Cuventul, septembrie 1930 (Anul 6, nr. 1926-1955)

1930-09-01 / nr. 1926

ANUL AL Vl-lea.­­ No. 1926. REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA Bucureşti, Str. Const. Miile (Sărindar), 14 Etajul 1IL 'rnTKvnK / ^0/10 REDACŢIA TELEFON I 378/g ADMINISTRAŢIA Fondator TITUS ENACOVICI Director NAE IONESCU__________ ANUNCIURILE $1 PUBLICAŢIILE ADMINISTRAŢIA „CUVÂNTULUI“ şi prin toate agenţiile de publicitate SE PRIMESC LA Săptămâna ...«Războiul celor două memorii a durat ce que vivent Ies roses (când nu e nevoe de o rimă care să le reducă viaţa la răstimpul unei di­mineţi), — adică vreo trei zile. Un comunicat oficial a pus capăt re­vărsării de elocinţă — n’au sânge­rat decât orgoliile în acest războiu şi n’au curs, în afară de elocinţă, decât sudorile d-lui Maniu, — şi acelaş comunicat a anunţat un «a­­cord perfect asupra măsurilor de luat». Un acord perfect într’un co­municat oficial însemnează un per­fect dezacord, în realitate. D. Manoilescu şi d. Madgearu şi-ar fi pus soluţiile, nu de acord, căci nu se puteau pune, ci şi le-au pus de acord... la dispoziţia consiliului de miniştri. Acesta în înalta lui înţelepciune şi într’un număr ili­­mitat de consilii, dintre care încă nici primul nu s’a ţinut, va găsi, desigur, o formulă împăciuitoare, aşa cum cer interesele superioare, fireşte, ale democraţiei. Pentru că, aţi înţeles desigur de la început! — până la sfârşit nu mai era vorba de-a se găsi o soluţie salvatoare pentru situaţia nenorocită a agri­cultorilor... ■* Problema încetase de-a exista din, chiar clipa apariţiei ei bruscată de memoriul Manoilescu. Printr’o tră­sătură de condei d. Madgearu pro­­ectase asupra ei lumina covârșitoa­re a unei alteia, mult mai impor­tantă, pentrucă de ordin superior: aceea d­e a se ști dacă principial se poate admite ca un ministru ca­re nu se consideră ministru de partid, ci ministru ca personalitate, să aducă soluţii pe care partidele nu le-au găsit­? ...Unde ar ajunge democraţia, da­că s’ar tolera iniţiative care să re­zolve probleme din care partidele mai pot «mânca o pâine» încă cine ştie câţi ani de zile? -!-în timp ce miniştrii economiei tăiau cele d­ouă memorii ca pe un fir de păr în patru, d. Vaida care are, cum zice francezul, d’autres chats ă fouetter, «alte pisici de bi­ciuit» (pisicile pe care le biciuește d. Vaida — cu concursul d-lor Ze­­lea Codreanu și Tăslăoanu — sunt într’adevăr... cotoi), primea într’o audientă de cinei ore — aşa glăsuia comunicatul, dar noi credem că au­dienţa şi azi mai durează — o de­legaţie de evrei care a venit din streinătate să se intereseze proba­bil de condiţiunile în care d. Vaida ar accepta împrumutul destinat a­­sigurării liniştei evreilor din Ro­mânia- E adevărat că de-atunci tul­­burările din ţară au încetat, —dar, desigur, nu pentrucă s’ar fi înche­iat acel împrumut. Ci pentrucă d. Vaida a stat de vorbă cinci ore cu reprezentanţii evreilor; şi nu a mai stat nici cinci minute cu d-nii Ze­­lea Codreanu, Tăslăuianu şi ceilalţi Colaboratori ai ordinei publice. ...Ce-ar fi fost în ţară dacă ar fi acordat acestora din urmă o audi­enţă de atâtea ceasuri câte a acor­dat celor dintâiu? Vă daţi seama, nu? Căci la d- Waid^ times is not money, — şi de aceea pe evrei îi ţi­ne mult şi pe... din contra, foarte puţin s­au chiar nu le dă nici un pic de timp. «Primirea» pe care partidul libe­ral No. 1 a facut-o