Cuventul, ianuarie 1928 (Anul 4, nr. 972-1002)

1928-01-14 / nr. 985

Anul al IV-lea No. 985 REDACI­IA Sl ADMINISTRAȚIA 4, SlnAOA SArtlM­Att, « { i78/lv. Administrația 378/9 Redacția Director politic: TITUS ENACOVICI Director­­ C^ONGOPO^^^^ Publicitatea ziarului concesionata exclusiv SOCIETĂȚI­ GENERALE DE PUBLICITATE CAROL SCHULDER si S. BERGER Str Eus. Carada dost Karagheorghevici) 9 telefon s 311/84 Imprudenta ofensivă a d-lui Erdélyi Miklós trupii «Keleti Ujsag» care a pus coloanele sale la dispoziţia d-lui Árpád Paál, pentru o urbană şi ridicată discuţie a problemei gene­rale, alte foi minoritare intervin în această afacere, dând lămuriri sau cerând precisiuni. Astfel în «Nagyváradi din 5 Ianuarie 1927 şi în «Nagyváradi Friss Ujsag» din aceiaş dată cetitorii ziarelor sunt întreţinuţi cu explicaţiunile pe cari d. N. Erdélyi, directorul de teatru pus în chestiune, crede că le poate aduce împotriva afirma­ţiilor noastre. S­ă vedem aceste explicaţiuni. D. Erdélyi crede că poate spune că relatările noastre constituesc o «ca­lomnie sfruntată»; că n’a călcat în viaţa lui pe la ministerul artelor din Budapesta; că nu a cerut nici odată subvenţiuni dela statul ma­ghiar; că nici odată nu a primit vre­un ajutor de la acelaş stat. 1). Erdélyi mai adaugă: a cerut telegrafic ministerului cultelor din Bucureşti să intervină pe cale di­plomatică pentru a se procura da­tele pe care le menţionează «Cu­vântul»; a telegrafiat direcţiei zia­rului «Cuvântul» şi lui Nae Iones­­cu personal, rugând să prezinte au­torităţilor cererea la care se refe­ră, sau numai o copie legalizată din care să se constate că este iden­tic, cu cererea ce i se atribue, pen­tru că, afirmă d-sa, dacă ziarul «Cuvântul» este în posesia unei a­­semenea cereri, ea numai apocrifă poate fi. Deocamdată, zice d. Er­délyi, nu poate întări apărarea d-sale de­cât prin cuvântul de o­­noare, dovada urmând a fi făcută de noi. Nu ştim care este valoarea cu­vântului de onoare a d-lui Erdélyi. Noi constatăm numai că telegra­mele despre care spune d-sa la 5 ianuarie, că le-ar fi expediat di­rectorului nostru și autorului arti­colului, nu au intrat nici până azi la noi. Dacă cererea telegrafică de anchetă adresată ministerului va fi avut aceiaşi soartă, trebue s­ă re­cunoaştem că până şi poşta nil păs­­tueşte pe directorul Erdélyi. De altfel cererea adresată — da­că a fost — ministerului, e cel pu­ţin glumeaţă. Vă închipuiţi guver­nul român reclamând la Budapesta, şi guvernul ungar dând, piese cari ar stabili maşinaţiunile iredentiste din neliniştita monarhie a sfântu­lui Ştefan. Credem deci, domnule director al Teatrului maghiar, că e mai sim­plu ca toate explicaţiunile şi pre­cizările să fie lăsate în seama noas­tră, care avem doară putinţa să lă­murim o chestiune, atunei când am scris un rând măcar asupra ei. D. Erdélyi afirmă: 1. Că n’a călcat în viaţa d-sale pe la ministerul Cultelor şi Artelor din Budapesta. Se prea poate. Dar asta nu are nici o importanţă. Pen­tru că o chestiune se poate rezol­va într’un minister şi prin scris, — şi printr’o a treia persoană. Cu toa­te acestea, avem anumite motive — cari se vor vedea mai jos — să cre­dem că această afirmaţie nu cores­punde realităţii. Deşi, o repetăm, prezenţa sau absenţa d-sale în mi­nisterul din Budapesta nu e hotă­râtoare în această afacere. 