Cuventul, august 1927 (Anul 3, nr. 825-851)

1927-08-01 / nr. 825

—oo-­­-oo- Regele Mihai a părut doctul de surprins, — avea şi de ce, — şi nu tocmai încântat — copiii au une­ori un instinct prodigios, — când cei 3—400 de «domni» — mai mult or mai puţin — destul de lugubri în hainele lor de ceremonie, au în­ceput să strige cât îi ţineau gura, de cum l-au văzut. Sensul acelei manifestaţii s’a încercat să i se explice mai târziu. Este îndoelnic, că acele lămuriri îi vor fi deşteptat micului rege mai mult interes decât o partidă de... ţintar. Ţintarul este incomia pasiune actuală a Regelui Mihai. Cunoaşteţi jocul, un fel de şaht rudimentar în care nu intră rege, regina, turnuri şi ceilalţi pioni aghiotanţi. Nu ştim dacă Maiesta­tea Sa îl joacă cu boabe de fasole, timpurile sunt grele­­ sau fise de os. Problema este să poţi aşeza pe aceeaşi linie trei pioni, cea ce-ţi dă dreptul să ridici unul al adver­sarului. Este o gimnastică a aten­ţiei, — şi la vârsta frageda a Re­gelui presupune o încordare de gândire specială foarte utilă în tot cazul. Mai ales că îi şi place atât de mult. Când unul dintre pedagogii săi îi ţine o prelegere mai lungă, de­sigur în forma narativă care atra­ge spiritul copiilor, Majestatea Sa, socotind că are dreptul la o justă satisfacţie, îl roagă cu o drăgălă­şenie pe care nu aş refuza-o: — Aide să mai facem şi o parti­dă de ţintar»... * Politica implică tot felul de în­deletniciri. Oare între d-nii I. Bră­­tianu şi Maniu nu este vmn fel de partidă de ţintar ! De când încear­că şeful liberalilor să facă o «mo­­trişcă» domnului prezident, ceea ce înseamnă un soi de «şah şi mat!». Dar d. luiiu Maniu, care nu este un tip în felul lui Descartes, are totuşi «metoda» d-sale sintetizată într’o formula înrudită, — o! foarte de departe!, — cu a fondatorului cartesianismului: «Rezist, deci sunt». D. Maniu rezistă... Şi sunt cel puţin douăzeci de ani diferenţă de vârstă între preşedintele consiliu­lui actual şi fostul preşedinte al consiliului dirigent. Şeful naţionalilor-ţărănişti se bizue pe alianţa cu Cronos,­­ şi pe o Constituţie mai solidă decât a primului ministru. In schimb un om care nu rezistă d-lui I. Brătianu este generalul Averescu. Spiritul ofensiv al fos­tului strateg este ca o bulă de să­pun , dispare ori pe unde ar sufla asupra-i dictatorul României. Dv. poate nu credeţi în fatalitate. Tăgăduiţi influenţa misterioaselor fiii de provocatoare de servitudini psihologice, ce nu se pot înlătura. Pentru şeful «locotenentei» Crăini­­­ceanu-Văleanu, încorporând la­o­­laltă un secol şi trei sferturi d. I. Brătianu este un «retartore». Ceea ce pare mai straniu în aceas­tă «dresură» — în limbagiul popo­rului deochiatului i se mai zice și «dres», — este că și epitetele pe care i le adresează d. Brătianu suges­tionează pe aservita sa victimă. Intr’o zi, la o întrunire publică în Brăila, l-a făcut trădător. De sigur, când acel cuvânt fatidic a fost ros­tit în oraşul de la Dunăre, d. A­­verescu a tresărit la Bucureşti. Şi omul care nu trădase decât în po­litică încrederea oarbă a ţăranilor, de atunci trădează pe toată lumea care îl ia în serios, începând cu partizanii săi... E drept a vrut să încerce şi cu d. Brătianu. Dar împotriva acestuia nu poate. «Anvatarea» este prodi­gioasă. Forţe obscure îl paralizea­ză. După ce a fost asvârlit de la guvern, ca o zdreanţă, sfidând ori­ce spălătorie chimică, a fost des­tul o privire a cehii de