Cuventul, septembrie 1930 (Anul 6, nr. 1926-1955)

1930-09-15 / nr. 1940

ANUL AL VI-lea REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA Bucureşti, Str. Const. Mille (Sărindar), 14 Etajul III. TZT TIT.... / 378/10 REDACŢIA TELEFON : 378/1 ADMINISTRAŢIA Fondator TITUS ENACOVICI Director NAE IONESCU MCIURILE ŞI PUBLICAŢIILE ADMINISTRAŢIA „CUVÂNTULUI“ şi prin toate agenţiile de publicitate SE PRIMESC LA Saptfimfina Nici duşmanilor d-sale — şi slavă Domnului, şi-a făcut destui — nu le-aş dori să fie azi în pielea d-lui Maniu, din care de altfel chiar d-sa personal ar evada cu entuziasm şi i-ar lăsa-o bucuros... de pildă d-lui Mihalache, în chip de cadou perfid la desfacerea tovărăşiei guverna­mentale. Numai că d. Mihalache refuză cu îndârjire, fiindcă ştie — cum ştie toată lumea — că pielea preziden­ţială a d-lui Maniu este astăzi un fel de cămaşă a lui Nessus: arde pe imprudentul care ar consimţi s’o îmbrace, dovadă că până şi stăpâ­nul ei s’a ars. Refuzul acesta nu trebue să sur­prindă: e greu să se lase păcălit tocmai d. Mihalache în materie de cămaşă, numai de dragul d-lui Ma­niu care nu ştie pe unde s’o scoată... ..•Aşa că aparenţele au rămas să fie salvate tot de formula «conce­diilor». D. Maniu îl doreşte mai lung, d. Vaida, care-şi schimbă părerile ca pe o simplă moşie, îl doreşte la fel şi amândoi sunt pentru întâia oară de acord cu sentimentul ţării, fiind­că şi ţara li-l doreşte cât mai lung, chiar veşnic. E de altfel şi cum nu se poate mai meritat. Să fim drepţi şi să re­cunoaştem deschis că nimeni până astăzi nu s’a istovit întru binele şi fericirea naţiei ca dumnealor cari au mers cu cheltuirea de sine până la sacrificii de energie încă necu­noscute, putând să se laude cu drept cuvânt că au realizat un tur de forţă unic prin aceea că au reuşit să exercite două guvernări deodată: prima şi ultima. Poate că de asta concediu sună la fel cu concediere.... Dar indiferent cum va fi boteza­­tă retragerea cu coada între picioa­re a­­ d-lui Maniu, fapt este că de astădată eventualitatea schimbării regimului n’a mai produs panica pe care am înregistrat-o cu diverse alte prilejuri analoage. Toţi îşi păs­trează calmul şi nădăjduesc liniş­­tiţi până în ultimul moment, unii că au să rămână la putere fiindcă n’are cine să le ia locul, ceilalţi că numai ei pot să vină, fiindcă nu e nimeni să-i concureze. Asta pentru că d. Titulescu, peri­colul galben al tuturor oamenilor noştri politici, a fost ales preşedin­te al Ligii Naţiunilor, înţelegeţi, găsindu-i-se peste gra­niţă o ocupaţie durabilă pe care nu o poate refuza, a fost scos din circulaţie în ţară măcar pentru un timp de, încetând astfel să mai fie un coşmar de fiecare clipă şi o pri­mejdie permanentă. De aceea e poate întâia oară când un succes al d-sale, altădată produ­cător de invidii şi migrene, a reu­nit de data asta într’o duioasă şi unanimă satisfacţie pe toţi marii şi micii cancelari indigeni; atât de a­­devărat este că à quelque chose nud­­heur est bon... Ocazia e într’adevăr unică; alt­fel nu s’ar explica de ce toţi cori­jenţii politici s’au repezit să pro­fite unii dând chiar semne că şi au ieşit din minţi de grabă şi de bu­curie , de pildă liberalii, cari, pier­zând sensul cuvintelor odată cu ul­tima rămăşiţă de obraz, au avut cutezanţa dementă să ceară puterea pentru ei, asigurând Coroana că numai conducerea — citez — «unui­­partid de competințâ şi LOIALI­TATE poate fi fecundă în reui­tate». In principiu, fireşte că toată lu­mea e de acord cu această formulă. Dar pornind de la d- Duca şi re­vendicând pentru sine şi ai săi mo­nopolul competinţei şi mai ales al loialităţii, asta întrece toate limite­le. Iţi stă mintea în loc şi nu ştii dacă