Cuventul, iunie 1930 (Anul 6, nr. 1834-1863)

1930-06-01 / nr. 1834

DUMINICA I IUNIE 1939 ANUL AL VI-lea.­­ No. 1834. REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA Bucureşti, Str. Const. Miile (Sărindar), 14 Etajul III. rrjTr U­Fniw / 378/10 REDACŢIA TELEFON I 378/9 ADMINISTRAŢIA " Fondator TITUS ENACOVICI Director NAE IONESCU ARUHCIURILE ŞI PUBLICAŢIILE SE PRIMESC LA ADMINISTRAŢIA „CUVÂNTULUI“ şi prin toate agenţiile de publicitate Fecioarele nebune I „RENUNŢAREAn­ Lupta dintre Ion Brătianu şi Dinastie. Se cere normalizarea situaţiei, intre Tata si fiu. „Documentar moft“. Am dovedit, în mână cu chiar tex­tele şi documentele publicate de partidul liberal, că ţara oficială ne­­luând în nici un fel act de declara­­ţiunile Principelui Carol prin care acesta se obligă a nu reveni în ţa­ră timp de zece ani, aceste declara­­ţiuni păstrează un caracter unilate­ral, şi ca atare sunt, legalmente, i­­noperante, ele neputându-i fi în nici un fel opuse legal, în eventualita­tea în care Principele s’ar hotărâ să se reîntoarcă în ţară. PROBLEMA Aşa fiind, reîntoarcerea Principe­lui nu depinde decât de El însuş, adică de măsura în care El personal se mai simte solidar astăzi cu de­claraţiile din 12 şi 28 Decembrie 1925. De unde urmează că problema noastră e, în asemenea condiţiuni, precisă. Se cere anume să ştim dacă există anumite impedimente inti­me, scrupule de ordin lăuntric, cari să-l constrângă a respecta obliga­ţiunea de a nu se mai reîntoarce în ţară, înscrisă în declaraţia de la 28 Decembrie 1925. Aceste impedimente, morale nu juridice, pot fi de două feluri: a) în legătură cu convingerile Sale de atunci, b) în legătură cu dorinţa regelui defunct. Să le analizăm. INTENŢIUNILE PRINCIPELUI S’ar putea, în adevăr, obiecta că de îndată ce Principele a renunţat la tron şi la dreptul de a se reîn­toarce în ţară, el nu mai poate, moralmente, reveni asupra acestei renunţări. Obiecţiunea este, formal, fundată. Ea n­u ar avea însă cu adevărat valoare, decât dacă renunţarea a­­ceasta ar fi fost făcută în adevăr de bună voie, şi dacă, în acel mo­ment măcar, Principele — «la un necaz» — ar fi hotărât să nu se mai reîntoarcă. Faptele sunt însă cu totul altele. Iar în această privinţă textul decla­raţiei de la 12 Decembrie 1925 (Ve­neţia) este caracteristic. In adevăr. Am atras, de eri, atenţia asupra împrejurării că în această declara­ţie Principele Carol spunea tex­tual: «mă angajez, pentru liniştea tuturor, să nu mă mai întorc în ţa­ră timp de 19 ani, FARA A FI CHEMAT DE CEI IN DREPT, şi fără autorizaţia Suveranului». Ce însemnează asta? Că în mo­mentul în care CEI IN DREPT ar fi făcut apel la El, Principele ar fi răspuns chemării şi s’ar fi reîntors în ţară. E clar deci că exilul pe ca­re de bună voie şi-l prescris Prin­cipele Carol, nu avea la bază nici o dezinteresare a Acestuia faţă de treburile ţării, nici o aşa zisă a­­ventură sentimentală, cum s’a acre­ditat în public de către partidul li­beral. Care era atunci cauza acestui e­­xil voluntar? O vom spune noi: UN CONFLICT CU «CEI IN DREPT» Pentru cetitorii ziarului nostru nu mai e nici un mister. Se ştie a­­nume că Ion Brătianu nutrea o pu­ternică duşmănie faţă de Principe­le moştenitor care, prin atitudinea lui, dovedise în repetate rânduri că nu va fi un rege care să se lase stăpânit şi terorizat. Această duşmănie luase, în cursul anului 1925, precise forme ofensive. ■ •­­ I­s­ tenitor se văzuse în trista situaţie mă mai întorc, dacă nu se normali­­de a atrage atenţia Regelui Ferdi-’ zează situaţia. Sau textual: «nu mă­nând asupra actelor de sabotare şi­­ mai întorc în ţară timp de zece ani, de duşmănie cu totul inacceptabile ! FARA A FI CHEMAT DE CEI IN ale primului Său ministru. Regele DREPT» făgăduise că va interveni pentru restabilirea situaţiei, — dar, din motive pe cari le putem bănui, în­târziase să o facă. In toamna aceluiaş an, ofensiva lui Ion Brătianu devenise acută, cu intenţiunea precisă de a umili defi­nitiv pe Principele moştenitor şi de a-I frânge cerbicia. Respectuos de aşezarea dinastică, Principele nu re­acţiona. Interveni însă din nou pe lângă Rege pentru lămurirea situa­ţiei. îndurerat, Regele făgădui, însăr­cina pe Fiul Său cu o misiune în străin­a­tate, în care timp lămurirea ar fi trebuit realizată. Se pare to­Asupra acestui act de «reiiunţare» s’au aruncat însă duşmanii Princi­pelui şi ai dinastiei. A fost in tot cursul lunii Decembrie o vânzoleală oribilă. Care constitue una din cele mai întuneca­te pagini aie istoriei noastre. Complicităţi DENATURA­TE au fost cucerite. S’au fabricat dosare; s’au invocat mărturii min­cinoase. O parte din siniştrii actori ai acestei tragedii trăesc încă, şi IŞI IAU PEDEAPSA. Nu vom spune deci TOT. Două pedepse sunt, omeneşte, prea mult. Vom spune, în­să, ce e necesar pentru înţelegerea felului în care s-au desfăşurat lu­crurile. Toate aceste manevre aveau un singur scop: să dovedească regelui că Principele moştenitor e primej­dios şi că trebue înlăturat. In faţa unui atac concentric, regele a ce­dat, numai pe jumătate totuşi a re­cunoscut că Principele a greşit şi că trebue să ispăşească. Ministrul palatului, d. Hlott, una dintre cele mai întunecate apariţii ale vieţii de curte, înrudit cu d. Ştirbey, pe c­are 1 ifluenţ© o culte îl păstrează în acest joc de răspunde­re, chiar după aventura Hochberg, a plecat la Milano, purtător al u­­nui messagiu. Am numit la timp acest messagiu «Documentul Hiott». In el se punea Principelui Moştenitor — ca venind din partea Regelui — următoarea brutală alternativă, cu caracter de ultimatum; sau vrei să te reîntorci în ţară şi atunci dai o declaraţie că eşti nebun, cerând a fi desărcinat de funcţiunile pe cari le împlineşti astăzi, — sau refuzi să dai o aseme­nea declaraţie, şi atunci nu te mai reîntorci în ţară, semnând o renun­ţare la tron, însă o renunţare al că­rui text ţi-l dăm noi. Neinformat, îndurerat de noua a­­titudine a Regelui, Principele a semnat renunţarea. In care de da­ta aceasta nu se mai spune «să nu mă mai întorc în ţară timp de zece ani, fără a fi chemat de cei în drept şi fără autorizaţia suveranului»,­­ ci pur şi simplu «să nu mă mai în­torc în ţară timp de 10 ani, iar du­pă expirarea acestui termen, să nu mă întorc fără autorizarea suve­ranului». Deosebirea este esenţială-Dar ca aceasta, situaţia e netă. A vrut Principele Carol să re­nunţe la tron? NU. A renunţat totuş. Dar de bună voe. NU. ** Are Principele Carol, moralmente dreptul să se întoarcă în ţară atunci când ar crede de cuviinţă? Categorie, DA. Cu o singură încercuire totuşi da­că de pildă ar avea convingerea că Regele Ferdinand, din libera Sa voinţă, s’ar fi opus constant, până în ultimul moment al vieţii, la întoarcerea în ţară a fiului său. Se poate susţine însă o asemenea teză? Jus că nici de data