d-lui Vintilă Bră­tianu înapoiat de la Marienbad n’a fost decât un fel de retrimitere «la bac», sau «la plimbare»... Mai mult o luare în, primire, — decât pur și simplu o primire. Broșura d-lui Tătărescu nu-i oferă de­cât flori... de stil ; audienţa d-lui Argetoianu la Suveran, o amin­tire... continuă, adică o obsesie ; turneul Duca-Argetoianu, care echi­valează cu un fel de «retragere în munţi» şi cu un fel de «sculare a ţă­rii» nu-i poate merge la inimă de­cât pe cale de... tensiune arterială.. ...In aceste condiţiuni, întrunirea conducerii liberale nu augurează ceva bun pentru şefia d-lui Vintilă Brătianu. Mai ales că întreg parti­dul pare a adopta ca un fel de devi­ză faţă de şef concluzia la care au ajuns d. Argetoianu cu d. Duca în privinţa şefiei, că d. Vintilă Brătia­nu trebue să plece! Scurt. Sau, — și cu asta... Breasta! Ti­tu Devechi ^ —■—0030—---------• Dumineca Sdrobitoarea majoritate a credin­cioşilor ortodoxi, clerici sau mireni sunt de părere că Biserica aprobă, în anumite cazuri, violenţa fizică. Şi aceasta din cauza confuziei ce se face între iertare şi încuviinţare, între păcat iertat şi faptă creşti­nească. Biserica iartă, însă nu în­cuviinţează violenţa fizică. Justifi­carea violenţei cu„ încălcarea «drep­tului» nostru, sau cu «legitima apă­rare» este jalnic de simplistă. La temelia învăţăturii creştine nu stă dreptul, ci concesia. Iar «legitima apărare» este legendarul scut cu o faţă albă şi cealaltă neagră. Nu in­sistăm. Ne vom opri, asupra singu­rei explicaţiuni ingenioase a parti­zanilor violenţei. Ingenioasă însă vulnerabilă. Se afirmă, anume, că atunci când persoana, interesele noastre sunt în joc, nu ne este în­găduit vreun act de violenţă fizică. Dacă însă în joc sunt interesele Di­vinităţii, în apărarea lor, este re­comandat orice act de violenţă şi acest act este un act creştinesc. Mântuitorul a suferit palme, nevi­novat şi n’a pus mâna pe biciu; când însă au profanat Templul (Casa Tatălui Său), a apucat biciul şi a lovit. Vom observa, în primul rând, că foarte adesea omul vede greşit in­teresul divinităţii. E doar­ supus greşelii. Apoi credem că a imita toate gesturile Mântuitorului este o inconştienţă. Fiindcă ne aflăm în faţa unei fundamentale deosebiri de condiţiuni. Mântuitorul a făcut multe, a făcut cerul şi pământul, luna şi cu stelele. Pe când petrecea printre noi, în trup, El era Dumne­­zeu, — era fără de păcat. («Că nu este om care să fie viu şi să nu greşească; numai Tu eşti fără de păcat» spune Biserica). A avut de­altfel, grija să ne arate cui îi este rezervat dreptul de a lovi. Spune undeva Evanghelia că au adus E­­vreii la El o femee pe care o surprin­seseră păcătuind. Şi amintindu-I că legea lui Moisi, pentru asemenea ca­zuri, prevede pedeapsa omorârii cu pietre, îi cer şi Lui părerea. Şi El le răspunde: prima piatră, începu­­n­d, să-l facă cel ce este fără de pă­cat. Adecă, nici un muritor. Şi cu asta face lumină în jurul ges­tului dela Templu, biciuise El, Cel fără de păcat, Judecătorul suprem; era aceasta o anticipare asupra de­finitivei răsplăţi, pe care tot El a­­vea s’o dea la cea din urmă jude­cată! Lucrurile sunt, dealtfel, lămu­rite în hotărârile sinoadelor. Omul n’are dreptul, judecând sub specie aeternitatis, să-şi însuşească punctul de vedere al Providenţei şi să se aşeze pe tronul Dumnezeirii. El n’are decât dreptul (şi datoria) de a