Cuventul, ianuarie 1930 (Anul 6, nr. 1687-1716)

1930-01-01 / nr. 1687

TI ANUL AL Vl-lea.­­ No. 1587. RtDACţiA S­i AUMINISTRAVIA Bucureşti, Str. Const.fVliile (Sărindar), 14 Etajul 111. r,,. ) y/o/i» Redacţia Tl.Ll.IOA­N 378/ 1 ADMINISTRAŢIA Fondator TITUS ENACOVICI Director NAE IONESCU ‘ ANUNCtURILI $1 PUBLICAŢIILE SE PRIMESC LA ADMINISTRAŢIA „CUVÂNTULUI“ şi prin toate agenţiile de publicitate ­CD­­KW Unde duce incertitudinea Incidentul de ieri, când prefec­tura poliţiei a crezut că se poate amesteca în vânzarea ziarelor, este, formal, fără însemnătate. Guver­nul prin măsurile imediat luate, s’a dovedit străin de intenţia con­fiscării, şi dacă, după cum e de bănuit, prefectul politici îşi va fi primit admonestarea, pe deplin me­ritată pentru intervenţia să intem­pestivă, — obligaţi suntem să... tre­cem la ordinea zilei- Nu însă fără comentarii. Căci dacă, formal, incidentul este lipsit de însemnătate, în fond, el trădea­ză o stare de enervare şi de nesigu­ranţă, care merită o mai îndeaproa­pe luare aminte. Iniţiativa prefectului de poliţie „este desigur o greşeală. Să obser­văm însă că această iniţiativă nu s-ar fi exercitat, dacă prefectul de poli­ţie ar fi simţit deasupra capu­­i lui lui autoritatea fermă a guver­nului. Dar, din nefericire, despre o asemenea autoritate nu se mai [poate vorbi astăzi. Impresia gene­­[rală — pe drept sau pe nedrept — [dar impresie reală, este că guvernul ‘s’a descleiat. Afară de d. Madgea-­­ yu .care, insensibil la cele ce se pe­­ftrec în guvern, își continuă, într’un tempo trepidant, opera de legife­rare şi de gospodărie în cadrul­­ technic — nu politic — pe care îl deţine cu străşnicie, ceilalţi miniş­tri sunt în marasm. O neîncredere­­ rdă înghiaţă relaţiile dintre,­, co­laboratorii cabinetului Maniu.­mpresia e dezastruoasă, şi pe drept­ cuvânt. Căci ce trebuie să creadă miniştrii şi mai ales ce tre­buie să creadă ţara întreagă cari a purtat pe to­ţi aceşti oameni la câr­ma treburilor publice pe acelaş val de iubire şi de încredere, când con­stată că trei miniştri*, plecând în concendiu, d. Maniu confiscă pen­tru d-sa toate timei interimatele? Cum, d. Iunian sau d. Mihalache nu ar fi putut ţine, fie­care, câte unul din cele trei ministere ale că­ror titulari sunt în concediu? Ce explicaţie să dăm acestei ciu­dăţenii? Că nici unul din aceşti mi­niştri nu au acceptat să preia un interimat? Dar ce fel de tovărăşie de muncă reprezintă cabinetul a­­cesta în care unii miniştri rabdă ca tovarăşul şi conducătorul lor, pre­şedintele consiliului, să se desnoade purtând pe umerii lui — de om to­­tuş­i răspunderea, grijile şi con­ducerea efectivă a trei ministere? Că d. Maniu a ţinut să preia el singur munca acestor trei depar­tamente? Dar ce fel de minister e acesta, în care preşedintele de con­siliu nu are încredere în capacita­tea sau în intenţiunile colaborato­rilor săi? Ori cum am încerca să ne expli­căm fenomenul, tot rău iese. Minis­terul se desface din încheieturi, şi lumea o simte- De ce să ne mai mi­răm atunci, că d. gen. Nicoleanu dă curs iniţiativelor d­-sale intempesti­ve, cari numai bine nu pot face gu­vernului? Este o stare generală de decrepi­­udine, cu explicaţii multiple. Din­­ce cam­ cea mai plină de înţelesuri e lipsi de control. Rechile partide politice au rezis­tat