Cuventul, decembrie 1930 (Anul 6, nr. 2017-2045)

1930-12-01 / nr. 2017

AMUL AL VEI-lea.­­ Mo. ad­7. REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA Bucureşti, Str. Const. Miile (Sărindar), Etajul III. TELEFONI 378/10 REDACTA [ 378/0 ADMINISTRA­T­IA Fondator TITUS. ENACOVICI Director NAE IONESCU i ii $1 PUBLICAŢIILE ARHINISTRATIA „CUVÂNTULUI" şi prin toate agenţiile de publicitate SE PRIMESC LA 14 Pentru a face o gafă­ e destul să... nu vrei s’o faci. Reflexia înde­lungată nu este nici ea o piedică peste care o bunăvoinţă aplicata să nu poată trece. Din potrivă, chiar, gafa este ceva inevitabil, — la anumiţi oameni şi nimic nu aju­tă, nimeni nu-i poate întoarce de pe calea «presărată cu străchini» cum zice Românul; sau, cum zice tot Românul, nu tot Românul în înţe­­lesul de fiecare Român, ci cum spune zicala românească, — nimeni şi nimic nu-i poate împiedica pe unii de-a «da în gropi». Bunul român — aţi înţeles că e vorba de d. Vintilă Brătianu — este unul din aceşti oameni cari din pământ, din iarbă verde găseşte prilejul să scoată o strachină pe care aşezând-o cu grijă în cale-i — cu grijă se înţelege, ea nu cumva să treacă pe lângă ea degeaba — calcă în ea măreţ, apăsat, sigur de publicitatea strălucitului succes. După o matură chibzuinţă, d. Vintilă Brătianu a renunţat astfel la audienţa la Rege pe care într’un moment de fericită inspiraţie a ce­rut-o, — dând o măiastră «lovitură», — punând partidul «knok-out», ca să zicem aşa. (Termenii militari, introduşi în viaţa politică a sufra­giului universal de demobilizaţii războiului, exprimându-se «pe radi­cal», încep să fie înlocuiţi* prin a­­portul valoros al generaţiei sporti­ve în viaţa politică...) • — Aha! Ai văzut?... Vintilă.. — Foarte bine!... — Da ce!... — Tin erou!... Vintilă.. ...Dar de-a doua zi, mai reflec­tând puţin şi punând actul de... bravură într’un taler şi perspecti­vele lor în celălalt, oamenii d-lui Vintilă Brătianu n’au ezitat şi au trecut dela exaltare la compăti­mire. — Săracul Vintilă.. — Două săptămâni! — Ehei!... Unde sunt vremurile... — Ce ne facem, fraţilor? Tar d. Victor Antonescu, al cărui instinct al momentelor istorice îşi caută totdeauna expresia în formu­le lapidare, — a redat­­ pentru a doua oară situația : — E lată rău ! ...Noroc de d. Duca, — a cărui au­diență, sub cuvânt că nu e solici­tată, a înviorat partidul. Dar îngri­jorarea na trecut... Căci «doi de se ’ntâlnesc în cale», doi liberali, fi­reşte, îşi spun, în loc de salut: — A plecat?... — Să te-audă Dumnezeu! Pleacă ori nu pleacă ? That is the question! ... Dar probabil nu înainte de-a mai înzestra partidul cu câţiva pen­sionari, pe cari, dacă Ţara îi consi­deră inapţi de-a o mai servi, d. Vin­tilă Brătianu îi socoteşte chemaţi pentru a­ o salva... • Dar nu numai d. Vintilă Brătianu are soluţii geniale, ca întinerirea partidului şi salvarea Ţării prin... «Valea Regilor». Şi guvernul Miro­­nescu, s’ar părea. Căci a găsit un mijloc d­intre cele mai salvatoare, deşi simplu, elementar, de bun simţ, pentru a dezarma dumpingul rusesc, epuizându-l! Şi într’adevăr, e destul o judecată sumară, dar cu condiţia să fie serioasă, pentru a dovedi e­­ficacitatea sistemului adoptat de cine l’a adoptat. Căci nu se poate afla. Modestia inventatorului e într’ade­văr de admirat. S’a spus că e d. Madgearu, dar nu e el. S’a spus că e d. Mihai Popovici, dar nu e nici el. Atunci a luat-o d. Mihalache asu­­pră-şi. Spre a-şi însuşi o glorie care nu i se cuvine? Căci până în Par­lamentul englez s’a aflat şi s’a vor­bit d­e o soluţie genială care s’ar fi descoperit în România pentru com­ baterea dumpingului rus şi s’a ce­rut guvernului englez să o obţină dela guvernul român, înşelat de cân­tecul sirenelor care au sărit fraterne şi complice în apărarea «peştelui sărat»? Spre a acoperi modestia des­coperitorului? Toată elocinţa d-lui Ceaşaglu, — care întocmai ca Demosteneî înainte de-a vorbi se exersează luând ceva în gură; toată ura sa pe guvern, in­­extinguibilă din cauza «peştelui să­rat», n’a putut rupe vălul care în­conjoară misterul prin care guver­nul dejoacă dumpingul rusesc­­ ...