Cuventul, octombrie 1930 (Anul 6, nr. 1956-1986)

1930-10-01 / nr. 1956

MIERCURI I OCTOMBRIE 1930 ANUL AL Vl-Iea.­­ No. 1956. REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA Bucureşti, Str. Const. Miile (Sărindar), 14 Etajul III. VVT FFON / 378/10 REDACŢIA TELEFON : 378/1 ADMINISTRAŢIA Fondator TITUS ENACOVICI Director NAE IONESCU ARUHCIURILE ŞI PUBLICAŢIILE SE PRIMESC LA ADMINISTRAŢIA „CUVÂNTULUI“ şi prin toate agenţiile de publicitate Intre intrigi şi susceptibilităţi ■-----—occo-----— Ne plângem de inconsistenţa vie­ţii noastre publice. Ar fi mai simplu dacă ne-am plânge de inconsistenţa oamenilor. Căci am prinde răul la origine. Aşa, — dăm târcoale raci­lei, ca pisica în jurul terciului fier­binte; şi... ne plângem, în loc să acţionăm bărbăteşte, băgând cuţitul în chiar inima răului. Ne dăm seama — nu? — că toată­­viaţa publică românească nu mer­ge, ci se târăşte penibil de la o zi la alta. Că totul e tulbure; şi că totuş nimeni nu suferă lăuntric, sub lipsa unor soluţii clare. Ştim cu toţii că o hotărâre proastă e mai bună decât nici o hotărâre. Şi totuş nu facem nimic. Din sistem? Nu. Din sistem o face — sau o făcea — d. Maniu a cărui metodă de a lucra era clară: să sdrobească încheieturile rezisten­ţei şi libertăţii noastre de judecată şi să neutralizeze în noi germenii acţiunii. Noi ceilalţi o facem din abulie. Şi, mai rău încă, din personalism. Ah, personalismul! Vă daţi seamă de iadul vieţii noastre publice, de dificultăţile pe care are să le în­frunte un om doritor de a acţiona în chip pozitiv, din pricina acestui blestem al personalismului? Cineva îmi vorbea odată de intrigi. Nică­ieri mai mult ca la noi nu prind in­trigile, , de­sigur, şi nicăieri nu provoacă mai multe încurcături sub cari se macină energia noastră constructivă. Dar de ce? Tocmai pentru că, întotdeauna, pe primul plan trece persoana noastră, cu ambiţiile, cu bâzdâcurile, cu pârţa­­gurile ei, pe cari noi suntem gata a le confunda cu... demnitatea noa­stră. Şi cel puţin, dacă nu ar fi vorba de cât de caracuda, de plevuşcă vieţii publice! Dar nu. Oameni de reală valoare, în cari nu odată ai simţit ritmul nulsurii vieţii, necare ţi i-ai dorit tovarăşi, cărora te-ai ferit întotdeuna să le treci înainte— tocmai din necesitatea de a avea tovarăşi şi nu instrumente de lucru — îi surprinzi într’o bună zi mici, mărunţi, încăpăţânaţi, cu orizontul brutal mărginit. Iar dacă scormo­neşti mai adânc în lucruri, deslegi taina; o... susceptibilitate a fost a­­tinsă. Suntem incapabili de tovărăşie. Asta e. Larga comuniune în gând şi faptă, în care insul se destramă ca pretenţii şi exigenţe, rob, cum e, al unei ordini de valori cari fiinţea­ză în afară de el, asta nu există. Noi! Noi, buric al pământului. Noi, punct în care se centrează toate li­niile de forţă ale existenţei. Noi, măsură a binelui şi răului, început şi sfârşit. NOI! Poţi să fii cuiva tovarăş încercat o viaţă întreagă; să-i stai alături, însuşindu-ţi punctele lui de vedere şi activând pentru ele; să-i dovede­şti prin viaţa ta că nu vrei nimic pentru tine şi că dacă — eventual— el vrea «situaţie», eşti gata să-i stai în ajutor, cu atât mai mult cu cât eşti încredinţat că «situaţia» lui nu poate decât folosi ordinea generale a lucrurilor; poţi să faci orice- Să te ferească Dumnezeu însă ca, odată, fără să vrei, sau pentru că nu s’a putut altfel, să fi ajuns tu la o în­cheiere pe care să i-o aduci la cu­noştinţă, fie chiar cu toate menaja­mentele necesare. Tovarăşul tău e surprins, se închide, devine nervos. Are el o soluţie a