timp de zece ani unei înnoiri a vieţii publice. A fost un efort care le-a depăşit puterile. In aşa fel, în­cât la sfârşitul acestui termen, când totuşi naţional-ţărăniştii au trebuit să preia conducerea trebu­rilor publice, ele s’au găsit exte­nuate. De când s’a format guvernul Ma­niu, partidele de opoziţie nu au fost în stare să facă un singur act de control. Iar conştiinţa impoten­ţei lor a fost aşa de puternică, în­cât la un moment dat au abando­nat pur şi simplu lupta, părăsind — fără nici un motiv serios şi fără sorţi de isbândă — parlamentul. Din nefericire, naţional-ţărăniştii preluând puterea nu au fost con­ştienţi de forţa lor. Şi au acceptat condiţiuni cari le frângeau dela în­ceput putinţa de a reface, revolu­ţionar, viaţa noastră publică. Astfel fiind, parlamentul lor, deşi ieşit din alegeri libere, nu s’a deosebit întru nimic de vechile parlamente în sensul că el nu a fost în stare să exercite un control efectiv asupra guvernului, ci s’a mulţumit să fie un aparat de înregistrare, pasiv şi amorf. Rămânea, evident, regenta. Re­genta însă nu avea şi nici nu putea s aibă principial, prestigiu, faţă de un parlament liber ales. Presti­giul personal al răposatului Buz­dugan, a exercitat — dar numai de fapt — până la o vreme, un con­tr­oi serios. Şi treburile, de bine de Sim, mergeau. De la moartea lui în­­■-.î acest control a dispărut. Par’că bătrânul Buzdugan a luat cu el în groapă bruma de prestigiu. De atunci a mers din rău în mai rău. Pâră un ochiu rece şi ferm, fără o primejdie precisă, — tot ceea ce necesităţile luptei, mai mult de­cât solidaritatea organică, înche­gase, s’a desfăcut. Şi azi stăm aci, în pragul incertitudinei. Nici acum, în ceasul al unspre­zecelea nu ne vom da seama că a­­vem nevoe de un stăpân? Mae­lotiescu 'C­OXXXOO­ Scăparea de sine a d-lui general Nicoleanu Zelul e, probabil, o virtute• In tot cazul, statutul funcţionarilor îl o­­norează ca atare, de vreme ce face din el unul din motivele de înain­tare a nefericitului care îl practică cu perseverenţă şi cu­­predilecţie. Dacă însă, dintr'un lucru ca aces­ta, care, în esenţă, ar trebui să fie punctul de plecare al insului în ra­porturile lui cu semenii săi, şi cu funcţiile alocate lui, se face o vir­tute, apoi se poate conchide că o­­mul, în esenţa lui, este un animal lipsit de zel. Şi nimic de mirare în aceasta- Lipsa de zel însemnează reacţiunea facultăţilor­ interioare, sufleteşti sau numai intelectuale, ale indivi­dului împotriva încadrărei insului în societate. Vieaţa tinde spre uni­formizare, spre mecanizare, spre încazarmare. Insul însă păstrează în el o seamă întreagă de facultăţi diferenţiat­orii, spontane, eliberato­rii. A nu le cheltui în folosul obli­gaţiilor tale cotidiene, însemnează a le păstra pentru tine, a da curs jocului interior al firei tale, însem­nează a râde de bucurie atunci când soarele îţi inundă faţa, primăvara, a suspina ferieilor când iți întinzi trupul alene pe o pajişte, a te bu­cura de o carte, de un ceas de re­­paos, de priveliştea unei femei fru­moase, sau numai de ritmul liber al propriilor tăi paşi, pe trotuar, într'o sală de dans, sau de scrimă. Zburdălnicia pasărilor în pomi sau aceia a mânjilor, primăvara, pe câmpie e tot ce ne putea închipui mai departe de omenescul nostru zel. Fiindcă «zelul» însemnează a ui­ta că afară plouă lumină, că Dum­nezeu ciripeşte în ramuri, cu privi­ghetorile, că luna răsare când nouă, în vârful unui plop, când rotundă şi mare, ca o gură luminoasă de fântână, pe câmpie, pentru a te consacra unei petiţii, unui referat, unei călimări, sau telefonului de pe masă.» Şi, evident, lipsa de zel poate fi astfel din plin justificată. Nimic bişa nu ar putea justifica, normal, excesul de zel. Fiindcă ex­cesul de zel este împotriva naturii- Şi el nu şi-ar putea găsi o explica­ţie decât în cine ştie ce idee de răz­bunare, de autoflagelaţie, ca re­zultat al greşelilor săvârşite, sau în vreo absurdă necesitate de re­comandare cu orice preţ faţă de şefii insului cu pricină; în cazul acesta însă se presupune o situaţie precară. Şi în sfârşit excesul de zel mai poate fi şi o rezultantă a tutu­­ror acestor trei împrejurări lao­laltă. D. general Nicoleanu, din exces de zel, a ordonat ori, până la ordinul contrariu al autorităţilor superioa­re, confiscarea ziarului nostru. A fost o scăpare de sine, N. Davidescu 3 LEI in loc de anchete politice «Viitorul» ide aseară protestează cu vehemenţă împotriva numirii d-lui Antipa ca preşedinte al dele­­gaţiunii române, care va trata la Berlin încheerea convenţiunei co­merciale dintre România şi Germa­nia. Protestul se bizuie pe faptul că d. Antipa «a funcţionat ca ministru al secătuirii teritoriului ocupat de trupele germane» şi se închee cu fraza patetică: «In orice caz numi­rea d-lui dr. Antipa în fruntea de­­legaţiunei româneşti este încă o sfidare la adresa opiniei publice ro­mâneşti». D. Antipa «delegatul» d-lui Vintilă Brătianu.» «Viitorul» este cel puţin impru­dent, dacă nu cumva, nu este rău informat. Fiindcă totuşi notiţa pri­vitoare la d. Antipa apare sub formă de comunicat, este neîndoios, că ea e dictată de însuşi d. Vinti­­lă Brătianu, Care nu este numai imprudent, în cazul de faţă, ci şi mistificator. In timpul penultimei gu­vernări liberale, d. Vintilă Brătianu — din propriu im­bold și fără preavizul con­siliului de miniștri — a­tri­botiv de patriotism Ajuns la Berlin, d. Antipa a fost introdus la d- Paul Litwin, de către Hugo Stinnes-junior. Paul Litwin — în­­paranteză fie zis — este un mare industriaş cu o mare influenţă asupra vieţii po­litice din culise nu numai germane, ci şi din culise, un personaj consi­derabil. D. Antipa, care trecea la Bucureşti drept om de influenţă la Berlin, era însă absolut necunoscut în Germania. Şi, pe deasupra, nu inspira încredere. Paul Litwin a re­fuzat net onoarea de a-l face pe me­diatorul. In urma acestui eşec ca de­legatului său, d. Vin­du Brătianu s’a retranşat în dorul patriotismu­lui său economic. ...Şi alte detalii Peste câteva luni, d. Paul Litwin a sosit la Bucureşti. In halul l­pte­ Patriotul din 1923 $i „ministr­ul secătuim teritoriului ocupat de germani“ mis pe di Antipa la Berlin fiului «Athenee Palace» s’a întâlnit ca să trateze aranjarea di-j cu un mare industriaș bucureștean ferendelor noastre cu Germ­­­id i-a povestit cum a venit la d-sa, mam­a, l-a dat d*lui Antipa mandat, deoarece îl credea «tare» la nemţi tocmai fiindcă d. Antipa fusese «omul nemţilor» în timpul ocupaţiei, un domol Antipa, rugându-l să me­dieze o înţelegere între Germania şi România. D. Paul Litwin se ară­ta gata