere, şi plutesc prinse în viaţă. Dar sufletul meu suferă la fiecare colţ, la fiecare biserică în faţa căreia copiii se joc, gălăgioşi. Dar paginile aceste sunt simple note de drum. Şi nu e îngăduit o prea stânjenitoare sinceritate. Şi cu toate acestea , ce se poate scrie despre Venezia, care să nu fi fost scris deja? Vor trebui zile multe până ce lagunele vor putea fi privite altfel decât ceilalţi. Pornim spre San Marco. Stradele întunecate, poduri cenuşii deasupra canalelor verzui. La răstimpuri — trec gondole. Perechi visează în plină zi, la vremea când Dogele se logodea cu Marea. Privesc doi tineri, nordici. Şi îi simt cum uită clipă cu clipă lumina electrică, fascismul şi locomotivele. Pe străzile mai largi, vânzătorii şi-au expus mărfurile pe tarabe de lemn. Femei se opresc, şi încep tocmelele, cu glasuri îngroşate de vânt oase tot mai vechi, mai înverzite de ape, cu trepte scoborâte, cu ferestre triste. Se înalţă deasupra canalelor. Uşi zăbrelite. Acum multe veacuri — poate s’au petrecut acolo taine. Sângele şi amintirile cheamă sufletul şi îl destramă. Din viaţa zilei, altă viaţă se ridică şi apasă. Venezienii n’au cunoscut’o, poate, nici odată. N’ar fi putut vieţui. * Pornesc a bate clopote. Le simt aproape, tot mai numeroase, mai sonore. Se înalţă din curţi aşternute cu muşchiu verde, şi se leagănă deasupra palatelor cu colonade cenuşii. Traî printr’o uliţă alcătuită numai din vitrine. Câţiva paşi, căutând o ieşire. Apoi , privirile se risipesc, deodată, înfiorate. Piazza San Marco. O arată toate albumele. Se găseşte şi în manualele de Istorie, de Geografie. Dar n’am recunoscut’o. Am ocolit, apoi, încet, cu ochii la Biserică, la Campanula, la cele două Palate. Mă loveau Venezieni bruni şi eleganţi — fără să se supere. Mă socoteau unul din acei perseverenţi şi sentimentali «germanici» — posesor al unui Baedeker şi aparat de fotografiat. Cum aşi putea şti eu cele ce simţeam şi gândeam atunci? Patru cai de bronz străjuiesc Basilica, sus, la intrare. M’am deșteptat privindu-i. In jurul meu, trecătorii cumpărau cornete cu porumb — o liră — și așteptau să li se așeze porumbieii în mâini. Soarele înflorea zâmbete sau încrunta sprâncene. Perechi consultau Guide Bleu, cumpărau bilete ca să se poată sui în Campanula, și constituiau grupuri pentru fotografiat. Ocolesc Pallazzo dei Douai, în Evadări pascale VENEZIA de MIRCEA ELIADE II. Rfurcea Elîada Venezia, 21 April. . — -----oo^-o#—-----% Ne-am ocupat în nenumărate rânduri de aspectele politice complicate ale chestiune! Concordatului cu Vaticanul, arătând, în succesiunea lor cronologică complicaţiunile ce s’au născut pentru d. general Averescu, — partizan al semnării neîntârziate a Concordatului — întâi, din împotrivirea, indirectă a liberalilor, — prin d. Mitilineu şi d. Goldiş (când d. Goldiş era încă «cal troian-liberal»), şi apoi — în urmă — din campania clerului şi a partidului liberal, direct. — Să se voteze întâi o lege a cultelor, — şi apoi să se semneze Concordatul : acesta a fost principiul opoziţiei liberale pe faţă, — şi acesta este punctul de vedere liberal şi astăzi, pe când al d-lui Averescu a rămas: să se semneze imediat Concordatul Intre d-nii Goldiş şi Averescu Cele ce urmează sunt o rectificare pe care o datorăm adevărului şi cititorilor noştri. Spuneam că d. general Averescu era şi este partizan al semnării neîntârziate a Concordatului; astăzi, din interviewul publicat de d. Goldiş asupra aceleiaşi chestiuni mici d. Goldiş «nu vede absolut nici o piedică pentru semnarea neamânată a Concordatului». Dar nu totdeauna d. Goldiş a avut aceiaşi părere, după cum nici astăz nu este absolut la «unison» cu d. general Averescu. Dar pe câtă vreme altă dată d. Goldiş punea renumele d-sale ortodox deasupra voinţei d-lui general Averescu, astăzi chiar d. general Averescu convine a pune voinţa d-sale sub părerile d-lui Goldiş. însăşi plecarea d-lui Goldiş la Roma pentru noui negocieri în chestiunea Concordatului, — faptul are o deosebită importanţă politică dacă ne amintim că nu mai departe decât acum două luni d. Goldiş era condamnat irevocabil de d. general Averescu la a fi «remaniat» — dovedeşte că d. general