Cuventul, septembrie 1930 (Anul 6, nr. 1926-1955)
1930-09-01 / nr. 1926
ANUL AL Vl-lea. No. 1926. REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA Bucureşti, Str. Const. Miile (Sărindar), 14 Etajul 1IL 'rnTKvnK / ^0/10 REDACŢIA TELEFON I 378/g ADMINISTRAŢIA Fondator TITUS ENACOVICI Director NAE IONESCU__________ ANUNCIURILE $1 PUBLICAŢIILE ADMINISTRAŢIA „CUVÂNTULUI“ şi prin toate agenţiile de publicitate SE PRIMESC LA Săptămâna ...«Războiul celor două memorii a durat ce que vivent Ies roses (când nu e nevoe de o rimă care să le reducă viaţa la răstimpul unei dimineţi), — adică vreo trei zile. Un comunicat oficial a pus capăt revărsării de elocinţă — n’au sângerat decât orgoliile în acest războiu şi n’au curs, în afară de elocinţă, decât sudorile d-lui Maniu, — şi acelaş comunicat a anunţat un «acord perfect asupra măsurilor de luat». Un acord perfect într’un comunicat oficial însemnează un perfect dezacord, în realitate. D. Manoilescu şi d. Madgearu şi-ar fi pus soluţiile, nu de acord, căci nu se puteau pune, ci şi le-au pus de acord... la dispoziţia consiliului de miniştri. Acesta în înalta lui înţelepciune şi într’un număr ilimitat de consilii, dintre care încă nici primul nu s’a ţinut, va găsi, desigur, o formulă împăciuitoare, aşa cum cer interesele superioare, fireşte, ale democraţiei. Pentru că, aţi înţeles desigur de la început! — până la sfârşit nu mai era vorba de-a se găsi o soluţie salvatoare pentru situaţia nenorocită a agricultorilor... ■* Problema încetase de-a exista din, chiar clipa apariţiei ei bruscată de memoriul Manoilescu. Printr’o trăsătură de condei d. Madgearu proectase asupra ei lumina covârșitoare a unei alteia, mult mai importantă, pentrucă de ordin superior: aceea de a se ști dacă principial se poate admite ca un ministru care nu se consideră ministru de partid, ci ministru ca personalitate, să aducă soluţii pe care partidele nu le-au găsit? ...Unde ar ajunge democraţia, dacă s’ar tolera iniţiative care să rezolve probleme din care partidele mai pot «mânca o pâine» încă cine ştie câţi ani de zile? -!-în timp ce miniştrii economiei tăiau cele două memorii ca pe un fir de păr în patru, d. Vaida care are, cum zice francezul, d’autres chats ă fouetter, «alte pisici de biciuit» (pisicile pe care le biciuește d. Vaida — cu concursul d-lor Zelea Codreanu și Tăslăoanu — sunt într’adevăr... cotoi), primea într’o audientă de cinei ore — aşa glăsuia comunicatul, dar noi credem că audienţa şi azi mai durează — o delegaţie de evrei care a venit din streinătate să se intereseze probabil de condiţiunile în care d. Vaida ar accepta împrumutul destinat asigurării liniştei evreilor din România- E adevărat că de-atunci tulburările din ţară au încetat, —dar, desigur, nu pentrucă s’ar fi încheiat acel împrumut. Ci pentrucă d. Vaida a stat de vorbă cinci ore cu reprezentanţii evreilor; şi nu a mai stat nici cinci minute cu d-nii Zelea Codreanu, Tăslăuianu şi ceilalţi Colaboratori ai ordinei publice. ...Ce-ar fi fost în ţară dacă ar fi acordat acestora din urmă o audienţă de atâtea ceasuri câte a acordat celor dintâiu? Vă daţi seama, nu? Căci la d- Waid^ times is not money, — şi de aceea pe evrei îi ţine mult şi pe... din contra, foarte puţin sau chiar nu le dă nici un pic de timp. «Primirea» pe care partidul liberal No. 1 a facut-o d-lui Vintilă Brătianu înapoiat de la Marienbad n’a fost decât un fel de retrimitere «la bac», sau «la plimbare»... Mai mult o luare în, primire, — decât pur și simplu o primire. Broșura d-lui Tătărescu nu-i oferă decât flori... de stil ; audienţa d-lui Argetoianu la Suveran, o amintire... continuă, adică o obsesie ; turneul Duca-Argetoianu, care echivalează cu un fel de «retragere în munţi» şi cu un fel de «sculare a ţării» nu-i poate merge la inimă decât pe cale