Şi sper că nu se va destăinui nici englezilor secretul apărării noa­stre naţionale. THu Devechi ---!)!(())!'I - Oltoflo-—­Dumineca Astăzi, prin râvna unui om da bine, se redă slujbei părăsita bise­­rică Sf. Dumitru din Bucureşti, str. Carol. Ctitorie a episcopului de Bu­zău Costandie Filitti, îmbunătăţită de următorii săi în scaun — Ghera­­sim, Chesarie — refăcută de Filo­­teiu, în urma focuirii din Martie 1817, biserica Sf. Dumitru era mete­cul episcopiei Buzăului. In ultima vreme, nimeni ne mai interesându-se de ea, biserica zăcea în paragină, cu acoperișul complect stricat, cu zidul de cărămidă, împrejmuitor, măcinat de ploi. Contabilii din Deal hotără­­■ seră s’o dărâme şi în load ei să ridice un h­otel, aducător de venituri. S'a ivit atunci un om cu adâncă înţele­gere pentru valoarea acestor aşeză­minte, un intelectual de frunte, un descendent din familia care ne-a dat pe vrednicul, pe filantropul mitro­polit Dositei Filitti, pe episcopul cti­tor Costandie Filitti şi pe atâţi alţi intelectuali, militari distinşi şi căr­turari, care, prin strădania, lui, a împiedicat dărâmarea bisericii. Este istoricul Ioan C. Filitti, consilier permanent legislativ şi membru co­respondent al Academiei. Dela 1906 încoace aproape 20 de reviste, începând cu Convorbiri­ Li­terare şi Revista de istorie, arheo­logie şi filologie şi până la Arhiva pentru ştiinţa şi reforma socială, s’au onorat publicând nenumărate studii ale domnului Ioan C. Filitti. Regret că spaţiul nu-mi îngădue să mă opresc puţin asupra însemnătă­ţii unora din aceste valoroase stu­dii. Voi aminti numai că d. Filitti, este autorul lucrărilor. Domniile române sub Regulamentul organic, 663 pag. încununată cu Premiul Năs­turel din 1913. Din arhivele Vatica­nului, 2 vol., 321 pag.; Arhiva Gheor­ghe Grigore Cantacuzino, XXXVI 4-351 pag.; Lettres et extraits con­­cernant Ies relations des Principau­­tés roumaines avec la France, 536 pag. şi al altor lucrări de seamă. D-sa este, incontestabil cel mai bun cunoscător al situației clase­­lor sociale în trecutul românesc. Autorul acestor lucrări remarcabile, istoricul «extrem de conştiincios şi pătrunzător» care a publicat atâtea documente, omul atât de preţuit pen­tru «erudiţia sigură, simţul critic şi claritatea expunerii sale» şi ale că­ruia lucrări se disting «prin cerce­tări şi rezultate cu totul nouă­», a în­ţeles că biserica înaintaşilor săi nu trebue să dispară. Şi atunci — fără a fi deloc bogat — a alergat, s’a sbătut, a stăruit, a jertfit şi astăzi sfântul locaş, acoperit, cu zidid îm­prejmuitor şi soclul refăcut, cu pic­tura spălată şi dreasă, cu argintă­ria curăţată, cu întreg interiorul strălucind de o desăvârşită curăţe­nie, îşi deschide larg uşile pentru slăvirea lui Dumnezeu şi pomenirea ctitorilor şi binefăcătorilor săi, din­tre cari poate cel mai mare este d. Ioan C. Filitti, care a înţeles s’o scape de la pierre. G. Racoveanu CRONICA MUZICALA de G. BREAZUL Concurenţă între agenţiile de concerte. Thibaud. Cortot. Ana Voileanu. Nicoară. George Pavel. 