aceasta energia l­ogelui nu suficientă în­credere. Ea trebuia, deci, oarecum galvanizată. In acest scop, Princi­pele moştenitor, cu toată durerea pe care o simţea în marea Lui iu­bire şi marele Lui respect pen­tru regescul părinte, se simţi da­tor să facă o declaraţie catego­rică , arătând că­ ÎNŢELEGE SA NU SE MAI INTO­ARCA IN TA­RA PANA CÂND PIU SE VA REZOLVA «CONFLICTUL». Aşa­dar, când Principele Carol plecă în misiune la Londra, Regele era prevenit de cele ce trebuiau să se întâmple. Afirmăm că şi Prin­cipesa Elena era prevenită şi că se declarase de acord cu această tac­tică. Aceasta era situaţia în momentul plecării Principelui în misiune la Londra. Din ea se vede clar cât de episodică şi de neesenţială este po­vestea «aventurilor sentimentale» ale fostului moştenitor al coroanei. Şi acum, urmarea, IN LIPSA PRINCIPELUI In timpul acestei absenţe oficiale trebuia, deci, să se lichideze conflic­tul. S’a lichidat? Nu. Ci, din potrivă, anumite acte, de natură publică a­­supra cărora credem că nu e nevoe să insistăm — despre ele s’a vorbit de altfel la timp prin presă — dove­deau intenţiunea fermă a lui Ion Brătianu de a sfârşi odată cu ati­tudinile independente şi bărbăteşti ale viitorului rege. Grav jignit în funcţiunile Sale de general al arma­tei şi în calitatea Sa de moştenitor al tronului ,Principele trebuia să reacţioneze. .Şi a reacţionat pe linia deja indicată Regelui şi Principesei în aşa măsură încât Principele moş moştenitoare în preziua plecării, nu Renunţare? Nu. Ci simplu mo­ment tactic, în încercarea de a res­tabili drepturile şi prestigiul dinas­tiei, grav compromise de atitudinea lui Ion Brătianu. Iată ce rămâne să cercetăm! Nae Ionescu ! ASASINATUL şi celelalte__ ---------0000-------­ Nu mai există îndoială pentru prin ofranda totală nimeni: ceea ce TREBUIE să se în­tâmple, se va întâmpla. Este o cer­titudine pe care dacă n’ar enun­ţa-o oamenii, ar urla-o pietrele şi cumplita destrămare a tuturor for­melor şi formaţiunilor politice la cari asistăm, nu face decât să ne­tezească terenul restauraţiunii mo­narhice şi constituţionale româ­neşti. In sensul acesta, binecuvântăm cumplita orbire a factorilor cari se mai opun lichidării pe cale norma­lă a situaţiunii. Se pusese înainte din sistem, care având darul de a mulţumi pe foarte multă lume. In­troducea prea numeroşi partici­panţi din clicele şi dacele pomo­­craţiei în solemna economie a ac­tului şi astfel n’ar mai fi îmbră­cat acea înfăţişare de totalitate, de categorică noutate pe care i-am dorit-o cu toţii. Din exponenţii actualităţii poli­tice a rămas cu opiniunile şi cu negaţiunea sa până la capăt d. Vintilă Brătianu. Raţiunile de toate felurile ale acestuia, le-am enumerat şi le­­am analizat în destule rânduri: doctrină de familie ostilă Hohen­­zollernilor, testamentul politic­­al ultimului macbabeau de la Flori­­ca, pietate faţă de memoria fra­ternă, la cari se adaugă o devia­­ţiune mintală din categoria mono­maniilor psichopate. Postulate cari l’au împins pe d. Vintilă Brătianu nu să «redeschi­dă» chestiunea, cum s’a afirmat cu prilejul recentelor sale mani­­festaţiuni publice. Ci să-i opue desnădăjduite obstacole, după ce alţii o redeschiseseră. Cu mult înainte, problema resta­bilirii României în imperativele ei dinastice şi spirituale noi am ata­cat-o în mijlocul stupefacţiei în­cremenite a celor ce nu îndrăsneau să mai rostească măcar­ numele