Cuventul, ianuarie 1930 (Anul 6, nr. 1687-1716)
1930-01-01 / nr. 1687
TI ANUL AL Vl-lea. No. 1587. RtDACţiA Si AUMINISTRAVIA Bucureşti, Str. Const.fVliile (Sărindar), 14 Etajul 111. r,,. ) y/o/i» Redacţia Tl.Ll.IOAN 378/ 1 ADMINISTRAŢIA Fondator TITUS ENACOVICI Director NAE IONESCU ‘ ANUNCtURILI $1 PUBLICAŢIILE SE PRIMESC LA ADMINISTRAŢIA „CUVÂNTULUI“ şi prin toate agenţiile de publicitate CDKW Unde duce incertitudinea Incidentul de ieri, când prefectura poliţiei a crezut că se poate amesteca în vânzarea ziarelor, este, formal, fără însemnătate. Guvernul prin măsurile imediat luate, s’a dovedit străin de intenţia confiscării, şi dacă, după cum e de bănuit, prefectul politici îşi va fi primit admonestarea, pe deplin meritată pentru intervenţia să intempestivă, — obligaţi suntem să... trecem la ordinea zilei- Nu însă fără comentarii. Căci dacă, formal, incidentul este lipsit de însemnătate, în fond, el trădează o stare de enervare şi de nesiguranţă, care merită o mai îndeaproape luare aminte. Iniţiativa prefectului de poliţie „este desigur o greşeală. Să observăm însă că această iniţiativă nu s-ar fi exercitat, dacă prefectul de poliţie ar fi simţit deasupra capui lui lui autoritatea fermă a guvernului. Dar, din nefericire, despre o asemenea autoritate nu se mai [poate vorbi astăzi. Impresia gene[rală — pe drept sau pe nedrept — [dar impresie reală, este că guvernul ‘s’a descleiat. Afară de d. Madgea- yu .care, insensibil la cele ce se peftrec în guvern, își continuă, într’un tempo trepidant, opera de legiferare şi de gospodărie în cadrul technic — nu politic — pe care îl deţine cu străşnicie, ceilalţi miniştri sunt în marasm. O neîncredere rdă înghiaţă relaţiile dintre,, colaboratorii cabinetului Maniu.mpresia e dezastruoasă, şi pe drept cuvânt. Căci ce trebuie să creadă miniştrii şi mai ales ce trebuie să creadă ţara întreagă cari a purtat pe toţi aceşti oameni la cârma treburilor publice pe acelaş val de iubire şi de încredere, când constată că trei miniştri*, plecând în concendiu, d. Maniu confiscă pentru d-sa toate timei interimatele? Cum, d. Iunian sau d. Mihalache nu ar fi putut ţine, fiecare, câte unul din cele trei ministere ale căror titulari sunt în concediu? Ce explicaţie să dăm acestei ciudăţenii? Că nici unul din aceşti miniştri nu au acceptat să preia un interimat? Dar ce fel de tovărăşie de muncă reprezintă cabinetul acesta în care unii miniştri rabdă ca tovarăşul şi conducătorul lor, preşedintele consiliului, să se desnoade purtând pe umerii lui — de om totuşi răspunderea, grijile şi conducerea efectivă a trei ministere? Că d. Maniu a ţinut să preia el singur munca acestor trei departamente? Dar ce fel de minister e acesta, în care preşedintele de consiliu nu are încredere în capacitatea sau în intenţiunile colaboratorilor săi? Ori cum am încerca să ne explicăm fenomenul, tot rău iese. Ministerul se desface din încheieturi, şi lumea o simte- De ce să ne mai mirăm atunci, că d. gen. Nicoleanu dă curs iniţiativelor d-sale intempestive, cari numai bine nu pot face guvernului? Este o stare generală de decrepiudine, cu explicaţii multiple. Dince cam cea mai plină de înţelesuri e lipsi de control. Rechile partide politice au rezistat timp de zece ani unei înnoiri a vieţii publice. A fost un efort care le-a depăşit puterile. In aşa fel, încât la sfârşitul acestui termen, când totuşi naţional-ţărăniştii au trebuit să preia conducerea treburilor publice, ele s’au găsit extenuate. De când s’a format guvernul Maniu, partidele de opoziţie nu au fost în stare să facă un singur act de control. Iar conştiinţa impotenţei lor a fost aşa de puternică, încât la un moment dat au abandonat pur şi simplu lupta, părăsind — fără nici un motiv serios şi fără sorţi de isbândă — parlamentul. Din nefericire, naţional-ţărăniştii preluând puterea nu au fost conştienţi de forţa lor. Şi au acceptat condiţiuni cari le frângeau dela început putinţa de a reface, revoluţionar, viaţa noastră publică. Astfel fiind, parlamentul lor, deşi ieşit din alegeri libere, nu s’a deosebit întru nimic de vechile parlamente în sensul că el nu a fost în stare să exercite un control efectiv asupra guvernului, ci s’a mulţumit să fie un aparat de înregistrare, pasiv şi amorf. Rămânea, evident, regenta. Regenta însă nu avea şi nici nu putea s aibă principial, prestigiu, faţă de un parlament liber ales. Prestigiul personal al răposatului Buzdugan, a exercitat — dar numai de fapt — până la o vreme, un controi serios. Şi treburile, de bine de Sim, mergeau. De la moartea lui în■-.î acest control a dispărut. Par’că bătrânul Buzdugan a luat cu el în groapă bruma de prestigiu. De atunci a mers din rău în mai rău. Pâră un ochiu rece şi ferm, fără o primejdie precisă, — tot ceea ce necesităţile luptei, mai mult decât solidaritatea organică, închegase, s’a desfăcut. Şi azi stăm aci, în pragul incertitudinei. Nici acum, în ceasul al unsprezecelea nu ne vom da seama că avem nevoe de un stăpân? Maelotiescu 'COXXXOO Scăparea de sine a d-lui general Nicoleanu Zelul e, probabil, o virtute• In tot cazul, statutul funcţionarilor îl onorează ca atare, de vreme ce face din el unul din motivele de înaintare a nefericitului care îl practică cu perseverenţă şi cupredilecţie. Dacă însă, dintr'un lucru ca acesta, care, în esenţă, ar trebui să fie punctul de plecare al insului în raporturile lui cu semenii săi, şi cu funcţiile alocate lui, se face o virtute, apoi se poate conchide că omul, în esenţa lui, este un animal lipsit de zel. Şi nimic de mirare în aceasta- Lipsa de zel însemnează reacţiunea facultăţilor interioare, sufleteşti sau numai intelectuale, ale individului împotriva încadrărei insului în societate. Vieaţa tinde spre uniformizare, spre mecanizare, spre încazarmare. Insul însă păstrează în el o seamă întreagă de facultăţi diferenţiatorii, spontane, eliberatorii. A nu le cheltui în folosul obligaţiilor tale cotidiene, însemnează a le păstra pentru tine, a da curs jocului interior al firei tale, însemnează a râde de bucurie atunci când soarele îţi inundă faţa, primăvara, a suspina ferieilor când iți întinzi trupul alene pe o pajişte, a te bucura de o carte, de un ceas de repaos, de priveliştea unei femei frumoase, sau numai de ritmul liber al propriilor tăi paşi, pe trotuar, într'o sală de dans, sau de scrimă. Zburdălnicia pasărilor în pomi sau aceia a mânjilor, primăvara, pe câmpie e tot ce ne putea închipui mai departe de omenescul nostru zel. Fiindcă «zelul» însemnează a uita că afară plouă lumină, că Dumnezeu ciripeşte în ramuri, cu privighetorile, că luna răsare când nouă, în vârful unui plop, când rotundă şi mare, ca o gură luminoasă de fântână, pe câmpie, pentru a te consacra unei petiţii, unui referat, unei călimări, sau telefonului de pe masă.» Şi, evident, lipsa de zel poate fi astfel din plin justificată. Nimic bişa nu ar putea justifica, normal, excesul de zel. Fiindcă excesul de zel este împotriva naturii- Şi el nu şi-ar putea găsi o explicaţie decât în cine ştie ce idee de răzbunare, de autoflagelaţie, ca rezultat al greşelilor săvârşite, sau în vreo absurdă necesitate de recomandare cu orice preţ faţă de şefii insului cu pricină; în cazul acesta însă se presupune o situaţie precară. Şi în sfârşit excesul de zel mai poate fi şi o rezultantă a tuturor acestor trei împrejurări laolaltă. D. general Nicoleanu, din exces de zel, a ordonat ori, până la ordinul contrariu