Cuventul, decembrie 1930 (Anul 6, nr. 2017-2045)
1930-12-01 / nr. 2017
AMUL AL VEI-lea. Mo. ad7. REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA Bucureşti, Str. Const. Miile (Sărindar), Etajul III. TELEFONI 378/10 REDACTA [ 378/0 ADMINISTRATIA Fondator TITUS. ENACOVICI Director NAE IONESCU i ii $1 PUBLICAŢIILE ARHINISTRATIA „CUVÂNTULUI" şi prin toate agenţiile de publicitate SE PRIMESC LA 14 Pentru a face o gafă e destul să... nu vrei s’o faci. Reflexia îndelungată nu este nici ea o piedică peste care o bunăvoinţă aplicata să nu poată trece. Din potrivă, chiar, gafa este ceva inevitabil, — la anumiţi oameni şi nimic nu ajută, nimeni nu-i poate întoarce de pe calea «presărată cu străchini» cum zice Românul; sau, cum zice tot Românul, nu tot Românul în înţelesul de fiecare Român, ci cum spune zicala românească, — nimeni şi nimic nu-i poate împiedica pe unii de-a «da în gropi». Bunul român — aţi înţeles că e vorba de d. Vintilă Brătianu — este unul din aceşti oameni cari din pământ, din iarbă verde găseşte prilejul să scoată o strachină pe care aşezând-o cu grijă în cale-i — cu grijă se înţelege, ea nu cumva să treacă pe lângă ea degeaba — calcă în ea măreţ, apăsat, sigur de publicitatea strălucitului succes. După o matură chibzuinţă, d. Vintilă Brătianu a renunţat astfel la audienţa la Rege pe care într’un moment de fericită inspiraţie a cerut-o, — dând o măiastră «lovitură», — punând partidul «knok-out», ca să zicem aşa. (Termenii militari, introduşi în viaţa politică a sufragiului universal de demobilizaţii războiului, exprimându-se «pe radical», încep să fie înlocuiţi* prin aportul valoros al generaţiei sportive în viaţa politică...) • — Aha! Ai văzut?... Vintilă.. — Foarte bine!... — Da ce!... — Tin erou!... Vintilă.. ...Dar de-a doua zi, mai reflectând puţin şi punând actul de... bravură într’un taler şi perspectivele lor în celălalt, oamenii d-lui Vintilă Brătianu n’au ezitat şi au trecut dela exaltare la compătimire. — Săracul Vintilă.. — Două săptămâni! — Ehei!... Unde sunt vremurile... — Ce ne facem, fraţilor? Tar d. Victor Antonescu, al cărui instinct al momentelor istorice îşi caută totdeauna expresia în formule lapidare, — a redat pentru a doua oară situația : — E lată rău ! ...Noroc de d. Duca, — a cărui audiență, sub cuvânt că nu e solicitată, a înviorat partidul. Dar îngrijorarea na trecut... Căci «doi de se ’ntâlnesc în cale», doi liberali, fireşte, îşi spun, în loc de salut: — A plecat?... — Să te-audă Dumnezeu! Pleacă ori nu pleacă ? That is the question! ... Dar probabil nu înainte de-a mai înzestra partidul cu câţiva pensionari, pe cari, dacă Ţara îi consideră inapţi de-a o mai servi, d. Vintilă Brătianu îi socoteşte chemaţi pentru a o salva... • Dar nu numai d. Vintilă Brătianu are soluţii geniale, ca întinerirea partidului şi salvarea Ţării prin... «Valea Regilor». Şi guvernul Mironescu, s’ar părea. Căci a găsit un mijloc dintre cele mai salvatoare, deşi simplu, elementar, de bun simţ, pentru a dezarma dumpingul rusesc, epuizându-l! Şi într’adevăr, e destul o judecată sumară, dar cu condiţia să fie serioasă, pentru a dovedi eficacitatea sistemului adoptat de cine l’a adoptat. Căci nu se poate afla. Modestia inventatorului e într’adevăr de admirat. S’a spus că e d. Madgearu, dar nu e el. S’a spus că e d. Mihai Popovici, dar nu e nici el. Atunci a luat-o d. Mihalache asupră-şi. Spre a-şi însuşi o glorie care nu i se cuvine? Căci până în Parlamentul