Cuventul, aprilie 1930 (Anul 6, nr. 1776-1803)
1930-04-01 / nr. 1776
ANUL AL Vl-lea. No. 1778. REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA Bucureşti, Str. Const. Miile (Sărindar), 14 Etajul III. TPI 378/10 REDACŢIA TELEFON 378/9 ADMINISTRAŢIA Fondator TITUS ENACOVICI Director NAE IONESCU AMRCIURILE ŞI PUBLICAŢIILE ADMINISTRAŢIA „CUVÂNTULUI“ şi prin toate agenţiile de publicitate SE PRIMESC LA Propaganda naţională şi bolşevismul Mărturisesc că până în zilele din urmă un robust optimism mă pusese la adăpost de panica pericolului roşu. E adevărat că nu s’a întâmplat nici un fapt, cel puţin nici unul cunoscut de marea mulţime, de natură a spori aprehensiunile pentru o iminentă explozie a revoluţiei comuniste. Nici chiar în Basarabia aceasta pe care zilnic o insultăm prin meschiia noastră neîncredere, nu s’a întâmplat nimic grav, putând să însemne, baremi un avertisment. Cum spuneam şi altă dată, tot aci, prezenţa dincolo de apele Nistrului a unui vecin nu mai incomod totuşi azi de cât a fost în cursul unei seculare istorii, trebuie desigur să ţină pe conducătorii noştri într’o stare de permanentă veghe, veghe la tot ce se pune la cale dincolo de Nistru, veghe la toată opera de pregătire internă pentru a face faţă oricărei eventualităţi, veghe la complexul de conjoncturi internaţionale din care am putea, scoate un folos mai mult pentru siguranţa şi integritatea noastră. Nu s’a petrecut nimic nou şi totuşi o atmosferă grea parcă de cine ştie ce primejdii pluteşte deasupra noastră. Sau cel puţin asta este aparentă. Căci iată ziarele sunt pline de dări de seamă asupra a tot felul de manifestaţii şi de mişcări. Iar pe zidurile şi gardurile destinate afişelor cinematografice ori teatrale de pe care deabia s’au ridicat placarde electorale ale d-lor Costinescu şi Dobrescu, se găsesc aninate acum chemări insistente ale unor organizaţii culturalo-patriotice răsărite parcă din pământ pentru o mare acţiune de învolburare a sentimentului naţional, de punere în gardă împotriva unui misterios duşman, care în mijlocul nostru s’ar pregăti să se sugrume. N’aşi fi crezut niciodată, şi mărturisesc o reconfortantă surpriză, că există la noi spre binele naţiei atâtea societăţi cu scopuri eminamente şi exclusiv patriotice, că din atâtea colţuri vor răspunde ea, la o poruncă de mobilizare aşa de numeroase adeziuni gata să purceadă ca la o cruciadă împotriva acestui teribil vrăjmaş anonim, comunism, insinuat pretutindeni, invizibil însă prezent şi activ. Meetinguri studenţeşti la Cernăuţi şi la Chişinău, moţiuni şi proteste la Bucureşti din partea unor societăţi culturalo-patriotice, apeluri pentru adunări şi demonstraţii publice, iată cele dintâi semne ale acestei acţiuni de mobilizare a sufletului naţional. Parcă am retrăi cipele de înfrigurată aşteptare ale anilor dinainte de războiul nostru. Dar sunt în realitate aşa de grave şi de iminente pericolele care ar ameninţa sănătatea morală a naţiei şi existenţa statului? Este bolşevismul strecurat în toate activităţile dela noi într’o măsură aşa de considerabilă încât sa constitue un toxic mortal pentru societatea românească? Poate mai cu seamă el să prindă temeia şi să se desvolte în mediul nostru naţional? Este desigur îmbucurător fenomenul acesta de sensibilitate naţională care tresărind la cele mai mici atingeri amânat acum pe drumurile acţiunei studentime şi societăţi patriotice, îmbucurător chiar când el este rezultatul unei exagerări. Şi doresc din inimă ca la chemările acestea să răspundă un cât mai impunător număr de cetăţeni, imensa mulţime românească. Aşi ura ca toată învolburarea aceasta să nu se limiteze la câteva discursuri, la câteva moţiuni şi la câteva demonstraţii de stradă. Ci să meargă