împlini poruncile date lui. Şi una din aceste mari porunci este: să nu lovească. Decât Tiu Papini, ori un Tolstoi ereticul, încearcă, cu posibilităţi mari, să explice. Pentru creştinul adevărat, e inutilă expli­caţia. G. Racoveanu Cronica muzicală ----—Scoo---­ PREDAREA CÂNTULUI Una din grijele de căpetenie cari trebue să preocupe şi pe artist şi pe omul de ştiinţă în ramura mu­­zicei este cultivarea elementelor cari vor contribui la promovarea muzicală a maselor. In istoria desvoltărei muzicei — ca specialitate aparte,făcând ab­stracţie de pură istorie, ne vom o­­cupa deocamdată de lacunele învă­ţământului şi deci a completării cunoştinţelor viitoarelor elemente constructive. ! "Regulamentul personalului didac­tic al şcoalelor secundare la art. 79. Vorbeşte de cunoştinţe elementare de canto, când enumără cursurile pe care trebue să le dovedească că le-a absolvit un candidat la exa­menul de capacitate, pentru a de­veni profesor de muzică în învăţă­mântul secundar. Această fericită atenţie educati­vă pentru arta cântului, a pricepu­tului legiuitor, constitue o comple­tare firească, logică din punct de vedere didactic la pregătirea pro­fesională şi pedagogică a viitorilor profesori de muzică. Cântul, principial este muzica. Muzica, o spune şi Vittorio Ricci a luat fiinţă este aproape sigur prin cânt. Din, necesitatea acompanierei cântului a răsărit invenţiile instru­mentelor. Deci instrumentul muzi­cal nu este decât o unealtă auxilia­ră pentru susţinerea şi afirmarea artei cântului. Cu altă ocazie vom vedea câtă importanţă prezintă pentru noi ca români, noţiunea «Cânt», care este singurul termen justificativ pentru tot ce-i execuţie muzicală. Aşa­dar cântul a stat «ab principo» şi continuă a deţine locul de frunte în vasta gamă a forme­lor de execuţie ale muzicei. Chiar din punct de vedere estetic şi istoric muzical, cântul îşi are ne­tăgăduita lui importantă în forma­rea şi determinarea legilor frumo­sului muzical şi a evoluţiei sale. Cântul este baza tuturor începu­turilor componisticei vechi şi fol­­kloristice. Numai datorită lui s’a născocit scrierea notelor, izvorâtă şi din nevoia perpetuărei frumuse­­ţelor cu importanţa variată ce ex­primă. Cântul, cum am văzut datează din timpurile nebuloase şi preisto­rice ale existenţei omului, ca o ne­cesitate fiziologică-vitală a fiinţă­­rei individului, chiar atunci când raţiunea nu era decât în formă em­brionară. Pentru consideraţiuni de aseme­nea natură trebue să observăm că învăţământul muzical are la bază : vocalul; deci, arta cântului. Vocea este la îndemâna şi a pro­fesorilor şi a elevilor , şi tocmai pentru acestea trebue Conservato­rul să ajute pregătirea solidă pe­­­­dagogică şi să înfiinţeze un curs de metodica cântului, la care să trateze cântul din punct de vedere: literar, istoric, estetic, tehnic, prac­tic, fiziologic, psihologic, etc. Importanţa cântului este genera­lă, nu numai pentru cântăreţii de meserie, ci şi pentru un profesor, orator, avocat. Oricine are în viaţă nevoe de a se face ascultat cu plă­cere şi atenţie. Prin urmare orice poziţie socială am alege trebue să ne procurăm o voce potrivită, pentru a susţine adevărul, a apăra cu fermitate ce­rinţele, a exprima cu energie pasiu­­nele. De aci atenţia ce trebue dată pregătirei viitorilor profesori de muzică şi din punctul de vedere al studiilor referitoare la arta