ilustrului Pribeag. Dar ca, totdea­una, atenţi la misterioasele vibra­ţii ale instinctului naţional — în­registratori, comentatori, ilustra­tori sau biciuitori ai evenimente­lor şi semnificaţiei lor deasupra contingenţelor şi cotidianului pre­car, am sărit deodată pe primul plan al emoţiunii răscolite, al aten­ţiunii subit trezite a masselor po­pulare. Periculoasă postură de trâmbiţaşi în tăcerea universală, de combatanţi cuirasaţi numai cu sufletele noastre împotriva arme­lor redutabile ale vrăjmaşilor de moarte ai ideii mântuitoare, deve­niţi vrăjmaşii noştri. Ce-a isbutit să facă d. Vintilă Brătianu? Să asocieze aşa numitul act de la 4 ianuarie în universala, ireductibila, necruţătoarea antipa­­tei care-l înconjoară personal. Un aport nesperat, considerabil, adus cauzei pentru care intraserăm în a­­renă. Ura întregei suflări româ­neşti pentru agentul principal al mizeriei din care nu-şi mai vine în fire, al desnădejdei care-i otrăveşte zilele şi nu-i îngăduie binecuvânta­tul dar al somnului, ura care nu dezarmează şi nu uită, s’a preci­pitat din văzduh, cu toată apăsă­toarea ei masivitate asupra gurei care chema cerul şi pământul la rezistenţă, asupra braţului care se înălţa în văzduh, în credinţa că va colecta trăsnete. Dacă mai lipsea ceva care să-l facă odios până la scârbă, apoi a fost această perseverare în infa­mie, întregită cu gestul mizerabil, obscen, incalificabil, de a retipări broşura scelerată şi a încerca s-o răspândească prin locotenenţii şi complicii săi. In faţa acestui atentat ne-am mobilizat entuziasmele şi îndârji­rea noastră. Am torturat meninge­le noastre şi le-am strivit cu atâta violenţă, încât substanţa cea mai pură a cerebralităţii noastre, să se depună întreagă în scrisul nostru, ca un ferment care să-i înmiască tonicitate, să-i sublimineze conţinu­tul de toate radiaţiunile spirituali­tăţii, să-l preschimbe într’un via­tic al inteligenţelor şi al energiilor româneşti. Din inimile noastre, de acolo unde sensibilitatea noastră acumulase un tezaur intim, pe ca­re-l păstram ca o rezervă necesară în momentele de panică şi de per­secuţie şi care ne-a folosit în atâ­ţia dăţi — din tainiţa hermetică a comorilor noastre, am extras, cu amândouă mâinile, accentele cele mai scăpărătoare, fiorurile cele mai nobile, florile cele mai proas­pete, sunetele şi strigătele cele mai sonore Am creiat împrejurul mare­lui eveniment o atmosferă festivă şi muzicală — am pavoazat calea reîntoarcerii într’un bulevard al triumfului. Şi am istratit, astfel, a făpturilor noastre să reducem pe mizerabil la tăcere şi în faţa documentelor de creer, de sânge, de nervi şi de entuziasme pe care le-am distribuit colectivităţii românşti cu fiecare număr din acest ziar, broşura in­famă a rămas cu tot tirajul ei in­tact în sertarele clubului Arţărea­­nu şi buzunarele colportorilor de imprimate obscene. — «Deci a tua cela!» — pentru a parafraza celebra apostrofă a lui Victor Hugo. A fost momentul grav şi patetic din care cauza ro­mânismului a ieşit triumfătoare. Fecioarele nebune şi-au consumat tot uleiul şi au ars feştila până la capăt, înainte ca Mirele să-şi facă apariţia. In besna lor au încercat să facă o subită lumină, dar flacă­ra infernală s’a stins repede şi de atunci noaptea îşi acumulează vă­lurile pe retinele lor. Orbi biblici, cărora nici un mântuitor nu le va deslipi solzii de pe ochi, pornesc spre peirea lor iremediabilă şi nu noi îi vom apuca de ceafă când talpa, lor nesigură va pipăi buza prăpastiei. Să se prăbuşească acolo, cu toa­te pietroaiele, nisipurile, rădăci­nile, după ei. Alexandru Kiriţescu . 