al autorităţilor superioare, confiscarea ziarului nostru. A fost o scăpare de sine, N. Davidescu 3 LEI in loc de anchete politice «Viitorul» ide aseară protestează cu vehemenţă împotriva numirii d-lui Antipa ca preşedinte al delegaţiunii române, care va trata la Berlin încheerea convenţiunei comerciale dintre România şi Germania. Protestul se bizuie pe faptul că d. Antipa «a funcţionat ca ministru al secătuirii teritoriului ocupat de trupele germane» şi se închee cu fraza patetică: «In orice caz numirea d-lui dr. Antipa în fruntea delegaţiunei româneşti este încă o sfidare la adresa opiniei publice româneşti». D. Antipa «delegatul» d-lui Vintilă Brătianu.» «Viitorul» este cel puţin imprudent, dacă nu cumva, nu este rău informat. Fiindcă totuşi notiţa privitoare la d. Antipa apare sub formă de comunicat, este neîndoios, că ea e dictată de însuşi d. Vintilă Brătianu, Care nu este numai imprudent, în cazul de faţă, ci şi mistificator. In timpul penultimei guvernări liberale, d. Vintilă Brătianu — din propriu imbold și fără preavizul consiliului de miniștri — atribotiv de patriotism Ajuns la Berlin, d. Antipa a fost introdus la d- Paul Litwin, de către Hugo Stinnes-junior. Paul Litwin — înparanteză fie zis — este un mare industriaş cu o mare influenţă asupra vieţii politice din culise nu numai germane, ci şi din culise, un personaj considerabil. D. Antipa, care trecea la Bucureşti drept om de influenţă la Berlin, era însă absolut necunoscut în Germania. Şi, pe deasupra, nu inspira încredere. Paul Litwin a refuzat net onoarea de a-l face pe mediatorul. In urma acestui eşec ca delegatului său, d. Vindu Brătianu s’a retranşat în dorul patriotismului său economic. ...Şi alte detalii Peste câteva luni, d. Paul Litwin a sosit la Bucureşti. In halul lpte Patriotul din 1923 $i „ministrul secătuim teritoriului ocupat de germani“ mis pe di Antipa la Berlin fiului «Athenee Palace» s’a întâlnit ca să trateze aranjarea di-j cu un mare industriaș bucureștean ferendelor noastre cu Germid i-a povestit cum a venit la d-sa, mama, l-a dat d*lui Antipa mandat, deoarece îl credea «tare» la nemţi tocmai fiindcă d. Antipa fusese «omul nemţilor» în timpul ocupaţiei, un domol Antipa, rugându-l să medieze o înţelegere între Germania şi România. D. Paul Litwin se arăta gata să-l facă pe mediatorul, cu condiţia să nu se amestece ministerele de externe în tratativele pregătitoare, iar ca delegat din partea României, pentru aceste tratative să fie marele industriaş bucureştean şi nu altul. Marele industriaş bucureştean a pus în curent cu discuţia pe răposatul ministru Al. Constantinescu. I s-a cerut să facă o propunere scrisă. Scrisoarea d-sale a fost cetită în consiliul de miniştri şi admisă de toţi (şi de Ionel Brătianu) în afaraă, bineînţeles de d. Vintilă Brătianu. Refuza, pentru că scrisoarea sfârşia «de prisos să subliniez că oferta mea este făcută cu titlu graţios, guvernului ţării şi nu guvernului liberal»... şi pentru că marele industriaş este... evreu. ...Documentul se mai afla la preşedinţia consiliului, în timpul ultimei guvernări averescane. ...Acordul cu Germania s’a făcut. Insă în 1928, Onoarea, iori de ALEXANDRU KIRIŢESCU Nu ştiţi marea noutate? Şi lichelele acestea au onoarea lor! O onoare cu totul specială, care are nevoie să fie apărată cu baioneta, cu cătuşe, cu lăutari, cu lacăte monstruoase şi cu zăvoare. Au făcut descoperirea aceasta după unsprezece ani de jaf. pupublic şi de imoralitate privată. Dar cum spune proverbul: «Mai târziu mai bine, decât niciodată». Şi ceea ce averescanii doar năzuiau, ceea ce liberalii au înfăptuit pe sfert, oprimiu-se timizi la câteva cazuri excepţionale şi la câteva penalităţi susceptibile