englez s’a aflat şi s’a vorbit de o soluţie genială care s’ar fi descoperit în România pentru com baterea dumpingului rus şi s’a cerut guvernului englez să o obţină dela guvernul român, înşelat de cântecul sirenelor care au sărit fraterne şi complice în apărarea «peştelui sărat»? Spre a acoperi modestia descoperitorului? Toată elocinţa d-lui Ceaşaglu, — care întocmai ca Demosteneî înainte de-a vorbi se exersează luând ceva în gură; toată ura sa pe guvern, inextinguibilă din cauza «peştelui sărat», n’a putut rupe vălul care înconjoară misterul prin care guvernul dejoacă dumpingul rusesc ...Şi sper că nu se va destăinui nici englezilor secretul apărării noastre naţionale. THu Devechi ---!)!(())!'I - Oltoflo-—Dumineca Astăzi, prin râvna unui om da bine, se redă slujbei părăsita biserică Sf. Dumitru din Bucureşti, str. Carol. Ctitorie a episcopului de Buzău Costandie Filitti, îmbunătăţită de următorii săi în scaun — Gherasim, Chesarie — refăcută de Filoteiu, în urma focuirii din Martie 1817, biserica Sf. Dumitru era metecul episcopiei Buzăului. In ultima vreme, nimeni ne mai interesându-se de ea, biserica zăcea în paragină, cu acoperișul complect stricat, cu zidul de cărămidă, împrejmuitor, măcinat de ploi. Contabilii din Deal hotără■ seră s’o dărâme şi în load ei să ridice un hotel, aducător de venituri. S'a ivit atunci un om cu adâncă înţelegere pentru valoarea acestor aşezăminte, un intelectual de frunte, un descendent din familia care ne-a dat pe vrednicul, pe filantropul mitropolit Dositei Filitti, pe episcopul ctitor Costandie Filitti şi pe atâţi alţi intelectuali, militari distinşi şi cărturari, care, prin strădania, lui, a împiedicat dărâmarea bisericii. Este istoricul Ioan C. Filitti, consilier permanent legislativ şi membru corespondent al Academiei. Dela 1906 încoace aproape 20 de reviste, începând cu Convorbiri Literare şi Revista de istorie, arheologie şi filologie şi până la Arhiva pentru ştiinţa şi reforma socială, s’au onorat publicând nenumărate studii ale domnului Ioan C. Filitti. Regret că spaţiul nu-mi îngădue să mă opresc puţin asupra însemnătăţii unora din aceste valoroase studii. Voi aminti numai că d. Filitti, este autorul lucrărilor. Domniile române sub Regulamentul organic, 663 pag. încununată cu Premiul Năsturel din 1913. Din arhivele Vaticanului, 2 vol., 321 pag.; Arhiva Gheorghe Grigore Cantacuzino, XXXVI 4-351 pag.; Lettres et extraits concernant Ies relations des Principautés roumaines avec la France, 536 pag. şi al altor lucrări de seamă. D-sa este, incontestabil cel mai bun cunoscător al situației claselor sociale în trecutul românesc. Autorul acestor lucrări remarcabile, istoricul «extrem de conştiincios şi pătrunzător» care a publicat atâtea documente, omul atât de preţuit pentru «erudiţia sigură, simţul critic şi claritatea expunerii sale» şi ale căruia lucrări se disting «prin cercetări şi rezultate cu totul nouă», a înţeles că biserica înaintaşilor săi nu trebue să dispară. Şi atunci — fără a fi deloc bogat — a alergat, s’a sbătut, a stăruit, a jertfit şi astăzi sfântul locaş, acoperit, cu zidid împrejmuitor şi soclul refăcut, cu pictura spălată şi dreasă, cu argintăria curăţată, cu întreg interiorul strălucind de o desăvârşită curăţenie, îşi deschide larg uşile pentru slăvirea lui Dumnezeu şi pomenirea ctitorilor şi binefăcătorilor săi, dintre cari poate cel mai mare este d. Ioan C. Filitti, care a înţeles s’o scape de la pierre. G. Racoveanu CRONICA MUZICALA de G. BREAZUL Concurenţă între agenţiile de concerte. Thibaud. Cortot. Ana Voileanu. Nicoară. George Pavel. 