să-l facă pe mediatorul, cu condiţia să nu se amestece ministe­rele de externe în tratativele pregă­titoare, iar ca delegat din partea României, pentru aceste tratative să fie marele industriaş bucureş­­tean şi nu altul. Marele industriaş bucureştean a pus în curent cu discuţia pe răpo­satul ministru Al. Constantinescu. I s-a cerut să facă o propunere scri­să. Scrisoarea d-sale a fost cetită în consiliul de miniştri şi admisă de toţi (şi de Ionel Brătianu) în a­­faraă, bineînţeles de d. Vintilă Bră­­tianu. Refuza, pentru că scrisoarea sfârşia «de prisos să subliniez că oferta mea este făcută cu titlu gra­ţios, guvernului ţării şi nu guver­nului liberal»... şi pentru că marele industriaş este... evreu. ...Documen­tul se mai afla la preşedinţia con­siliului, în timpul ultimei guvernări averescane. ...Acordul cu Germania s’a făcut. Insă în 1928, O­noarea, iori de ALEXANDRU KIRIŢESCU Nu ştiţi marea noutate? Şi liche­lele acestea au onoarea lor! O onoare cu totul specială, care are nevoie să f­ie apărată cu baione­ta, cu cătuşe, cu lăutari, cu lacăte monstruoase şi cu zăvoare. Au făcut descoperirea aceasta după unsprezece ani de jaf. pu­­public şi de imoralitate privată. Dar cum spune proverbul: «Mai târziu mai bine, decât niciodată». Şi ceea ce averescanii doar năzuiau, ceea ce liberalii au înfăptuit pe sfert, oprimiu-se timizi la câteva cazuri excepţionale şi la câteva pe­nalităţi susceptibile de interpretări — naţional-ţărăniştii desăvârşesc din gros. Topologii aceştia întră până ’n gât în groapa cu excremente. Fiindcă sânt proşti şi flămânzi. Şi să te fe­­rească Dumnezeu de prostul flă­mând — nici lupul alungat din vi­zuină pe ger cumplit, cu burta lipi­tă de coaste, nu e mai feroce, mai imprudent. Săriţi, oameni buni! Partidul naţional-ţărănesc în al do­ilea an al guvernării sale iese la potecă! Prima perioadă, acea care s’a în­cheiat la 8 Noembrie a. c. a fost cea botezată, «de asanare a vieţii publi­ce». Adică inocenţii au luat contact cu marele surse de jaf ale avuţiei publice, au identificat marile ex­­crocherii ale oligarhiei, s’au cutre­murat azi de groază, pentru ca mâi­ne să crape de invidie. Pe terenul părăsit în goană de predecesori, au găsit, asvârşite în dezordine, instru­mentele spargerilor, corpurile delic­te, cheile potrivite, dosarele măslui­te, tot ce liberalii n’au putut strân­ge şi lua cu ei în precipitarea căde­re! dela putere. Cu mâini stângace, nouii veniţi am manipulat uneltele şi s’au străduit să, ghicească secre­tul broaştei care garanta deopotri­vă inviolabilitatea­­ «sei de bani şi a furtului consumat. A fost timp de un an de zile, un exerciţiu penibil şi învierşunat. Cei mai isteţi din nouii titulari ai por­tofoliilor, după ce au asudat luni şi luni, îngropaţi în hârtii şi înecaţi în gestiuni, şi-au mărturisit în sine că niciodată nu vor fi în stare să do­bândească atâta virtuozitate. Fiind­că dacă tâlhăriile regimurilor de­functe au lăsat urme, aceste urme nu se puteau încadra în noi un text penal — o intolerabilă putoare îne­ca atmosfera politică, dar locul unde se descompunea stârvul rămă­sese secret. Insă, în schimb, pentru stomachi­­rile chiorăitoare de zece ani de opo­­ziţie, pentru gâtlejurile uscate şi limbile scorojite, ce miraje ale unor ospeţe mirifice, ale unor izvoare