2. Că nu a cerut nici­odată sub­­vențiuni de la statul maghiar. Ne luare rău, dar nu putem să­­ cre­dem pe cuvânt de onoare. La 13 Decembrie 1927 la ministerul arte­lor din Budapesta a intrat o peti­ție, datată Nagyvárad 1927, decem­ber 10-én. Cererea începe așa: «Alulírott mint a Nagyváradi «Szigligeti» színház ezidőszerinti igazgatója esedezem Nagyméltósá­­godhoz, hogy az 1927. évre kiutalt államsegélyt, színházam részére az elkövetkező 1928. évre is engedélyez­ni méltóztassék...»; adică: subsemnatul director al teatrului «Szigligeti» din Oradea Mare, vă rog fierbinte să binevoiţi a acorda şi pe anul 1928 subvenţia asigurată pentru teatrul meu în a­­nul 1927. Şi se termină astfel: «Az elő adot­tak alapján megismételve alázatos kérésemet, vagyok mély tisztedet­tel n­­a­g­y m­él­tósá­god alázatos szolgá­ja, Erdélyi Miklós s. k., nagyvárad szatmári magyar színházigazgató» sau pe româneşte, în baza celor expuse repetind cererea mea res­­pectoasă, cu adâncă stimă preasu­pus servitor al Excelentei Voastre, Nicolae Erdélyi, directorul teatru­lui maghiar din Oradea Mare Săt­mar. Asta e cererea. Dacă d. Erdélyi pretinde că proba aceasta nu,e­ su­­'i­difiită, nădăjdneă o să* ne dtei în ju­decată pentru «calomnie sfrunta­tă». Iar acolo vom da probele com­plimentare de cari va mai fi nevoe. 3. Că nu a încasat nici un ajutor dela statul ungar. Inexact, există sau nu în bugetul ministerului ar­telor din Budapesta înscrisă o sub­venţie de 50 milioane coroane pen­tru teatrul din Oradea! Există! Ci­ne a încasat această subvenţie! D. Erdélyi nu ştie nimic! Dar o măr­turiseşte singur în petiţia amintită mai sus. Iar dacă petiţia e «apocri­fă» adăugăm: d. Erdély a ridicat persanul, conform chitanţei, această subvenţie, acordată pe anul 1927, din Cassieria Centrală a fiscului din Budapesta. Proba este făcută. D. Erdélyi să tragă consecinţele. Statutul român la fel. Şi acum, la rând ai noştri. Pa mâine deci, eludata activitate a d-lui primar Gelu Egri din Oradea Mare. Nae Ionescu Bu­s pine Pentru Părinţii comunelor E vorba iarăşi de invalizii de războiu, «iarăşia pentrucă a mai fost şi ieri şi va mai fi şi mâine. Ar fi de mirare să nu se mai audă ni­mic despre ei, nici o tânguire, când moravurile noastre camuflate care au dus la războiul cel mare, tot ele stăruesc şi astăzi în mentalitatea dregătorilor de toată speţa. Se povestea deunăzi, în presă, ca­zul unui orfan de războiu doritor de carte, cârma autoritatea prote­guitoare i-a prescris, în load ori­cărui alt panaceu : «să cerşească». Nici o mirare. Domnii ce ocupă prin cerşit şi alte milogeli politice, rangurile de sus ale ierarhiei noas­tre social-administrative nu fac de­cât să recomande, în bună credin­ţă, sistema care i-a cocoţat şi pe dânşii în locuri nemeritate. Mai triste sunt ecourile din pre­să. De pildă, spunea un confrate: şi de ce să vii, d-ta, orfanule de răz­boiu, la Bucureşti, să vrei să înveli carte ca să ajungi apoi un naufra­giat intelectual iar până alunei să spargi geamuri şi să faci mişcări de stradă, când mai bine fi-o a­sta la fără, pe ogorul tău, să ajungi gospodar cinstit, etc., etc.