mai departe şi să organizeze, dacă ar fi cazul, rezistenţa sufletului naţional împotriva, comunismului. Nu mi se pare că este nevoie în această operă de o strădanie deosebită, deşi agitaţia deslănţuită pe tema pericolului roşu nu e lipsită de o amploare impresionantă care n’a trecut fără urmă chiar asupra celor mai incorigibile optimisme. Afirm aceasta, fiindcă nu există la noi, cu toată sărăcia, cu toate greşelile guvernanţilor, cu toate necunoscutele situaţii politice şi constituţionale, condiţiunile necesare pentru ca o mişcare comunistă de proporţii să fie viabilă. Procesul social şi economic care să despartă societatea într’o massă enormă de uvrieri şi câţiva potentaţi ai capitalului, nu s’a îndeplinit de noi şi este probabil că nu se va îndeplini niciodată. Câtă vreme nu există masse uvriere pe care comunismul să le poată manevra pentru a se realiza politiceşte, el nu va fi în stare sa devină o forţă. Cât despre bolşevismul rusesc el este în ciuda aparenţelor destul de străin de comunism. Ceia ce se întâmplă cu poporul rus nu este doar o revoluţie care se strădueşte să aşeze un nou regim politic, în locul vechilor forme. Ci o cruntă şi imensă dramă a sufletului rus dibuind bezmetic o nouă formulă ca să realizeze. Este o experienţă specifică spiritului rusesc şi ea nu poate fi exportată aiurea. A, da, poate guvernul bolşevic să cumpere câţiva agitatori, să înjghebeze cu ajutorul lor câteva nuclee, să zăpăcească ici colo câteva sute de muncitori, să urmeze braţul unui halucinat pentru un atentat. Astea sunt maşinaţiuni împotriva cărora însă sunt de ajuns unele măsuri de poliţie şi câteva drastice sancţiuni pilduitoare. Dar sufletul unei naţiuni nu va putea fi niciodată câştigat de ceiace este străin de el. Fiindcă toate realizările lui nu se îndeplinesc decât potrivit legilor lui lăuntrice şi poartă pecetea a ceiace-i este propriu şi specific. Iată de ce nu e locul să ne temem de ravagiile pe care bolşevismul le-ar putea săvârşi în massele noastre. Măsuri împotriva, uneltirilor de peste hotare şi a câtorva nebuni şi criminali câştigaţi la noi să se ia şi cu toată rigoarea. Astfel stând lucrurile mişcarea iniţiată de studenţime ori de alte organizaţii patriotice nu poate avea decât un înţeles: acela de a determina, autoritatea, acolo şi când ea s’a dovedit ezitantă ori dezorientată, să procedeze cu energie pentru a evita cea mai neînsemnată tulburare a ordinei. Căci a da impresiunea prin această acţiune că există la noi o primejdie ameninţând naţia, înseamnă mai de grabă a, deservi interesele statului, decât a Ie promova. Vladimir* lotiescu —' ocQoc ——*—« „INVIDIA MEDICORU- HSSIlUI r Cine a ascultat, Lunea trecută la Ateneul «A. lorga», lucrurile spuse de doctorul Puturianu, sau cine a cetit memoriul în care d-sa povesteşte peripeţiile spinoase ale unei îndelungi cariere ştiinţifice, nu-şi poate strânge amărăciunea decât în exclamaţia din fruntea acestor rînduri. O viaţă închinată fără precupeţire ştiinţei, o viaţă dăruită celor mai chinuiţi semeni ai noştri, se sbate în imposibilitatea materială de a-şi pune în valoare fructul muncii, şi în descurajarea morală creată de conspiraţia organizată a tăcerii. Este, se pare, o lege a lucrurilor omeneşti, ca toate adevărurile mari şi uluitoare să treacă printr-o «săptămână a patimilor», pentru ca, pe urmă, să-şi reverse iertătoare, binefacerile asupra prigonitorilor. Şi, ciudat, mai ales adevărurile menite a spori viaţa trupească şi spirituală a oamenilor au întâmpinat cea mai încăpăţânată împotrivire din partea lor înşine. De aceea, cu privire la medici, a încolţit gândul de mai sus, şi Isus a spus vorba cunoscută despre profeţi. Dr. Puţurianu, muncitor de o exagerată modestie, a lucrat 30 