mai sus cu somnambulul desarticulat să arti­culeze vorbă cu vorbă lecţia stăpâ­nului ! Dar ce exemple dă şi d. Brătianu! Ce garanţie mai oferă întocmirile sale «definitive şi inatacabile», dacă trăinicia lor are nevoie de con­simţimântul «aventurierilor peri­culoşi» sau de înclinarea lemnoasă a Polişinelilor, care nu mai pot as­pira decât la clei . va veni oare o zi când şi politica noastră să schimbe de «stil», cea ce n’am putea să aşteptăm, în ciu­da or cărui stylograf, de la unii fruntaşi ai ei precum d. Vintilă Brătianu ? Anumite epoci au imprimat aiu­rea în literatură, ar­ta arhitectonică şi decorativă, modă, politică, mo­ravuri, caracterizări păstrate până azi, măcar sub titlul documentar dacă nu altfel. După război, într’unele privinţe cel puţin, nădăjduiam Renaşterea. Aveam-vom acum un «style Ré­­gence» ! Intr’u cât evocarea nu înseamnă numai de cât analogie, urmele Regenţei lui Filip d’Orleans în Franţa, mai ales după istorici re­publicani, nu pot să ofere teren de comparaţie. Cronicarii timpului spun că via­ţa era foarte plăcută sub Regenţă, eleganţă, liberalism, frivolitate, petreceri şi afaceri. E drept că a­­celea ale lui Law, părintele infla­ţiei, au fost o catastrofă. Contim­poranii au fost în schimb foarte aspri la capitolul moralitate­ pu­blice. Cu toate astea factor impor­tant al acelei Regenţe era un înalt cleric, cardinalul Dubois... Deocamdată micul nostru Rege are în Regenţa actuală un simbol al tradiţionalei investituri din Dom­nia pământeană, — şi care nu era un baston de mareşal ci Buzduga­nul. 41 S’ar fi zis că astfel înarmaţi aveau să se prezinte în Parlament aleşii opoziţiei, spre a trage la răspun­dere guvernul pentru cele întâm­­■ilate în alegeri. Realitatea este de un calm sur­prinzător. Oare fiind­că d. dr. Lupu se găseşte acum pe banca ministe­rială, sau violenţa şi frauda electo­rală or cât de dovedite, prea au in­trat în practica normală a dreptu­lui de vot spre a mai emoţiona pe cineva ! Fapt este că toată formalitatea validărilor cu întregul ei decor de elocinţa inutilă, nu mai deşteaptă nici un interes dincolo de acelea ale partidelor. De această psiholo­gie se resimt şi oratori reputaţi, care descind de la tribună, cu regre­tul d’a nu fi contractat în prealabil o laringită oportună. Preocuparea publică, orce s’ar spune, este de un ordin astronomic: îşi caută punctul cardinal — aiurea. C. Gongopol DUMINICA Au început, deocamdată verbal, pe culoarele Camerei şi Senatului, comentariile în imul punctului nostru de vedere în chestia cano­­nicităţii «patriarhului­ regent». Nu am auzit până acum nici un argu­ment de drept împotriva tezei noastre — cu toate că e de bănuit şi la canonişti noştri o mai înde■ mănatecă mânuire a textelor. Abundă în schimb asentimente pe cari onomţii noştri preopinenţi ar vrea să le numească de fapt şi catri mai toate se grupează în jurul exclamaţiei: ce valoare mai au canoanele! Şi argumentul aces­­ta circulă chiar prin graiul unor oameni pe cari altfel ne obichiui­­sem a-i socoti serioşi. Va să zică există o părere după care canoanele bisericii ar cădea în desuetudine. Foarte bine. Dar am întreba pentru precizare: mă rog,­ în bloc, sau pan­ţial? Dacă decăderea aceasta priveşte canoanele în bloc, ar trebui să ad­mitem — oricât s’ar părea de ex­traordinar — că... biserica nu exis­­tă. Căci în adevăr corpul acesta al canoanelor constitue statutul, o­­satura juridică a bisericii. Iar da­că