­. Ce ogor însă, stimate confrate, cine s’a în­grijit să i-l dea şi să-i aibă grija în timpul minoratului. Soluţia e bună, însă pentru alte latitudini. Iată de ce reproşul trebuia să ia altă cale. Vă voi povesti însă pentru astăzi cazul a doi invalizi de războiu, care mi se pare tipic pentru lipsa de în­ţelegere, cu care sunt primite vic­timele de răsboiu şi nevoile lor. Invalizii grade inferioare, Dumi­­trescu şi Gheorghe Gostache din Bu­cureşti sunt daţi afară din chioşcu­rile lor, proprietate a Primăriei, pe motiv că municipalitatea urmăreş­te înfrumuseţarea oraşului. Poves­tea asta cu estetizarea Bucureştilor justă în principiu, a ajuns temă e­­lectorală. Art fi de pildă că nici pâ­nă astăzi, nu s'a dărâmat imobilul de pe Bulevardul Colţii, fără de ca­re o aliniere a frumoasei artere nu e cu putinţă. In schimb nenumăra­te chioşcuri de lemn, ale invalizilor de războiu, au fost înlocuite — sub pedeapsă de reziliere a contractului — cu chioşcuri de fier. Cu câte gre­utăţi şi robiri materiale d-nii dela Primărie n’au bănuit-o niciodată. Dar cel pufin estetizarea avea loc în văzul lumii, mai prin eintru. Chioşcurile de care vorbesc sunt în Dudeşti, la Pompa de apă. Motivul? Trecătorii nerespectuoşi le transfor­mă în vespasiene urinarii. E răs­punsul—textual în alţi termeni — al d-lui primar Groza. Şi inva­lizii? întâiul suferind de nefrită tu­berculoasă, umbră de om (erou, e­­vident, şi de primar recunoaşte) iar al doilea, tată a şapte copii. Mi se pare că e destul. Orice indignare ar fi sub realitate. Dar, domnule Părinte vitreg, al Capitalei, mai este şi o înfrumuse­ţare sufletească pe care, cu astfel de măsuri, n'o vei putea nici­odată pune în practică, de-a fi să aduci în Dudeşti, toate minunăţiile Parisu­lui- Perpessicius —--------0X0---------­ • —— oxo—-----î . . . COMPLICAŢIUNILE remanierii ministeriale Regenta are rezerve, d-lui Vintilă Brătianu îi-e frică, iar d. Duca are candidaţii săi Intre d-nii Vintilă Brătianu şi I. G. Duca Am înregistrat zi cu zi versiuni­le asupra remanierii guvernului şi ştiute asupra complicaţ­iu­nil­or ei, dar o nouă revenire, cu ample amă­nunte nu este desigur lipsită de in­teres mai ales acum, în preziua schimbări fizionomiei cabinetului. O remaniere ministerială nu este o simplă înlocuire paşnică de per­soane, ci o operaţie complicată, ca­re din cauza legăturilor remaniaţi­lor şi remaniabililor produce o cri­ză în guvern. Mai ales în acest guvern care «nu mei este condus şi stăpânit de au­toritatea unui singur om, — I. I. C. Brătianu, ci disputat între auto­ritatea şubredă a d-lui Vintilă Itră­­tianu, ambiţia desamăgită a d-lui I. G. Duca, — şi mai ales sub sus­piciunea şi rezerva Regenţei. Regenţa are rezerve faţă de guvern Din cauza caracterului provizo­riu al guvernului, Regenţa — afir­măm cu precisiune — nu vede cu ochi buni o remaniere largă şi nici n’o admite. AUDIENŢA D-LUI VINTILĂ BRATIANU LA RE­­GENŢA, ZILELE TRECUTE, A SPULBERAT ORICE ILUSIE ŞI ORICE ÎNDOIALA ASUPRA A­­CESTEI STĂRI DE SPIRIT. Regenţa n’a comunicat aceasta acum pentru prima oară d-lui Vin­tilă Brătianu, ei în repetate rân­duri; de asemenea a comunicat şi opoziţiei,—d-lui Iuliu Maniu, chiar la constituirea guvernului Vintilă Brătianu — că situaţia actuală este provizorie: criza, deschisă la moar­tea lui, I. I. C. Brătianu, durează mereu. D-lui Vintilă Brătianu îi e frică D-lui­ Vintilă Brătianu, care nu poate ignora caracterul mandatului d-sale, oricât Tar, împinge d na Du­ca, Argetoianu, Lupa şi alţii la o politică de rezistentă contra tutu­ror menită să facă uitat prin trece­rea timpului provizoratul