Averescu a abandonat în mâinile d-lui Goldiş, care o cerea, conducerea reală a politicei bisericeşti, înţelegând să lase o chestiune religioasă, în cadrul ei firesc, după ce ţinea să facă dintrânsa o chestiune politică. A învins d. Goldiş pe d. general Averescu. Când se va semna Concordatul Intervieiul d-lui Goldiş este doar o satisfacţie platonică pentru d. general Averescu. D-sapoate ţine şi astăzi, — şi ţine — să se semneze imediat Concordatul, dar chestiunea este acuma doar în mâinile d-lui Goldiş. Agitaţia liberală şi a clericilor, — ambele politice ba chiar amândouă liberale — nu au impresionat pe d. general Averescu, cât l-a impresionat atitudinea d-lui Goldiş: eu sunt ministrul Cultelor. D. Goldiş e actualmente la Roma, — dar nu va semna Concordatul decât dacă va voi. D-sa tratează încă, — şi dacă va mai obţine unele avantagii, — semnarea Concordatului va fi fapt împlinit; de nu, se va vota întâiu legea Cultelor. ANCHETE POLITICE Intre d-nii Averescu şi Goldiş. Campania clerului şi liberalilor n’a intimidat atât pe d. general Averescu cât opoziţia d-lui Goldiş. D. GENERAL'ÂVERlSCIJ D. V. GOLDIŞ „Mussolini fără cinci minute“ D. general Averescu recidivează. Astă iarnă ţara a putut lua cu surprindere cunoştinţă că d-sa face uneori şi teorie. Intr’un discurs rostit în parlament punând cele două galoane ale concepţiei sale politice, d-sa constată pe deoparte că numele îi va rămâne în istorie indiferent de înalta situaţie pe care o ocupă în stat (că adică el reprezintă ceva pur şi simplu prin persoana lui), şi credea, mai departe, să poată afirma că nu există nici o lege deasupra necesităţilor ţării. Aceste două afirmaţii fac sistem, şi noi am atras din vreme atenţia asupra lor. Că legea supremă este mântuirea ţării este un adevăr evident numai în aparenţă. Salvarea ţării nu e îndeobşte cu putinţă decât tocmai prin respectarea legii. D. General crede că poate aprecia situaţia în ea însăşi, fără a avea nevoe de îndreptarul legii. De aceea şi spuneam că principiile d-sale politice se întregesc: un om excepţional, a cărui voinţă — confundată cu necesităţile ţării — este lege. Iată crezul d-sale politic. Mărturisim, dacă ne-am îndoit de seriozitatea acestor intenţiuni, nu ne-am îndoit o clipă de sinceritatea lor. Credeam totuşi că, oricum, e o scăpare din vedere. D. General va fi spus ce o fi dorind în intimitate; dar asemenea lucruri nu se trâmbiţează pe acoperişuri. Nu. D. General era perfect conştient; d. General voia să ne aducă la cunoştinţă punctul d-sale de vedere; căci altfel nu se explică cum d-sa recidivează. Iată, oficiosul partidului poporului «îndreptarea» reia tema : «legalism nu înseamnă și n’a însemnat niciodată a suporta o stare nenorocită la adăpostul unui defectuos paragraf de lege». (Exprimarea e numai aproximativă, sintaxa fiind o preocupare care excede pe respectivul redactor). In fond, teoria e aceeași; şi ea caracterizează regimul de dictatură; cu teoria dictaturii se ocupă deci pentru moment de general Averescu. Să mărturisim că teoria dictaturii ne interesează în chip mediocru. Despre ea putem spune numai un singur lucru; dictatura e foarte bună, cu o singură condiţie: să... reuşească. In acest caz ea îşi are justificarea într’o stare de fapt. Orice încercare teoretică pe această temă e pur şi simplu ridiculă , şi fără nici un rost. Iriţi însăşi natura ei însă, dictatura este un regim personal, şi ca atare de transiţie. Cineva ajunge dictator în virtutea calităţilor sale proeminente, dar şi în virtutea instabilităţii raporturilor social-politice. Nu apar dictatori decât la răscrucile istoriei, în momentele în care o naţiune trebue să înfăptuiască o mare prefacere. Dictatorii cari vor sau cred că pot să oprească vremea în loc nu sunt decât nişte jalnici caraghioşi. Făcând însă legătura între trecutul şi viitorul unei societăţi, lichidând un regim şi pregătind trecerea în altul cu economisirea tuturor puterilor naţiei, dictatorul îşi recunoaşte caracterul provizoriu al regimului său. Marea lui grijă este întotdeauna să dea statului aşezarea necesară pentru ca toată maşinăria să meargă şi fără prezenţa lui personală. Dictatorul trebue să găsească