de ani, s’a îndatorat, a ajutat ca medic şi ca om, pe bolnavi, le-a redat sănătatea şi a sărăcit. Excroc şi şarlatan? De ce nu e chemat în faţa justiţiei? — Naiv şi fără pregătire ştiinţifică? De ce pleacă bolnavii însănătoşiţi de la el? Şi cine a făcut examenul ştiinţific asupra tratamentului său antituberculos? N’a lucrat în laboratoarele «consacrate» şi n’a respectat metodele şi cunoştinţe clasice ale ştiinţei medicale? Cine a dovedit aceasta? Şi cine poate susţine că ştiinţa medicală clasică cuprinde adevărul absolut, peste care nu se mai poate trece? Iată reflexiuni bătrâne, de când limea cari vor fi năpădit sufletele entuziaste ale tinerilor medicinişti din sala conferinţei, cum au strâns inima unui gazetar care are păcatul de a căuta faptelor considerate curent şi dispreţuitor, ca «diverse», perspective mai largi şi înţelesuri mai adânci. Singura mângâiere, în schimbul indiferenţii corpului nostru medical faţă de rezultatele obţinute de dr. Puţurianu şi confirmate, pe zi ce trece, de cercetările savanţilor vremii, singura satisfacţie a momentului: entuziasmul optimist al publicului auditor. D. Cristian Cercurile politice sunt surprinse — şi opinia publică, desigur, stupefiată — de dezlănţuirea atacurilor liberale contra d-lui Titulescu. Aşa din senin, cum s’ar părea. Şi mai ales pe teme meschine. Care, chiar de-ar stabili vinovăţia d-lui Titulescu, — aceea singură, ce se desprinde : protejarea colaboratorilor săi apropiaţi, — încă n’ar justifica atacarea d-lui Titulescu tocmai de către partidul liberal. O campanie josnică ... Mai întâiu, pentrucă partidul liberal datorează enorm d-lui Titulescu : d. Titulescu l’a salvat de afacerea optanţilor, — şi din alte multe greşeli ale guvernărilor liberale. Apoi, pentrucă prestigiul de astăzi al d-lui Titulescu e pus în serviciul Ţării şi pentrucă d-sa este o mare rezervă, o rezervă salvatoare pentru Ţară în ziua când s’ar, dovedi, cum nu e departe, că ruina definitivă a României, al cărei autor neiertat de vinovat e d. Vintilă Brătianu, n’o poate înlătura nici unul din guvernele de partid. Și în fine, pentru că «numirile scandaloase» de care e acuzat d. Titulescu, au fost făcute, TOATE, sub guvernul Vintilă Brătianu. DedSesuprail atacurilor liberale Atunci de ce e atacat d. Titulescu de către liberali, — cu ştirea, fără îndoială, şi chiar cu aprobarea d-lui Vintilă Brătianu ? Atacurile au dedesubturi. Mai multe dedesubturi. Din trecut, d. Vintilă, Brătianu nu-i iartă demisia din guvernul d-sale, care a marcat prăbuşirea guvernului liberal şi-a determinat rezerva finanţei streine faţă de acel guvern , iar d. Duca nu-i iartă că d-sa, d. Titulescu, a fost însărcinat în 1928 să formeze un guvern de coaliţie. (Azi plătim scump greşala zădărnicirii unui asemenea guvern, a cărei răspundere apasă, întreagă, asupra egoismului de partid — al tuturor partidelor). In prezent, partidul liberal «bănuește» pe d. Titulescu de-a da concurs — prin marea sa autoritate în lumea politică și financiară din streinătate — guvernului Maniu. (A ajuta Ţara e o crimă, dacă un guvern altul decât al partidului liberal e la cârmă . — aşa judecă d. Vintilă Brătianu ?) Adevărul este că dacă d. Titulescu ar avea asemenea misiuni, ar reuşi ; dar nu e întrebuinţat. Pentru că guvernele vor să aibă ele, prin oamenii lor, succesele. Iată o parte din dedesupturile atacurilor liberale contra d-lui Titulescu. Teama de «guvernul Titulescu» Dar determinantă, în această campanie, nu este nici amărăciunea trecutului, nici «bănuiala» din prezent, ci teama, de care nu poate scăpa. (Citiţi continuarea în pag. Ill-a) ANCHETE POLITICE Campania contra d-lui Titulescu Dedesubtul atacurilor liberale, lin adversar temutul tuturor. D. I. G. DUCA