guvernu­lui, și mai ales să-l schimbe, expres, pnntr’o largă remaniere — ia care dacă Regenta ar da încuviinţarea, ar însemna o schimbare din provi­zorie in definitiv, — îi este însă frică de remaniere. Frică de Regentă, — că i ar res­pinge cererea; frică de partid şi Camere, — că i ar tulbura liniştea şi periclita siguranţa, o revoltă a partidului şi majorităţii, când şe­fia d-sale nu e încă consolidată şi d. Duca o subminează. ANCHETE POLITICE D. Duca are candidaţii săi la remaniere Şi într’adevăr, in complicaţiile re­manierii mai intră un element: d. Duca, Ministrul de Interne are can­didaţii săi, cari sunt şi-ai put Udu­lui — metodică acţiune de submi­nare a autorităţii şefiei d-lui Vin­­tilă Brătianu,­­r. . D Vintilă Brătianu vrea pe d. Otomolu la Industriei D. Duca cere contrariul, pe d. Sassu. „ Vin­tilă Brătianu este hotărât să-l nu­mească la Finanţe pe d. Victor An­­t­one­scu? D. Duca îl scoate înainte pe d. Dinu Brătianu, şi-i impune d-lui Vintilă Brătianu să spună că şi d-sa ii vrea, — pentru a sfărşi însă tot prin a numi pe d. Victor Antonescu. Aşa şi cu d-nii Stelian Popescu şi Micescu, — cu d-nii Nistor şi Chirculescu, — cu d-nii Lapedatu şi Moşoiu. Şi acum, — să se descurce d. Vin­tilă Brătianu, oricum ar face, d Daea îl va denunţa partidului ca lipsit de autoritate şi înţelegere— tdv. Revolta lupilor provoacă o mu­zică barbară în jurul d-lul minis­tru al muncei şi ocrotirilor sociale. Se pare chiar că a doua parte din firma acelui departament minor, ar explica rânji­rea iritată a col­ţilor. D. dr. Lupu, convins că «Cha­rité bien ordonnée commence par soi-meme», a neglijat să întinză ocrotirea şi asupra suitei ce protes­tează astăzi atât de sgomotos. Rând pe rând organizaţiile lu­ll­is­te din provincie se molipsesc de pilda celei din Bucureşti şi despăr­ţirea nu se face doar prin trânti­­rea uşilor. Cei care pleacă scormo­nesc şi în rada rufelor murdare. «Moţiunile» au caracterul scanda­lului de mahala, în care teleb­icele port de grije să afle toţi vecinii, de droaia intimităţilor vulgare o­­ploşite sub un acoperiş. Bietul d. dr. Lupu! Idolul po­leit de altă dată! Aşa trec ghiarete peste găteala-i primitivă, încât a­­junge să semene unei figurine de ipsos scorojit. I se scrutează până şi ceasurile atribuite higienei cor­porale, ca şi cum aceasta ar fi tot o consecinţă a situaţiei sale politice de azi. Haita e necruţătoare cu fostul ei patron! E poate şi un efect al şcoalei pe care însu­şi i-a fă­cut-o. Aventura are în public un mare succes de ilaritate. Revoltaţii ren­gesc să pue de partea lor pe cei ce râd. Şi miniatura de altădată a teribilului Saint-Just, se îndreap­tă către cadrul unui personaj de vodevil. Desigur, nimeni nu ia în tragic motivele «principiale» ale rupturei dintre «partid» şi «şef». Entuz.iis­mul cu care cei dintâi a primit «co­laborarea» la guvern cu liberali, nu putea porni din convingerea naivă că, în sfârşit, democraţia integrală şi va vedea vs»d­­­in or­i*. Memo­raţii», care părăsiseră pe naţio­­.