10000 "mmm Mitocănie La şedinţa festivă pentru primi­rea d-lui Loucheur parlamentarii cari nu vin la Cameră şi la Senat decât pentru a împlini formalitatea unei înscrieri în condicile de pre­zenţă şi o şterg prompt apoi, au luat parte într’un număr impunăt­or. Chiar, banca ministerială văduvă de obiceiu de orice excelenţă, era în completul ei. Ba încă a fost nevoie să se aducă scaune suplimentare. Miniştrii au stat astfel pe două rânduri. In prima bancă în afară de oas­pete, de primul ministru, ministrul de externe şi d. Vaida, s’au înşirat figurile celorlalţi membri ai cabine­tului. Toţi subsecretarii de stat se aflau în faţă. Iar în spate ca nişte modeşti şi obscuri şef­i de cabinet luaseră loc d-nii Mihalache, Radu­­canu şi Foicu Niţescu. Faptul ilustrează încă odată mi­tocănia morală a oamenilor zilei. Căci oricâtă democraţie s’ar invoca, era elementară obligaţie sufletească pentru d. Gafencu, pentru d. Ha­­lippa şi pentru alţii chiar, să cede­ze deferent locul lor d-lui Mihala­che. Fiindcă d. Mihalache nu e nu­mai un demnitar de fotoliu plin. Cu girul lui naţional­ ţărănismul a trăit şi a crescut. Chiar în naufra­giul lamentabil al înjghebării d-lui Maniu, el rămâne aproape singurul supravieţuitor. Căci n'au murit toate nădejdile în el şi rostul său pntru viitorul vieţii noastre nu s'a consumat. Mahalagismul întâmplătorilor săi tovarăşi de azi nu-l poate în nici un fel atinge. Ba dimpotrivă îi slujeş­te. Fiindcă face sensibilă pentru toată lumea divorţul moral care a adâncit prăpastia între un om ca d. Mihalache, cu înţelegere pentru cele sufleteşti şi un guvern care în fiece act, în fiece cuvânt s’a dovedit de un mitocănism revoltător. G. R. In pag. III-as Omagiul parlamentului pentru contele de Saint-Aulaire ■jjjHMEBai HENTII­NI CRITICE de PERPESSICiUS GALA GALACTION: Scrisori către Simforoza: In pământul făgăduinţei, edit. „Cugetarea“ 1930 Memorial de călătorie la mor­mântul Mântuitorului, (al călăto­riei pe care părintele Gala Galac­­tion a făcut-o în Aprilie anului 1926), jurnal de notaţiuni preţioa­se despre eroismul şi renaşterea sionistă sau de confruntări, la faţa locului, cu geografia şi textul biblic ale unui fervent şi pravoslavnic or­todox . «Scrisori­le către Simforo­­za» interesează în aceiaşi măsură biografia părintelui Gala Galaction ca şi literatura românească, în ge­nere. Am mai notat şi cu alte prilejuri, formaţiunea şi preponderenţa mo­tivelor religioase în literatura pă­rintelui Gaia Galaction. Am notat neliniştile, lupta, (a ceea ce am pu­tea numi, în chiar spiritul autoru­lui), dintre Venere-Astarte şi Mag­dalena, detaşarea plină de regre­te şi înduioşări dela ţărmul păgân şi stăpânirea tot mai pronunţată ce punea pe scrisul său, umbra cru­cii şi prestigiul Mântuitorului. Nu nesocotesc că dealungul tuturor vo­lumelor sale, dela «Bisericuţa din răzoare» şi «Clopotele dela M-rea Neamţului» şi până la «Caligraful Terţiu» această mireasmă sacră s’a ridicat tot mai stăruitor, ca de pe un jertfelnic de aur, dintre poveş­tile şi imaginile stilizate cu atâta ardoare artistică de către părintele Galaction. Dar nici nu trec cu ve­derea de câte alte ori, se strecoară prin aceleaşi pagini :umbra lui