şi să realizeze noua formulă de viaţă a statului. Asta e funcţiunea lui. Dacă nu o îndeplineşte, urmează haosul; căci naţia îşi va căuta omul care să-i dea formula; şi căutările acestea sunt întotdeauna penibile. (Eşuarea dictaturii lui Kerenski — un sinistru caraghios — face că de 10 ani Rusia bâjbâe după o precizare). D. general Averescu ne face teoria dictaturii ? In ce scop ? Ca să ne obicinuiască cu ideia ? E inutil. Un dictator se impune numai prin prezenţa lui. îşi simte d-sa chemările puterii? Ne îndoim. Dacă ne dăm seama de ce am scris mai sus, un dictator trebue să fie tânăr. Un bătrân nu poate fi cel mult decât satrap. Ceea ce e încă cu totul altceva. Amatorii de dictatură ? Sunt mulţi. Cu cât mai mulţi, cu atât mai înveselitori. Pentru ei Ruşii au o vorbă : «Napoleon fără un sfert de ceas». Nae Ionescu înstrăinarea oraşelor de la graniţa de Vest ■ I ! ^ Situaţia oraşelor Satu mare şi Careii mari. Zonă culturală sau zonă sacrificată! «Cuvântul» a stăruit în nenumă- rate rânduri asupra primejdiei înstrăinărei oraşelor din provinciile alipite, primejdie care a fost alimentată în primul rând de indolenţa şi repriceperea guvernanţilor noştri. De aceia nu putem privi decât cu satisfacţie năzuinţa actualului ministru de interne de a proceda fără întârziere la rezolvirea importantei probleme de naţionalizare a oraşelor noastre, problemă care departe de a stânjeni interesele minorităţilor etnice, trebuie adaptată intereselor generale naţionale spre a se pune capăt pe deo parte anumitor privilegii acordate minorităţilor şi a înlătura situaţia de inferioritate în care se află românii în majoritatea centrelor urbane din provinciile alipite. Ne vom ocupa pe rând într-o serie de anchete de situaţia acestor centre urbane, arătând atât felul cum au fost şi sunt desconsiderate interesele naţionale prin tolerarea minorităţilor de a acapara viaţa economică şi politică a acestor oraşe cât şi greşelile făcute de administraţia românească — greşeli care cer o neîntârziată îndreptare. • Dacă ne oprim asupra centrelor urbane din Ardeal situaţia cea mai defavorabilă elementului românesc o prezintă oraşele de la marginea de vest a ţărei. Aradul, Oradea, Careii Mari, Satu Mare şi Sighetul Marmaţiei. Cele trei din urmă, mai cu seamă reprezintă adevărate cuiburi etnografice străine în care stăpânirea românească se reduce doar la Inscripţiile de pe diferitele edificii publice. Ţi-o agaţă aceasta de altfel atât impresiile proprii, de îndată ce ai intrat în oraş, cât şi puţinii intelectuali români, care consideră această parte a ţării o adevărată zonă de sacrificiu. In Careii mari, deşi o treime din populaţie e românească (aproape 5000 locuitori) totuşi în afară de cele două şcoli româneşti liceul «V. Lucaci» şi şcoala secundară de fete, nimic nu-ţi spune că eşti în ţara românească. In majoritatea birourilor administrative, pe stradă, în restaurante nu te poţi folosi decât de limba lui Arpad sau de cea evreiască. Privită prin aceiaşi prismă situaţia oraşului Satu Mare nu se deosebeşte de a Careilor Mari; pericolul aici e însă şi mai mare, dată fiind importanţa economică a acestui oraş, a cărui populaţie atinge astăzi aproape 65.000 locuitori. Din această populaţie însă Românii deabia reprezintă 10.000 locuitori, restul fiind împărţit între Unguri (25.000) şi Evrei (30.000). De notat că aproape 113 din aceştia din urma s’au stabilit în Satu Mare după 1920. Deschis complect spre pusta ungară, Satu-Mare a fost lăsat de conducătorii noştri politici la voia întâmplării, pierzându-şi aproape complect rolul cultural, pentru a rămâne un centru industrial şi comercial acaparat în întregime de străini, în marea lor majoritate evrei. Am arătat într’un articol precedent tragica situaţie a şcolilor româneşti din acest oraş, silite să se adăpostească în localuri de împrumut, cu totul improprii unei bune funcţionări şi dăunătoare sănătăţii copiilor. Inconştienţa celor ce pretind că piatră cenuşie, cu înflorituri felurite şi statui. In Guide, sunt lămurite toate stilurile şi veacurile când a fost construit. Guide-ul e preţios şi precis. Poate oferi oricând o erudiţie suficientă pentru a «epata». Autorii «Jurnalelor de călătorie» li sunt recunoscători. Se pot strecura amănunte erudite, a căror origină nu poate fi controlată. A vizita Venezia cu Guide, în trei zile — e stupid. Se pot memora multe şi interesante nume, titluri de tablouri, date. Dar e stupid. Muzeul, prin el însuşi nu poate atrage. Baedekerul îndepărtează şi ultimul rest de emoţie estetică imediată pe care îl mai pot pricinui pinacotecile. De obiceiu, în Muzee se admiră tot ce e lăudat de Baedeker. In faţa oricărui nume ilustru, sunt necesare exclamaţii şi comentarii. Dacă tabloul e prea mare — câţiva paşi înapoi, priviri concentrate, muţenie provizorie, pot face o bună impresie. veghiază la bunul mers al şcolii româneşti nu s’a oprit aici, căci s’a lovit în însăşi existenţa profesorilor, care săvârşesc aci un adevărat (Citiţi continuarea în pag. II-a) --------oo^oo------— j Vizita studenţilor bulgari O profesiune de credinţă, mai ales când se bazează pe constatări şi mai ales când se adapă de la învăţămintele istorice, atât de eloquent demonstrate şi prin practica trecutului şi prin necesităţile prezentului, nu se poate să nu atragă recunoaşterea chiar şi din partea celor ce o combăteau. E relaţia dintre voi şi Bulgari. Pe care noi am manifestat-o în ciuda tuturor întâmplărilor şi care ne revine în minte cu ocazia vizitei ce studenţii bulgari o fac ţării noastre. Acum un an o abdicare a guvernului bulgar faţă de activitatea societăţii «Dobrogea» tindea să prefacă raporturile dintre România şi Bulgaria în neînţelegeri şi pe cele două state în duşmani. Punctul nostru de vedere, derivat din constatări şi istoric era mereu prezent. De aceea cuvintele noastre, dacă au fost tari nu puteau învenina. S’au iscat în anii din urmă atâtea diferende. N’am înţeles a le discuta cu înveninare, mărginindu-ne la eludarea cazurilor. Cari, prin ele, nu ne interesau decât în parte. Importante erau cauzele cur le provocau. Erau aceste cauze imaginara intoleranţă din România? Sau erau ceva specific haiducismului balcanic. Ca aparenţe, da. Dar, de fapt, de erau manifestarea năzuinţii unor interese, a căror voinţă era izolarea Bulgariei de vecinul său de la Nord. Am făcut această constatare cu toată seriozitatea impusă de împrejurări. Şi am atras atenţiunea. Am fost în eroare? Evenimentele din urmă au răspuns arătând cât de necesară este prietenia romănobulgarâ — chiar, de acum — echilibrului ce se va statornici în Balcani. Iar, satisfacţia ne-au dat-o diversele faze ale propunerilor politice, cari au ridicat, la timp, vălul ce fusese aşternut pe concepţia vecinilor noştri spre a o precipita într’un permanent conflict româno-bulgar. Când învăţămintele istoriei şi experienţelor nu lăsau să subsiste na un dubiu, de ce s’a alunecat la provocarea de diferende şi conflicte? Să nu ne pierdem în reproşuri, constatăm cu bucurie că la vecinii noştri dela Dunăre s’a produs o schimbare..„ D. Buroff, ministrul de externe al Bulgariei, primind pe câţiva ziarişti români, le-a cerut să ajute la apropierea româno-bulgară. Dar îl putem asigura pe d. Buroff că nu din partea noastră poate surveni o înveninare. Şi atunci trebue să se cultive această schimbare. Printr’o rezolvire amicală a chestiunilor pendinte încă, printr’o cunoaştere reciprocă. Din acest punct de vedere, vizita studenţilor bulgari e binevenită. Şi în care altă ţară decât în România studenţii bulgari ar putea avea ocazia ca studiind viaţa şi sentimentele poporului român să poată studia — totodată — şi istoria de redeşteptare culturală şi naţională a neamului lor.? Ion Biciolla Procedeul e simplu şi recomandabil, înainte de a vizita Muzeul sau biserica respectivă — se citesc cu atenţie acele câteva pagini din Guide. Se memorează cât mai multe amănunte. Pentru că întrebări de felul acesta? — Mais quel Bellini a fait, cet tableau? Giovanni, ou son frère? fac să crească prestigiul în fața grupului. Fără Guide, nu pot deosebi decât cu greutate stilurile Palatului, și ignor încă mulţi autori din Renaşterea Veneţiană. De aceia aceste note de drum vor fi atât de puţin erudite. Bănuiala e insuportabilă. Prefer senzaţiile imediate. Se găsesc, poate, vizitatori păgubiţi de asemenea senzaţii?