cântu­lui. Vocea, spune stoicul Zenone este: floarea frumuseţii, adică atractiva cea mai puternică, cel mai viu mij­loc de seducţiune, de impresionare. Fabula sirenelor rezumă opinia an­ticilor. Vocea cu variantele sale accente, constitue o limbă universală. Ea spune mai mult decât fizionomia şi decât gestul. Este icoana expri­­mativă a tuturor sentimentelor. In ziua în care Demostene a făcut să răsune piaţa publică cu elocentele sale manifestări retorice, toată Grecia se răsculă cu el. Se poate vedea importanţa pe care o dădeau anticii pregătirei oratorice a oame­nilor de stat şi atenţia însăşi a o­­ratorului în înlăturarea defectelor vocale naturale. Ţăranii germani cari ascultau vorbirea sfântului Bernard, deşi nu înţelegeau limba latină, cu toate acestea târâţi de puterea expresivă a vocei sale, se înarmară pentru cruciade. Frumuseţea şi justeţea organului fonetic formează mai întotdeauna succesul artiştilor de dramă. In re­­laţiuni sociale întâlnim adesea per­soane cari plictisesc prin felul mo­noton şi incolor al exprimărei po­­vestirelor. Prin urmare cele mai diferite in­fluenţe depind de caracterele sune­tului vocal. In unele cazuri este po­sibil ca să escite cea mai vie sim­patie, în altele provoacă antipatia cea mai profundă. Cu atât mai mult trebue să ne o­­prim stăruitor asupra importanţei culturei vocale pentru însăşi arta muzicei şi cu atât mai mult în în­văţământul secundar, în al cărui timp de şcolaritate se produce schimbarea şi stabilirea vocilor de maturitate. Cântul mai este şi un exerciţiu foarte higienic, desvoltă plămânii care devin prin aceasta mai puţin accesibili boalelor. Acest fapt, ob­servat de mult de tot medicii, a fost verificat în statisticele Dr. Be­­noiston, de Chateauneuf şi Lom­bard din Ginevra. Din observaţiile lor judicioase rezultă că exerciţiul vocei contribue foarte mult a îm­piedica desvoltarea ofticei pulmo­nare. Cântul desvoltă în inimă curajul, compătimirea, veselia şi farmecul general al vieţei: «dragostea» cu (Citiţi continuarea în pagina 11a). ANCHETE POLITICE Ministerul prezidat de d. Iuliu Ma­iu nu mai are nici autoritatea şi nici puterea să guverneze ţara. De a frontiera de nord la cea de sud, şi de la graniţa de est până la cea de vest se simte, se vede acest lucru. Organele administrative şi poliţie­neşti nu se mai simt dirijate de ni­meni, iar marea masă a populaţiei îşi dă seama că guvernul, care până astăzi n’a fost în stare să remedieze nimic din, starea de lucruri lăsată de liberali, trebuie să părăsească frâ­nele puterei fără întârziere. Ne mai fiind executorul nici u­­nui program şi neavând decât ambi­ţiunea de a sta cât mai mult la pu­tere, ministerul Maniu se prăbuşeş­te trântit de propriile lui păcate. Nu se poate spune că zilele actualului guvern au fost subminate de o com­panie a opoziţiei. El va trebui să părăsească puterea fiindcă n’a fost în stare să intre nici în noul ritm al vieţei româneşti, nici să aplice pro­gr­arr­ul ce l-a vânturat în faţa miilor de cetăţeni la întrunirile pu­blice şi nici să rezolve gravele pro­bleme ce se impun atenţiunei gene­rale. Greşelile d-lui Iuliu Maniu Cea mai mare greşeală pe care a făcut-o d. Iuliu Maniu este, că ime­diat ce a venit la guvern, a renun­ţat la programul partidului şi a că­utat o înţelegere cu liberalii. Atitudinea aceasta faţă de parti­dul, contra căruia luptase aproape un deceniu, a