trebue să-i zici inconştienţă sau neruşinare. Mâine poimâine o să-l vedem pe acelaş domn Duca bătându-se dra­matic cu pumnii în piept şi jurân­­du-se că n’a avut Restauraţia sus­ţinător mai fierbinte şi luptător mai aprig decât pe el, autorul broşurilor infame, colportorul calomniilor ce­lor mai imunde, «patriotul» pentru care crima dela 4 Ianuarie era e­­vanghelie şi sărbătoarea dela 7 iu­nie aventură, domnul care pentru a nu se «dezonora» recunoscând noua stare de lucruri, clama la toate răs­pântiile că preferă să-şi îngroape cariera politică... Şi greaţa ar trebui să aibă mar­gini... Dealtfel există o justiţie divină pentru toate lucrurile omeneşti —■ în privinţa asta ştie şi d. Madgearu ceva. Fiindcă recentul răspuns al lui «Westminster Bank» o fi lăsând el drumurile noastre tot cum le-am apucat, dar l-ar putea lăsa și pe d-sa pe drumuri­.. ...Dacă n’am trăi în țara românea­scă, evident. Interim * Dominica Se cade să ne oprim puţin asupra unui act de rar, frumos şi salvator curaj al Prea Sfinţitului Visarion, episcopul Hotinului. In memoriul publicat, acum două zile, în acest ziar, Prea Sfinţia Sa — membru al Sinodului — nu se sfieşte să decla­re că acest Sinod este alcătuit «din­­tr’o treime de elemente aproape oc­togenare, deci trăind mai mult în lumea amintirilor, o treime de fi­guranţi şi o treime de elemente cari ar da unele nădejdi de muncă, dar a cărora concentrare şi pregătire pentru nevoile superioare ale bise­ricii nimeni nu le-o înlesneşte». Este vreme îndelungată de când noi scriem, aci, acelaş lucru. Am fost învinuiţi, chiar şi de unii oameni de bună credinţă, că mărturisind adevărul, înfăţişând pe unii sino­dali aşa cum sunt ei, lucrăm la dă­râmarea prestigiului bisericii. Ca şi cum dacă, toţi «figuranţii», toţi cei ce trăesc «mai mult în lumea a­­mintirilor», toţi mucaliţii foşti membri ai consistorului lui Ivan de la restaurantul «La împăratul Romanilor» din Sibiu, ar fi fost lă­saţi în pace să «lucreze», sau să doarmă, ar fi contribuit cu ceva la sporirea, sau la menţinerea capita­lului de prestigiu al bisericii, exis­tent la data invaziei lor. Iată acum că unul din mijlocul lor, unul din prea puţinii cari se simt înnăbuşiţi de atmosfera acelei tovărăşii, spune lucrurilor pe nume. Şi fără îndoia­lă, o spune nu cu inimă uşoară. In­să îşi dă seamă că s’a ajuns acolo de tinde nu se mai poate ieşi decât printr’o măsură radicală, printr’o primenire totală, impusă de intere­sele supreme ale bisericii. Fiindcă nu aceste interese au adus în si­nod: baci, negustori, figuranţi, hai­duci, ori... ofiţeri. Ci alte interese. Dar fără o voinicească scuturare, nu se poate ieşi din criză. Vremea acestei scuturări noi credem că a sosit. La crearea atmosferei prielni­ce acestui act de afirmare a vita­lităţii unei biserici, vom f­i adus şi noi o modestă parte de contribuţie. Iar când inevitabilul se va fi pro­dus, când figuri distinse, astăzi fără întrebuinţare, vor fi aduse, cu cins­te, să ocupe un scaun episcopal, cu prestigiul scoborât de ocupantul de tristă memorie, vor afla început de vindecare şi celelalte neajunsuri de care vorbeşte memoriul P. S. Visa­rion, precum: starea de complectă părăginire, sub toate raporturile, în care sunt lăsate mănăstirile; situa­ţia nefirească a şcolilor teologice, cari astăzi nu aparţin bisericii, etc­ Cât despre lipsa de organizare a u­­nei conduceri centrale, despre lipsa sfetnicilor «pe cari actualul patri­arh Miron nu-i doreşte, deşi are foarte multă nevoe de ajutorul lor» — puţină răbdare; funia se apropie de par. Numai un bob zăbavă. G. Racovean­u ------000X000———— In consfătuirea care a avut loc la d. Brătianu acasă, s’a hotărât ca partidul liberal, după ce se va