de interpretări — naţional-ţărăniştii desăvârşesc din gros. Topologii aceştia întră până ’n gât în groapa cu excremente. Fiindcă sânt proşti şi flămânzi. Şi să te ferească Dumnezeu de prostul flămând — nici lupul alungat din vizuină pe ger cumplit, cu burta lipită de coaste, nu e mai feroce, mai imprudent. Săriţi, oameni buni! Partidul naţional-ţărănesc în al doilea an al guvernării sale iese la potecă! Prima perioadă, acea care s’a încheiat la 8 Noembrie a. c. a fost cea botezată, «de asanare a vieţii publice». Adică inocenţii au luat contact cu marele surse de jaf ale avuţiei publice, au identificat marile excrocherii ale oligarhiei, s’au cutremurat azi de groază, pentru ca mâine să crape de invidie. Pe terenul părăsit în goană de predecesori, au găsit, asvârşite în dezordine, instrumentele spargerilor, corpurile delicte, cheile potrivite, dosarele măsluite, tot ce liberalii n’au putut strânge şi lua cu ei în precipitarea cădere! dela putere. Cu mâini stângace, nouii veniţi am manipulat uneltele şi s’au străduit să, ghicească secretul broaştei care garanta deopotrivă inviolabilitatea «sei de bani şi a furtului consumat. A fost timp de un an de zile, un exerciţiu penibil şi învierşunat. Cei mai isteţi din nouii titulari ai portofoliilor, după ce au asudat luni şi luni, îngropaţi în hârtii şi înecaţi în gestiuni, şi-au mărturisit în sine că niciodată nu vor fi în stare să dobândească atâta virtuozitate. Fiindcă dacă tâlhăriile regimurilor defuncte au lăsat urme, aceste urme nu se puteau încadra în noi un text penal — o intolerabilă putoare îneca atmosfera politică, dar locul unde se descompunea stârvul rămăsese secret. Insă, în schimb, pentru stomachirile chiorăitoare de zece ani de opoziţie, pentru gâtlejurile uscate şi limbile scorojite, ce miraje ale unor ospeţe mirifice, ale unor izvoare răcoritoare şi insesisabile , întocmai ca la şoarecii cari neavând ce roade, dinţii le cresc nemăsurat, încât îşi sfâşie singuri limba, tot astfel printre buzele livide ale partizanilor, răsbăteau caninii neîntrebuinţaţi. Trebuia să li se găsească ceva de devorat, fiindcă începuseră să se devoreze singuri. Dar există hoţ şi hoţ , şmecher şi şmecher. Partidul d-lui Maniu nu posedă lunga experienţă constituţională a partidelor istorice •* înţelegem prin «constituţie» un cod de buzunar la îndemâna marelui şi noului borfaş politic, de mult epuizat şi care nu se mai poate retipări, fiindcă manuscrisul a fost distrus. Atunci? Iureşul nu mai poate fi nici ocolit, nici amânat! A sunat ceasul al douăsprezecelea şi fecioarele sparte aşteaptă mirele diavolesc. 11 aşteaptă cu sexul lor răvăşit, cu gura lor spurcată de sugeri imunde, cu limbile lor tocite de exerciţii infame. Şi când să dea semnalul Sabbatului, târfele şi-au adus aminte în mizeria universală care începe, (le un lucru: reputaţia lor!!! onoarea lor!!! ‘ Onoarea lor! O cunoaştem pe a tuturor care de la război încoace, cu mijloace violente sau cu amăgiri perfide, au pus mâna pe putere, din care au făcut o cumplită armă de sugrumare a conştiinţei publice şi un sistem brevetat S. G. D. G. pentru jefuirea avutului obştesc. Le-o cunoaşte şi străinătatea. Financiarii cu cari au luat contact şi cari au stat de vorbă numai cinci minute, îţi mărturisesc, după ce au părăsit birourile în care au tratat împrumuturi, avansuri, conversiuni, furnituri: «Ce păcat că ţara dv. e guvernată de hoţi». O ştie şi marele technician englez şi expert ia toate marile conferinţe financiare Keynes, care a scris negru pe alb în «Manchester Guardian»: «Nu împrumutaţi nici un ban statului român, fiindcă intră în buzunarele politicianilor». Onoarea lor? Ii preferăm hârtia higienică şi în lipsa acesteuia, foaia