ră­coritoare şi insesisabile , întocmai ca la şoarecii cari ne­a­­vând ce roade, dinţii le cresc nemă­surat, încât îşi sfâşie singuri limba, tot astfel printre buzele livide ale partizanilor, răsbăteau caninii ne­­întrebuinţaţi. Trebuia să li se gă­sească ceva de devorat, fiindcă în­cepuseră să se devoreze singuri. Dar există hoţ şi hoţ , şmecher şi şmecher. Partidul d-lui Maniu nu posedă lunga experienţă constituţi­onală a partidelor istorice •*­ înţele­gem prin «constituţie» un cod de buzunar la îndemâna marelui şi noului borfaş politic, de mult epui­zat şi care nu se mai poate retipări, fiindcă manuscrisul a fost distrus. Atunci? Iureşul nu mai poate fi nici ocolit, nici amânat! A sunat ceasul al douăsprezecelea şi fecioa­rele sparte aşteaptă mirele diavo­lesc. 11 aşteaptă cu sexul lor răvă­şit, cu gura lor spurcată de sugeri imunde, cu limbile lor tocite de e­­xerciţii infame. Şi când să dea semnalul Sabbat­­ului, târfele şi-au adus aminte în mizeria universală care începe, (le un lucru: reputaţia lor!!! onoarea lor!!! ‘ Onoarea lor! O cunoaştem pe a tuturor care de la război încoace, cu mijloace violente sau cu amăgiri perfide, au pus mâna pe putere, din care au făcut o cumplită armă de sugrumare a conştiinţei publice şi un sistem brevetat S. G. D. G. pen­tru jefuirea avutului obştesc. Le-o cunoaşte şi străinătatea. Fi­nanciarii cu cari au luat contact şi cari au stat de vorbă numai cinci minute, îţi mărturisesc, după ce au părăsit birourile în care au tratat împrumuturi, avansuri, conversiuni, furnituri: «Ce păcat că ţara dv. e guvernată de hoţi». O ştie şi marele technician englez şi expert ia toate marile conferinţe financiare Key­nes, care a scris negru pe alb în «Manchester Guardian»: «Nu împrumutaţi nici un ban sta­tului român, fiindcă intră în buzu­narele politicianilor». Onoarea lor? Ii preferăm hârtia higienică şi în lipsa acesteuia, foaia de lipan. Şi pot să fabrice zece legi de te­roare şi de inchiziţie, pot să ceară ordonanţelor lui Carol al X şi regulamentelor Celiei lui Stain­x toa­te articolele paragrafele şi penali­tăţile, noi când vom avea ceva de spus, o vom spune sus şi tare Şi să poftească să ne trimeată PE NOI la puşcărie! MîâKuri I S»n««r5e 1939 FABULELE ZILEI Cetitorul are un obiceiu urât: dispreţueşte faptele diverse şi le trece cu vederea. Iar atunci când, din­­întâmplare, le bagă în seamă, urmăreşte slovele şi scapă senzul ascuns printre rânduri. De aceia e bine, socotim, să reproducem, din gazetele străine, două fapte diverse, care s’ar putea confunda cu două fabule cu aplica­ţi­uni la viaţa noas­tră politică. «In insulele Filipine, glăsueşte una din aceste fabule, stat republican având drept capitală oraşul Manilla, furnicile albe, cu aripi, sunt în număr considera­bil. Acum câtva timp, din nebăgare de seamă a păzitorilor, o enormă mulţime de furnici a pătruns în tezaurul statu­lui. Acolo, netulburate de nimeni, ele au rost bilete de bancă în valoare de câteva milioane de pesos. Legea n’a putut fi aplicată acestor nimicitoare ale avutului public, care de altfel ar fi fost prinse cu multă greu­tate». Iar a doua fabulă este tot atât de ciudată «La un spital din Cruzevac (Iugo­slavia) s’a ivit într'o bună zi cunoscu­tul bandit ‘Spira Miletiei (suferind de măsele) cerând directorului