lui? Nu. E mul­ţumit cu situaţia? De­sigur, nu. Dar un punct obscur, de rezistenţă iraţională, care, desigur, îl jenează, de care ar voi poate să se lepede,se încheagă în el. Soluţia ta îi repug­nă. Nu-şi dă bine seama de ce. Dar îi repugnă. De ce? Pentru că nu e a lui. Pentru că o fi el tovarăş de luptă, dar tovarăş cu iniţiativa. Iar tu, e tovarăş cu execuţia. Ce trebue să faci? Să-ţi vezi de drum? Ar însemna să rămâi foarte curând singur. Şi e rău, şi păcat. Căci în cei pe cari ti i-ai găsit to­varăşi, sau pe cari viaţa ti i-a dat, sunt valori autentice, cari trebuesc folosite, peste cari nu ai voe să treci. Deci pace. Sau cel puţin îm­păciuire. Desigur. Dar asta cere efort. Cel puţin ju­mătate din energia noastră aşa se macină, în întreprinderi lăturalni­ce: să întovărăşeşti oamenii, să-i împaci, să dejoci intrigi, să mena­jezi susceptibilităţi. O muncă peni­bilă, pentru că-i înţelegi stupidita­tea şi pentru că-ţi dai seamă că e fără sfârşit. Căci o intrigă dejuca­tă astăzi, nu închide drumul alteia mâine; iar o susceptibilitate jignită astăzi, nu e mâine mai puţin sus­ceptibilitate, gata să ciulească u­­rechile la un gest cât de uşor şi cât de nesemnificativ. Iar în vremea asta lucrurile stau pe loc. Nimic nu se mişcă pentru că trebue deocamdată împăcat­ă, şi nu putem întreprinde încă nimica, atâta vreme cât nu suntem siguri că nu se va supăra­­. Iată preocu­pările noastre, de oameni serioşi, cari totuş sincer, fără ascunzişuri şi fără prefăcătorie, vrem în adevăr binele tuturor, ştim în ce ar consta acest bine, şi am fi în stare să-l fa­cem. Stăm. Numai că, pe când noi stăm aşteptând conjonctura în care să ac­ţionăm şi care, în asemenea condi­­ţiuni, nu vine nici­odată, răul ma- l cină la rădăcinile vieţii. La asta nu se gândeşte nimeni! Mi-am­ îngăduit să o spun eu. Fă­ră aluzii şi fără misterioase refe­rinţe la un caz precis. Ci numai ca indicaţie asupra unei bolnăviciuni generale căreia nu suntem în stare să ne sustragem şi care de bună­­seamă ne va răpune... Dacă nu se va ridica unul să bată cu pumnul în masă! Nae lonescu ---------000X000——— Hali­­m­n­elei O precupeaţă care ne numeşte Ma­rita Bandrabur şi locueşte — ca din întâmplare — pe strada Berzei se îndeletnicea cu negoţul de păsări. Vindea şi cumpăra. Până într’o zi îi s'au confiscat: 15 raţe, 13 pui de găină, 2 gâşte şi 0 curcă. A pornit dar precupeaţa care poartă caţavei­că şi peştelcă (dacă nu poartă, să facă bine să-şi cumpere) să reclame la primărie. Acolo, un slujbaş binevoitor, (câte­odată, ce rătăcesc prin biurouri şi jigodii de acestea) i-a explicat cum stă cazul. Cică, doamna precupeaţă are un proces cu un consilier de verde. Şi consilierul a dat porunca de confiscare. Precupeaţa cum sunt precupeţele, că nu-şi poartă limba în buzunar (deşi la cele trei etaje de fuste au cam multe buzunare) şi cum au resurse retorice mai profun­de şi inepuizabile decât Cicero, De­­mostene şi Jaurés s’a apucat în lo­calul primăriei de verde să ţină un discurs, în care se străduia să dove­dească, precum că ilegală era confis­carea. La discursul de recepţie aca­demic al precupeţei a răspuns bine­voitorul slujbaş, arătând că domnul consilier comunal — care se numeş­te ni se pare Ivănescu — a dat po­runcă să­ i se anuleze şi autorizaţia. Astfel că perfect legală a fost con­fiscarea. Marita nu mai avea dreptul să cumpere şi să vândă 13 pui de găină, 15 raţe, 2 gâşte şi o curcă. Dar Marita Bandrabur, precupeaţa nu s’a mulţumit cu atât. Balada ei era neisprăvită. S’a adresat dlar cu un «envoi» gazetelor. Cerând