de... tensiune arterială.. ...In aceste condiţiuni, întrunirea conducerii liberale nu augurează ceva bun pentru şefia d-lui Vintilă Brătianu. Mai ales că întreg partidul pare a adopta ca un fel de deviză faţă de şef concluzia la care au ajuns d. Argetoianu cu d. Duca în privinţa şefiei, că d. Vintilă Brătianu trebue să plece! Scurt. Sau, — și cu asta... Breasta! Titu Devechi ^ —■—0030—---------• Dumineca Sdrobitoarea majoritate a credincioşilor ortodoxi, clerici sau mireni sunt de părere că Biserica aprobă, în anumite cazuri, violenţa fizică. Şi aceasta din cauza confuziei ce se face între iertare şi încuviinţare, între păcat iertat şi faptă creştinească. Biserica iartă, însă nu încuviinţează violenţa fizică. Justificarea violenţei cu„ încălcarea «dreptului» nostru, sau cu «legitima apărare» este jalnic de simplistă. La temelia învăţăturii creştine nu stă dreptul, ci concesia. Iar «legitima apărare» este legendarul scut cu o faţă albă şi cealaltă neagră. Nu insistăm. Ne vom opri, asupra singurei explicaţiuni ingenioase a partizanilor violenţei. Ingenioasă însă vulnerabilă. Se afirmă, anume, că atunci când persoana, interesele noastre sunt în joc, nu ne este îngăduit vreun act de violenţă fizică. Dacă însă în joc sunt interesele Divinităţii, în apărarea lor, este recomandat orice act de violenţă şi acest act este un act creştinesc. Mântuitorul a suferit palme, nevinovat şi n’a pus mâna pe biciu; când însă au profanat Templul (Casa Tatălui Său), a apucat biciul şi a lovit. Vom observa, în primul rând, că foarte adesea omul vede greşit interesul divinităţii. E doar supus greşelii. Apoi credem că a imita toate gesturile Mântuitorului este o inconştienţă. Fiindcă ne aflăm în faţa unei fundamentale deosebiri de condiţiuni. Mântuitorul a făcut multe, a făcut cerul şi pământul, luna şi cu stelele. Pe când petrecea printre noi, în trup, El era Dumnezeu, — era fără de păcat. («Că nu este om care să fie viu şi să nu greşească; numai Tu eşti fără de păcat» spune Biserica). A avut dealtfel, grija să ne arate cui îi este rezervat dreptul de a lovi. Spune undeva Evanghelia că au adus Evreii la El o femee pe care o surprinseseră păcătuind. Şi amintindu-I că legea lui Moisi, pentru asemenea cazuri, prevede pedeapsa omorârii cu pietre, îi cer şi Lui părerea. Şi El le răspunde: prima piatră, începund, să-l facă cel ce este fără de păcat. Adecă, nici un muritor. Şi cu asta face lumină în jurul gestului dela Templu, biciuise El, Cel fără de păcat, Judecătorul suprem; era aceasta o anticipare asupra definitivei răsplăţi, pe care tot El avea s’o dea la cea din urmă judecată! Lucrurile sunt, dealtfel, lămurite în hotărârile sinoadelor. Omul n’are dreptul, judecând sub specie aeternitatis, să-şi însuşească punctul de vedere al Providenţei şi să se aşeze pe tronul Dumnezeirii. El n’are decât dreptul (şi datoria) de a împlini poruncile date lui. Şi una din aceste mari porunci este: să nu lovească. Decât Tiu Papini, ori un Tolstoi ereticul, încearcă, cu posibilităţi mari, să explice. Pentru creştinul adevărat, e inutilă explicaţia. G. Racoveanu Cronica muzicală ----—Scoo--- PREDAREA CÂNTULUI Una din grijele de căpetenie cari trebue să preocupe şi pe artist şi pe omul de ştiinţă în ramura muzicei este cultivarea elementelor cari vor contribui la promovarea muzicală a maselor. In istoria desvoltărei muzicei — ca specialitate aparte,făcând abstracţie de pură istorie, ne vom ocupa deocamdată de lacunele învăţământului şi deci a completării cunoştinţelor viitoarelor elemente constructive. ! "Regulamentul personalului didactic al şcoalelor secundare la art. 79. Vorbeşte de cunoştinţe elementare de canto, când enumără cursurile pe care trebue să le dovedească că le-a absolvit un candidat la examenul de capacitate, pentru a deveni profesor