­al-ţărânişti fiind-că, nu-i mai gă­seau destul de «înaintaţi», nu-şi pu­teau închipui, că au să-şi legene «doctrinele» în hamacul Brătieni­­lor. Elanul lor a însemnat certitudi­nea «putereî», cu toate «mângâe­­rile» pe care le invidiaseră la alţii cel puţin patru ani cu Brătianu - bine­înţeles, Ion — şi fiecare cre­dincios al «idealului» Inpist cu mi­ca lui contra­valoare pentru răbdă­rile prăjite ce avusese până atunci! Realitatea a fost alta. D. dr. Lu­pu, în funcţie de «partidul ţărănesc adevărat», a obţinut în Parlament de la colaborarea Duca-Davidoglu, mult mai numeroase locuri, de câte sar fi cuvenit importanţei politi­ce — la zero — a grupului rupt din coasta d-lul Mihalache. Dar câţi mai erau de mulţumit, rămaşi pe din afară, şi fiecare so­cotindu-se mai îndreptăţit decâtr un altul! 1). dr. Lupu, neputând sa-i ducă intr­­ana cu gogoşi, a preferit să nu-i mai ştie. Iar dânşii au lupt târât să tragă consecinţele. A­vata­­rurile guvernului liberal restrân­gând considerabil perspectiva unui egim mai îndelung, în cursul că­ruia să se poată primeni şi benefi­­iarii, lupii nu s-au simţit ademe­niţi să accepte funcţia de oaie. De igur au avut dreptate. Dacă au fost nişte naivi, crezând de bună seamă în dezordonata de­magogie a d-rului Lupu, faptul de a-l vedea pe acesta înhămat la lec­tica negustorească a liberalilor şi bucuros de acest rol, legitimează despărţirea. Iar dacă au mers, ne­rozi, la procopseală după dânsul, nu li se poate pretinde să se îngra­­şe ci, fiindcă mănâncă numai unii. Cel puţin oamenii se­­ întorc în mediul politic în care-i aclimati­zează toate asonanţele de fire, tem­perament şi educaţie. Confortabilul burghez ce-i aiurise cu revoluţiona­rismul său oportunist, nu le mai apare acum decât asemenea acelor agenţi de emigraţie, care desrădâ­­cinează nevoiaşii pentru un pământ de făgădueli amăgitoare. Lupismul s’a isprăvit şi el. Atât mai bine. Fracţiunile improvizate in jurul hypertrofiei unui om, sânt sa odinioară bandele vasale în sluj­ba îndrâsnelei unor aventurieri, i pentru aceştia ospeţele­ celorlalţi fără miturile. Când nu mai pot s’o ducă pe cont propriu, le rămâne perspectiva unei vegetări parazi­tare la discreţiunea insolenţei ace­lora ce-i întreţin. Dar pentru viaţa publică aseme­nea formaţiuni sânt totdeauna o cauză de intrigă, de perturbaţie şi imoralitate. C. Gongopol lupilor : Dr. N. LUPU Pe frontul român în 1917 de GEN. BERTHELOT ——oo^-co—— ul. Prăbuşirea rusă Chiar din mijlocul lunei Iunie, am fost prevenit de mai multe ori, de înţelegeri secrete între seviete­­le unora din diviziile ruseşti şi ina­micul. Un individ se prezintă într’o zi într’una din bateriile grele româ­neşti la care instalaţie se lucra şi apostrofează pe lucrători, făcându­ie întrebarea dacă nu este posibil să se trăiască în pace. Tot el, nu este vorba, va preveni pe inamicul din faţă de totul ceia­ ce facem noi! Dar n’aşi vrea să fiu acuzat de Tradus de Generalul G. Cantacuzino pentru aiarul'«Cuvântul» cu autorizare­­. autorului. .*■- '• '• ' -* oare care pică în contra armatei ruse și prefer, pentru a reaminti a­ceastft tristă perioadă, să reproduc ceiace spune într’acest subiect ge­neralul rus Monkevitz în lucrarea eitatâ mai sus. Ce se petrecea în acest moment în regimente ca un singur om, întreaga armată vorbea, vorbea fă­ră să oprească şi fără să-i pese de altceva... Comitetele perorau asupra vii­toarei organizaţii guvernamentale a Rusiei, condiţiunile păcei, refor­mele militare urgente, atitudinea de luat faţă de cutare sau cutare par­tid politic cu programul său. : . Se desbătea tot astfel şi chestiuni de o aplicare imediată: durata in­strucţiei şi a manevrelor, schimbul unităţilor