aceste canoane pot cădea în to­talitatea lor în desuetudine, toată biserica e târâtă în spre aceea o soartă; căci nu se poate închipui o instituţie fără structură juridi­că. Şi precum se ştie, în afară de canoane, biserica nu are alte re­gule de drept. Preopinenţii noştri nu au deci prea mult de ales. Ei pot contesta, evident, existenţa de fapt a bise­ricii. Ce nu poate contesta un in­telectual român, mai ales când vrea să aibă şi cultură «ştiinţifi­că». Da, dar vedeţi, în regenţă a intrat patriarhul ţării ca figură bisericească, deci biserica trebue admisă ca existând de fapt (chiar dacă după canoane patriarh­ul­ r­e­­gent e o imposibilitate)}. Cad canoanele mimai parţial în desuetudine? Să presupunem că e aşa. In acest caz însă va­ trebui să facem o deosebire şi o ierarhizare — chiar dacă discutăm cu «ştiinţi­ficii» noştri problema numai sub aspectul logic, — şi anume, ca­noane a căror dispariţii sau modi­ficare nu ating esenţa însăş a bi­sericii noastre, şi canoane a căror schimbare angajază această esen­ţă intimă. In această perspectivă însă, tre­buc recunoscut că în adevăr ca­noanele apostolice 6, 81 şi 83 sunt pentru ortodoxia noastră constitu­tive. O călcare sau modificare a lor însemnează pur şi simplu tre­cerea noastră, juridicește, în lagă­rul Romei. E cineva care să ia a­­supră-şi răspunderea unor­ astfel de perspective? ...Prin urmare, mai padent cu întrebarea: ce valoare mai au ca­noanele­ Nae Ionescu In lichidarea averescană a inter­venit o întârziere: d. general Ave­­rescu a dat întrucâtva înapoi, — şi o parte din răzvrătiţii împotriva d-sale sunt dispuşi să-l mai acorde puţin credit. .Aceasta nu însemnează că lichi­darea grupării aşa zise «partid al poporului» nu a început şi că în curând fruntaşi de mâna întâia, cei mai serioşi oameni politici ce mai rămăseseră în jurul d-lui gene­ral Averescu nu-l vor părăsi. Foar­te curând, — căci hotărîrea lor e luată în mod irevocabil şi doar li­nele formalităţi mai întârzie, rea­lizarea ei. Tratativele «înstar­­genţilor» cu partidul naţional-ţărănesc înainte de declaraţia d-lui gene­ral Averescu de la Senat, — d-nii Garoflid, Petrovici şi Dori Popo­­vici primiseră însărcinarea, — fap­tul cunoscut — de a trata o re­grupare a opoziţiei pe bază de fu­ziune cu celelalte partide, g ior­­ghist şi naţional-ţărănesc. După ce se ajunsese la un acord în principiu cu d-l Iorga, — începuseră tratative cu d. I. Mihalache şi luliu Maniu, — şi deasemenea, se ajunsese la un acord. Dificultatea era doar persoana generalului Ave­rescu. Dar era să se treacă peste dificultate, prin re­­tragerea temporară a d- luî general Averescu de la conducere, retragere ce ar fi devenit apoi... defini­tivă. Declaraţia de la Senat a rupt tra­tativele «în numele d-lui general Averescu». D. I. Petrovici, şeful insurgen­ţilor averescani, le continuă ac­tualmente în numele d-sale,­­ şi al «partidului poporului răzvrătit». Fostul ministru de Instrucţie are asentimentul d-lor Garoflid, Dori Popovici, Manoilescu, Serghie Niţă, — precum şi­ al unui important nu­măr de organizaţii, în complectul lor. Pe de altă parte, d-nii Trancu- Iaşi, Goldiş şi Groza tratează dea­­semenea cu naţional-ţărăniştii, fie­care pe cont propriu. IN CE PRIVEŞTE TRATATI­VELE D-LUI PETROVICI, ELE SUNT SFÂRŞITE. S’A STABILIT UN ACORD IN PRINCIPIU TRE­CEREA D-LOR GAROFLID, I. PE­TROVICI, DORI POPOVICI, SER­GHIE NIŢA, MANOILESCU ŞI ALŢII IN PARTIDUL NAŢIO­­NAL-TARANESC, LA