spitalului un­dește ea sa-și extragă măselele. Direc­torul i-a refuzat cererea. Atunci Miletiei sfărâmă un dulăpior de sticlă, luând câteva instrumente medicale, material de pansamente şi o sticluţă cu iod. Apoi se duse la telefon, chemă pe prfectul de poliţie, înştiinţându-l că se află la spi­tal, dar să nu care cumva să încerca să pue mâna pa el, că se­ întâplă vărsare de sânge. După această ispravă banditul părăsi spitalul, opri o maşină împreună cu doi complici ai săi. Se lăsă condus la vre­o 40 kilometri în împrejurimile Cruzevacului şi se opri în pădure. Aci, porunci şoferului să de­șerte rezervorul­­le benzină şi dete foc benzinei scurse. Scoase apoi şoferului ceasornicul din buzunar şi o luă la să­nătoasa împreună cu cei doi tovarăşi». Aşa cum au fost redate­­le gaze­tele străine, s’ar părea că întâmplă­rile nici nu s’au petrecut. Că sunt fabule înadins imaginate de oa­meni timizi, fabule care ascund realităţile noastre politice. S’ar crede­­ ca furnicile albe din insulele Filipine nu sunt altceva decât oameni politici. Cari­i pătrund în tezaurele subterane ale bugetului şi avântă, împotriva fur­nicilor candide şi feciorelnice nu există împotriviri legale. Fac legea şi tot ele o surpă. Inocenţa lor se înrudeşte cu scelerateţa. Dar nu poate fi pedepsită scelerateţa lor fiindcă aceste gâze drăguţe animă arena politică, se agită şi se bucură de largi îngăduinţe şi înalte pr­o­­tecţii. Dacă s’ar putea lua măsuri împo­triva furnicilor albe, ar trebui luate de un Demiurg din afară, care n’ar avea legături de rubedenie şi întă­resc cu poporul mărunt de furnici. Dar atunci ar dispărea viaţa poli­tică ,şi s’ar înlătura o clasă de oa­meni pitorească şi lacomă... Credem că s’a înţeles­­şi nu mai e nevoie să insistăm. A doua întâmplare este, poate, şi mai semnificativă. O formulă admi­rabilă pentru gazetari ca să oco­lească legea presei care va să vină din mila şi graţia d-lui Iunian, să se ferească de cenzură şi confiscare. Cum fierbe iar «cazanul Satanei» şi evenimente grave se pregătesc, tâlharul din Iugoslavia poate fi i­­dentificat cu unele persoane înalte. Care suferind — nu de durere de măsele —­­ai­­le vanitate hipertro­fiată pătrund în laboratoriile. Unde fierb în retorte miazmele politice, şi se pregătesc drogurile pentru tă­măduirea relelor prezente şi viitoa­re, şi cer... Ceea ce cer­­e mai puţin important decât felul cum cer. A­­nunţă poliţia şi toate autorităţile constituite că vor trebui să le dea ajutor şi pe deasupra să nu ia nici o­ măsură, căci altfel incendiază sanatoriul Am extras aceste învăţăminte din simplele fapte diverse ca un exer­ciţiu pentru vremea când «legea o­­noarei» va fi votată și nu vom mai putea seri cinstit, decât pe ocolite. i. cg. liberalistioiul Liberalismul ca ideologie trece pretutindeni printr’o criză cumplită. Nu mai corespunde nici evoluţiei societăţilor, nici mentalităţii ome­neşti evoluate şi mai ales, nu cores­punde nici unei realităţi. Liberalis­mul însemna mai mult o retorică generoasă decât realizări generoase. Era o firmă şi nu o întreprindere care exploata bogăţii naturale. In dosul firmei nu era nimic. Cât timp firma era socotită «tabu» partidele liberile din toate ţările îşi puteau menţine prestigiul. Când profanii au aflat însă că în dosul firmei is­pititoare