de prima linie, încrede­rea sau neîncrederea în cutare sau cutare şef. ■: Intr’un cuvânt uitase pe inamic, care câte odată se găsea la 100 de paşi de tranşeele noastre şi care era în culmea fericirei faţă de acest talent oratoric de­odată înflorit în armata rusă, se uitase Patria, care aştepta de la armata sa victoria cu sfârşitul ororilor războiului. La această epocă, statul major al armatei a IV-a rusă (al cărei şef de Stat Major era generalul Mon­kevitz) care ar fi trebuit să se ocu­pe numai de preparaţia ofensivei, era copleşit de muncă, dar această muncă avea un caracter politic. In fiecare zi vedeai venind la C­­rtie­­rul generat deputaţiuni numeroase de diferitele unităţi cu cereri sau plângeri cu totul inutile. Şefii re­dactau rapoarte mulţumitoare asu­pra lucrurilor ce se petreceau în trupele lor. Comitete luau­­ di­spari­­ţiunile cele mai stupide, de multe ori, se adresau comandantului ar­matei impunând (era expresiunea lor curentă) înlocuirea şefilor cari nu plăceau sudaţilor şi motivau a­­ceastă «trebuinţă» prin faptul că cutare sau cutare ofiţer era parti­zanul vechiului regim sau nu recu­noştea libertăţile luate de popor. O­­dată chiar a fost dat motivul urmă­tor: n’a aprobat pe Kerenski. Toate aceste deputaţiuni şi aceste preten­ţii ne ocupau în timpul zilei şi nu ne lăsa timp ca să ne ocupăm cu ce­va mai util. Cât despre instrucţie, manevre şi lucrări de îmbunătăţirea poziţiuni­­lor, aproape că nu se mai gândea nimenea la aşa lucruri.­­ In oare­cami regimente, comitetele fixase durata «zilei de l­t­ru la şase, cinci şi chiar patru ore. In tranşee, serviciul se făcea de o ma­nieră revoltătoare. Au fost chiar cazuri în care unităţi regimentare întregi, refuzară să părăsească can­tonamentele de repaus, pentru a schimba pe camarazii lor în prima linie. Numai după, lungi discuţiuni acceptară să asculte. Şef­ii ne mai având nici uun fel de autoritate, erau neputincioşi a lupta in contre acestei stări de lucruri.... Curând soldaţii noştri se apuca­ră la nesfârşite concilii. Fiind dat condiţiunile de pace fără anexiune şi nici indemnitate, trebuia da sau nu să mai atace. Câteva unităţi de­­calră că erau gata să se apere, dar nu vor lua ofensiva, căci aceasta ar fi în contradicţie cu programul par­adelor socialiste! Tentative fură făcute, în câteva rânduri, pentru a îmbărbăta, din nenorocire iarăşi prin discursuri, starea morală a armatei ruse. Dar se putea oare ridica prin discursuri jalnicul povârniş pe care aluneca biata armată de când revoluda dă­duse la o parte disciplina. Una din încercările cari m’au is­­bit mai mult, a fost vizita d-lui Vandervelde la armata 4 a rusă, la 16 Iunie. Ministrul belgian era înso­ţit de un amic al său politia D. De­(Citiţi continuarea în pagina II-a) c­aamuara •« «attuarie 1978 —------!' ‘ rtm­mrTi "m ■ Situaţia economică si iililiti nii nui d in 1921 -mutea­ţi de C. SERGIESCU In viaţa comercială a unei ţări, de politica economică ce se face de­pinde în mare măsură prosperita­tea, sau ruina. Conducătorii aces­tei politici, au poate rolul cel mai greu în viaţa economică a unei ţări. Lor le revine greaua sarcină să împace între alte multe, intere­sele comerţului cu cele ale statu­lui, interese, mai în toate cazurile, în contradicţie. Nu e nevoe de­cât să amintesc două câmpuri de luptă: impozitele şi tarifele vamale, pentru