în­truni comitetul de direcţie, să se adreseze ţarei printr’un manifest prin care să-i aducă la cunoştinţa noul program. De obicei partidul liberal, când avea loc vr’o întrunire de propori­ţiile celei care a avut loc în casele d-lui Vintilă Brătianu, «şeful» re­dacta un lung memoriu pe care-l prezenta Regelui sau Consiliului de Regenţă. Un manifest către ţară De data aceasta, partidul liberal, deşi pretinde că a reluat raporturi­le normale cu Palatul, n’a mai re­dactat tradiţionalul memoriu şi nu şi-a mai trimis şeful să se ducă la Rege, ci a luat deciziunea să se adreseze ţarei printr’un manifest. Schimbarea de procedură este bi­ne să fie însemnată, fiindcă ea a­rată în mod destul de clar ce fel de raporturi sunt între Coroană şi par D. VINTILA BRATIANU titlul liberal. Conform teoriei d-lui Duca, partidul liberal în loc să se adreseze Coroanei, ca până acum se adresează ţarei, ca prin ea să cu­cerească puterea Partidul şi Coroana Partidul liberal deşi a renunţat la atitudinea adoptată la 7 şi 9 iu­nie, a păstrat faţă de Coroană o re­zervă care i-a fost fatală- Văzând că este pe punctul de a se destră­ma, d. V. Brătianu a cerut celor care au luat parte la întrunire, acte de loialitate faţă de Coroană, după ce, în prealabil, luase hotărâ­rea să se adreseze ţărei prin mani­fest iar nu Regelui prin memoriu ca până acum-Nu trebue să scăpăm din vedere că aceasta atitudine loială parti­dul liberal trebuia s’o adopte din clipa când şeful lui a urcat treptele palatului, iar nu acum când i-a fost impusă de ţară B. ANCHETE POLITICE Liberalii, ţara şi Coroana ------------ mK'&tâătr- -V ■©—-------------­ D. V. Brătianu nu se mai adresează Palatului, ci țarii Am afirmat în editorialul nos­tru de alaltăieri consacrat scruti­nului de la Geneva că alegerea d-lui Titulescu se datoreşte presti­giului, serviciilor strălucite pe care marele bărbat de stat le-a adus fără întrerupere cauzei înfrăţirii popoarelor şi reconsolidării mon­diale — dar şi importantei poziţiuni în care România s’a plasat în an­samblul european din ziua Restau­­raţiunii monarhice. Extrase din presa europeană — cele dintâi sosite la Bucureşti, ne îndreptăţesc să spunem că am vă­zut just. Marile cotidoane franceze «le Tem­ps», «le Journal des De­bate» — acesta prin pana cunoscu­tului ziarist Auguste Gauvain — discută şi aşează fenomenul în a­­devărata lui lumină. — «Tot deodată ne este permis să credem că un anumit număr de membri au dorit să încurajeze,prin alegerea d-lui Titulescu pe Regele Carol 11-lea spre a se stărui astfel la îmbunătăţirea stării economice a României. De altfel, această do­vadă de simpatie FATA DE TA­NARUL SUVERAN CARE A ÎN­CEPUT O OPERA MARE la rea­lizarea căreia s’au adunat în jurul său toate partidele inclusiv cel li­beral, este perfect îndreptăţită. Fie ca Regele Carol al II-lea să se simtă întărit de aleger­ea de azi, în voinţa sa de a munci la adăpos­tul intrigilor PENTRU ÎNDEPLI­NIREA MISIUNII SALE NECE­SARA PĂCII şi ECHILIBRULUI ECONOMIC AL EUROPEI. Iată ce nu seamănă cu nimic din tot ce s’a scris în presa europeană in ultimii patru ani cu privire la România!.. Un alt sunet de clopot şi-a făcut drum în atmosfera inter­naţională, al cărui ecou este de na­tură să înăbuşe discordantele ac­cente ale unei prese amatoare de senzaţional şi care atunci când nu-1 descoperă, îl născoceşte. Intr’adevăr, ultimii­­uni n’au cu­noscut eveniment european mai considerabil decât acela al reîntoar­cerii M. S. Regelui Carol. Campa­niile scelerate pornite din ţară şi întreţinute peste hotare cu virulen­ţă, calomniile, şoaptele, loviturile caramboleşti ,regisate de către ne­gaţiunea din Paris, acreditaseră, chiar printre oamenii de bună cre­dinţă, opinia