deşteptat­ bănueli a­­supra luptei din trecut şi a acţiu­­nei sale viitoare. O bună parte din intelectualii partidului din această cauză au început să critice actele guvernului şi să ia atitudine împo­triva lui. Apoi legile ce le-au adus în dis­­cuţiunea parlamentului erau nestu­diate de obicei şi lăsau impresiunea unui diletantism, care avea un pu­ternic răsunet în opinia publică. Vom da două exemple: legea admi­nistrativă şi reforma jandarmeriei. Cea dintâi nu se poate aplica şi în loc să reprezinte un pr­ogres faţă de trecut, ea a avut darul să de­zorganizeze întreaga administraţie a ţarei, introducând haosul în ser-­­ viciile publice! Cât priveşte reforma jandarmeriei, ea pare a fi fost fă­cută de un aliat al bandiţilor la dru­mul mare. Graţie ei, s-au înregis­trat de când se aplică, cele mai mul­te tâlhării şi cele mai dese dezor­dini. Pe când era în opoziţie partidul naţional-ţărănesc a dus o vie com­panie împotriva sporirei imposte­­lor. Când a luat frânele guvernului primul lucru ce l-a făcut a fost la sporirea lor. S-a spus la început că această sporire este numai provizorie şi că va urma în curând o degrevare a populaţiei. Din nici un an al guver­nului nu a rezultat în aceşti doi ani această Menţiune. Dimpotrivă cheltuelile în loc să fie micşorate au sporit, iar bugetul a ajuns la o sumă fantastică. (Citiţi continuarea în pagina II-a). GUVERNUL MANIU ŞI ŢARA Greşelile a-mui mania. • Rezultatele acestor greşeli DESAGREGAREA LIBERALA Fierberea este în toiu în partidul iberal. S’a întors d. Vintilă Brătia­nu, şi e natural ca problema şefiei să fi devenit acută. Numai că dezo­rientarea şi lipsii de consistenţă din partid apare aci în formele cele mai categorice. «D. Vintilă Brătianu trebue să fie «debarcat». Iată cuvântul de ordine care circulă peste tot- Iar pe afocu­­rea și... completarea necesară: «d. I. G. Duca trebue să-i ia locul». Mărturisim că nu înțelegem ni­mic. In partidul liberal există de si­gur o criză de șefie. Dacă această criză ar porni de sus, ea nu ar fi prea gravă­­Intr’o organizaţie bine închegată, golurile produse la «con­ducere» nu sunt nici­odată prea pri­mejdioase, înlăuntrul partidului e­­xistând deja o ierarhizare — dacă nu personală, cel puţin funcţională — în virtutea căreia noul şef se gă­seşte gata indicat la partidul liberal însă situaţia a fost în­totdeauna cu totul alta. Par­tidul a trăit prin şef. Şeful a între­ţinut — prin autoritatea lui şi prin conjoncturile pe cari a ştiut să le utilizeze — o armătură economic bancară de a cărei bunăvoinţă de­pindea existenţa cadrelor propriu zise. Cari la rândul lor îşi «anga­­jau» oamenii. Criza de astăzi are, aşa fiind, re­percusiuni mai adânci. Cadrele îşi ţin oamenii. Armătura economic­­bancară domină încă cadrele. In a­­ceastă armătură însă a intrat des­compunerea. Băncile şi întreprinde­rile liberale se găsesc ameninţate în monopolul pe care îl instituiseră a­­supra economiei publice, statul — din a cărei autoritate trăiau — ne mai acordându-le sprijinul așa cum o făcea în trecut iar dezorganizân­­du-se armătura aceasta, e amenințat cu desagregarea întreg partidul. Pricinile acestui proces de des­compunere în care a intrat pluto­­craţia economic-financiară a libera­lilor sunt două. Una de ordin general. Structura pe care­ partidul încercat sa o im­pună ţării era inadequate. Atâta timp cât a trăit Ion