de muzică în învăţământul secundar. Această fericită atenţie educativă pentru arta cântului, a priceputului legiuitor, constitue o completare firească, logică din punct de vedere didactic la pregătirea profesională şi pedagogică a viitorilor profesori de muzică. Cântul, principial este muzica. Muzica, o spune şi Vittorio Ricci a luat fiinţă este aproape sigur prin cânt. Din, necesitatea acompanierei cântului a răsărit invenţiile instrumentelor. Deci instrumentul muzical nu este decât o unealtă auxiliară pentru susţinerea şi afirmarea artei cântului. Cu altă ocazie vom vedea câtă importanţă prezintă pentru noi ca români, noţiunea «Cânt», care este singurul termen justificativ pentru tot ce-i execuţie muzicală. Aşadar cântul a stat «ab principo» şi continuă a deţine locul de frunte în vasta gamă a formelor de execuţie ale muzicei. Chiar din punct de vedere estetic şi istoric muzical, cântul îşi are netăgăduita lui importantă în formarea şi determinarea legilor frumosului muzical şi a evoluţiei sale. Cântul este baza tuturor începuturilor componisticei vechi şi folkloristice. Numai datorită lui s’a născocit scrierea notelor, izvorâtă şi din nevoia perpetuărei frumuseţelor cu importanţa variată ce exprimă. Cântul, cum am văzut datează din timpurile nebuloase şi preistorice ale existenţei omului, ca o necesitate fiziologică-vitală a fiinţărei individului, chiar atunci când raţiunea nu era decât în formă embrionară. Pentru consideraţiuni de asemenea natură trebue să observăm că învăţământul muzical are la bază : vocalul; deci, arta cântului. Vocea este la îndemâna şi a profesorilor şi a elevilor , şi tocmai pentru acestea trebue Conservatorul să ajute pregătirea solidă pedagogică şi să înfiinţeze un curs de metodica cântului, la care să trateze cântul din punct de vedere: literar, istoric, estetic, tehnic, practic, fiziologic, psihologic, etc. Importanţa cântului este generală, nu numai pentru cântăreţii de meserie, ci şi pentru un profesor, orator, avocat. Oricine are în viaţă nevoe de a se face ascultat cu plăcere şi atenţie. Prin urmare orice poziţie socială am alege trebue să ne procurăm o voce potrivită, pentru a susţine adevărul, a apăra cu fermitate cerinţele, a exprima cu energie pasiunele. De aci atenţia ce trebue dată pregătirei viitorilor profesori de muzică şi din punctul de vedere al studiilor referitoare la arta cântului. Vocea, spune stoicul Zenone este: floarea frumuseţii, adică atractiva cea mai puternică, cel mai viu mijloc de seducţiune, de impresionare. Fabula sirenelor rezumă opinia anticilor. Vocea cu variantele sale accente, constitue o limbă universală. Ea spune mai mult decât fizionomia şi decât gestul. Este icoana exprimativă a tuturor sentimentelor. In ziua în care Demostene a făcut să răsune piaţa publică cu elocentele sale manifestări retorice, toată Grecia se răsculă cu el. Se poate vedea importanţa pe care o dădeau anticii pregătirei oratorice a oamenilor de stat şi atenţia însăşi a oratorului în înlăturarea defectelor vocale naturale. Ţăranii germani cari ascultau vorbirea sfântului Bernard, deşi nu înţelegeau limba latină, cu toate acestea târâţi de puterea expresivă a vocei sale, se înarmară pentru cruciade. Frumuseţea şi justeţea organului fonetic formează mai întotdeauna succesul artiştilor de dramă. In relaţiuni sociale întâlnim adesea persoane cari plictisesc prin felul monoton şi incolor al exprimărei povestirelor. Prin urmare cele mai diferite influenţe depind de caracterele sunetului vocal. In unele cazuri este posibil ca să escite cea mai vie simpatie, în altele provoacă antipatia cea mai profundă. Cu atât mai mult trebue să ne oprim stăruitor asupra importanţei culturei vocale pentru însăşi arta muzicei şi cu atât mai mult în învăţământul secundar, în al cărui timp