că Restauraţiunea românească va fi semnalul unor mari convulsii interne româneşti, a căror repercusiuni pentru liniştea şi echilibrul european nu se vor putea prevedea. § Ori s’a văzut imediat că nimic din ce se prevestea drept redutabil şi sângeros nu s’a împlinit. Atunci în cancelariile europene, în forurile internaţionale, acolo unde se înre­gistrează şi cele mai fine oscila­­ţiuni politice şi sociale, o mare qu­­ietndine a luat în cal alarmelor şi zi cu zi — ne ma-’iră «e Restaura­ţiunea se investea cu formele so­lemne ale legalităţii, se încununa ca radioasa unanimitate a adora­ţi­unei populare — o robustă încre­dere în nouile destine ale Româ­niei, în rolul ei de factor determi­nant al consolidării mondiale, s’a acreditat definitiv. Marea presă mondială a făcut o­­norurile nouei Domnii cu toată am­ploarea şi scrupulozitatea nece­sare. Dar a rămas periferia, publi­­caţiunile frivole sau rău intenţio­nate, cari nu şi-au mistuit complect decepţia de a nu-şi putea umple paginile cu lungi şi duduitoare re­portaje asupra stărilor româneşti— cari neadulmecând din văzduh nici un miros de praf de puşcă, s’au re­pezit la cutiile cu pudră Coty şi atunci am citit o serie de invenţiuni, fantezii, cele mai multe delicioase de vervă comică şi de imaginaţie ingenioasă — câteva grosolane. Anumite cercuri de la noi s’au arătat alarmate. «Restauraţiunea e denigrată în străinătate, creditul moral şi material al ţării suferă, trebuiesc luate măsuri energice pentru a corecta opinia «mondială». Care era doar a câtorva redacţii galante sau venale. Induioşătoare spaimă!... Alegerea pe care Areopagul popoarelor a fă­cut-o în persoana primului plenipo­tenţiar al M. S. Regelui Carol al II-lea şi comentariile marilor ziare franceze — aşteptând pe cele ce nu vor întârzia să ne parvină ale res­tului presei europene şi mondiale — sânt menite să dovedească încă oda­­tă prestigiul României şi al Suve­ranului ci acolo unde se fabrică re­putaţiile şi ierarhiile, unde se fixea­ză în universalitatea convingerilor opiniilor, curentelor, rangul statelor şi se ratifică valabilitatea politică şi spirituală, necesitatea etică a con­ducătorilor de popoare. Liga Naţiunilor, în vremurile a­­cestea de contestare violentă din partea atâtor factori de dissoluţiu­­ne a principiilor de bază ale vieţii internaţionale, îşi caută puncte de razim în organizmele naţionale cari-i prezintă cele mai solide ga­ranţii de stabilitate şi îşi plasează iniţiativele de împăcare mondială, de consolidare a stărilor rezultând din marele război, sub auspiciile câ­torva expresiuni politice efective, însumând un maximum de ordine, de disciplină, de muncă activă şi ci­vilizatoare. România şi M. S. Regele Carol al II-lea sânt în primul rând acest or­ganism şi această supremă expre­­siune... împuterniciţii tuturor popo­arelor lumii s’au convins despre a­­devărul acesta şi au manifestat o­­piniunea lor într’un chip care să fie evident pentru întreaga opinie a lu­­mii. Marea presă s’a făcut cu entu­ziasm, răspânditoarea peste tot glo­bul a solemnului verdict de la Ge­neva şi în mintea şi în sufletele a milioane de cititori imaginea Româ­niei şi Restauraţiunii rămân asoci­ate de azi înainte indis­olubil cu nădejdile lor de linişte, de prospe­ritate, de înfrăţire, cele mai arză­toare. Alexandru Kiriţescu CRONICA fipiCAU Cursuri de perfecţionare pentru maeştrii de muzică din învăţământul secundar Congresul profesorilor de arte şi dexterităţi, ţinut de curând în Ca­pitală, pare a-şi fi însuşit — cel puţin în mod tacit­— ideia cursu­rilor de perfecţionare, propuse de noi la această rubrică. Este, de alt­fel, în interesul maeştrilor de ace­ste specialităţi şi este, să-i zicem, o