100000 In ciuda crizei economice, apăsătoare şi general resimţite, viaţa muzicală pare a fi la noi mai activă ca oricând. Corul lamentaţiunilor crizei, se îngroaşe mereu şi se intensifică, fără ca impresariatul muzical să pară a se impresiona. Dacă în planul creaţiunii muzicale nu avem motiv să ne alarmăm de... supraproducţie, apoi în ceea ce priveşte organizarea de concerte, ca să constatăm un extrem de accelerat puls, o febră suspectă, care se manifestă deocamdată local. Dar cu consecinţe care nu sunt fatale pentru publicul flotant şi nesigur al sălilor noastre de concerte, ci pentru înfiriparea unei organice şi normale vieţi muzicale româneşti, în care urmează să avem un public serios iniţiat şi capabil de a distinge şi preţui valorile muzicale, apoi o conştientă iniţiativă de educaţie muzicală şi, în fine, o întreprindere comercială cu suficiente garanţii de susţinere şi trăinicie. Dar chiar publicul cel mai conştient a fost scos din fire de ultimele concerte. Evenimente senzaţionale pentru orice mare metropolă muzicală a lumii, au sguduit întradevăr, mo- desta cetăţie muzicală a Bucureş-t tilor. Nu o eflorescenţă firească şi promiţătoare la început de stagiune, ci opintiri de primejdioasă supraîncordare însemnează concertele din ultimul timp. Chiar ca decor, nu e lucru obişnuit bunăoară să aaranpunem. I vezi în loja unei săli de concert pe Cortot, Thibaud ,şi Millstein iar pe estradă pe Kulenkampff concertând ca solist cu «Filarmonica», dirijată de George Georgescu. Astfel, în interval de numai câteva zile, unele din cele mai proeminente figuri ale vieţii muzicale contimporane s’au perindat pe podiul Ateneului român. Şi încă, uneori, în formaţiuni de excepţională raritate şi senzaţional interes. Căci, dacă, de pildă, pentru orice sală de concert din lume, apariţia violonistului Jacques Thibaud sau a pianistului Alfred Cortot, sunt momente de rară importanţă artistică, apoi reunirea acestor două puternice personalităţi ale muzicii actuale, cele mai reprezentative ale geniului muzical al Franţii de azi, reunirea impresionantelor lor puteri artistice în interpretarea de sonate, constitue evenimente memorabile, cu adevărat istorice. Iar dacă în aceiaş vreme, uneori chiar în aceiaş seară, sunt orânduite concerte ale celor mai faimoşi virtuoşi contimporani, apoi se va înţelege cu uşurinţă de ce nu-i teamă că eforturile considerabile care îngrămădesc aşa de excepţionale exhibiţiuni artistice sunt nefireşti şi riscante. Concurenţa dintre agenţiile de concerte trebuie să ne fie cu deosebire simpatică. Ea este necesară şi este de susţinut atâta vreme cât este element care întreţine normal şi viu interesul public pentru muzică şi muzicanţi, bineînţeles, socotind aci şi ceia ce este muzică şi muzicant român. Nu va fi nici în interesul publicului, nici al agenţiilor de concerte ca în scurte intervale de timp curiozitatea amatorilor de muzică să fie şfichiuită cu nume senzaţionale, iar apoi lăsată în părăsire şi cu atât mai puţin este în interesul vieţii muzicale româneşti ca numele de muzicanţi români să fie dosite, ocolite şi neglijate. Concurenţa Thibaud-Millstein- Kalemkampff o fi ea bună unde o fi nouă nu ne este folositoare, mai ales că în dosul ei, un concert ca al eminentei pianiste române, d-na prof. Ana Voileanu-Nicoară, rămâne necercetat. Şi-apoi