ca maica lui Villon, graţia Maicei Preciste, îndurare ca să-şi câştige pâinea cea amară. O gazetă care relatează ca­zul pretinde că nu sunt serioşi pă­rinţii comunali cari se ocupă cu ast­fel de treburi. Comentariul este de­­aceia incomplet. In şcoală am în­văţat că altfel se analizează şi tre­bue analizată balada. Mai întâi să precizăm: este cu ne­putinţă ca să se fi petrecut aievea întâmplarea cu precupeaţa. (Căci, dacă s’a petrecut, d. consilier comu­nal — părinte denaturat al cetăţe­­nimei de verde trebue pus sub in­terdicţie pentru urâtă purtare faţă de fetiţa lui precupeaţa). Preferim a crede că este o baladă scornită, desigur de poetul ataşat pe lângă primăria de verde. Şi nu e urâtă de loc balada, după cum nu e urât materialul. Mai sunt precu­­peţe de păsări care trăesc în Bucu­reşti, care ţin discursuri slujbaşilor de primării şi duc lungi procese cu mărimile de cartier! Mai sunt femei de aceste splendide cu limbă de nă­pârcă şi de privighetoare care far­mecă raţele şi gâştele ! Mai sunt oameni hapsâni, ca lupii din poveş­tile lui Perault care confiscă păsă­rile... Poetul primăriei de verde ne va da — cu siguranță — zilele viitoare urmarea baladei. Cu morala ei, care trebue să sune, consilierul a fost scos din consiliu. Ion Călugăru In pag. IV-1, „Weeh-end“-urnic dllui Stan finn­éiül! România și Geneva _ l3mBm* Sistemul Anglia-Jalia-Ungaria. Rezolvarea problemei constitu­ţionale ne deschide orizontul larg al marilor probleme cari domină viața noastră de stat. Ceea ce trebue să ne preocupe în primul rând, este angrenarea Ro­mâniei în complexul european. Lo­cul României este determinat bila­teral: 1. în complexul politic al micei antante; 2. în sfera de influenţă politico­­financiară a Franţei. Din însuşi această determinare şi quasi pe aceiaş linie, ne întâlnim cu tendinţele potrivnice ale siste­mului Anglia-Italia-Ungaria.­­ Astfel, la proclamarea M. S. Re­gelui Carol II — care în concepţia britanică însemna o consolidare a influenţelor franceze şi o întărire a raporturilor cu regatul iugoslav — Anglia a răspuns cu chemarea demonstrativă a contelui Bethlen la Londra. Prin urmare, nu mai încape nici o îndoială asupra antinomiei din­tre cele două sisteme. Problema raporturilor noastre cu Germania este auxiliară. Germania, azi înteo­­dată financiar­mente Franţei, şi căutând în ciuda tuturor aparenţe­lor, consolidarea raporturilor cu Franţa, patronată de marea indus­trie şi de bănci, va trebui să pri­mească în cele din urmă tutela, fie şi trecătoare, a republicei franceze, a cărei hegemonie pur financiară, datorită unei stări de mare pros­peritate, cată să se transforme cu ajutorul S. D. N. într’un sistem pan.­european. Este o coincidenţă bizară şi o dovadă reconfortantă a reali­tăţilor economico-politice că orga­nul creiat în 1919 la Geneva ca un instrument de control şi dominaţie britanică, este pe punctul de a de­veni focarul de armonizare a inte­reselor continentale economice politice. . Chiar dacă unele interese necris­talizate îndeajuns impun politicei economice germane anumite incon­secvenţe, acestea vor dispărea, iar Germania se va reintegra siste­mului european preconizat de la Paris — cu unele compensaţiuni, poate, în­spre Polonia, în culoarul Danzig, în problema reparaţiunilor sau în materie colonială. Elementele determinante în pro­cesul de solidarizare a acestor două mari puteri militare — duşmane seculare în trecut — sunt de natură social economică. De o parte pro­paganda sovietică, de cealaltă con­curenţa crescândă şi imixtiunea Statelor