de lipan. Şi pot să fabrice zece legi de teroare şi de inchiziţie, pot să ceară ordonanţelor lui Carol al X şi regulamentelor Celiei lui Stainx toate articolele paragrafele şi penalităţile, noi când vom avea ceva de spus, o vom spune sus şi tare Şi să poftească să ne trimeată PE NOI la puşcărie! MîâKuri I S»n««r5e 1939 FABULELE ZILEI Cetitorul are un obiceiu urât: dispreţueşte faptele diverse şi le trece cu vederea. Iar atunci când, dinîntâmplare, le bagă în seamă, urmăreşte slovele şi scapă senzul ascuns printre rânduri. De aceia e bine, socotim, să reproducem, din gazetele străine, două fapte diverse, care s’ar putea confunda cu două fabule cu aplicaţiuni la viaţa noastră politică. «In insulele Filipine, glăsueşte una din aceste fabule, stat republican având drept capitală oraşul Manilla, furnicile albe, cu aripi, sunt în număr considerabil. Acum câtva timp, din nebăgare de seamă a păzitorilor, o enormă mulţime de furnici a pătruns în tezaurul statului. Acolo, netulburate de nimeni, ele au rost bilete de bancă în valoare de câteva milioane de pesos. Legea n’a putut fi aplicată acestor nimicitoare ale avutului public, care de altfel ar fi fost prinse cu multă greutate». Iar a doua fabulă este tot atât de ciudată «La un spital din Cruzevac (Iugoslavia) s’a ivit într'o bună zi cunoscutul bandit ‘Spira Miletiei (suferind de măsele) cerând directorului spitalului undește ea sa-și extragă măselele. Directorul i-a refuzat cererea. Atunci Miletiei sfărâmă un dulăpior de sticlă, luând câteva instrumente medicale, material de pansamente şi o sticluţă cu iod. Apoi se duse la telefon, chemă pe prfectul de poliţie, înştiinţându-l că se află la spital, dar să nu care cumva să încerca să pue mâna pa el, că se întâplă vărsare de sânge. După această ispravă banditul părăsi spitalul, opri o maşină împreună cu doi complici ai săi. Se lăsă condus la vreo 40 kilometri în împrejurimile Cruzevacului şi se opri în pădure. Aci, porunci şoferului să deșerte rezervorulle benzină şi dete foc benzinei scurse. Scoase apoi şoferului ceasornicul din buzunar şi o luă la sănătoasa împreună cu cei doi tovarăşi». Aşa cum au fost redatele gazetele străine, s’ar părea că întâmplările nici nu s’au petrecut. Că sunt fabule înadins imaginate de oameni timizi, fabule care ascund realităţile noastre politice. S’ar crede ca furnicile albe din insulele Filipine nu sunt altceva decât oameni politici. Carii pătrund în tezaurele subterane ale bugetului şi avântă, împotriva furnicilor candide şi feciorelnice nu există împotriviri legale. Fac legea şi tot ele o surpă. Inocenţa lor se înrudeşte cu scelerateţa. Dar nu poate fi pedepsită scelerateţa lor fiindcă aceste gâze drăguţe animă arena politică, se agită şi se bucură de largi îngăduinţe şi înalte protecţii. Dacă s’ar putea lua măsuri împotriva furnicilor albe, ar trebui luate de un Demiurg din afară, care n’ar avea legături de rubedenie şi întăresc cu poporul mărunt de furnici. Dar atunci ar dispărea viaţa politică ,şi s’ar înlătura o clasă de oameni pitorească şi lacomă... Credem că s’a înţelesşi nu mai e nevoie să insistăm. A doua întâmplare este, poate, şi mai semnificativă. O formulă admirabilă pentru gazetari ca să ocolească legea presei care va să vină din mila şi graţia d-lui Iunian, să se ferească de cenzură şi confiscare. Cum fierbe iar «cazanul Satanei» şi evenimente grave se pregătesc, tâlharul din Iugoslavia poate fi identificat cu unele persoane înalte. Care suferind — nu de durere de măsele —aile vanitate hipertrofiată pătrund în laboratoriile. Unde fierb în retorte miazmele politice, şi se pregătesc drogurile pentru tămăduirea relelor prezente şi viitoare, şi cer... Ceea ce cere mai puţin