îngrămădirile de concerte senzaţionale n’aduc cel puţin, ca rezultat al concurenţei, nici oftinirea preţurilor biletelor de intrare, ci epuizează repede capacitatea de a plăti a amatorilor. Aceste reflecţiuni prilejuite de întrecerile dintre agenţiile de concerte nu ne vor împiedica totuşi să preţuim în justa lor valoare evenimentele muzicale. In fruntea lor trebuie să plasăm acele memorabile şedinţe de sonate, pentru care cei doi ambasadori ai muzicii franceze se înscriu cu una din cele mai minunate pagini în istoria concertelor bucureştene.De altfel, în genul abstract, de muzică pură, al sonatei pentru violină şi piano, publicul nostru este bine introdus, graţie neuitatelor şedinţe organizate de maestrul Enescu. Ceea ce face valoarea cu totul excepţională a celor două şedinţe de estimp, este faptul că cei doi mari maeştri ai muzicii franceze, pe cari i-am aplaudat pe fiecare, pe rând, şi de atâtea ori, sub cupola Ateneului, îşi reunesc forţele, se contopesc într’o minunată comuniune spirituală, spre a parcurge împreună, în faţa unui auditor extaziat, pagini de nepieritoare frumuseţe din literatura sonatei pentru violină şi piano. Peste consideraţiunile de perfecţiune tehnică, de temperament şi de predilecţiuni individuale în mijloacele de expresiune, Thibaud şi Cortot ştiu să se adâncească în concepţii de interpretare, în relieful ce trebuie dat unei anumite linii, în amploarea necesară anumitor momente, încât o perfect unitară şi ideală sensibilitate pare a dirija geniul muzical al celor două forţe reprezentative ale muzicii franceze, îngemănate în cultul înalt al sonatei. Spiritul de claritate şi precizie francez concură spre a ne da, în parcurgerea minunatelor pagini de sonate, nu numai neuitate plăceri estetice, dar adevărate desfătări intelectuale, fără ca totuși să fie turbu(Ctiți continuarea în pag. 11 a). ANCHETE POLITICE Ultimele consfătuiri ale parlamentarilor majoritari, au fost destul de mult comentate în opinia publică. S’a vorbit chiar despre spargerea blocului majoritar și de pericolul în care ar fi pus guvernul prezidat de d. G. G. Mironescu. Caracterul acestor consfătuiri a fost într’o mare măsură denaturat de oamenii poliţiei şi de o parte a presei, cu scopul de a provoca panică în rândurile miniştrilor şi a adânci divergenţele fireşti care sunt între cele două tabere guvernamentale. Frământările ardelenilor Fără îndoială că ardelenii sunt mai puţin mulţumiţi decât când era şeful guvernului d. Iuliu Maniu. E şi firesc să fie aşa. Dacă fostului preşedinte de consiliu puteau să-i ceară anumite hatâruri în amintirea luptelor electorale, d-lui G. Mironescu, actualului preşedinte, nu-i pot solicita nimic. Din această cauză, decurg unele nemulţumiri care sunt însă exagerate. D. luliu Maniu şi familia sa s-au sesizat de aceste frământări şi le-a trimis vorbă majoritarilor să se «astâmpere».„ Intervenţiunea d-lui luliu Maniu a fost de prisos deoarece, majoritarii ardeleni, în orice caz dau concurs ministerului prezidat de d. G. Mironescu. D-sa a vrut să-şi dea iluzia că mai are autoritate asupra ardelenilor şi în acelaş timp a vrut să-i facă primului ministru un ,serviciu care nu i-a fost cerut. Majoritarii vor da sprijin guvernului Frământările din sânul majorităţii parlamentare nu pun în pericol situaţiunea guvernului. Ea îşi va face datoria faţă de ţară şi partid votând bugetul şi legile menite să asigure echilibrul dintre încasări şi cheltueli. In