chestiune de tactică, pentru că orice revendicări de natură mate­rială să fie justificate pe bază de tendinţe culturale, de perfecţiona­re tehnică şi ştiinţifică şi de pro­gres artistic. Ţinând seamă de materia didac­tică ce urmează a fi predată, con­form nouei programe analitice, o­­biectele de studiu ce ar urma să fie propuse la cursurile de perfec­ţionare pentru maeştrii de muzică din învăţământul secundar, ar fi următoarele: I) Introducere în studiul muzicei, în care, — pe lângă noţiunile ge­nerale asupra celor două posibili­tăţi artistică şi ştiinţifică, sub care se poate manifesta orice activitate referitoare la muzică, — se va tinde la o sistematizare metodolo­gică a întregului domeniu de preo­cupare şi exerciţiu muzical. De aci s’ar putea înţelege importanţa fie­cărei discipline muzicale faţă de prevederile programei analitica II) Un curs de folklor şi etnogra­fie muzicală în care să se predea cu deosebită atenţiune chestiuni referitoare la cântecul popular ro­mânesc. Importanţa acestui curs se vădeşte nu numai avându-se în ve­dere rolul cântecului popular în nouile orientări de creaţi­une mu­zicală românească, dar programa analitică prevede în mod categoric că orice pornire de educaţie muzi­cală românească trebue să se înte­­m­eieze pe cântecul popular româ­nesc. Cum să predea maestrul de muzică melodia populară, dacă nu-i cunoaşte cu deamănuntul va­­riatele-i game care sunt bazele me­lodiilor, modulaţiilor, etc?.. Cum să întrebuinţeze jocul românesc — care constitue elementul ritmic? Cum să predea la clasa V de exem­plu: gamele vechi în legătură cu muzica religioasă ori liturgia or­todoxă, când el nu cunoaşte ca lu­mea ordinea tonurilor şi semitonu­rilor în gamele minore armonice şi melodice? Maestrul de muzică n’are cum şti valoarea cântecului religios, de­oarece în Conservator n’a învăţat nimic în direcţia aceasta. Cum poate el deci să folosească, pentru desăvârşirea educaţiei mu­­ ­a­ zicale a elevului şi cântecul reli­gios? Programa cere de la clasa I—VII invenţiuni de melodii. Această pro­gramă cum tinde să deştepte pute­rile creatoare, nu se pretează la funcţiunile armonice ale diatonis­­mului major sau minor. Trebue să se dea atenţie deosebită contra­punctului. Atât cât nu vedem prin linia melodică dată, substratul ar­monic, nu vom putea atrage acest element. E bine să se dea noţiuni elevilor şi de armonie, dar nu în felul cum înţeleg autorii de ma­nuale didactice, copiind pur şi sim­plu din tratate străine, exemple stângaci alese. (E locul să amin­tim că maestrul de muzică habar n’are de contrapunct; n’a învăţat e doar, decât principii şi armonie!) La acest curs de muzică româ­nească s’ar mai da fireşte cunoştnţe de culegere ale cântecului româ­nesc precum şi noţiuni de folklo-­­muzical în legătură cu muzica po­pulară a altor ţări. III) Instrumentaţia. Aşezaţi-vă de o curiozitate lângă un maestru de muzică, în timpul când se execută, de exemplu, o simfonie; întrebaţi-l la întâmplare cum se numeşte ins­trumentul de lemn cu patru coarde făcute de maţe de berbec, şi care mai are un gât la partea superioară precum şi o cutie de rezonanţă; o să-l vedeţi că nu ştie. Puneţi la patefon o compoziţie muzicală serioasă- Cântă toate in­strumentele din orchestră. La un moment cântă numai oboiul. Intre­­baţi-l cine cântă — nu va şti. (Nu cunoaşte maestrul în cor — sunt două până la patru voci — linia melodică, ideia melodică, — dar în­că în orchestră!) Programa cere să se predea fad­. III: noţiuni în legătură cu vocile şi instrumentele. Dacă nu are cunoş­tinţe de forma şi construcţia instru­mentelor, cum să explice maestrul, întrebuinţarea lor în orchestră, în baza impresiunii şi efectului lor muzical, timbrul