ÎNTOAR­CEREA IN TARA A D-LUI GE­NERAL AVERESCU, LA, LA SFÂRŞITUL VACANTEI POLI­TICE CE ÎNCEPE, LA TOAMNA. Tratativele genera­lului Averescu cu G­­iorga Spre a opri lichidarea şi­ a în­curca pe «insurgenţi», d. general A­­verescu a reluat, personal şi grăbit, tratativele de fuziune cu gruparea d-lui Iorga. INUTILE TRATATIVE, CĂCI D. IORGA, DUPĂ DECLARAŢIA DELA SENAT,­­ SUNTEM PRE­CIS INFORMAŢI - A DENUN­­TAT SI «ACORDUL IN PRINCI­PIU» LA CARE CONVENISE INA­INTE DE ALEGERI. Lichidarea averescană, deal, ori­ce forme ar lua, şi cu toată întâr­zierea,d­e tot lichidare. ANCHETE POLITICE © ______ lichidarea averescană Tratativele „insurgenţilor“ averescani cu d. Mihalache D. Iorga a denunţat „acordul In principiu“ cu d. general Averescu Nu se poate imagina o mai pu­ternică sursă de învrăjbire a spiri­telor în parlamentul nostru decât discuţia la validări. Legiferarea propriu zisă nu provoacă niciodată o atenţie prea încordată, nu des­­lănţuie pasiunile, nu transformă in­cinta într’o baie de ură. Este drept că vasta nepregătire, enciclopedica ignoranţă, a unei bune părţi dintre aleşii naţiune­, îi împiedică de a lua parte la discuţie fie şi sub for­mă de figuranţi ascultători. Lipsin­­du-se adesea noţiunile elementare, de bază, controversele în jurul e­­conomiei unei legi li se par contro­verse între magi. Validările actualului Parlament, împotriva tuturor aşteptărilor, s’au desfăşurat într’o atmosferă relativ mai calmă. Doliul ţării a impus li­mită şi decentă polemiştilor tribu­nei, iar ca un ecou al îngrijorări noastre, al presentimentului unor primejdii posibile n’au lipsit şi cu­vintele de calmă dojană, de sfătui­toare împăciuire. Şi tocmai în înţe­leaptă cumpănire a atitudinii, în su­gest­ia unei posibilităţi de statorni­cire a unor raporturi normale prin­­tr’o abandonare complectă a meto­delor utilizate în trecut, prin acel suflu de depăşire a măruntelor fap­te pomenite doar în măsura necesi­tatei preciziei unei temperaturi mo­rale, tocmai prin svâcnirea gene­roasă ce a animat finalul discursu­lui d-lui Grigore Iunian a fost mai mult decât un comentar ironic la un dosar prea obicinuit, a fost un discurs politic, fără îndoială că iniţiativa rămâne întreagă de par­tea guvernului, îi stă doar în mâ­nă să transforme dispoziţiile îngă­duitoare — în măsura înţelegerii gravităţii momentului — ale opo­ziţiei în rodnice posibilităţi de a­­propiere dacă nu pentru o colabo­rare de guvern sigur pentru a­ par­ticipare preţioasă de opoziţie ce-şi aduce contribuţia de cunoştinţi, de experienţe, de obiecţii întemeiate fie la o lege, fie în politica gene­rală a ţarei. Dacă ar fi să rezumăm politiceş­te spiritul ca domină opoziţia na­ţional-ţărănistă, aşa cum­ a eşit din diversele incidente ce involun­tar desvăluiau stări de spirit, am parafraza astfel: «nu aţi voit să ne recunoaşteţi nu­ numai ca al doilea partid, ci ca o realitate po­litică precumpănitoare în ritmul statului român, şi totuşi stăm ca o vie demonstraţie a ororii voastre ca, un hotărîtor obstacol în calea bunului plac. Suntem prea străbă­tuţi de ritmul responsabilităţii fa­ţă de unitatea naţională pentru a ne precipita pe calea aventurilor, dar cuminţenia noastră politică ce­re imperios o ambianţă de legalita­te, de moralitate». Să mărturisească ori­cine că nimic m­iai uşor de­cât îndeplinirea acestui deziderat mi­nimal cuminte formulat de o opo­ziţie dominată de disciplina răspun­derei