aceste zile când intriga este cultivată de partidele de opoziţie cu atâta îndemânare şi perfidie, blocul ţărănesc din vechiul regat s’a prezentat unitar şi discplinat graţie autorităţei pe care d. I. Mihalache a ştiut să şi-o sporească prin felul său loial de a face politică. Partidele de opoziţie exploatează zadarnic ‘frământările» din sânul majorităţii parlamentare. Ele nu sunt de natură să provoace nici căderea guvernului şi nici,—câtă vreme partidul va fi la guvern sau chiar numai Camerele în fiinţă — desmembrarea partidului naţionalţărănesc. B. UitTlii PUNTI $ III frământările ardelenilorBlocul ţărănesc e unitar O soluţie fericită In sfârşit criza de la Teatrul Naţional din Capitală a fost soluţionată Dr. Gr. Perieţeanu în momentul în care opera de organizare a ilustrei instituţii potrivit nouei legi de regie autonomă, întreprinsă de d-sa cu atâta scrupulozitate, cu atâta discernământ şi trebue să adăugăm — cu o atât de elegantă autoritate — a dus-o la bun sfârşit, spre surprinderea şi regretul tuturor iubitorilor primei scene româneşti, şi-a dat demisia. De-abia a apărut ştirea în ziare şi un stol de candidaţi s’au repezit la succesiunea d-sale, unul mai neverosimil decât atum, ţânc politici şi sugaci literari, oameni fără altă ocupaţie decât aceia de a vâna, la fiecare vacanţă direcţia Naţionalului, ca pe un post liber la percepţia 11-a comunală sau la serviciul de ecarisaj, pescuitori în apele bideurilor încropite cu săpun de Marsilia ale miniştrilor crai, amatori de «teatraliste», toată fauna colcăitoare in marginea artei, a teatrului, a moralei şi a corectitudinei, îmbulzinduse, lucrându-se, cerşind, intrigând, ameninţând, înjurând. In frunte cu doi foşti directori generali, cari atunci când au figurat în fotoliul lui Ion Ghika, au avântat budgetul în gratificaţii de sute de mii de lei pe cari şi le-au acordat singuri, în avansuri asupra «pieselor ce le vor reprezintă» şi din cari n’au scris primele replici — cari au dilapidat literalmente fondul pentru toaletele de scenă în folosul nevestei sau amantei, iar capitolul montărilor, fondul de pensii, tot ce exista ca rezerve, disponibilităţi, previziuni şi subvenţii de încasat, le-au istovit, le-au sleit şi angajat pe exerciţii întregi pentru montări somptuoase, pentru a oferi unor discutabile nimfe cadre excepţionale în care să paradeze cu graţiile şi disgraţiile lor. Pe deasupra abuzuri şi favoritisme, protejaţi şi persecutaţi, cabale şi teroare, cari excreitâmdu-se într’un mediu cu deosebire susceptibil, preschimbaseră Teatrul Naţional într’un teren de bătălii permanente, un iad în care artiştii şi artistele se încăerau, se invectivau, pe culoarele direcţiunii şi în sălile de repetiţie şi ale căror ecouri deplorabile au răsbătut atât de frequent în presă în ultimii ani. Teatrul Naţional, după demisiunea d-lui Perieţeanu, urma să recadă în servitudinea lui umilitoare? Dar deabia se instaurase un regim legal, un sistem ireproşabil luase foc anarhiei, bunului plac, perioadei de delapidări directe sau deghizate. D. I. G.. Perieţeanu îi fixase normele funcţionale printr’o serie de angajamente a personalului artistic şi technic, ca şi dacă nu satisfac în întregime revendicările de ordin material, foarte greu de realizat la primul an din pricina gestiunii frauduloase a precedenţilor directori, apoi a însemnat o ierarhizare de merite şi de talente ireproşabilă, o serie de satisfacţiuni morale cari acordă un cert prestigiu