Unite. Astfel privite lucrurile, putem considera conflictul nostru vamal cu Germania trecător. Această ţară are interese statornice de apărat în orientul apropiat — cari constitu­­esc un „imperativ categoric” accen­tuat încă de consideraţiunile inter­­europene de mai sus. Altfel se pu­ne problema raporturilor noastre cu sistemul Anglia-Italia-Ungaria. Tradiţionala politică continentală britanică de a împiedeca hegemonia unei puteri, dictează în mod mani­fest actuala ei atitudine. Anglia încearcă un arbitraj între conti­nentul european şi cel american — dar uită că situaţia ei de azi nu mai este cea din 1815. Preocupările şi capacitatea ei de efort sunt ab­sorbite până la anemiere de proble­ma şomajului şi de mişcările aşa zise naţionaliste, de fapt de eman­cipare economică ale imperiului ei colonial. Rămâne însă — în Europa — im­perialismul mussolinian şi tendin­ţele revizioniste ale Ungariei, am­bele elemente de mare îngrijorare după cum o dovedesc recentele des­­bateri din sânul comisiunei finan­ciare a Palatului Burbon. Cu ace­ste elemente trebue să contăm. O reasigurare a noastră contra Budapestei trece azi inevitabil prin Roma. Ea nu poate însă să ne mic­şoreze coeficientul nostru politic în mica antantă nici în sistemul in­­ter-european. Din contră, noi trebue să consti­tuim încă una din punţile ce se în­tind între aceste două sisteme cu tendinţă de excludere constituind „contrastul european”. Analizând acest „contrast” găsim o serie de elemente paradoxale. Baza conflictului este înăuntrul la­tinităţii — un conflict de prestigiu — care nu poate căpăta amploare decât în măsura în care Anglia îi va dori — căci ce poate face Italia în Mediterana închisă la Gibraltar şi Suez şi păzită la Malta? Visurile de Cesar ale lui Mussolini şi defor­maţiunea sa politică care urmare­şte resuscitarea Romei şi transfor­marea Mediteranei într’un lac ita­lian, nu au la bazi numai tendin­ţele de expansiune datorite vitali­tăţii acestui popor prolific, ci un puternic substrat de interese po­litice interne. Ele găsesc un element docil în revindecările Ungariei, element exploatat cu prisosinţă. Caracteristica acestei construcţii politice hibride constă în faptul că nu se mai distinge cau­za de efect. Astfel, dorinţa camu­flată a Angliei de a fi arbitră pe continent apare sub înfăţişările în­şelătoare ale imperialismului mus­solinian, ale tendinţelor revizionis­te maghiare — de când politica lui Stressemann şi forţa financiară a Franţei au scos Germania definitiv din sfera de influenţă a politicei­­ britanice. Numai,S­.a se explică de ce Anglia nemai­putând uza azi de antiteza clasică Berlin-Paris, este nevoită a recurge la oficiile Pala­tului Chigi neputând abandona ro­lul ei secular în Europa. Acestea în domeniul politic. Pe tărâm economic, nici Italia, nici Ungaria nu se pot sustrage so­lidarităţii economice europene, pri­ma fiind angrenată în sistemul me­­diteran, a doua în sistemul danu­bian, deci într’o­­vădită interdepen­denţă faţă de factorii cari alcă­­tuesc dominanta economică euro­peană, singura opozabilă dominan­tei americane. Să vedem cam­ sunt fundamentale economice ale viitoarei evoluţiuni intereuropene. Ceea ce caracterizea­ză epoca actuală este o constantă criză de debuşeu, fie a produselor agricole, fie a produselor indus­triale, sau o «supra-organizare» a statelor care nu poate să nu ducă la o prăbuşire violentă a Europei, să­pată de propaganda corosivă a so­vietelor. Pe acest plan social se duce de altfel marea bătălie invizibilă, fără fronturi şi tranşee determinate