Brătianu, lu­crurile mergeau. Prin voinţa, auto­ritatea şi puterea lui de fapt­­După dispariţia marelui şef însă, situaţia s’a schimbat. Partidul liberal a pierdut repede monopolul politic Centrul de greutate al vieţii publice s’a deplasat la început­ înspre mas­se, pentru ca — după funciara inca­pacitate a d-lui Maniu — el să se stabilească, după actul restauraţiei, la Rege. Şi aci intervine a doua pricină de descompunere, de ordin special: gre­­şala conducătorilor. Ne mai putând dispune în chip absolut asupra gu­vernelor prin partid, şefii au comis profunda eroare de a se despărţi încă odată de ţară prin opoziţia pe care au declarat-o făţiş Regelui la 6—9 iunie, şi pe care, surd, o conti­nuă şi astăzi după declaraţiile de realitate. Din aceste două fapte rezultă în­să că, perspectivele structurii econo­­mic-bancare ale partidului liberal sunt — întru atâta întru cât aceas­ta se sprijinea mai ales pe sprijinul ilicit al guvernelor — mai degrabă sumbre. Iar împrejurarea aceasta e definitorie pentru criza partidului liberal. Să se schimbe şeful? E desigur o soluţie. Care totuşi trebue cum­pănită- Ce însemnează a se schim­ba şeful? A se încerca o neutrali­zare a atitudinii antidinastice. A­­ceasta este desigur important şi se poate obţine. Cum­ însă? Prin înlo­cuirea d-lui V. Brătianu prin d. Duca? Vai­ nu. Pentrucă d. Duca e cel puţin tot aşa de vinovat în toa­tă acţiunea antidinastică a partidu­lui liberal. Ce s’ar putea deci câş­tiga prin «şefia» d-lui Duca? Nimic. Contează cineva cu faptul că fos­tul ministru de interne e mai ma­leabil? O fi, numai că maleabilita­tea d-sale se cheamă de fapt lipsă de caracter. Și un om lipsit de ca­racter — cum e de fapt d. Duca — nu poate inspira nimănui încrede­re. Prin urmare, dacă partidul libe­ral aşteaptă ceva de la schimbarea şefului, apoi noul şef nu poate fi în nici un caz d. Duca — care e mai rău decât d- V. Brătianu — ci cel puţin d. George Brătianu, dacă nu cineva mai anti-Vintilo-Ducist decât d-sa (dacă există!). Schimbarea şefului nu înseminea­ză însă salvarea partidului liberal. Căci chiar dacă liberalii s’ar înca­dra, prin această schimbare, în noua ordine constituţională, ei nu-şi re­câştigă prin aceasta chiar situaţia privilegiată de mai ’nainte. Armă­tura economic-ban­cară deci—«lache­­viile ouvriére»—a partidului nu mai poate nădăjdui la vechea prosperi­­tate. Cu deconfirnța acesteia insă, intră în dezagregare partidul li­beral însuși. Iată deci problema precizată cu ultimele elemente: schimbarea șe­fului e necesară, — dar nu e sufi­cientă. E nevoe de a doua schimba, re: structura însăși a partidului li­beral. Fie că se modifică armătura economică în sensul unei organizări reale, care să o înlocuiască pe cea parazitară de astăzi, fie renunţân­­du-se la stăpânirea şi menţinerea partidului prin această armătură. Probleme cu totul nou, de sigur, cari nu pot fi puse şi rezolvate de un cap el însuşi nou şi cu idei. Adi­că altul decât cel al d-lui Duca. Mae­lenescu miSH ACORDATE Citesc destul de târziu două arti- cole pe tema bacalaureatului fran­cez. Unul al d-lui Gustave Cohen, profesor la Sorbona, fost membru în comisiile examinatoare din vara aceasta, și altul, un entrefilet de concluzii, apărut în ziarul care a desbătut în deosebi problema frau­delor bacalaureatului ■ francez, am numit pe «Le Temps». Destul de târziu — şi nu prea. Cum sesiunea