primului ansamblu românesc, de dramă şi de comedie. Dar mai ales, exista, pentru a conduce destinele instituţiei, un consiliu de administraţie alcătuit din personalităţile cele mai proeminente din lumea culturală, din valoroşi reprezintanţi ai artiştilor. Grija cea mai acerbă de budgetul teatrului a luat locul risipei, un discernământ întemeiat pe criterii de veridică artă, a condus la alcătuirea unui repertoriu alternat cu chibzuinţă din mari opere clasice şi din lucrări moderne susceptibile de a atrage publicul și a aduce bani la casă — pentru alcătuirea repertoriului original s’a stabilit drept normă infailibilă valoarea operii, iar nu manevrele lăturalnice ale autorului — s’a stabilit odată pentru totdeauna că Teatrul National nu este birou de plasare pentru doici dramatice autochtone, nici teren de sport pentru amatori originali, ale căror accidente din seara premierei se traduc prin mari pagube în budgetul instituţiei. Se poate spune că din punctul acesta de vedere mai ales —al stârpiră diletantismului din producţia dramatică românească, meritul Consiliului de administraţie al Teatrului Naţional trebue cu deosebire relevat. Organizată astfel, disciplinată şi reintrată în rolul ei istoric şi naţional, marea instituţie, de la începutul acestei stagiuni retrăeşte zilele ei de prestigiu şi de abundenţă materială, cari au ilustrat directoratele lui Pompiliu Eliade, lui Alexandru Davila, lui Alexandru Mavrodi. Şi dacă dupa asemenea eminente rezultate, d. I. Gr. Perieţeanu a socotit că este estetic de a pune în aplicare vechiul dicton «Maurul şi-a făcut datoria, Maurul trebue să plece», apoi n’a existat teamă mai mare decât ca această subită desistare să nu se preschimbe într’o iremediabilă catastrofă. Ce se putea întreprinde ? Sugestiunea a venit foarte de sus, de acolo unde sânt examinate cu perspicacitate toate formele de organizare ale vieţii naţionale şi unde interesul pentru cultura, arta, teatrul românesc ia proporţiile unei pasionate preocupări. D. ministru Emil Haţiegan, a oferit formula practică şi iată criza directorială de la Teatrul Naţional rezolvată. Consiliul de administraţie, legal constituit şi învestit cu toate posibilităţile de iniţiativă proprie, alege din sânul său un membru pentru a îndeplini delegaţiunea de director general. Acesta a fost desemnat în persoana d-lui I. Gr. Perieţeanu, care acceptând aceia ce însemna, din partea colegilor săi, în primul rând o dovadă de stimă, de recunoştinţă pentru sforţările depuse, un omagiu adus priceperii sale, a anunţat că donează tot ce reprezintă leafă, indemnizaţii, etc. pentru sporirea retribuţiunii artiştilor. Iar în demnitatea de preşedinte al consiliului de administraţie a fost ales d. Ion Petrovici, profesorul universitar şi directorul spiritual al unei întregi generaţiuni, discipolul favorit al lui Titu Maiorescu şi o strălucită personalitate culturală. Sub semnul universităţii — tradiţie reluată de la Pompiliu Eliade — al priceperii, ordinei şi corectitudinei, al preocupării exclusive şi acerbe de interesele şi artistice, dar şi materiale ale instituţiei — fiindcă vremurile sânt grele şi este cuminte a face publicului anumite concesiuni — Teatrul Naţional porneşte mai departe, după ce impulsia iniţială i-a fost plată — pe calea însemnată de un lung și glorios trecut. Alexandru Kiriţescu (nass LUNIS RECOUBREE 1930 Românism şi Catolicism caracterul etnic al unui popor ! Am văzut că religia şi a fortiori