geo­grafic Sistemul de vase comunicante al economiei moderne a creiat legea de oţel a crizelor. Un fenomen mor­bid are imediate repercusiuni în cele mai depărtate colţuri ale glo­bului. închiderea pieţei ruseşti, indus­trializarea excesivă a Indiilor, raz­boiul civil din China, din Egipt, au făcut să nască şomajul — manifes­­tat mai întâi în Anglia — unde sis­temele de producţie sunt învechite şi temperamentul greu adaptabil metodelor moderne, apoi în Statele Unite care suferă de o profundă criză de supra-producţie, în Ger­mania, în Austria, a căror capaci­tate de consum a scăzut considera­bil. Producţia în serie a Statelor U­­nite, supra-producţia agricolă ale Americilor de Nord şi de Sud, dum­pingul agricol, forestier şi petroli­fer al sovietelor, au accentuat criza de lucru, au contribuit la scăderea preţurilor, au micşorat rentabilita­tea, au silit statele la adoptarea u­­nui regim protecţionist, care sără­cind pe consumator, a mărit criza de consumaţie, micşorând capacita­tea de cumpărare a masselor. Ace­ste fenomene se vor accentua adică, degenerând în ostilitate economică, în urma adoptărei noului tarif va­mal american, excesiv, de protec­ţionist. In Europa tarifele vamale pro­­tecţioniste, a industriilor aşa zise «naţionale» care grevează bugetul şi sugrumă pe consumator, fenome­nul este cu deosebire vizibil, pentru a căpăta aspecte de dezastru la noi. Astfel produsele de export, grâul mai deunăzi la 14.000 Lei vagonul şi ţiţeiul la 7.000­ Lei, iar astăzi la 30.000. Lei, respectiv 11.000 —, lem­nul invandabil, pe de o parte, iar pe de altă parte produsele de consum intern,­­ textile, zahăr, cărbuni, ciment, la preţuri uneori de trei şi patru ori mai ridicate decât aiurea, dau măsura stării falimentare în care trăim, la care trebue adăugat regimul tarifar nenorocit al vămi­lor, al transporturilor, al porturilor noastre, cari secătuiesc pe consu­mator, suprimă debuşeul, şi indirect fac imposibilă echilibrarea buge­telor.O singură salvare există din a­­cest haos, deşi primită cu neîncre­dere şi scepticism. Raţionalizarea producţiei europene prin suprima­­rea treptată a barierelor vamale. Iniţiativa a pornit de la Geneva, însuşită de Briand, de Paul Bon­­cour, Jouvenel, ea trebue să ducă oricât de târziu la un rezultat fi­nal — sau nimic şi nimeni nu va putea împiedica prăbuşirea Euro­pei. Astfel, producţia va fi supusă u­­nei contigentări precise, reducân­­du-se la acele regiuni, în cari costul deci cheltuelile de producţie, se vor fi dovedit cele mai reduse. Acestea vor aproviziona cu un minim de preţ restul Europei, cre­ând o e­­mulaţie în direcţia ieftenirei de care vor profita toate statele. O re­­partiţie în această direcţie nu este numai necesară, ci posibilă. Ea se practică de anumite trusturi pe o scară foarte întinsă. Să cităm: Stahlwerksverband, Kru­eger Toll, Solvay, I. G. Farbenin­dustrie, Trustul Potassei, Imperial Chemical, iar acum în urmă carte­lul fabricilor de vagoane, de şini de oţel, şi acordul azotului electric. Bineînţeles o repartiţie a întregei economii presupune o uniune va­­mală şi un paralelism de interese politice în primul rând, deoarece ar impune serioase sacrificii­­ în aceeaş măsură tuturor statelor. Dar ce înseamnă oare aceste sa­crificii, cari înlesnesc o eră de în­sănătoşire şi o renaştere a Europei faţă de spectrul şomajului, al fali­mentului total, al răsturnărei ordi­­nei sociale, în întregul ei, sau, în cazul cel mai bun, faţă de înfeuda­­rea Europei intereselor americane? St. Vidrán Note de călătorie de GORDON