important decât felul cum cer. Anunţă poliţia şi toate autorităţile constituite că vor trebui să le dea ajutor şi pe deasupra să nu ia nici o măsură, căci altfel incendiază sanatoriul Am extras aceste învăţăminte din simplele fapte diverse ca un exerciţiu pentru vremea când «legea onoarei» va fi votată și nu vom mai putea seri cinstit, decât pe ocolite. i. cg. liberalistioiul Liberalismul ca ideologie trece pretutindeni printr’o criză cumplită. Nu mai corespunde nici evoluţiei societăţilor, nici mentalităţii omeneşti evoluate şi mai ales, nu corespunde nici unei realităţi. Liberalismul însemna mai mult o retorică generoasă decât realizări generoase. Era o firmă şi nu o întreprindere care exploata bogăţii naturale. In dosul firmei nu era nimic. Cât timp firma era socotită «tabu» partidele liberile din toate ţările îşi puteau menţine prestigiul. Când profanii au aflat însă că în dosul firmei ispititoare nu se ascunde nimic, a început criza liberalismului. Disensiuni în partid, camuflări de ideologie, falsificarea principiului democratic, trivializarea și terfelirea principiului democratic. Partidul liberal de la noi, nu este de astăzi în criză. Ci de 70 de ani, adică de atunci de când a venit pentru întâia dată la putere bătrânul Ion Brătianu, care a guvernat împotriva principiilor programului său de guvernământ. Astăzi nu se văd decât consecinţele divorţului dintre autoritate şi principiul liberal, aşa cum l-a vrut Ion Brătianu. O singură mângâiere are partidul liberal român, că maladia lui actuală nu este umar a lui, ci a tuturor partidelor liberale europene. Chiar şi al partidului liberal bulgar. «Vrem să atragem atenţia opiniei publice, scrie oficiosul bulgar «La Bidgarie» — asupra unei plăgi a vieţii politice bulgare, baza dislocării forţelor unui partid rămân: carierismul şi interesul egoist şi mârşav. Ultima dislocare de forţe din sânul partidului naţional-liberal este cea mai strălucită pildă a dislocării forţelor în general a partidelor, bulgare. «Eforturile care tind să paralizeze cauzele carierismului nu au fost destul de apreciate. Ba chiar mai mult, acei cari opun carierismului şi dislocării de forţe ale partidelui sunt sortiţi izolării». Deci, liberalismul sub proprie etichetă sau comercializat sub alte etichete democratice nu este decât o mişcare a «carieriştilor». Şi «carieriştii» ştiu să distrugă orice fel de legende... Probus ———'OOXOO-------- ------xxooxx----- 4 A donat de PAUL STERIAN ca un «ales», carnetul. Pe culoarul Dancingul de Universitate! In mice ducea spre scară, sub lampă, soma lui Pretorian erau foarte aproape unul de cealalta. Realitatea îi aproba sentimentul. In două minute, luând-o pe «Academiei», se află în pragul «Imobiliarei». Urcând pe scara de din dos, Pretorián și începu a-și integra, mai întâi, pașii — sărind trepte în tact, apoi tot trupul, fluxul sângelui, în ritmul jazzului. E 6/â. Tocmai bine. Blonda trebue să fie acolo. Dând perdeaua la o parte, Pretorián se ivi în sala de ceaiu. Perechi săltau frenetic în spasm dionisiac. Juni dansatori căutau să smulgă epidermei partenerei maximum de contact posibil. Părăsindu-şi partenerul de ceai, ceva mai în vârstă, blonda îi lunecă în brațe, fără o vorbă. Cureaua de transmisiune a ritmului îi angrena în mașina sunetelor. Raiul modern le deschise braţe spasmodice, împreunarea le-ar fi dat voluptate mai mediocră. Blonda îi şopti, insă «ceva»... Vasile ciuli urechea, atent. «După (Fragment de roman) «Eli, Eli, Lama Sabaclanh — «Diploma de bacalaureat, actul de naştere, cererea, chitanţa percepţiei şî două fotografii!» . Vasile Pretorian, între colegii care-şi aşteptau rândul la înscriere în suliţa strâmtă, slab luminată de gaz, unde