ca ade­vărul de mai sus să reiasă clar. De aceea, nu e de mirare că în Germa­nia, ca şi aiurea, industria şi co­merţul să nu fie prea mulţumite cu politica economică naţională şi internaţională. Conducătorilor politicei econo­­mice germane li se opun două mari greutăţi în care: cele ereiate de tratatele de pace şi cele ereiate de împrejurările interne. Cum vor fi, dacă vor fi înlăturate aceste co­losale greutăţi, aceasta este o în­trebare pe care numai viitorul o va lămuri. Totuş din activitatea pe acest tărâm, în 1927, se pot deduce concluzii nu fără importanţă. Interesant de menţionat e fap­tul că, după părerea cercurilor di­riguitoare germane, anul 1927 din punct de vedere economic e o ex­cepţie. Prosperitatea, care s’a ară­tat în mai multe domenii destul de remarcabil, ar fi în mare parte preţul împrumuturilor ce s’au fă­cut şi al altor factori accidentali, ca greva minierilor engleji, după care a profitat exportul german, li­vrurile în contul reparaţiilor etc. Deci odată cu eliminarea acestor factori temporari, continuitatea prosperităţei, contra acestei stări înfloritoare ar ameninţa să o ia în jos. Aceste ,conside­raţiuni, pot fi însă şi altfel interpretate, adică ca o teamă a cercurilor interesate ger­mane, ca o situaţie prea bună eco­nomică, să nu deschidă pofte noi debitorilor Germaniei. Cu alte cu­vinte s’ar căuta să se ascundă, că cu toate obligaţiile. Planul Da­wes, obligaţii pe cari Germanii le consideră încă extrem de apăsă­toare şi ameninţând însuşi, exis­tenţa Reichului, ei au reuşit să facă afaceri bune şi să se întărească e­­conomiceşte mai departe. Pe acelaş plan cu revizuirea Pla­nului Dawes, a fost pusă şi revi­zuirea cheltuelilor exorbitante a ad­ministraţiei germane, cheltueli des­pre care Parker Gilbert în Memo­randul său a vorbit fără menaja­ment. Graţie aceluiaş Parker Gil­bert, se pare că Germania a reuşit să câştige teren în ce priveşte re­vizuirea planului de plata repara­ţiilor, însă în ce priveşte restrân­gerea cheltuelilor de administra­ţie, au făcut chiar pe dos. Cu toa­te asigurările date că se vor face economii, s-a găsit modalitatea să se dea un spor funcţionarilor, spor ce urm­a să se ridice la 70 milioane şi care în realitate a atras după el o urcare a budgetului cu 300 mi­lioane. Natural că factorii econo­mici­ au protestat, căci prevedeau urmările, însă în zadar. Lupta con­tra impozitelor a fost foarte crân­cenă, însă fără rezultat pentru cei ce le visau mai scăzute. Degeaba s’au străduit ei să convingă că im­pozite mici, vor îmbunătăţi starea afacerilor, menţinând astfel cifra încasărilor. Administraţia, nu nu­mai că nu a realizat economii, nu numai că nu a introdus, acolo unde se cereau, metode pur comerciale, în locul birocraţiei leneşe, dar în 1927 a inventat un nou mijloc de a risipi De câte ori ce făceau chel­tueli nemotivate în­deajuns, ele e­­rau numite «cheltueli făcute sub constrângerea neprevăzută a împre­jurărilor». Ce erau aceste împre­jurări neprevăzute s’a văzut de m­ul­te ori foarte clar: risipă curată sau... ca la noi în România! Din diferite direcţiuni s’a cerut imperios ca să se termine odată cu îm­rărţirea actuală a Germaniei în atâtea ţărişoare, împărţire care nu are de­cât dezavantaje şi nu repre­zintă de­cât o tradiţie ce nu mai are rost. Ideia şi-a făcut în 1927 drum şi nu e exclus ca în anul acesta, a­­ceastă