DE GALL II­ 7 Iulie 1930 M’am sculat la orele 6. Mi-a fost cu neputinţă să închid ochii până la ora 3 după miezul nopţei din cauza focului de căldură. Dar astăzi, a fost una din putinele zile importante din viata mea. In primul rând am vi­zitat Vaticanul şi am putut să cer­cetez toate colecţiile şi minunăţiile lui, cari atrag, la Roma, pelerini cu zecile de mii din toate părţile lumii, vrednice în adevăr să fie vă­zute, cercetate şi admirate. Ce daruri nepreţuite se pot vedea aici, rămase moştenire de la atâtea generaţii de Papi. Ce colecţii rare de monezi, tablouri şi manuscrise, din cele mai depărtate vremi...; ce statui, mărturii de civilizaţii de la popoarele bătrâne ce numai sunt, ca: etrusci, egipteni, fenicieni, etio­pieni, etc., cu toată măestria şi fi­neţea în execuţie şi cari ţi se par a fi fost executate numai ori alal­­tăeri... impunându-ţi să te întrebi : — Nu cumva, toate progresele o­­menirii sunt sortite să atingă numai un punct culminant ca apoi s-o ia iarăşi de la început ? Cine știe! C­e impresiune adâncă mi-a lăsat și Capela Sixtină, mai ales prin ta­bloul lui Rafael «Coborârea de pe cruce». Cât de ideal şi neasemănat a exprimat acest nemuritor al pân­­zii, durerea sinceră şi nemângâiată a Sfintelor femei, ce înconjoară şi ţin pe braţe pe Hristos, mort, gol, neîngropat... Ce lucruri Dumnezeeşti, ce artă neîntrecută, ce sfinte şi nepreţuite mărturii, răscolitoare de nobile sim­ţiri, de credinţă adanca, de nezaga­­zuite mânecări, spre mai frumos, spre mai bine... Luni 8 iulie Cu autobuzul, prin «Largo Argen­tina», în «Piazza Venezia», am putut vedea măreţul monument al Unirii Italiei şi al primului său Rege. De aicea am trecut către «Forul lui Traian» cu grandioasa columnă, la picioarele căreia s’a odihnit când­va în costum pitoresc de român neaoş Moş Cârţan, peregrinul nostru tran­silvănean şi adunătorul de cărţi în limba neamului, pentru fraţii de peste Carpaţi. Trecând apoi prin «Carso Unber­­to», am venit în Piazza del Popolo» de unde am putut să privesc minu­nata panoramă a Pind­ului. După masă am vizitat vechea bi­sericuţă «Santa Maria in Cosmetis», singura construcţie din capitala e­­ternă care păstrează între zidurile sale coloane şi rămăşiţe din vechile clădiri romane. Am cercetat apoi Catedrala Vestaliei, care are aceiaşi formă şi înfăţişare ca a aceleea din Tivoli. Alături de aceasta, am in­trat să văd — mai mult de curiozi­tate — şi templul grec păgân. Am trecut apoi la Biserica Sf. Ioan din «Lateran» cu o faţadă grandios de impunătoare. Catedrala, păstrează în altarul său comorile cele mari ale creştinismului: capetele Sfinţi­lor şi Marilor Apostoli, Petru şi Pa­vel. Trecând în interiorul curţii, fac constatarea că balconul de jur îm­prejur, se aseamănă perfect de bine cu cel al noului palat patriarhal din Bucureşti. Lângă Bazilică, cercetez vestitul baptister, ale cărui uşi de aramă şi de argint spot sunete mu­zicale la închidere şi deschidere. Vin după aceia la biserica «Santa Sanctorum», unde se păstrează scara sfântă din pretoriul lui Pilat, pe ca­re s’a urcat Hristos la judecată, a­­coperită acum cu plăci de lemn, ca să nu se roadă şi pe care credin­cioşii evlavioşi o urcă până la altar în genunchi. Vizitez apoi Bazilica «Santa Maria Magiore», al cărei ta­van este iarăş cap de operă, prin fi­neţea cizeliturilor şi a culorilor, aşa de măestrit şi de ideal îmbinate. In peretele din faţa altarului, mi se deschide sicriul de argint aurit, în care odihnesc rămăşiţele Sfântu­lui Papă Pius al V-lea, foarte bine conservate, îmbrăcat în