Pan, şi ochii de jăratec ai celui cu despicată copită. Fuziunea aceasta creştino-păgână a constituit, de alt­­minteri, unul din rarele farmece ale literaturii părintelui Gala Ga­­laction, tălmăcitor în acelaş timp al «Noului Testament», apologet al preludiilor euharistice din «Piatra din capul unghiului» iar astăzi, au­tor al «Scrisorilor către Simforo­­za». Ceea ce înseamnă că literatura religioasă a părintelui Gala Galac­tion a mers paralel cu aşezarea sa teologică. Iată aşa­dar întâiul me­rit al «Scrisorilor către Simforo­­za» în cari palpită la fiecare rând fascinaţia Ierusalimului. Visul acesta ierusalimitan, ce re­vine neîntrerupt, de la întâile cea­suri pe mare, în paginile acestui jurnal din pământul făgăduinţii, împrumutând uneori accente exta­tice, este totuşi un vis de tinereţe al autorului, întâia «Scrisoare către Simforoza», transcrisă în chip de anexă, la finele volumului, datează din 1905 de pe vremea uceniciei teo­logice a părintelui Gala Galaction. Pe atunci scriitorul nostru se în­chipuia pictor, visând să învie în proporţiile unui impresionant ta­blou, mormântul Domnului. Şi iată, că la răstimp de aproape un sfert de veac, mirajul pământului făgă­duit se alege dintre neguri şi o carte întreagă porneşte pe drumul celor câteva scrisori din juneţe către aceiaşi mistică amică, Simfo­roza. Şi cu aceasta ne apropiem de cel de al doilea merit al volumului. După importanţa lui­ biografică, de importanţa lui literară. Memoria­list, părintele Gala Galaction con­semnează în jurnalul său de călă­torie, toate aspectele palestiniene, toate prilejurile de bucurie, pe care i le oferă din belşug, fie natura, fie colonizarea sionistă. «Ştii că sunt cap în care totul trăeşte şi valo­rează, mai întâi sub raportul for­mei şi al cuioarei», scria Simforozei în întâia-i scrisoare, de acum un sfert de veac, tânărul teolog, tra­vestit în pictor. Dar dacă de un a­­devărat tablou nu putea fi vorba, scrisul său este unul din cele mai picturale. Şi «Scrisorile către Sim­foroza» oferă nenumărate exemple. Pentru că, fie pe nesigurele cărări ale Mărilor, unde invoacă imagina Mântuitorului potolind furtuna şi spaima apostolilor, fie pe culmile Carmelului, pe Muntele Măslinilor sau la apa Iordanului, de tot atâtea ori paleta scriitorului mângâie ză­rile, amurgurile, nopţile. Părintele Gala Galaction e unul din marii noştri descriptivi în ale cării pa­nouri din natură divinitatea e mai prezentă, ca oriunde. Dar pământul acesta al făgădu­inţă, nu este numai prilej de va­­riaţiuni picturale. Lirismul părin­telui Gala Galaction, prezent tot timpul, însoţeşte în acelaş timp pe teologul avizat, pe familiarul scrip­turilor sfinte, trezind la tot pasul ecoul străvechiu, oricât modernis­mul şi depărtarea de veacuri, şi-a încetăţenit pe văile şi mă­vurile sa­cre, confortul şi civilizaţiunea. Şi este chiar un alt nou şi ciudat, as­pect, acela al Canaanului modern, pe care-l consemnează autorul nos­tru, alături de cel de sub veacuri. Tren, sleeping-car, automobil, elec­tricitate, pe drumurile bătute odi-­ nioară de apostoli, sunt desigur, tot atâtea atracţiuni şi motive de meditaţie pentru pelerinul crucii. Urcuşuri făcute pe măgari, zăbava­nice, se înlocuesc fără de nici o pie­­dică cu automobilul. Aşa de mult intrat în moravuri, că, dacă nu ţi-ar fi de ireverenţă, ai vedea, intrând în Ierusalim, pe­nsus însuşi, resus-­ citat, într’un Chevroleet, în