nu se ascunde nimic, a în­ceput criza liberalismului. Disensiuni în partid, camuflări de ideologie, falsificarea principiului democratic, trivializarea și terfeli­rea principiului democratic. Partidul liberal de la noi, nu este de astăzi în criză. Ci de 70 de ani, adică de atunci de când a venit pen­tru întâia dată la putere bătrânul Ion Brătianu, care a guvernat îm­potriva principiilor programului său de guvernământ. Astăzi nu se văd decât consecinţele divorţului dintre autoritate şi principiul liberal, aşa cum l-a vrut Ion Brătianu. O singură mângâiere are part­idul liberal român, că maladia lui actu­ală nu este umar a lui, ci a tuturor partidelor liberale europene. Chiar şi al partidului liberal bulgar. «Vrem să atragem atenţia opiniei publice, scrie oficiosul bulgar «La Bidgarie» — asupra unei plăgi a vieţii politice bulgare, baza dislocă­rii f­orţelor unui partid rămân: cari­erismul şi interesul egoist şi mâr­şav. Ultima dislocare de forţe din sânul partidului naţional-liberal este cea mai strălucită pildă a dislocării forţelor în general a partidelor, bul­gare. «Eforturile care tind să paralizeze cauzele carierismului nu au­­ fost destul de apreciate. Ba chiar mai mult,­ acei cari opun carierismului şi dislocării de forţe ale partidelui sunt sortiţi izolării». Deci, liberalismul sub proprie eti­chetă sau comercializat sub alte eti­chete democratice nu este decât o mişcare a «carieriştilor». Şi «carie­riştii» ştiu să distrugă orice fel de legende... Probus ———'OOXOO--------­ ------xxooxx-----­ 4 A donat de PAUL STERI­AN ca un «ales», carnetul. Pe culoarul­­ Dancingul de Universitate! In mi­ce ducea spre scară, sub lampă, so­­­ma lui Pretorian erau foarte aproa­pe unul de cealalta. Realitatea îi aproba sentimentul. In două minute, luând-o pe «Aca­demiei», se află în pragul «Imobi­liarei». Urcând pe scara de din dos, Pretorián și începu a-și integra, mai întâi, pașii — sărind trepte în tact, apoi tot trupul, fluxul sân­gelui, în ritmul jazzului. E 6/â. Tocmai bine. Blonda tre­­bue să fie acolo. Dând perdeaua la o parte, Pretorián se ivi în sala de ceaiu. Perechi săltau frenetic în spasm dionisiac. Juni dansatori cău­tau să smulgă epidermei partene­rei maximum de contact posibil. Părăsindu-şi partenerul de ceai, ceva mai în vârstă, blonda îi lune­că în brațe, fără o vorbă. Cureaua de transmisiune a ritmului îi an­grena în mașina sunetelor. Raiul modern le deschise braţe spasmo­dice, împreunarea le-ar fi dat vo­luptate mai mediocră. Blonda îi şopti, insă «ceva»... Va­sile ciuli urechea, atent. «După (Fragment de roman) «Eli, Eli, Lama Sabaclanh — «Diploma de bacalaureat, actul de naştere, cererea, chitanţa percep­ţiei şî două fotografii!» . Vasile Pretorian, între colegii care-şi aşteptau rândul la în­scriere în suliţa strâmtă, slab lu­minată de gaz, unde se înghesuiau secretariatele a trei Facultăţi, în­tinse, la porunca sacro-sanctă ce răsunase «de dincolo», din cealaltă parte a ghişeului, coala pe care-şi trecuse numele şi pronumele, vâr­sta şi celelalte determinări, longi­tudinale şi latitudinale ale persoa­nei lui fizice şi intelectuale. — «Diploma? Fotografiile? —­ «Poftiţi? A, uitasem. Scuzaţi», spuse el, căutând cu grabă în port­moneu. Despăturind hârtia, o în­tinse peste pragul lumii secretaria­te, împreună