de toamnă bate la uşă, este, soco­tesc, foarte potrivit să completăm articolele noastre, în legătură cu ba­calaureatul, cu alte mărturii ce se nimeresc să fie în spiritul observa­­ţiunilor ce avansarăm noi înşine. Pentru caracterul lor de impresii acordate, şi ca o dovadă că aceleaşi situaţiuni duc la aceleaşi constatări, anexă. Intâiu numărul mare de candi­daţi ai bacalaureatului, Franţa l-a socotit la 15 mii,­­ o cifră care, a­­lăturată celor circa 10 mii ai noştri, îndeamnă la variate suggestii. Şi în primul la disproporţia de cultură şi tradiţie cărturărească dintre o ţară şi alta, nivelată, pare-se, de numărul înrudit de aspiranţi ai ba­calaureatului. «Ceea ce arată, zice d. G. Cohen, că titlul de bacalaureat, care a fost în evul­ mediu, un titlu de mică nobleţă, aplicat în Univer­sitate, celui mai modest dintre gra­duate este mai mult ca oricând în favoarea publicului, astăzi, şi mai ales a publicului femenin». Aceasta pentru Franţa. Pentru noi, favoa­rea aceasta a bacalaureatului este o consecinţă firească a suprapro­ducţiei şcolare, urmare şi ea a­­li­­mitării şcolilor secundare şi a gre­şitei orientări ce stăpâneşte învă­ţământul în epoca aceasta. Teme desbătute, odată. Mecanismul comisiilor de exami­nare şi impresiile implicite nu sunt prea depărtate de cele ce observa­răm noi înşine. Imaginea unui ju­riu de casaţi, tăind fără milă, în carne vie, este de domeniul fanta­­ziei. Intoleranţa excesivă — o le­gendă. Situaţia scrisului, a oralului ca şi încheierile finale se conduc într’o atmosferă de spontană îngă­duinţă. Îngăduinţă, desigur, şi nu abdicare. Chestie de nuanţe, chiar de nuanţe groase. «Deliberarea, scrie d. G. C., se desfăşoară în cel mai mare calm, fiecare corector anun­ţând notele sale, preşedintele făcând adunarea şi examinând cu grijă situaţia matricolară a şcolarului, pentru a evita precât e posibil, că­derea unui elev pe care profesorii habituali îl declară excelent. Ori­ce notă de medie generală inferi­oară cu câteva puncte mediei de limită, este ridicată aproape auto­mat, fără nevoia vreunei recoman­dări. Când vom ajunge să convin­gem publicul părinţilor, că reco­­mandaţia este absolut inutilă şi că adeseori vatămă, că elevul este recomandat de meritele lui şi de situaţia şcolară din liceu...». Şi cu acest prilej, o anecdotă autentică, pe tema recomandărilor. Este în­deobşte cunoscut că majoritatea re­comandărilor se fac în legătură cu timiditatea candidaţilor. Unei mame care intervenia pentru fiul său care «este aşa de timid, dar aşa de timid», fostul rector Liard, îi răspunse: «In special, la ce mate­rie, doamnă?». Fraudele bacalaureatului francez au fost mai toate pe tema cunoaş­terii anticipate a subiectelor. La care d. G. C­ preconizează, tragerea la sorţi, în faţa candidaţilor, din mai multe subiecte închise în pli­curi sau tipărirea temelor în noap­tea ce precede examenul. Precau­ţi­uni pe cari bacalaureatul nostru le practică dela înfiinţarea lui. Cum însă discuţiunea acestor frau­de a putut să dea impresia că «Le Temps» în special s’a declarat îm­potriva bacalaureatului, să repro­ducem din concluziile-i amintite a­­ceste categorice şi impunătoare de­clara­ţiuni: «...Dacă nu vedem în bacalaureat un record, voim măcar să vedem o cauţiune. Şi hotărât, tocmai pentru că îl socotim indis­pensabil pentru stăvilirea ambiţiilor nejustificate şi pentru punerea în