DIE SCHUSTERDAEMMERUNG Mitologii moderni au ajuns la concluzia că antica fabulă a lui Heracles nu este decât o întrupare antropomorfică a soarelui. Popoarele primitive, îndelung chinuite de misterul existenţei şi al forţei, al luminei şi al întunericului, al cerului şi al pământului, au sfârşit prin a căuta similitudini între viaţa naturii şi aceia a omului şi, cu ajutorul imaginelor iniţiale, al căror sens precis se pierdea cu timpul, pentru a li se adăuga, apoi, atribute mai mult sau mai puţin omeneşti, să înfăţişeze, în fiinţe cu proporţii uriaşe, sau cu înfăţişări fantastice, observaţia populară asupra fenomenelor naturale obişnuite sau extraordinare. Povestea lui Heracles ne este în special simpatică, prin sfârşitul ei. Eroul, îngrozitor chinuit de tunica otrăvită cu sângele centaurului Nessus, îşi face singur, pe piscul unui munte un rug uriaş, aprinde lemnele şi se aruncă în el. Vă închipuiţi frumuseţea unui amurg care incendiază antica Helladă şi care consumă, în acelaş timp, prin voinţa de a scăpa de chinurile unui mizerabil vestmânt otrăvit pe cel mai puternic şi mai popular dintre eroii antichitate! ? Bănuese noaptea care va fi venit după aceia însemnată între toate celelalte cu movile grele de doliu, iar ziua care a precedat-o ca pe o tragică luptă a soarelui cu norii, a luminei cu furtuna, a uscatului cu marea. Omul privise buimăcit toată această frământare a firei, şi mintea lui, în clipa sorocită soarelui să apună, a refuzat să conceapă acest crepuscul fără jertfa simbolică a unui erou a cărui viaţă să semene cu toate vicisitudinile prin care va fi trecut, pe cer, şi soarele. Plămădirea de mai apoi a acestei legende a fost însă un act de credinţă înobilatoare a omenire de după atxeia, şi o invincibilă izbucnire dexpresie colectivă. Partidul naţionaler ţărănesc a cunoscut această clipă de glorie. A fost pe vremea când poporul românesc îşi căuta destinele adecvate situaţiei lui sporite pe urma războiului a unirei, împotriva acestor tendinţi ale lui se ridicau metodele vechi de guvernare românească, cu cortegiul lor complex de ostilitate, de manevre, şi de reacţiune. Noi, presa, opinia publică, voinţa obştească de mai bine, făcuserăm din el un erou solar, cu străluciri mântuitoare pe culmile Carpaţilor româneşti. A venit însă vremea când acest partid naţional-ţărănesc s’a înfăţişat ţărei în hipostaza guvernului actual. Am fost cei dintâi cari am atras luarea aminte a opiniei publice asupra posibilităţilor de divorţ dintre ţară, care era şi nu era chiar partidul naţional-ţărănesc, dar care era însăşi popularitatea acestui partid, şi dintre guvernul d-lui Maniu. O serie de angajamente anticipate îndreptăţeau această temere a noastră. Şi ca urmare a ei am cerut necontenit contactul guvernului cu ţara. Era, în cuvântul nostru, apelul constant la credinţa faţă de programul şi de ideologia naţional-ţărănistă din opoziţie. A sunat însă în gol. Cu atât mai rău, sau cu atât mai bine. Cu atât mai rău pentru noi, aceia cari văzuserăm în actualul guvern exponentul năzuinţelor obşteşti de îndreptare, şi, în acelaş timp, cu atât mai bine pentru că am putut conteni de a mai crede într’o serie de oameni cari nu erau, în realitate, nici pe departe ceea ce fantezia obştească şi năzuinţele populare izbutiseră să facă din ei. Astăzi cariera lor e încheiată. Noi am privit-o întreagă, dela începutul şi până la sfârşitul ei. Ziua evoluţiei guvernului d-lui Iuliu Maniu s-a consumat în întregime, iar existenţa lui, de-acum înainte, nu mai este decât aceia a unui cadavru îmbălsămat, pe raclă, care stărue încă să obsedeze privirile celor vii prin imobilitatea lui pală. Ceea ce ar fi putut însă fi proaspăt, fecund, necesar, în guvernul d-lui Maniu s’a