necesitate politică, socială, dar mai cu seamă economică, să devie fapt. Odată cu această re­ (cititi continuarea in pag. II-a) -----------OXO---------­„Retorica“ Iată un cuvânt care astă­zi surprinde Eu însu­mi intitulându-mi astfel rându­rile împărtăşesc surpriza. Noi există oare această puternică mu­ză, de care vorbesc doar tratatele şi is­toria ? Are ea încă oare vigoare sa in­spire acţiunile contimporanilor ! După ce atâţia duşmani, la rând, poezia, şti­inţa, gazeta şi industria, America răz­boiul şi orice bate de viguroasă şi colţu­­roasă realitate — şi câte nu sânt băile acestea in zbuciumata istorie a vieţii contimporane — au însemnat atâţia vic­torioşi asupra ei, vrea încă Itedorica să respire ! Îşi pierduse doar drept­urile, cucerite de «sinceritate» şi de „acţiune». Poezia poate să curgă limpede, directa expresie pură; dragostea însăşi a abo­lit-o apropiindu-se de simplitatea fapte­lor naturale şi imediate. Discursul e gând pur, iar poezia lui e numai în re­zonanţele spirituale nemărturisite. Jur­nalul­­ trebuie încă să-i cercetăm aici victoria asupra retoricei ! Am avut muită vreme credinţa că in eliberarea de retorism găseam una din caracteristicile epocii noastre la care clasicism şi romantism se luptă şi se îmbină. Şi totuş iată-l că reapare. Poate că­­ sprijină geniul Italian. Re­ralismul italian e unod aşa de parfumat făcut din esenţe estetice, din cui meş­teşugit al vorbei, din dragoste pentru sonorităţi, el frecventează prea puţin urla.­­■ nu mai stăpâneşte decât dome­niul politic din nou tânăr — al Italiei contimporane. Neputând fi mistic, ita­lianul ifi consumă exa­turca fascistă in retorică. Dar lui ii stă bine retor, căci el are ţinuta puterii şi nepăsarea tine­­reţei şi a creaţiunei.­Şi apoi chiar în a­­cvastă,­patrie modernă retorica trăeşte numai pe culmi. Aici poporul, nici arta n-o mai adoptă. Ţinut, acasă, Să­cuşti de aur, la dispo­ziţia aleşil or, retorismul vrea să treaci Alpii, să recucerească lumea — şi îm­­prumută autoritatea impresionantă a fascismului şi personalităţ lor lui. Şi cum e natural — şi locus ce sur­priză — el prinde in meşteşugurile lui pe tineri, şi mai ales pe mulţi din tine­­rii aceia care au cunoscut şi au trăit până acum doar retorica mitralierelor marelui război. Să caut un exemplu aiurea. Puteam să-l găsesc, abundent fi la noi şi tot aşa de plin de actualitate ca fi Henry di Montherlant,. D'Annunzio şi Barret iată opoziţia viguroasă, fi prea semnifi­cativă pe care Montherlant o aruncă,­­hi­eroasă sfidare memoriei marelui său emul şi prieten Barres. Opoziţia intre realizator şi literator, intre cel care reuşeşte să învingă fi cel care doreşte doar victoria, cel care a po­sedat prin voinţă şi luptă proprie şi cel care a privit doar la acţiune iată ce cre­de să înfăţişeze Montherlant. Ce falsă aparenţă, îndrăzneţ retori Pre­feră pe d’Annunzio lui Barres pentru­ că îl tulbură retorismul viguros pe care de a­tfel nu-l înţelege. Preferă pe retor (sau ceia ce se pare a fi aceasta) ar­tistului. Mi se pare a fi găsit aici cheia atitudinei şi secretul lui Montherlant: retorica. E poate numai manifestarea caprici­oasă fi plină de vine a unei viguroase personalităţi. In orice caz nu cred că retorismul a­­cesta îi aduce lui Montherlant nici tir ar fi nici pe alte căi, bani, și aceasta îl va mântui. V. P. Moghilă

Next