locul bi­­blicului asin. Modernism pe care colonizarea, sionistă l-a favorizat şi dela a cărui înflorire îşi trage unul din cele mai mari sprijine. Capitol la care nu putem zăbovi, oricât ne­ar tenta, să ne oprim cu călătorul n­ostru, la toate dovezile de muncă fii de progres, la şcolile de agricultură sau la universitatea din Ierusalim sau cel puţin la Kfar-Jeladin, la acel «Sat al copiilor», în care con­ducerea, sub o discretă supraveghea (Citiţi continuarea în pagina II-a) Săptămâna economică —to. Negustorii, dacă ne-au întristat săptămâna trecută, la începutul săp­tămânii de care ne ocupăm aci, ne-au mulţumit pe deplin. Uniunea Camerelor de Comerţ şi industrie, prin glasul d-lui Mihail Manoilescu, preşedintele ei, şi a d-lui Sanedino, reprezentantul Camerii de Comerţ a oraşului Chişinău, au vorbit des­pre greutăţile comerţului şi indus­triei aşa cum trebue, cu documen­tare şi cu dârză conştiinţă de reven­dicare. Spuneam rândul trecut că negus­torii, plângându-se unui ministru, se descalificau ipso-facto, îşi primej­duiau mai rău situaţia colectivă. Negustorii şi industriaşii revendi­când cu tărie, în virtutea drepturi­lor cetăţeneşti şi economice pe care io au şi mustrând pe ministrul, iată un spectacol care trebuie să mulţu­mească pe oricine, pe negustor şi chiar pe ministrul muştrului, şi să facă atmosfera reală, care să aducă creditul necesar, în ciuda greutăţi­lor. D. Sanedino a spus câteva cuvinte de un real bun simţ: politica econo­mică şi financiară a statului a fost infectată de o tendinţă socalistă vă­dită, în anii următori păcii. Prea multă grijă , de formă, fie vorba între noi,­­ pentru a ocroti popula­ţia «social», prea multe beţe în roate, din această pricină, puse co­merţului şi industriei. A venit vre­mea să deschidem ochii şi să nu sdrobim burghezia ţării care a răb­dat desul, dar care, reieşea din spu­sele reprezentanţilor camerelor de comerţ, nu mai vrea să rabde. Nici Dumnezeu nu cere omului mai mult decât poate răbda. Industriaşii şi negustorii ne-o spun hotărât, au spus-o hotărât ministrului, nu mai vrem să răbdăm. Revendicăm o si­tuaţie normală. Dacă această decla­raţie nu a fost făcută până acum, a­­ceasta arată spiritul de sacrificiu acestei clase sociale. In­să e vremea ca acest sacri­ficiu să înceteze. Negustorii vor mai putea răbda, însă ţara nu mai îngă­duie acest sacrificiu. Le impune un sacru egoism economic, pentru desă­vârşirea armaturii economice a ţă­rii. Negustorimea şi industriaşii iată singura boerime care ne-a ră­mas. Glasul negustorilor răsună la tim­pul oportun. Fiindcă, iată, nu se mai anunţă încă o lege, care daca numai pe departe pare să aibă legătură cu negustorimea, este totuş foarte im­portantă pentru aceştia ca şi pentru toată lumea, adică pentru creditul ţării întregi. Nici mai mult nici mai puţin, a trecut prin gând ministrului de fi­nanţe să aducă o lege de moralitate publică. Faceţi ochii mari. Finanţe şi morală! Grija morală pe care un vistier binevoeşte să o poarte ţării. Nu ne ajung judecătorii, nu ne a­­jung mitropoliţii, mai ne trebue o lege de morală publică. Legea va aduce controlul averii funcţionarilor publici. Mai întâi, în sine această lege anunţată şi mora­lă, conţine o mare aberaţie şi e o ar­mă de spereciune pentru «anumiţi». Ceea ce e mai grav, e că aceasta este un cal de lemn, un cal troian. Care va fi fost atenianul care a inspirat această subtilă farsă vistierului? Căci această lege va conţine în sânul ei o alta: aceea a controlului averii diverşilor cetăţeni. Socializare, so­cializare şi orice măsură care tre­bue să alunge creditul din ţară . I .i . # .