veştminte strălucitoare. Mi se arată apoi şi o parte din leagănul lui Hristos. De aicea, trec la «Santa Croce», unde pot­­vedea: un cui, doi spini din co­roana Domnului, o părticică de lemn din crucea lui Hristos şi una mai mare, din aceia a tâlharului mărturisitor din dreapta. In partea dinspre Nord a altaru­lui, mi se deschide şi arată într’un sicriu, moaştele Sfântului mucenic Teodor Tiron. După toate astea, vin la gazdă. Iar la ora 7 şi 15 minute mergem fiind invitat , împreună cu d. ministru Comnen, la Monseg­­niorul D’Herbigny, directorul gene­ral al Institutului oriental de pe lângă Vatican, care, anul trecut, a (Citiţi continuarea în pag. 11­ a) Arhitectul, hidntufu­l SI... STUDENTA Două fete, un arhitect, zice-se, şi un negustor de brânză din gura O­­borului (sau poate chiar din Piata Mare), au pus la cale o afacere, din care, dacă erau oameni serioşi, aveau numai de câştigat. Tinerele fete («studentele») erau înscrise la Conservator (secţia dramă) şi — pramatii — aveau gust de un che­­fuleţ pe iarbă verde şi uscată. Fete din ziua de astăzi, fete pe cari explozia de la Pirotechnie — ce a zobit atâtea geamuri — le-a apu­cat în Bucureşti, «cam fete», cum ar spune ţiganul. Brânzarul, om o­­dihnit şi trăit bine, cu chimirul plin, mare amator de «trufandale» cu ştiinţă de carte. Arhitectul «a făcut planul»; brânzarul a pus pun­ga la bătaie; fetele, au pus şi ele... ce se pune, la bătaie. Cei doi au angajat, deci, o maşi­nă şi cu maimuţele pe genunchi, au sburat departe, spre codru ver­de, tăcut şi primitor. Departe de o­­raş, pe drumul Snagovului, au po­posit, undeva, la o cârciumă, într’o margină de drum. S’au desmorţit, au chefuit, — şi aşa, făcuţi bine, încălziţi de tinereţe şi de vin, au pornit-o, apoi, spre poală de codru verde. La o umbră de făgat maşina a stopat, cei patru au coborât şi s’au înfundat, veseli, în pădure. Era în amurg. Aşezaţi pe iarbă moale, în liniştea codrului, când brânzarul se pregătea să-şi ia un minimum de beneficiu, la un maximum de capi­tal băgat în întreprindere, fata lui, văzându-1 afumat şi crezând că-l poate prosti, i-a spus că ea e... «ne­umblată». Bucuros de aşa baftă, brânzarul a mers la probă. A rămas însă de­cepţionat. La aprecierile lui, spuse pe legea lui, «fecioara» a stăruit în pretenţia ei. Văzând că vrea să-l ducă cu presu, pe el negustor cu experienţă în materie, brânzarul a făcut-o atentă că el nu e fraier cu pioc şi că dacă mai face pe nebuna apoi o mardeşte. Tipesa sa, ascuţit la el. Negustorul, scos din pepeni, a luat, de jos, cureaua şi cum «fe­cioara» era numai în cămaşă, i-a zugrăvit obrajii dinnapoiului cu flori de cataramă cu zîmboc,­­aşa-şi bat ei muerile, cu cureaua dela pan­taloni). Temelia arhitectului a sărit a­­tunci la brânzar, ameninţând-i cu unghiile. Brânzarul, furios, a poto­lit-o şi pe ea. Craii le-au lăsat apoi în pădure (dacă fac pe nebunele), au urcat în maşină şi s’au înturnat spre casă. Ele au plâns, au înjurat de «paşti», s’au îmbrăcat şi au pornit-o, pe jos, spre cel mai apropiat sat. Târziu noaptea, au bătut la uşa unui cârciumar, milos, care le-a a­­dus la Bucureşti. Aci au reclamat poliţiei că au plecat la plimbare cu cei doi şi că, ajunşi la locul cu ne­norocul, deodată negustorul s’a des­făcut de curea şi aşa, din senin, a tăbărât asupra lor, le-a bătut şi­ le-a luat şi 15.000 lei, pe cari îi a­­veau în, poşetă. (Ţăranul, când re­clamă pentru bătae, nu uită să a­­daoge că bătăuşul i-a luat şi o su­mă de bani «pe care o avea asupra lui»). Poliţia, curioasă, a vrut să afle ce a