uscat ca seva unui gopac viciat în scoarța lui. Noi încă putem însemna crepusculul acesta, printre altele, cu stâlpi de doliu; iar ziua care îl va fi precedat departe de a fi sugerat imaginea unui erou solar, echivalează cu o buimăcitoare navală de ţigani turceşti într’un bâlci oriental. Nimic solemn, în toată această dureroasă tragedie a unui crepuscul de idoli. E o moarte umoristică şi o îngropare veselă. Şi cu toate acestea nu a lipsit nici tunica lui Nessus, pusă pe umerii guvernului de către d. V. Madgearu, sub forma legei pentru apărarea creditului statului, şi nici voinţa de sinucidere, manifestată de guvern şi de majorităţile sale prin frenezia cu care a adoptat această lege, prin abaterile succesive şi grave de la programul de opoziţie al partidului, şi prin compromisurile repetate şi fundamentate cu toate vechile metode de guvernare de până acum, şi cu reprezentanţii lor cei mai calificaţi. Nu este însă un Götterdämmerung, nu! din potrivă! Guvernul cade într’un spectacol inedit de «Schusterdämmerung»! N. Davidescu Marsie Aprilie 1930 Legile militare --------------------------Şcoala de război După un contact suficient de îndelungat cu trupa, ofiţerii, în anumite condiţiuni, — vom vorbi în altă parte de acestea, — au dreptul să se înscrie la examenul pentru intrarea în şcoala de răsboi. Aşa este este acum. Mai întâi, ţin să precizez un lucru. Şcoala de răsboi, pentru întreg corpul ofiţeresc, este un mister. Care este scopul acestei şcoli? Se zice că ar fi acela de a da pe viitorii şefi ai marelor unităţi şi ai oştirei. Dar euam văzut ofiţeri ieşiţi din această şcoală cari nu ştiau să scrie corect. Dacă este cineva care nu crede, o pot dovedi oricând cu facsimile. Am mai văzut ofiţeri de Stat major, cari au căzut la examenele ce s’au ţinut mai târziu şi au dat probe şi răspunsuri mai slabe ca ofiţerii ce veneau direct dela trupă. Sau, cum s’a întâmplat acum de curând, să dea probe mai slabe decât un ofiţer de rezervă a plecat de 14 ani din oştire - vorare s’a prezentat la un examen recent Atunci, ce se face cu această şcoală? Să vă spun eu: Se scoate un corp priveligiat de ofiţeri, cu avantagii la avansare, dat fiind faptul că sunt în contact direct cu şefii marilor comandamente — şi aceasta în detrimentul ofiţerilor dela trupă cari în ultimii doui ani s’au prezentat pe câmp la probe şi examene uimitor mai bine decât absolvenţi acestei şcoale. Intrarea în această şcoală constituie un şi mai mare mister. Se reface o adevărată echilibristică cu procente de arme. De pildă: Un ofiţer de artilerie cu media de examen 7.50 şi unul de cavalerie cu media 7, nu intră în şcoală din cauza procentului mic ce are arma sa, dar intră unul de infanterie cu media 5. Să fim înţeleşi: Aşa zisul scop al şcoalei este să-şi facă viitorii conducători ai armatei. Atunci, de ce procent pe arme şi nu se admit în ordinea cotăţei? Ei! dar de aci începe enigma. Nepotismul şi favoritismul nu ar putea să nu dăinuiască şi ,la această şcoală, dacă nu ar fi câte o portiţă de scăpare. Cum o să intre X — fiu sau Y — nepot, dacă şcoala nu are la îndemână un mijloc de a îndepărta elemente destoinice în favoarea protejaţilor zilei? A fost, acum câţiva ani, în fruntea acestui institut, un distins ofiţer de cavalerie, cu un mare prestigiu, recunoscut de toate cercurile în care a trăit şi cu un frumos trecut din război şi în care toată lumea îşi pusese nădejdea că odată cu el va dispărea şi echilibristica procentuală şi favoritismul nepoţesc. Dar zadarnic. Începutul fusese îmbucurător. Mai târziu, insă, voinţa sa a fost încovoiată. Altfel nu se explică rezultatele ce a dat. Să dispară această plagă şi şcoala de război va scoate cu totul alţi ofiţeri de stat-major. Să se lase