se înghesuiau secretariatele a trei Facultăţi, întinse, la porunca sacro-sanctă ce răsunase «de dincolo», din cealaltă parte a ghişeului, coala pe care-şi trecuse numele şi pronumele, vârsta şi celelalte determinări, longitudinale şi latitudinale ale persoanei lui fizice şi intelectuale. — «Diploma? Fotografiile? — «Poftiţi? A, uitasem. Scuzaţi», spuse el, căutând cu grabă în portmoneu. Despăturind hârtia, o întinse peste pragul lumii secretariate, împreună cu cele două fotografii («pasport», «minut» pentru domnii Studenţi). Şi, cu nesaţ, trecând capul prin ferestruica ghişeului, cu gâtul încordat, privi carnetul pe care secretarul lipea, după ce-l ajustase,în prealabil cu un foarfec impozant marginile, fotografia şi trântia apoditic, peste chipul surâzător, ştampila facultăţii de litere şi filosofie. «In sfârşit!» Smulgându-se din gloata compact îngrădită între graţiile de lemn ale ghişeelor ca păcătoşii în faţa judecăţii din urmă, Pretorian ieşi, păzind cu sfinţenie, mai opri o clipă, contemplând cu faţa înseninată «carnetul». II închise, apoi domol, aşezându-1 cu grijă în portmoneu. «Student!» Trecând pe lângă portar, îi întinse o hârtie de 20 lei, ultimii ce-i mai rămăseseră după plata taxelor. Coborî grav scara, mirat de larma pe care studenţii, (domnii Studenţi) foarte puţin serioşi, după părerea lui, pentru situaţia pe care o aveau, o făceau urcând şi coborând hohotind şi strigându-se unul pe atlul, forfotind încoace şi încolo. Ieşind din Universitate, statua lui Heliade, cum se ivea pestedrum cu mâna întinsă în aer, îi păru că-i face un semn amical. Zâmbind, după ce duse mâna vesel la pălărie, își potrivi gulerul tare şi înfigând bastonul în dalele pavajului, Pretorian o lua iute la picior, dus de realitatea fericită a imatriculării în rândul studenţimii. Se îndrepta acum spre «Select» la dans. Ce noroc fiă-i atât de aproape şapte, când jazzul încetează, ieşim împreună!» Fiori îl trecură pe Pretorian. «împreună... împreunare!» Cast încă, astă seară va gusta din plăcerile pe care de mult le visa. Blonda îl voia, deci! Feiicită coincidență. Astăzi intra, liceanul de ieri, de acum câteva ore, de două ori în rândul oamenilor!... încă un Shimmy, încă un Tango... In pat trebuie să fie blonda bine, gândi Pretorian anticipând. Jazzul începu să-și strângă sculele, tingirea, fierăstărul, ciocănelele... Semn care îl plictisea altădată, fiind o barieră a poftelor deslănţuite, dar pe care în astă seară, după cuvântul magic al blondei, îl aşteptase cu nerăbdare. Ieşiră împreună de la Bar. Calea Victoriei îi înbrăţişă integrându-i într-o circulaţie care, ceva mai lentă şi mai puţin frenetică, era totuşi tot un fel de încredinţare în mâinile altuia. Ciudat. Pentru Pretorian toate aceste petreceri bucureştene ale tinerilor se crescuseră după răsboi, căpătau o însemnătate metafizică. Simţea un fel de voluptate de transcendenţă. Se da ritmului, se da circulaţiei, dintr’o nevoie de a ieşi din sine. Amestecat în mulţimea de gură cască — tot bucureşteanul e între 7—8 gură cască. — Pretorian încercă un sentiment de transcedenţă. Mersul procesional în noaptea miilor de Bucureşteni, procesiunea aceasta frământând bucata de stradă îi apărea lui Pretorian ca o ciudată ocolire a unei nevăzute şi atrăgătoare biserici.. Cu blonda de braţ, îşi făcu loc pe marginea trotuarului, în sus, pe cale. Trecură de Teatru. In colţ, la «Ţăranu», blonda se opri. «Nişte prieteni». Urmară câteva recomandări. Pretorián nu uită să adauge după nume, subliniind, «student». Plecară, apoi, mai departe. Ieşind din mulţime, dincolo de Palat, un sentiment de necunoscut pătrunse în inima lui Pretorián. Smuls din sânul mulţi(Citiţi continuarea în pagina II-a)