confesiunea — în cazul nostru ortodoxia — este departe de a constitui «esenţa» noastră etnică, căci din faptul că există alte popoare şi mai ortodoxe decât noi, ar urma că, având aceiaş «esenţă» religioasă», ar trebui să fim foarte asemenea cu ele. Dar noi vedem că, deşi pe lângă religie şi împrejurările geografice ne apropie mai mult de popoarele vecine, totuşi semănăm mai mult cu îndepărtaţii Spanioli şi Italieni, cu cari numai prin limbă ne înrudim, decât cu Ruşii şi Bulgarii. Mai mult încă, am arătat că nota confesională «ortodoxă» nu este nici măcar «integrantă» adică neapărat necesară la formarea noţiunii de «Român». Pentru a dovedi aceasta, am renunţat chiar la proba «realităţii**palpabile», adică a existenţei «de fapt» a unui număr atât de considerabil de catolici printre Români. Am renunţat deasemnea la dovada pe care ne-o oferă celelalte popoare, unde iarăşi găsim populaţii cu religii amestecate, fără ca vreuna să pretindă a fi cea «naţională» în înţelesul de a determina o notă distinctivă din conţinutul etnic al poporului respectiv. In schimb am insistat asupra celuilalt fapt, că religia — şi în special cea creştină care este eminamente spirituală — depinde de voinţă. Am pus faţă la faţă naţionalitatea care nu atârnă de voinţa individului şi religia pe care individul are puterea să şi o aleagă şi să şi-o schimbe după voe, devenind realmente un adept al religiei pe care vrea să o îmbrăţişeze fără ca prin aceasta să-şi piarză caracterul său etnic. Şi pentru că există această fundamentală deosebire între etnicitate şi religie, deducem ca religia numai «accidental» poate reprezintă o notă caracteristică la un popor, prin aceea că, fiind, oarecare vreme, în majoritatea sa, de aceiaşi religie, practicarea ei conştientă îi crează anumite note caracteristice în modul lui de a gândi şi de a lucra. Teoria noastră are avantajul de a explica, fără a forţa nota şi fără a recurge la paradoxe, toate fenomenele religioase pe care istoria ni le aduce înaintea ochilor; trecerea unor popoare întregi dela o religie la alta (de ex- Anglia); trecerea unei părţi însemnate a unui popor dela o credinţă la alta (de ex. Germania); trecerile de grupări mai mici de la o confesiune la alta (de ex. sectele) şi în sfârşit trecerile individuale de la un crez la uitul (de ex. convertirile); toate acestea fără a produce o dezagregare etnică, sau pentru grupări mai mici, fără a pune în discuţie nici caracterul etnic al elementelor slabe la număr care se despart, nici realitatea schimbării lor de religie. Faţă de această teorie, bazată pe liberul arbitru al omului şi pe spiritualismul creştinismului, d-voastră ne opuneţi concepţia inversă după care «confesiunea e determinată de plămada sufletească a regiunilor respective» şi prin urmare structura spirituală istorică a poporului Român este cauza impenetrabilităţii catolicismului în ortodoxia noastră. Consecvent teoriei enunţate, dv. susţineţi (în contrazicere cu Crezul ortodox) că o confesiune nu poate fi universală pentru că nu se poate întinde la infinit şi de aceea îmi veniţi cu istoria şi cu geografia în mână şi mi-arâtaţi catolicismul în S. W. Europei, protestantismul la centru şi ortodoxia la E. Şi atunci faţă de teoria noastră care ar trebui să dea lumii o hartă cât se poate de împestriţată, din cauză că libertatea omului în a-şi alege o religie ar trebui să formeze cel mai variat mozaic pe care o imaginaţie de poet ar fi în stare să-l