naţionale. Care ar putea fi primul răspuns al guvernului? în­locuirea prefecţilor, al căror crite­riu de selecţie a fost numai criteriu politicei de partid, prin prefecţi pur administrativi în nouile ţinu­­turi. Politică da partid, cu toate amoralele ei exigenţe, poate să se facă în voie în vechiul regat, în Ar­deal, în Bucovina în Basarabia să se facă politică naţională a cărui prim început îl formează o gospo­dărie de stat, onestă, prevăzătoare şi harnică. Desigur că obiecţia pri­mă va ţâşni ca o indignare: să ne distrugem oare partidul ? Este ma­rea, este nevindecata greşală de înţelegere a tuturor partidelor ca­re, de bună credinţă, îşi închipuie că poate fi o bază mai sigură pen­tru o organizaţie politică utiliza­rea agenţilor cu cpndienţa de la club în locul unor bune şi cinstite elemente în afară chiar de cadrul partidului. Dacă la Someş sau la Soroca, la Suceava sau Caraş d. I. G. Duca va avea în locul ahtiaţilor organizaţiilor locale, prefecţi vred­nici, înţelegători, cu sigură in­tuiţie a sufletului acelui ţinut, nu va câştiga ca prestigiu, ca simpa­tie partidul liberal mai mult decât pe urma haidău­lui electoral ? E o socoteală aşa de simplă, aşa de u­­şoară că numai o fărâmă d® curaj, o brumă de încredere poate săvâr­şi această minune, această revolu­ţie a moravurilor politice. Fireşte nu se poate înlătura, dacă nu insu­recţia, cel puţin mârâiala organi­zaţiilor ameninţate de deposedare, dar miopiei mărunţilor politiciani guvernul să opune luminoasa înţe­legere naţională. Nu vom fi noi aceia care să ne­găm virusul devastator de suflete al demagogiei practicate în propa­ganda de partid, dar nu e mai pu­ţin adevărat că fără un mediu prici­nic, fără o stare sufletească de per­manentă iritare, orice demagogie rămâne ineficace.. Păduchii nu mi­şună decât pe trupurile certate cu apa şi săpunul, iar demagogia nu a­­re succes decât într’o atmosferă de ilegalitate, de capriciu agresiv, de brutalitate idioată şi inutilă-U11 exemplu imediat: primul mi­nistru a primit în audienţă o dele­gaţie a funcţionarilor comerciali care s’au plâns de sistematica în­­călcare a repaosului duminical în provincie. Din informaţia apărută în gazete cităm «D- Ion I. C. Bră­ianu după ce a citit memoriul şi a ascultat delegaţia a dispus imediat luarea de măsuri urgente pentru stricta aplicare a orariului şi repao­sului duminical». Va să zică nu e greu să impui o severă respectare a legilor şi aş dori să se mediteze: cam în c© dispoziţie sufletească a plecat de la primul ministru delega­ţia funcţionarilor comerciali ale cărei drepte plângeri au fost ime­diat ascultate. Şi ce oare cere opoziţia, fioroasa opoziţie decât simpla reintrare în legalitate? Şi poate exista o mai si­guri. t.orsf­i» tivdî. oricărei agitaţii, oricărui îndemn spre a­­ventură decât aspra disciplină a le­­galîtăţii. E tot ce cere d. Iuliu Maniu şi gu­vernul are posibilitatea întreagă a unei iniţiative imediate. ÎPamfil Şeicaru Cronica muzicală de G.