liberă frequentarea şcoalei tuturor ofiţerilor ce cer şi se va vedea care va fi viitorul corp ofiţeresc de stat-major. Cu toate acestea nu este îngăduit sub nici un cuvânt, ca ofiţerii de stat major să fie favorizaţi la avansare. Nu există în armata română decât 3—4 la sută ofiţeri cari nu ar fi capabili să urmeze şi să absolve cursurile acestei şcoli şi tot cu atâta succes ca şi cei pe cari îi alege examenul. Soluţia cea mai fericită, ca să dispară odată pentru totdeauna animozităţile ce se creiază cu sistemul actual, ar fi ca la această instituţie militară să se poată înscrie toţi ofiţerii din armată, fără nici o deosebire. Evident că restricţiuni logice şi condiţiuni se impun şi în sistemul preconizat mai sus. Astfel, ofiţerul să aibă cel puţin un stagiu de 5—6 ani de serviciu la trupă; să fie bine apreciat, sănătos, rezistent; să fi luat parte cel puţin la 2—3 manevre anuale; să nu aibă înclinaţiuni ce ar atinge prestigiul şi demnitatea corpului ofiţeresc. Şcoala se va popula, desigur, şi va întâmpina greutăţi, dar nu este mai puţin adevărat că va scoate cu totul alt corp ofiţeresc, care nu va mai fi animat de revanşe, nu se va mai ocupa cu intrigi şi nici nu se vor mai găsi elemente cari să creadă, că absolvirea şcoalei dă şi dreptul să se creadă cel puţin cât Napoleon, dacă nu ceva şi mai mult (dat fiind fap t Citiţi continuare în pag. 11-a) -------"■----------- HOAŢA Un titlu senzaţional ne-a atras atenţia: «O hoaţă îndrăzneaţă». Ştim că femeile sunt inventive. Cutezanţa femeiei nu se poate asemui cu a bărbatului. Şi am cetit: „Aseară a fost prinsă în dreptul palatului Braunstein, din str. Cuza Vodă, femeia Aglaia Chirică, din corn. Bucium, care în cursul zilei, a furat invalidului de răsboiu Şelaru Gheorghe, orb, o casetă de lemn, ce conţinea suma de 5200 lei, 2 inele de aur cu pietre preţioase, 3 poliţe de asigurare şi diverse acte. In urma cercetărilor făcute de d. comisar Ionescu, hoaţa a fost silită să mărturisească faptul, — după ce a negat cu înverşunare că este autoarea furtului — că într’adevăr, a furat caseta invalidului, ştiindu-l orb, şi că banii şi inelele le-a îngropat într’un subsol din palatul Braunstein. Cercetându-se la faţa locului, s’au găsit îngropate inelele şi numai 4346 lei. Restul cheltuise în oraş. Astăzi dimineaţă, hoaţa va fi înaintată parchetului”. Vra să zică la asta se reduce îndrăzneala Aglaiei Chirica: să-l prade pe un orb. Cetind titlul am crezut că Aglaia Chirica a aţinut drumul şampionului de box al României, l-a făcut knok-out şi l-a prădat. Sau, l-a pus să umble în patru labe şi l-a obligat să strige: sunt un dobitoc. Dar Aglaia Chirica, îndrăzneaţă hoaţă cu nume frumos şi cu apucături urâte nu s’a dat la un biet orb, pe deasupra mutilat de război ? Să mai accentuăm că e o mişelească laşitate a ataca pe un invalid de război! Şi că e un caz mai semnificativ decât s’ar crede. Hoaţa buciumaşe vine să pilduiască câtă cruzime şi laşitate mai există la noi, Aglaia Chirica a luat pildă de sus. Este moral, firesc să fie atacat la noi cel slab şi dezarmat. Cei mari nu sunt niciodată pedepsiţi pentru primele lor de jăfuire a celor umili. Şi Aglaia buciumita a crezut că are şi ea dreptul să se bucure de privilegii. Dar va înfunda puşcăria. Dacă ar exista pedeapsa cu moartea, ar fi încă prea blândă pentru Aglaia Chirica, care a jefuit pe orbul, mutilat de război. Probus ----—OOOXXXOOO— (Citiţi continuarea în pag II). ------------0090-----------Zilele acestea se trimit lucrările la Salonul Oficial. Artiştii toţi sunt într’o activitate febrilă; încadratorii şi turnătorii nu mai prididesc din lucru, dând ultimele făţuiri operelor menite să înfrunte severitatea juriului. Pentru câteva zile, anticamera