de şcolaritate se produce schimbarea şi stabilirea vocilor de maturitate. Cântul mai este şi un exerciţiu foarte higienic, desvoltă plămânii care devin prin aceasta mai puţin accesibili boalelor. Acest fapt, observat de mult de tot medicii, a fost verificat în statisticele Dr. Benoiston, de Chateauneuf şi Lombard din Ginevra. Din observaţiile lor judicioase rezultă că exerciţiul vocei contribue foarte mult a împiedica desvoltarea ofticei pulmonare. Cântul desvoltă în inimă curajul, compătimirea, veselia şi farmecul general al vieţei: «dragostea» cu (Citiţi continuarea în pagina 11a). ANCHETE POLITICE Ministerul prezidat de d. Iuliu Maiu nu mai are nici autoritatea şi nici puterea să guverneze ţara. De a frontiera de nord la cea de sud, şi de la graniţa de est până la cea de vest se simte, se vede acest lucru. Organele administrative şi poliţieneşti nu se mai simt dirijate de nimeni, iar marea masă a populaţiei îşi dă seama că guvernul, care până astăzi n’a fost în stare să remedieze nimic din, starea de lucruri lăsată de liberali, trebuie să părăsească frânele puterei fără întârziere. Ne mai fiind executorul nici unui program şi neavând decât ambiţiunea de a sta cât mai mult la putere, ministerul Maniu se prăbuşeşte trântit de propriile lui păcate. Nu se poate spune că zilele actualului guvern au fost subminate de o companie a opoziţiei. El va trebui să părăsească puterea fiindcă n’a fost în stare să intre nici în noul ritm al vieţei româneşti, nici să aplice prograrrul ce l-a vânturat în faţa miilor de cetăţeni la întrunirile publice şi nici să rezolve gravele probleme ce se impun atenţiunei generale. Greşelile d-lui Iuliu Maniu Cea mai mare greşeală pe care a făcut-o d. Iuliu Maniu este, că imediat ce a venit la guvern, a renunţat la programul partidului şi a căutat o înţelegere cu liberalii. Atitudinea aceasta faţă de partidul, contra căruia luptase aproape un deceniu, a deşteptat bănueli asupra luptei din trecut şi a acţiunei sale viitoare. O bună parte din intelectualii partidului din această cauză au început să critice actele guvernului şi să ia atitudine împotriva lui. Apoi legile ce le-au adus în discuţiunea parlamentului erau nestudiate de obicei şi lăsau impresiunea unui diletantism, care avea un puternic răsunet în opinia publică. Vom da două exemple: legea administrativă şi reforma jandarmeriei. Cea dintâi nu se poate aplica şi în loc să reprezinte un progres faţă de trecut, ea a avut darul să dezorganizeze întreaga administraţie a ţarei, introducând haosul în ser- viciile publice! Cât priveşte reforma jandarmeriei, ea pare a fi fost făcută de un aliat al bandiţilor la drumul mare. Graţie ei, s-au înregistrat de când se aplică, cele mai multe tâlhării şi cele mai dese dezordini. Pe când era în opoziţie partidul naţional-ţărănesc a dus o vie companie împotriva sporirei impostelor. Când a luat frânele guvernului primul lucru ce l-a făcut a fost la sporirea lor. S-a spus la început că această sporire este numai provizorie şi că va urma în curând o degrevare a populaţiei. Din nici un an al guvernului nu a rezultat în aceşti doi ani această Menţiune. Dimpotrivă cheltuelile în loc să fie micşorate au sporit, iar bugetul a ajuns la o sumă fantastică. (Citiţi continuarea în pagina II-a). GUVERNUL MANIU ŞI ŢARA Greşelile a-mui mania. • Rezultatele acestor greşeli DESAGREGAREA LIBERALA Fierberea este în toiu în partidul iberal. S’a întors d. Vintilă Brătianu, şi e natural ca problema şefiei să fi devenit acută. Numai că dezorientarea şi lipsii de consistenţă din partid apare aci în formele cele mai categorice. «D. Vintilă Brătianu trebue să fie «debarcat». Iată cuvântul de ordine care circulă peste tot- Iar pe afocurea și... completarea necesară: «d. I. G. Duca trebue să-i ia locul». Mărturisim că nu