­E­REAZUL Necesitatea înfiinţării unei Academii de muzică bisericească * N­. pultică sunt studiului pe care-l impun. Muzica astfel de­perfect distincte şi antagonice două­­ bisericească orientală direcţiuni tehnice şi estetice: cea monodică bizantină şi cea polfoni­numită în programele de învăţă­că occidentală. Ambele aceste două feluri de muzică sunt vocale, inter­venţia instrumentelor fiind catego­ric interzisă în muzica bisericească a ortodocşilor. Dar deosebirile între cele două stiluri muzicale din cultul nostru ortodox nu se mărginesc nu­mai la ceea ce s’ar cuprinde în ter­meni generali de tehnică şi estetică muzicală, sub denumirea dimensio­nală: orizontalitate — melodie, ver­ticalitate — armonie. Ele apar ca heterogene mai ales în direcţiunea mânt sem­inarial, — psaltichiar cum se numeşte, îşi caută perfecţiunea înapoi, în trecut. Ea are o tendin­ţă de restaurare de­sigur, în mar­ginile canonice fixate de tradiţie şi consacrate de scriitorii bizantini. Psaltichia este îngrădită în formele rigide ale trecutului, viitorul ei realizându-se deci nu atât în nece­sităţi de expansiune creatoare, cât în autentica reproducţiune şi exe­­cuţiune artistică a literaturii mu­zicale moştenite. Muzica corală dim­potrivă, tinde a se ţine în contact în muzica noastră ---cosito cu progresul general armonic. Ea neagă necesitatea de expe­rimentare pe care polifonia a făcut-o dealungul desvoltării sale istorice, ci primeşte şi aplică, fără sfială, ultimile rezultate pe care verticalitatea le-a dobândit. Trăeşte deci, prin experienţa prezentului. Face abstracţie chiar de capacita­tea de percepţiune polifonică a cre­dincioşilor, ignoră caracterul exclu­siv vocal al muzicei ceremoniale şi nu ţine în seamă că din biserica or­todoxă lipseşte minunatul instru­ment de educaţie armonică, orga. Studiul muzicei corale se înfăţişea­ză deci, în direcţiunea pe care o ur­măreşte, tocmai invers ca cel al mu­zicei bizantine. Şi astfel, este de con­statat o polaritate între cele două feluri de muzică de cult din biseri­ca ortodoxă, atât din punct de ve­dere al realităţii tehnice şi estetice cât şi din al direcţiunii studilor ce fiecare necesită. Odată stabilit acest caracter anti­nomic al direcţiunilor ce se dis­ting în muzica noastră bisericească este firesc să admitem că prima mă­sură de avut în vedere la înteme­ierea unei academii de muzică bise­ricească este să se înlăture tendin­ţa de adversitate dintre cele două forme de muzică, să se împace şi să se contopească în spiritul unităţii operei de artă şi în cadrul echili­brului cultului divin, cele două for­ţe dimensionale melodice şi arma­­te, cele două stiluri de muzică bise­ricească. Poate că un institut aca­demic de muzică bisericească, aşa cum îl propunem, ar afla calea şi mijloacele pentru naţionalizarea, românizarea bunurilor împrumu­tate de la Bizantini şi de la Occiden­tali şi Ruşi. In acest spirit de împăciuire prin fixarea rolului în cult al fiecăreia din cele două feluri de muzică, se vor rândui preocupările şi studiile ce pot avea loc în Academia de mu­zică bisericească. Bine­înţeles că vor fi urmărite ambele activităţi spiri­tuale, ars et scientist, în legătura lor cu muzica în biserică. Fiecare direcţiune îşi are problemele sale specifice artistice sau ştiinţifice, după cum atât psaltichia cât şi co­rul bisericesc trebuesc privite şi studiate sub îndoitul aspect al exer­ciţiului muzical: creaţiunea şi inter­pretarea. Fireşte că în orice direc­ţiune este de intensificat preocupa­rea artistică sau ştiinţifică, potrivit naturei obiectului de studiu. In ori­ce ramură de activitate însă punc­tul central al precepărilor, punctul de reper este conştiinţa muzicală pe care poporul român şi-a format-o de-a lungul experienţei sale creşti­ne. Activitatea ştiinţifică va trebui să o determine şi să o confirme, cea artistică să o releve şi să o afirme. Numai în cadrul acestei