pavilionului de la şosea devine purgatoriul plastic în care lucrări bune şi rele petrec momente de actă vecinătate. Din fericire, juriul, asemeni judecatorului celui de pe urmă va veni să purceadă la despărţirea oilor de capre punând fiecare ceată în ţarcul cuvenit. Şi pentru că pomenim de anticamera salonului dinaintea judecăţii să ne fie îngăduit să spunem câteva cuvinte despre cum se petrece mai bine zis cum se petreceau lucrurile la străbunicul saloanelor artistice, Salonul Oficial din Paris, Salonul românesc, deşi calitativ egalează pe cele din streinătate, rămâne totuşi cu mult în urmă faţă de dimensiunile grandioase în care se prezintă o expoziţie la Grand Paris des Champs Elysées. Ce însemnătate avea odată anticamera salonului din Paris! Numele celor din juriu nu se cunoştea decât după judecarea lucrărilor. Formularele ce însoţeau lucrările se procurau cu câte o lupă şi două luni înainte de la toate magazinele de furnituri pentru artişti din Montmartre şi Montparnasse. Formulare în toate culorile de câte patru şi şase pagini scrise mărunt, pline de mici informaţiuni preţioase expozanţilor cari le comentau zile de-a rândul prin ateliere şi cafenea. Apoi venia marea zi a trimiterii. Căruciorul cu două roţi la care se înhăma însuşi artistul, înecat în puhoiul vehiculelor de pe bulevarde, purta cu anevoinţă statuia sau tabloul «la grande machine» spre castul palat de pe Champs Elysées. Apoi «coada» la recepționarea lucrărilor. Nu există salon la Paris fără câteva mii (patru, șase mii...) de lucrări expuse. Socotind cel puțin, încă odată atât numărul celor refuzate, este ușor de închipuit lungimea monomului de artişti care se forma la intrare. Gardianul bătrân, vulpoi şiret, este primul critic de artă al lucrărilor aduse; în vederea bacşişului anticipează în mod agreabil asupra culorii tabloului şi al succesului, gâdilând astfel orgoliul şi speranţa debutantului. Dar frigurile aşteptării rezultatului, dar bucuria succesului sau nai cu seamă tragedia respingerii.. Această tragedie şi-a avut pe timpuri partea sa bună; din ea s’a născut «salonul refuzaţilor» — membrii acestui salon figurează astăzi în istoria artelor. Odinioară, când nu se cunoştea nici un fel de expoziţie afară de salonul anual care era instalat în «salon carré» din palatul regesc al Louvre-ului, artistul cu pretenţie de expozant, trebuia să-şi facă mai întâiu stagiu prin diverse ateliere de artişti iluştri, să dea concursuri şi să stea anii reglementari la Villa Medicis din Roma de unde erau obligaţi să trimeată un anumit număr de lucrări originale şi copii pentru împodobirea palatelor şi parcurilor regale, trebuia să-şi prezinte lucrarea de recepţie la Academia artelor frumoase, să obţină titlul de «artist al curţii» «artiste du roi» şi numai atunci putea să înfrunte marea în- cercare a expunerii la Salon; pe vremea aceea criticul de artă se numia Diderot iar cavalerul Gabriel de Saint Aubin nota în crochiuri vii şi rapide marginile cataloagelor epocii astfel cum se pot vedea la cabinetul estampelor de la Biblioteca naţională lăsând posterităţii o idee justă şi documentată asupra operilor expuse. Majoritatea lucrărilor de atunci, după ce au călătorit din colecţie în colecţie cu scurte popasuri prin sălile de licitaţii sau dughiana vre,unui anticar s’au fixat de astădată definitiv *) în muzeul Louvre în preajma salonului unde s’au arătat lumii pentru întâia, oară. * «Definitiv» este un fel de a spune... ce-au mai păţit bietele tablouri din Louvru pe timpul bombardamentului german! Parte din eie au rmbezit în subteranele palatului iar altele s’au stricat în sdruncinul transportului care le depunea în Lyon la loc sigur. Rubrica plastică Gânduri din magnității MAC CONSTANTINESCU