înțelegem nimic. In partidul liberal există de sigur o criză de șefie. Dacă această criză ar porni de sus, ea nu ar fi prea gravăIntr’o organizaţie bine închegată, golurile produse la «conducere» nu sunt niciodată prea primejdioase, înlăuntrul partidului existând deja o ierarhizare — dacă nu personală, cel puţin funcţională — în virtutea căreia noul şef se găseşte gata indicat la partidul liberal însă situaţia a fost întotdeauna cu totul alta. Partidul a trăit prin şef. Şeful a întreţinut — prin autoritatea lui şi prin conjoncturile pe cari a ştiut să le utilizeze — o armătură economic bancară de a cărei bunăvoinţă depindea existenţa cadrelor propriu zise. Cari la rândul lor îşi «angajau» oamenii. Criza de astăzi are, aşa fiind, repercusiuni mai adânci. Cadrele îşi ţin oamenii. Armătura economicbancară domină încă cadrele. In această armătură însă a intrat descompunerea. Băncile şi întreprinderile liberale se găsesc ameninţate în monopolul pe care îl instituiseră asupra economiei publice, statul — din a cărei autoritate trăiau — ne mai acordându-le sprijinul așa cum o făcea în trecut iar dezorganizându-se armătura aceasta, e amenințat cu desagregarea întreg partidul. Pricinile acestui proces de descompunere în care a intrat plutocraţia economic-financiară a liberalilor sunt două. Una de ordin general. Structura pe care partidul încercat sa o impună ţării era inadequate. Atâta timp cât a trăit Ion Brătianu, lucrurile mergeau. Prin voinţa, autoritatea şi puterea lui de faptDupă dispariţia marelui şef însă, situaţia s’a schimbat. Partidul liberal a pierdut repede monopolul politic Centrul de greutate al vieţii publice s’a deplasat la început înspre masse, pentru ca — după funciara incapacitate a d-lui Maniu — el să se stabilească, după actul restauraţiei, la Rege. Şi aci intervine a doua pricină de descompunere, de ordin special: greşala conducătorilor. Ne mai putând dispune în chip absolut asupra guvernelor prin partid, şefii au comis profunda eroare de a se despărţi încă odată de ţară prin opoziţia pe care au declarat-o făţiş Regelui la 6—9 iunie, şi pe care, surd, o continuă şi astăzi după declaraţiile de realitate. Din aceste două fapte rezultă însă că, perspectivele structurii economic-bancare ale partidului liberal sunt — întru atâta întru cât aceasta se sprijinea mai ales pe sprijinul ilicit al guvernelor — mai degrabă sumbre. Iar împrejurarea aceasta e definitorie pentru criza partidului liberal. Să se schimbe şeful? E desigur o soluţie. Care totuşi trebue cumpănită- Ce însemnează a se schimba şeful? A se încerca o neutralizare a atitudinii antidinastice. Aceasta este desigur important şi se poate obţine. Cum însă? Prin înlocuirea d-lui V. Brătianu prin d. Duca? Vai nu. Pentrucă d. Duca e cel puţin tot aşa de vinovat în toată acţiunea antidinastică a partidului liberal. Ce s’ar putea deci câştiga prin «şefia» d-lui Duca? Nimic. Contează cineva cu faptul că fostul ministru de interne e mai maleabil? O fi, numai că maleabilitatea d-sale se cheamă de fapt lipsă de caracter. Și un om lipsit de caracter — cum e de fapt d. Duca — nu poate inspira nimănui încredere. Prin urmare, dacă partidul liberal aşteaptă ceva de la schimbarea şefului, apoi noul şef nu poate fi în nici un caz d. Duca — care e mai rău decât d- V. Brătianu — ci cel puţin d. George Brătianu, dacă nu cineva mai anti-Vintilo-Ducist decât d-sa (dacă există!). Schimbarea şefului nu înseminează însă salvarea partidului liberal. Căci chiar dacă liberalii s’ar încadra, prin această schimbare, în noua ordine constituţională, ei nu-şi recâştigă prin aceasta chiar situaţia privilegiată de mai ’nainte. Armătura economic-bancară deci—«lacheviile ouvriére»—a partidului nu mai poate nădăjdui la vechea prosperitate. Cu deconfirnța acesteia insă, intră