conştiinţe muzicale formate în spiritul religio­zităţii noastre ortodoxe şi româ­neşti poate fi concepută înlăturarea divergenţelor dintre cele două for­miile de artă bisericească. Şi numai în virtutea acestei conştiinţe muzi­cale putem hotărî existenţa unei voinţe artistice muzicale. Factorii de creaţiune şi de execuţiune sac (Citiţi continuarea în pag. 2-a) 'acneefii umnsaBmaaHi 3 LEI Luni I August 1927 ANUL al IH-lea No. 825 REDACŢIA Şi ADMINISTRAŢIA 4, STRADA SĂRINDAR, 4 _ I 318/9 Administraţie , 1 dieton :­­ 378/10 Redacţia Director politic : TITU S âNACOVICI Director î C. QON^OPOL Fae.icitarea ziarului, concesionata exclusiv SOCIETĂŢII GENERALE DE PUBLICITATE CAROL SCHULDER si S. BERGER Str. bug. Caran­a (fosta itara afheor whei MCi), 9 !'«»!«»ii­ rr-3n r 31­­/14 TFIINTF riFflirtlF­iriHF ibiiiiiiifL bbuiturabb mnmnmuc de G. BOGDAN-BUICA - Răspuns complet d-lui Gyárfás - In Senat un d. coleg Gyárfás, ne­­mulţumit că rom­ano-catolicismul va fi reprezentat numai prin un arhiepiscop de Bucureşti, nn. Cysar, a cerut ca în Senatil român să fie admişi ca membri de drept, toţi e­­piscopii maghiari, pentru că aşa era în Ungaria veche, unde toţi e­­piscopii români erau membri de drept. Sistemul unguresc vechiu l-am caracterizat, scurt, în Senat. Acolo, în Ungaria, episcopul maghiar era printre altele, cuvenite — şi instru­ment de politică de rassă. Deşi ca­tolic, nu a admis, el chiar căsăto­ria civilă, tocmindu-şi însă avan­taje? Cu episcopii români s’a în­cercat aceiaşi politică şi a reuşit aproape în toate cazurile. Noi nu a­vem nevoe de astfel de sisteme co­rupătoare, să nu ni se mai dea ast­fel de pilde ungureşti repudiabile. Noi voim să fim cinstiţi cu naţio­nalităţile, şi le cerem aceiaşi cinste. Aşa am zis în Senat şi pentru bi­sericile lor. Insă chestiunea are şi alte părţi, despre care scriu acum. 1. Faptul că episcopii români sunt toţi în Senat se datoreşte u­­nei tradiţii istorice, în cursul că­reia episcopatul român s’a înfrăţit cu poporul, fiindu-i duhovnic şi ta­tă, odată alături de voevozi, apoi alături de principe, în sfârşit ală­turi de rege. Ori de câte ori indi­vizii au fost caractere — să zicem: Samuil Vulcan şi Andrei Şaguna— duhovnici drepţi şi toţi cu iubire au fost şi în Ungaria. Pe cei gre­şiţi acum i-am ertat; cei de azi sunt liberi de sila politice, ce li se făcea şi pot fi ce-au fost înaintaşii lor cei mari. Sunt ai noştri! Este al nostru, de ex., ep. Majlath? Sunt ai noştri cei ce ne chiamă în ţară comisii peste comisii? agenţi peste agenţi, ca sa ducă apoi prin străini expresii de ură şi de nedreaptă cri­tică? Ori d. senator Gyárfás a fă­cut eroarea de a cere un plus de re­prezentare tocmai in momentul în care o mare nemulţumire domneşte în ţară faţă de acele feţe sfinte şi nesfinte, pe care d-sa şi le doreşte alături. De altfel răspunsul liniştit al d-lui ministru de culte a arătat simplu şi stringent, că chestiunea este de un moment departe în... viitor... 2. Ce va fi în acel viitor? Să zicem că peste 20—25 de ani constituţiunea ţării se va afla sub revizuire, şi că d. Gyárfás ori alt senator catolic va propune ce s’a propus acum. Atunci toţi Românii îşi vor adu­ce aminte de un proces istorie ma­re. Catolicismul s’a revărsat odată din Ungaria în ţările româneşti, pe sub munţi. Dar episcopia de Mil­­cov nu s’a putut ţinea; nici Arge­şul nu a salvat-o. Şi târziu de tot (secolul XVII) Bandinus însemnă cu durere că se perde catolicismul, că ortodoxismul român îl absoarbe. Şi ori cărei lovituri religioase da­te ’n Ardeal, din ţările româneşti i s’a răspuns totdeauna. Vechiul contrast nu a murit. In Ardeal catolicismul a revenit (ca. 1700) cu Austria, sprijinindu­­ise pe puţinii catolici de-acolo (prin­tre ei, era mi se pare, şi un ascen­dent al actualului d.