­­ Pe de altă parte, revenim la vre­mea fermierilor generali (domnul Madgearu e subtil: vrea să ne pre­pare o revoluţie franceză, căci aşa a citit dumnealui prin tratate). A­­cor­dă perceptorilor procent la înca­sări şi face bonificaţii celor cari vor plăti la timp. Va să zică: pe de o­parte facem pe satrapul, pe de alta ştirbim prestigiul Statului, tocmin­­du-ne la încasări. Sugestiv este raportul d-lui Roger Auboin, recent fabricat. Inspectorul nostru şcolar a scos iarăşi ţara ro­mânească la lecţie şi a notat-o. Cum e francezul de fin, notaţia pare bu­nă, deşi e o notaţie care ne lasă re­petenţi deabinelea. Sunt parale, ne spune d. Auboin pe tonul cel mai ne­vinovat, însă, nu e credit! Vom reveni asupra acestui raport. Auboin entendeur salut! Paiul Sîei'San -------ooxxoo------­ De mai bine de uin an sonda de la Moreni servă ca torţă brădetului carpatin. De mai bine de un cn nop­ţile munţilor sunt străbătute de co­loana de foc a sondei irupte, întu­nericul e gonit de pălălaia isbucni­­tă din măruntaele pământului. Ma­eştri sondări s’au aprins ca lumâ­nări de înviere şi au colindat în noapte brădetul până viaţa s’a stins în ei, sângele întunecat al pă­mântului arde şi cine se atinge da flacăra lui se aprinde. De pe urma focului dela Moreni s’au născut­ un spectacol de gală, o industrie cinematică şi o mam­a stingăreaţă. Spectacolul de gală, după unii, întrece spectacolul pe care şi l-a oferit Nero în noaptea râmleană, după alţii, este prea cos­tisitor. Industria cinematică născu­tă de pe urma incendiului dela Mo­reni este atât de naţională că a is­butit s’o bage ca episod într-un film prost un regisor german. Focul dela Moreni a răscolit însă mania invenţiilor. Mania invenţiilor, bântuie pe specialităţi şi anume: în­­tr'o epocă toţi inventatorii se ocupă de aviaţie, în alta, de chimie, în alta, de pompierie. O întâmplare deş­teaptă geniul care se manifestă co­lectiv. A fost destul să isbiască fo­cul d­e la Moreni ca să înceapă a bân­tui mania stingerii. Cine n'a scornit aparate de stin­gere? Câţi nu s'au prezintat, înain­tea comisiunei speciale industriale care examinează pe inventatori, cu aparate complicate şi inutile? Câte plângeri n’au răsunat în pi­esă? Acum, mania stingerii a evoluat: depe planul ştiinţei aplicate s’a transpus pe un plan metafizic. Zilele trecute s’a prezintat la mi­­nistend de industrie un domn so­lemn care a cerut permisiunea să stingă el sonda dela Moreni. I s’au cerut planuri. Domnul so­lemn a răspums însă: — Eu n’am planuri. In 15 zile sunt în stare să sting sonda. Timp de 15 zile stau şi mă rog şi focul se va potoli. Secretând general şi-a dat seama cu cine are de a face şi a răspuns: — D-ta pleacă la Moreni şi stinge focul rugându-te. Dacă vei isbuti vei primi premiul. Şi într’adevăr dela Moreni, inven­­tat­ul sistemului religios de stin­gere al sondei a scris ministerului că şi-a început misiunea. Ton informator ne scrie că în timp ce de la 1 km, domnul solemn se roa­gă, de cealaltă parte a sondei, o d-na contesă, impresară de miraco­­le, imploră forţele obscure şi spiri­tiste să înăbuşe focul.... Vracii focului lucrează, acolo un­de au obosit inventatorii. I. Halát

Next