în dezagregare partidul liberal însuși. Iată deci problema precizată cu ultimele elemente: schimbarea șefului e necesară, — dar nu e suficientă. E nevoe de a doua schimba, re: structura însăși a partidului liberal. Fie că se modifică armătura economică în sensul unei organizări reale, care să o înlocuiască pe cea parazitară de astăzi, fie renunţându-se la stăpânirea şi menţinerea partidului prin această armătură. Probleme cu totul nou, de sigur, cari nu pot fi puse şi rezolvate de un cap el însuşi nou şi cu idei. Adică altul decât cel al d-lui Duca. Maelenescu miSH ACORDATE Citesc destul de târziu două arti- cole pe tema bacalaureatului francez. Unul al d-lui Gustave Cohen, profesor la Sorbona, fost membru în comisiile examinatoare din vara aceasta, și altul, un entrefilet de concluzii, apărut în ziarul care a desbătut în deosebi problema fraudelor bacalaureatului ■ francez, am numit pe «Le Temps». Destul de târziu — şi nu prea. Cum sesiunea de toamnă bate la uşă, este, socotesc, foarte potrivit să completăm articolele noastre, în legătură cu bacalaureatul, cu alte mărturii ce se nimeresc să fie în spiritul observaţiunilor ce avansarăm noi înşine. Pentru caracterul lor de impresii acordate, şi ca o dovadă că aceleaşi situaţiuni duc la aceleaşi constatări, anexă. Intâiu numărul mare de candidaţi ai bacalaureatului, Franţa l-a socotit la 15 mii, o cifră care, alăturată celor circa 10 mii ai noştri, îndeamnă la variate suggestii. Şi în primul la disproporţia de cultură şi tradiţie cărturărească dintre o ţară şi alta, nivelată, pare-se, de numărul înrudit de aspiranţi ai bacalaureatului. «Ceea ce arată, zice d. G. Cohen, că titlul de bacalaureat, care a fost în evul mediu, un titlu de mică nobleţă, aplicat în Universitate, celui mai modest dintre graduate este mai mult ca oricând în favoarea publicului, astăzi, şi mai ales a publicului femenin». Aceasta pentru Franţa. Pentru noi, favoarea aceasta a bacalaureatului este o consecinţă firească a supraproducţiei şcolare, urmare şi ea alimitării şcolilor secundare şi a greşitei orientări ce stăpâneşte învăţământul în epoca aceasta. Teme desbătute, odată. Mecanismul comisiilor de examinare şi impresiile implicite nu sunt prea depărtate de cele ce observarăm noi înşine. Imaginea unui juriu de casaţi, tăind fără milă, în carne vie, este de domeniul fantaziei. Intoleranţa excesivă — o legendă. Situaţia scrisului, a oralului ca şi încheierile finale se conduc într’o atmosferă de spontană îngăduinţă. Îngăduinţă, desigur, şi nu abdicare. Chestie de nuanţe, chiar de nuanţe groase. «Deliberarea, scrie d. G. C., se desfăşoară în cel mai mare calm, fiecare corector anunţând notele sale, preşedintele făcând adunarea şi examinând cu grijă situaţia matricolară a şcolarului, pentru a evita precât e posibil, căderea unui elev pe care profesorii habituali îl declară excelent. Orice notă de medie generală inferioară cu câteva puncte mediei de limită, este ridicată aproape automat, fără nevoia vreunei recomandări. Când vom ajunge să convingem publicul părinţilor, că recomandaţia este absolut inutilă şi că adeseori vatămă, că elevul este recomandat de meritele lui şi de situaţia şcolară din liceu...». Şi cu acest prilej, o anecdotă autentică, pe tema recomandărilor. Este îndeobşte cunoscut că majoritatea recomandărilor se fac în legătură cu timiditatea candidaţilor. Unei mame care intervenia pentru fiul său care «este aşa de timid, dar aşa de timid», fostul rector Liard, îi răspunse: «In special, la ce materie, doamnă?». Fraudele bacalaureatului francez au fost mai toate pe tema cunoaşterii anticipate a subiectelor. La care d. G. C preconizează, tragerea la sorţi, în faţa candidaţilor, din mai multe subiecte închise în plicuri sau tipărirea temelor în noaptea ce precede examenul. Precauţiuni