lor, etc. IV) Teoria formelor muzicale. In conservator maestrul de muzică nu a auzit de formele muzicale. Pr­ogra­­ma cere totuşi să se predea elevilor: oratoriu, sonată, etc. De unde să știe bietul om, dacă nu s’a cultivat singur, de exemplu, caracterul pie­selor componente ale sonatei, etc. etc.? Programa mai cere și analize. Cum să facă el aceste analize? V) Estetică generală și muzicală. In conservator nu se face nimic. Să i se explice acum, măcar, legile frumosului muzical. Maestrul nu face, de obicei, decât technică, rolul estetic fiind cu totul redus, sau chiar înlăturat cu desăvârşire. Programa cere, imperios, la clasa VII, estetică-VI) Acustică. Programa analitică face, chiar din clasa I, aplicaţiunea cunoştinţelor de acustică, întemeind scrierea muzicală pe proprietăţile sunetului. Accentul se va pune fi­reşte, pe acustica psihologică. VII) Istoria muzicii. Origina şi desvoltarea sistematică a muzicii, apoi istoria literaturei muzicale .­(Citiţi continuarea în pagina ll-a). LU?ifi 15 SEPTEMBRIE IS30 DM? lovar nec itbuis ultra ----—0030­­ Intre 1 şi 31 octombrie ţara noas­tră va adăposti un nou congres in­ternaţional (al tăbăcarilor şi cisma­­rilor din lumea largă), însoţit de o expoziţie internaţională de pielărie şi încălţăminte. Prospectul publicat în ziare invită în termeni cu deose­bire călduroşi pe industriaşii ro­mâni la această întrecere din Par­cul Carol, care va constitui cel mai eficace mod de lărgire a debuşeuri­­lor naţionale şi internaţionale. Se­rioase reduceri pe căile ferate dim­preună cu alte atracţiuni sunt trecute pe la nasul invitaţilor cari pot să ceară informaţi­uni şi detalii de la d- comisar al guvernului, sau de la secretariatul general al expozi­ţiei, cu reşedinţa la Ministerul In­dustriei, etc. etc. Vă închipuiţi că nu pentru a face reclamă industriei noastre naţiona­le ne-am luat aerul acesta de publi­citate. Industria noastră naţională a trecut de mult de faza aceia lar­vară în care o îmbăia retorismul caţavencesc. Dacă nu mai e aşa de admirabilă, ca pe vremea aceia, în schimb există. Ba chiar există aşa de mult, încât toate pervertirile sis­temului nostru economic, mai peri­culoase mult, decât afecţiunile siste­mului nervos, se datoresc încurajă­rii excesive cu care a fost îmbrăţi­şată industria naţională. Dacă tra­tatele noastre economice îi zic sau nu pe nume, aceasta e o chestiune de convenţionalism lexical. Numai că, şi noi, ca şi contribuabilul d­e obş­te, ştim din chiar experienţa noastră (sau, ca să fim în nota subiectului, pe pielea noastră de cetăţeni de po­vară), că protecţionism industrial e sinonim cu industrie parazitară. Ori, se chiamă altfel când plăteşti zahărul, hârtia şi benzina, ca să ne oprim la această trinitate de deri­vate mai scump ca peste graniţă? Luxul industriei naţionale ne ţine, precum se ved­e cam mult. Insă industria pielăritului, tăbă­­căriei şi încălţămintei merită, după umila noastră părere, să fie încura­jată. Breasla tăbăcarilor e una din cele mai vechi din ţara noastră. Is­toria aminteşte multe succese în materie, în vremuri foarte îndepăr­tate când relaţiile internaţionale se reduceau la războaie şi afaceri co­merciale. Poate, într’un fel, ca şi as­tăzi, minus însă mofturile diploma­tice şi costisitoarele comisiuni vo­lante. Pielea argăsită şi borangicul au constituit cele două mândrii ale industriei noastre primare. De aici poate ne-a şi rămas, până astăzi, obsesia gogoşilor şi predilecţia pen­tru pielea de taval­ Şi cu aceasta ia­tă -ne în subiect. In subiectul de tot­deauna, sau pe numele-i adevărat, politic. Intervenţiunea noastră nu urmă­reşte decât să aducă o contribuţi­­une, naţională, pentru excelenta re­uşită a expoziţiei