mai fost afară de bătae. A fost adus un medic, care n’a văzut, de altfel, mare lucru. «Studenta» este indignată de pretenţiile poliţiei de a cunoaşte «ce a mai fost». Ea pre­tinde că nu interesează pe nimeni ce a mai fost (adevărat!); intere­sează numai faptul că au fost bătu­te (dar asta de ce să ne intereseze pe noi?). Ea cere pedepsirea nerecunoscă­torului, fiindcă nu poate admite să fie şi bătută şi vorba aceia şi cu ba­nii luaţi. Bietul cârciumar, car­e le-a primit n­oaptea în casă, e purtat pe drumuri. Gazetele vorbesc, pe larg, de «maltratarea celor două stu­dente­». Mă rog, ce interesează pe public banala chestie a neînţelegerii din­tre două tipese şi doi ţipi, ori doi berbeci? Dracu le-a pus să plece la iarbă verde? Că le-a şi bătut? Trea­ba lor! Să reclame pentru bătae. Pe noi să ne lase ’n pace. Poliţia însă, în urma constatării medicului să dea «studentelor» condicuţă. Auzi dumneata: «nu interesează ce mi-a mai făcut! De ce să mă bată? Asta e!» Auzi «fecioara»! Fetele de altă dată (care se mai întâlnesc şi astăzi) altfel ar fi spus: nu-i nimic că m’a bătut; bi­ne că nu mi-a făcuti G. N'jcal Bulgarii şi CONFERINŢA BALCANIGA O telegramă din Atena vesteşte posibilităţi de supărare bulgărească pe cuvânt că ordinea de zi a apro­piatei conferinţe balcanice nu cu­prinde şi discutarea «chestiei mi­norităţilor». Chestia aceasta pare a deveni ca­lul de bătae al tuturor nemulţumi­rilor coalizate împotriva tratatelor de pace. Este, de fapt, un lucru con­statat recent de însuşi d. Poincaré într'un articol, de curând publicat în paginile unui mare cotidian francez. Ungaria, Germania şi Bul­garia fac, în această privinţă, uria­şe sforţări pentru a o menţine pe tapetul unei cât mai tulburi ordini de zi.­­ Bulgaria a venit cu ea în dinţi la Geneva. Nu a putut însă plasa otra­va ei acolo■ Acum ţine morţiş să ne-o servească într’o conferinţă bal­canică. Adică tocmai în mijlocul statelor cu graniţele necontenit tul­burate de cornpagii bulgari, ca sta­re de fapt, se caută introducerea şi programatică a focului. Or, Româ­nia a făcut, pentru minorităţi, mai mult decât ar fi fost poate necesar şi sănătos să se facă. Aşa, de pildă Cadrilaterul a fost, împreună cu po­pulaţia românească de acolo, dat pradă minorităţei bulgare. Avem astfel sate nenumărate cu întreaga administraţie a lor lăsate bulgarilor. In consiliile judeţene, de asemeni, fără să se ţină seamă de faptul că, atâta vreme cât bulgarii şi repre­zentanţii lor localnici, tind să facă corp aparte, nu pot reprezintă auto­ritatea românească, bulgarii se gă­sesc întru număr covârşitor de ma­re. Şi, evident, nu interesele gene­rale româneşti le reprezintă aceşti domni în capul comunelor, în consi­liile interimare sau comunale, în consiliile judeţene şi, poate chiar în fruntea judeţelor, ca parlamentari, ca funcţionari de poliţie, etc., ci, e­­vident, pe acelea specific bulgăreşti ale populaţiei respective. Să adău­­găm, apoi, şi faptul că datorită u­­nei stări ciudate de lucruri noi plă­tim cu sânge de ostaş românesc fie­care incursie de găinari şi de ban­diţi bulgari care, de câte ori sunt prinşi, se dovedeşte că îşi au obârşia, cuibul şi antenele de operaţie în chiar Dobrogea. Şi totuşi conştiinţa românească a fost siluită până la dureroase sacrificii în favoarea a­­cestei stări de lucruri, pusă foarte sus, numai ca să stingem odată ches­tia bulgărească în cadrilater. Se pare însă că Bai-Ganciu Balcanski nu trebue tratat cu mâna întinsă, prieteneşte; el e prea deprins să dea pentru asta, cu cuțitul. N. Dawidescis

Next