pe cari bacalaureatul nostru le practică dela înfiinţarea lui. Cum însă discuţiunea acestor fraude a putut să dea impresia că «Le Temps» în special s’a declarat împotriva bacalaureatului, să reproducem din concluziile-i amintite aceste categorice şi impunătoare declaraţiuni: «...Dacă nu vedem în bacalaureat un record, voim măcar să vedem o cauţiune. Şi hotărât, tocmai pentru că îl socotim indispensabil pentru stăvilirea ambiţiilor nejustificate şi pentru punerea în valoare a spiritelor formate, noi cerem examenului care conferă bacalaureatul, dacă nu o rigoare extremă, cel puţin o alegere mai restrânsă şi mai bine asigurată. Elitele populează visele demagogiei; democraţia trebue să formeze o elită prin selecţie». Ceea ce nu strică dacă figurează în micul nostru dosar, al bacalaureatului. Perpessicius Judon Jailen Nu este un titlu de fabulă, după cum s’ar crede. De aceia, cele ce urmează pot constitui numai material de fabulă. Într’adevăr Josephine — după nume, angelică — nu este o fecioară crescută în geometria moralei protestante, iar pantera, deşi domesticită, deşi slugă și confesoare a Josephinei, nu are aptitudini retorice de pastor colonial. Josephine este rămăşiţa unei glorii de dansatoare; pantera, un fel de pisică sălbatecă, îmblânzită, care nu vorbeşte însă englezeşte. Un admirator i-a oferit Josephinei pantera. Iar Josephine, muere fără copii, se plimbă cu ea pe bulevardele Parisului. Într’o seară a intrat într’un cabaret, însoţită ele panteră ca de un bancher bătrân. Pantera, deşi de provenienţă colonială, vreau să spun originară din continentele colorate, nu iubia jazzul. Exasperată, a purces să urle. Dar cum orchestra nu-şi în- trerupse cuvântarea la urletele panterei, animalul a sărit din logă în sală, din sală în subsolul orchstrei, s-a repezit asupra pianistului senil şi l-a zgârâiat. Radiogramele sunt mute cu privire la consecinţele pe care le-a avut spaima asupra pianistului. Dar mărturisesc că, atât Josephine cât şi întreţinuta ei panteră au fost expulzate din cabaret. N’am de adăogat decât că, aşa trebuia să se întâmple. De mult a fost expulzată din cetatea dansatricelor negresa electrică; trebuia expulzată şi la propriu. Acum patru ani s’a înălţat steaua ei pe cerul unei Europe sătule de civilizaţie. Josephine Bacher, amintea neastâmpărul maimuţelor, gimnastica ei se desfăşura pe fondul melodiilor evreonew-yorkeze — poreclite muzică neagră. Diavoli pâlpâiau în ochii ei, de cauciuc luciu era pârul ei iar trupul, ca o friptură rumenă. Maimuţa din Charleston aducea mai multă graţie decât toate corpurile de balet ale metropolelor, mai multă fineţă, decât saloanele populate de ducese şi baronese. Aducea maimuţa, fals botezată Sirena tropicelor o lăbuţă de iepure, câteva pisici şi un dispreţ profund pentru amorul piţigăiat european, Josephine dansa, transpira şi se bucura de viaţă din toate fibrele cărnii. Era mai mult decât o dansatoare , o făptură delicioasă, realizată prin ea însăşi, care n’are nevoe de comentar. Slava ei a dăinuit puţin. Josephine a înţeles dintru început că idolii, mai ales când sunt de lucru, cad repede. A strâns bani. Şi când Parisul s’a întors la vals şi la sentimentalitate romantică, Josephine s’a măritat, şi-a deschis o întreprindere de comerţ nocturn cu farmece, jazz şi alcool, ca să strângă şi mai mulţi bani. Pesemne că întreprinderea n’a avut însă succes. Josephine a pornit în turneu. A fost până şi la Sofia. Putea să vină şi la Balde. Şi când farmecul persoanei ei s’a nimicit, în loc să se mai expu- nă pre ea, să atragă cu propria-i forţă, Josephine a expus pantera... Vanitas etc... ...Şi totuşi, Josephine şi pantera, ce fabulă a vieţii moderne! Ion Călugări —------00X00---------- In pagina IV-a. Declaraţiile d-lui ministru de externe G. G. Mironescu