internaţionale dintre 1—31 octombrie. Nu ne în­doim că ea va fi desăvârşită. Străi­nii vor admira o încălţăminte şi durabilă şi elegantă. Talpa de car­ton presat a încetat de mult să mai fie un apanagiu românesc, iar în privinţa formelor, nu degeaba Bar­celona ne-a decernat medalii de aur. Dacă a doua zi după raidul lui Lindberg aţi putut admira ghe­te de modelul intrepridului aviator, de astădată veţi remarca ghetele Costes şi Bollonte. Fără să mai a­mintim de acel iscusit cismar-orto­­ped, de pe urma căruia un bun a­­mic al nostru s’a ales cu călcâiul amputat. Tocmai pentru aceasta secţiunea românească a expoziţiei trebue să fie şi completă. Ea va trebui să cuprindă toate speciile de piei, câte le cunoaşte fiecare dintre d-voastră, de la pielea de deputat, din opoziţie şi guvern, până la câte piei scoate Statul de pe con­tribuabil. Dar mai ales să nu lip­sească tovalul căruia noi i-am spus Nec-plus-ultra şi căruia istoria îi va spune fără de ocol: toval liberal. Sunteţi în curent, desigur, cu schimbările de epidermă ale istori­cului partid, d­ la înscăunarea Re­gelui şi până astăzi. Dacă d-voastră aţi fi tratat, nu pe Rege, dar pe un simplu particular, cu vorbele şi gesturile domniilor lor, cu ce obraz aţi mai fi dat ochii cu dânsul? Sub mască şi n’aţi fi îndrăsnit. Or d-lor se prezintă în persoană, cu aceiaşi piele de obraz, de totdeauna şi cer audienţe după audienţe. Bine a zis, dacă a zis, cine a zis, că politica e industria tovalului. P'IIW ■■ I HIHIHI IIIILIUBI—IILI im................ Perpessîcius —---000------­ Un străin care învăţase să citeas­că gazetele româneşti făcea odată remarca: — Este fantastic cât de mult se reorganizează la dv.! Se re­organizează mereu: poşta, poliţia, compt­ibilitat­ea statului, toate ins­tituţiile de stat se reorganizează. Ca şi cum ar fi desăvârşit organizate şi n’ar trebui decât puse la punct, integrate în ritmul noutăţii. Oride­­căteori deschid o gazetă româneas­că nu dau decât de reorganizări. Şi mă întreb cu mirare de ce nu se organizează niciodată nimic. Se vede că toate stau la dv. pe teme­lii de granit, întreprinderile nu au ne­voie decât de mici reparaţii anua­le. Eu sunt technician. Lucrez de aproape un sfert de veac în întreprinderi româneşti; mi-am putut dar da seama cât de puţin organizate sunt. De aceia mă desgustă farsa aceasta care — nici măcar de bun gust nu este — a re­organizări­lor perm­anente, întâi ar trebui disciplinat, specia­lizat materialul omenesc şi apoi s’ar putea vorbi de organizare. Dar de reorganizare nu încape vorbă în­tr’un moment al evoluţiei unui po­por când nu exista elemente admi­nistrative pregătite. De diatriba străinului ne-am adus aminte acum, când partidul liberal vintilist «se reorganizează». Cu cine şi cu ce mijloace vrea să se reorga­nizeze acest partid? Cu d-nii Duca, Argetoianu, Vintilă Brătianu? Ves­tesc aceşti domni, nărăviţi în rele, că-şi vor revizui programul politic şi economic. Politic? Sinceritate faţă de Coroană şi faţă de ţară­ Dar cine mai crede, cine mai poate cre­de în sinceritatea lor ? Să-şi revi­zuiască programul economic, ca să se impresioneze străinătatea? Par­că străinătatea nu i-ar cunoaşte şi n’ar şti cât pr­eţ se poate pune pe an­gajamentele vintiliste. Ce să se mai «reorganizeze» un partid care nu mai are rost, de a exista în forma sa actuală şi cu elementele ce-l com­pun? Revizuiască­ şi programul, revi­­zuiască-şi cadrele, faptul nu însea­mnă mai mult decât dacă d. Bră­tianu şi-ar confecţiona un cap de Lincoln, D. Vintilă Brătianu rămâ­ne egal cu sine însuşi, chiar dacă s’ar strădui să fie sincer — adică prefăcut şi diplomat. G. In pag. IV la Declaraţiile d-lui C. Goga asupra situaţiei politice

Next