făurească, îmi arătaţi, zâmbind, Europa, având aproape simetric numai trei culori deosebite corespunzând celor trei confesiuni creştine. Şi apoi îmi adăugaţi, victorios, întrebarea: Cum se face că liberul arbitru obrodeşte cu atâta uniformitate, după ţinuturi şi popoare? Căci în realitate este greu să găseşti la un popor unitar mai mult decât o religie sau maximum două. Josif FrcNo ----------000X000 --------M ie EE ft izem Aveam pi vremuri un prieten care mă plictisia. Cum mă întălnia, nu găsia alt subiect de discuție decât sinuciderea. Hebdomadar, îmi declara solemn că se va sinucide, pentru că nu poate suporta viața, l-am dat un sfat: — Decât să te sinucizi e preferabil să dai bani cu dobândă de treizeci la sută! Sfaitul meu servit, vă asigur cu duhul celei mai evangelice blândeţe şi cu cele mai îngereşti intenţii, a avut darul să-l supere pe sinucigaşul meu amic. A luat sfatul drept o ofensă şi blajinătatea mea, drept batjocură. Deatunci, mă cârteşte şi mă calomniază în absenţă, iar atunci când mă zăreşte, trece pe alt trotuar. Mi-a amintit de el manifestul unei primării de sector. Un manifest în favoarea şomerilor. Se vede însă că primăria de galben s’a plictisit să le tot «dea ajutoare băneşti şi mâncare la cantină». A recurs la un mijloc subtil şi viclean ca să-i alunge. Imitând pilda armatei salvării anglo-saxone, care înfiinţează case de cetire şi de rugăciune în cartiere de pungaşi de buzunare, excroci şi cambrioleuri, primăria sectorului de galben scrie în apelul ei : „Cum grija noastră, este de a ajuta pe cei în grea nevoie, sub toate formele şi a-i feri de îndemnurile rele, la cari contribuie lipsa în care se găsesc, pentru a le întrebuinţa în mod folositor timpul ce-l au înainte şi după masă, am luat măsuri să se înfiinţeze la această cantină o bibliotecă populară, care va funcţiona în sălile de mese; cărţile vor sta la dispoziţia tuturor, iar prin mijloace cât mai potrivite. Vom căuta să-i atragem şi spre această hrană sufletească». Certaţii cu justiţia englezi sau americani preferă barurile în locul templelor unde predică foste femei sau femei pudice care nu s-au privit niciodată în oglindă și nu se desbracă nici măcar în somn. Se vede că primăria sectorului de galben a epuizat suma alocată pentru ajutorarea șomnurilor. Și cum nu vrea să-i refuze direct, a găsit un mijloc de a le face mizerii. Va veni de pildă un salahor la cantină şi va cere pâine. Intendentul grav şi sacerdotal, cum sunt îndeobşte intendenţii, îi va răspunde :—Păgubosul, pâine îţi trebue ţie când n’ai gustat din hrana sufletească pregătită la bibliotecă? Du-te şi degustă întâi o pagină din Platon, un poem de Victor Hugo, un cânt al lui Homer. Ca să te învredniceşti de mila onoratului consiliu comunal. ■ .. . Şi , vă asigur că dacă vor fi obligaţi şomeurii, cari fac la supă şi la pâine coadă, să treacă şi prin bibliotecă, toţi vor abandona terenul. In definitiv ce-i îndritueşte pe scumpii edili galbeni să-şi bată joc de suferinţe şi mizeria omenească ? De , ce să le oferi lectură oamenilor, când ei ar dori să le oferi de lucru? Ca glumă sinistră biblioteca pentru şomeuri este destul de reuşită. Dar în dosul acestei blajine intenţii rânjeşte cruzimea. Daţi-le pâine şomeurilor, cărţi îşi vor cumpăra ei dacă vor avea poftă şi când vor avea poftă. Sau, dacă le oferiţi bibliotecă, de ce nu-i sfătuiţi să dea şi bani cu dobândă ? I. Cut. ! in pagina IV-a: Guvernul Mareșalului Pilsudski demisionezi