­senator Gyár­fás), sprijinindu-se pe fapta celor două victime româneşti: Teofil şi Atanasie. Cum a lucrat, în Ardeal, catolicismul a fost o tortură neîn­treruptă, o grozăvie, căreia abia Şaguna i-a pus frâu. După Şagu­na atacul a reînceput. «Oştile stau faţă ’n faţă», scria un poet pe la 1877... Dacă ortodoxismul român a îna­intat acum spre Nord cu episcopa­tul de Cluj şi de Oradea Mare, îna­intarea trebue considerată ca mij­loc de apărare contra unor puteri tari şi vechi, care nici astăzi n’au renunţat la rele deprinderi de lup­tă «ultra montană» fanatică, inca­pabilă (până acum cel puţin) da toleranţă creştinească. Pentru că, dacă acele puteri sunt în romano­­catolicism negri, în greco-catoli­­cism sunt cel puţin cenuşi, iar pâ­nă la puritatea albului mai avem timp de aşteptare! Pentru ca Senatul român să admită peste 20—25 de ani, tendinţa de pre­stigiu ce i se cere catolicismului, el trebue să înălbească... Altfel va avea şi atunci de furcă, cu toate sufletele în care procesul istoric schiţat vieţueşte încă. Sufletele sunt multe. (Citiţi continuarea în pag. lit-a) Necuviinţe Informaţia noastră este absolut precisă, de­şi faptul la care se ra­portează şi pe care îl vom relata aci ţine de domeniul imposiblită­­ţilor. La Oradea Mare, în Dumineca coborîrii regelui Ferdinand în mor­­mânt. Oficia protopopul Horvath în catedrală. S-­ a ţinut şi predica zilei,­­ după ce în faţa poporului cetise evanghelia şarpelui. Dar V. C. Horvath e averescan, iar pe a­­cea vreme d-l general era in cate­gorică opoziţie faţă de guvern, şi-şi permitea comunicate subver­sive asupra încetării din viaţă a regelui. Deci părintele protopop, în f­unc­ţia d-sale de averescan convins, îşi permise nemaipomenita mojicie de a ignora dureroasele întâmplări cari cutremurau ţara. Predica P. C. Sale nu pomeni măcar l­a cu­vânt, nu de elogiu, dar n nici măcar de amintire a morţii celui mai ma­re rege al neamului nostru. Abia dacă după încheierea vorbirii, cu glasul impersonal al unui paracliser, anunţă că «va u­rma un parastas pentru odihna sufletului FOSTU­LUI rege Ferdinand». Care în adevăr a urmat. Adică protopopul Horvath şi un sobor de... doi preoţi au expediat, acesta e termenul, în timp de 10 minute măsurate pe ceas, un biet parastas de om sărac, în faţa­­poporenilor, şi a autorităţilor uimite la înce­put, revoltate în urmă de atâta stupidă îndrăsneală. Noi nu ştim încă ce măsuri va fi luat autoritatea episcopală îm­potriva acestui suflet de preot în­tunecat de patimă politică până la uitare de sine. Că Prea Sfântul Chiriarh nu va fi la curent cu în­tâmplările, e greu să credem. Ori cum ar fi, o să se facă cercetarea. Simt martori, autorităţile locale şi atâta popor. Deja s’a întârziat cu pedeapsa, care e cerută ca o sa­­tisfacţie pentru batjocura aceasta a conştiinţei publice. Iar dacă biserica ar mai întâr­zia încă, să intervină ministerul cultelor, întâmplarea depăşeşte ca­drul însuş al bisericii, şi nu există scuză spnt împrejurări cari să a­­mâne măcar aplicarea de aspre sancţiuni. Există o limită în ori­ce necuviinţă. Skythes

Next