valoare a spiritelor formate, noi cerem examenului care conferă ba­calaureatul, dacă nu o rigoare ex­tremă, cel puţin o alegere mai re­strânsă şi mai bine asigurată. Eli­tele populează visele demagogiei; democraţia trebue să formeze o eli­tă prin selecţie». Ceea ce nu strică dacă figurează în micul nostru dosar, al bacalau­reatului. Perpessicius Judon J­­ailen Nu este un titlu de fabulă, după cum s’ar crede. De aceia, cele ce urmează pot constitui numai ma­terial de fabulă. Într’adevăr Jose­phine — după nume, angelică — nu este o fecioară crescută în geome­tria moralei protestante, iar pante­ra, deşi domesticită, deşi slugă și confesoare a Josephinei, nu are apti­tudini retorice de pastor colonial. Josephine este rămăşiţa unei glorii de dansatoare; pantera, un fel de pisică sălbatecă, îmblânzită, care nu vorbeşte însă englezeşte. Un ad­mirator i-a oferit Josephinei pan­tera. Iar Josephine, muere fără co­pii, se plimbă cu ea pe bulevardele Parisului. Într’o seară a intrat în­tr’un cabaret, însoţită ele panteră ca de un bancher bătrân. Pantera, deşi de provenienţă co­lonială, vreau să spun originară din continentele colorate, nu iubia jazzul. Exasperată, a purces să urle. Dar cum orchestra nu-şi în- trerupse cuvântarea la urletele pan­terei, animalul a sărit din logă în sală, din sală în subsolul orchstrei, s-a repezit asupra pianistului senil şi l-a zgârâiat. Radiogramele sunt mute cu pri­vire la consecinţele pe care le-a a­­vut spaima asupra pianistului. Dar mărturisesc că, atât Josephine cât şi întreţinuta ei panteră au fost expulzate din cabaret. N’am de adăogat decât că, aşa trebuia să se întâmple. De mult a fost expulzată din cetatea dansa­­tricelor negresa electrică; trebuia expulzată şi la propriu. Acum patru ani s’a înălţat steaua ei pe cerul unei Europe sătule de civilizaţie. Josephine Bacher, amin­tea neastâmpărul maimuţelor, gim­nastica ei se desfăşura pe fondul melodiilor evreonew-yorkeze — po­reclite muzică neagră. Diavoli pâl­­pâi­au în ochii ei, de cauciuc luciu era pârul ei iar trupul, ca o friptu­ră rumenă. Maimuţa din Charles­ton aducea mai multă graţie decât toate corpurile de balet ale metro­polelor, mai multă fineţă, decât sa­loanele populate de ducese şi baro­­nese. Aducea maimuţa, fals boteza­tă Sirena tropicelor o lăbuţă de iepure, câteva pisici şi un dispreţ profund pentru amorul piţigăiat european, Josephine dansa, transpira şi se bucura de viaţă din toate fibrele cărnii. Era mai mult decât o dan­satoare , o făptură delicioasă, rea­lizată prin ea însăşi, care n’are ne­voe de comentar. Slava ei a dăinuit puţin. Josephi­ne a înţeles dintru început că idolii, mai ales când sunt de lucru, cad re­pede. A strâns bani. Şi când Pari­sul s’a întors la vals şi la sentimen­talitate romantică, Josephine s’a măritat, şi-a deschis o întreprinde­re de comerţ nocturn cu farmece, jazz şi alcool, ca să strângă şi mai mulţi bani. Pesemne că întreprinderea n’a a­­vut însă succes. Josephine a pornit în turneu. A fost până şi la Sofia. Putea să vină şi la Balde. Şi când farmecul persoanei ei s’a nimicit, în loc să se mai expu-­­ nă pre ea, să atragă cu propria-i forţă, Josephine a expus pantera... Vanitas etc... ...Şi totuşi, Josephine şi pantera, ce fabulă a vieţii moderne! Ion Călugări­ —------00X00----------­ In pagina IV-a. Declaraţiile d-lui ministru de externe G. G. Mironescu

Next