cu cele două fotografii («pasport», «minut» pentru domnii Studenţi). Şi, cu nesaţ, trecând ca­pul prin ferestruica ghişeului, cu gâtul încordat, privi carnetul pe care secretarul lipea, după ce-l a­­justase,în prealabil cu un foarfec impozant marginile, fotografia şi trântia apoditic, peste chipul su­râzător, ştampila facultăţii de li­tere şi filosofie. «In sfârşit!» Smulgându-se din gloata compact îngrădită între gra­ţiile de lemn ale ghişeelor ca păcă­toşii în faţa judecăţii din urmă, Pretorian ieşi, păzind cu sfinţenie, mai opri o clipă, contemplând cu faţa înseninată «carnetul». II în­chise, apoi domol, aşezându-1 cu grijă în portmoneu. «Student!» Trecând pe lângă portar, îi întinse o hârtie de 20 lei, ultimii ce-i mai rămăseseră după plata taxelor. Co­borî grav scara, mirat de larma pe care studenţii, (domnii Studenţi) foarte puţin serioşi, după părerea lui, pentru situaţia pe care o aveau, o făceau urcând şi coborând hoho­tind şi strigându-se unul pe atlul, forfotind încoace şi încolo. Ieşind din Universitate, statua lui Heliade, cum se ivea peste­­drum cu mâna întinsă în aer, îi păru că-i face un semn amical. Zâmbind, după ce duse mâna ve­sel la pălărie, își potrivi gulerul tare şi înfigând bastonul în dalele pavajului, Pretorian o lua iute la picior, dus de realitatea fericită a imatriculării în rândul studenţimii. Se îndrepta acum spre «Select» la dans. Ce noroc fiă-i atât de aproape şapte, când jazzul încetează, ieşim împreună!» Fiori îl trecură pe Pre­torian. «împreună... împreunare!» Cast încă, astă seară va gusta din plăcerile pe care de mult le visa. Blonda îl voia, deci! Fei­icită coin­cidență. Astăzi intra, liceanul de ieri, de acum câteva ore, de două ori în rândul oamenilor!... încă un Shimmy, încă un Tango... In pat trebuie să fie blonda bine, gândi Pretorian anticipând. Jazzul începu să-și strângă scu­lele, tingirea, fierăstărul, ciocăne­lele... Semn care îl plictisea altădată, fiind o barieră a poftelor deslăn­­ţuite, dar pe care în astă seară, după cuvântul magic al blondei, îl aşteptase cu nerăbdare. Ieşiră împreună de la Bar. Calea Victoriei îi î­nbrăţişă integrându-i într-o circulaţie care, ceva mai lentă şi mai puţin frenetică, era totuşi tot un fel de încredinţare în mâinile al­­tuia. Ciudat. Pentru Pretorian toate aceste petreceri bucureştene ale ti­nerilor se crescuseră după răsboi, căpătau o însemnătate meta­fizică. Simţea un fel de voluptate de trans­­cendenţă. Se da ritmului, se da cir­culaţiei, dintr’o nevoie de a ieşi din sine. Amestecat în mulţimea de gură cască — tot bucureşteanul e în­tre 7—8 gură cască. — Pretorian în­cercă un sentiment de transcedenţă. Mersul procesional în noapte­a mii­lor de Bucureşteni, procesiunea a­­ceasta frământând bucata de stradă îi apărea lui Pretorian ca o ciudată ocolire a unei nevăzute şi atrăgă­toare biserici.. Cu blonda de braţ, îşi făcu loc pe marginea trotuarului, în sus, pe ca­le. Trecură de Teatru. In colţ, la «Ţăranu», blonda se opri. «Nişte prieteni». Urmară câteva recomandări. Pre­torián nu uită să adauge după nu­me, subliniind, «student». Plecară, apoi, mai departe. Ieşind din mul­ţime, dincolo de Palat, un sentiment de necunoscut pătrunse în inima lui Pretorián. Smuls din sânul mulţi­(Citiţi continuarea în pagina II-a)

Next