10­0000­­­­ In ciuda crizei economice, apăsă­toare şi general resimţite, viaţa muzicală pare a fi la noi mai ac­tivă ca oricând. Corul lamentaţiuni­­lor crizei, se îngroaşe mereu şi se intensifică, fără ca impresariatul muzical să pară a se impresiona. Dacă în planul creaţiunii muzicale nu avem motiv să ne alarmăm de... supraproducţie, apoi în ceea ce pri­veşte organizarea de concerte, ca să constatăm un extrem de accele­rat puls, o febră suspectă, care se manifestă deocamdată local. Dar cu consecinţe care nu sunt fatale pen­tru publicul flotant şi nesigur al sălilor noastre de concerte, ci pentru înfiriparea unei organice şi nor­male vieţi muzicale româneşti, în care urmează să avem un public serios iniţiat şi capabil de a dis­tinge şi preţui valorile muzicale, apoi o conştientă iniţiativă de edu­caţie muzicală şi, în fine, o între­prindere comercială cu suficiente garanţii de susţinere şi trăinicie. Dar chiar publicul cel mai conştient a fost scos din fire de ultimele con­certe. Evenimente senzaţionale pen­tru orice mare metropolă muzicală a lumii, au sguduit întradevăr, mo-­ desta cetăţie muzicală a Bucureş-t tilor. Nu o eflorescenţă firească şi promiţătoare la început de stagiu­ne, ci opintiri de primejdioasă su­­praîncordare însemnează concertele din ultimul timp. Chiar ca decor, nu e lucru obişnuit bunăoară să aaran­pun­em. I vezi în loja unei săli de concert pe Cortot, Thibaud ,şi Millstein iar pe estradă pe Kulenkampff concertând ca solist cu «Filarmonica», dirijată de George Georgescu. Astfel, în in­terval de numai câteva zile, unele din cele mai proeminente figuri ale vieţii muzicale contimporane s’au perindat pe podiul Ateneului ro­mân. Şi încă, uneori, în formaţiuni de excepţională raritate şi senzaţio­­nal interes. Căci, dacă, de pildă, pen­tru orice sală de concert din lume, apariţia violonistului Jacques Thi­baud sau a pianistului Alfred Cor­tot, sunt momente de rară impor­tanţă artistică, apoi reunirea aces­tor două puternice personalităţi ale muzicii actuale, cele mai reprezen­tative ale geniului muzical al Fran­ţii de azi, reunirea impresionante­lor lor puteri artistice în interpre­tarea de sonate, constitue eveni­mente memorabile, cu adevărat is­torice. Iar dacă în aceiaş vreme, uneori chiar în aceiaş seară, sunt orânduite concerte ale celor mai faimoşi virtuoşi contimporani, apoi se va înţelege cu uşurinţă de ce nu-i teamă că eforturile considera­bile care îngrămădesc aşa de excep­ţionale exhibiţiuni artistice sunt ne­fireşti şi riscante. Concurenţa dintre agenţiile de concerte trebuie să ne fie cu deo­sebire simpatică. Ea este necesară şi este de susţinut atâta vreme cât este element care întreţine normal şi viu interesul public pentru mu­zică şi muzicanţi, bineînţeles, soco­tind aci şi ceia ce este muzică şi muzicant român. Nu va fi nici în interesul publicului, nici al agen­ţiilor de concerte ca în scurte in­tervale de timp curiozitatea amato­rilor de muzică să fie şfichiuită cu nume senzaţionale, iar apoi lăsată în părăsire şi cu atât mai puţin este în interesul vieţii muzicale româ­neşti ca­ numele de muzicanţi ro­mâni să fie dosite, ocolite şi negli­jate. Concurenţa Thibaud-Millstein- Kalemkampff o fi ea bună unde o fi­ nouă nu ne este folositoare, mai ales că în dosul ei, un concert ca al eminentei pianiste române, d-na prof. Ana Voileanu-Nicoară, rămâ­ne necercetat. Şi-apoi îngrămădi­rile de concerte senzaţionale n’aduc cel puţin, ca rezultat al concuren­ţei, nici oftinirea preţurilor bilete­lor de intrare, ci epuizează repede capacitatea de a plăti a amatorilor. Aceste reflecţiuni prilejuite de în­trecerile dintre agenţiile de concerte nu ne vor împiedica totuşi să pre­ţuim în justa lor valoare evenimen­tele muzicale. In fruntea lor trebuie să plasăm acele memorabile şedinţe de sonate, pentru care cei doi am­basadori ai­ muzicii franceze se în­scriu cu una din cele mai minunate pagini în istoria concertelor bucu­­­reştene.De altfel, în genul abstract, de muzică pură, al sonatei pentru vio­lină şi piano, publicul nostru este bine introdus, graţie neuitatelor şe­dinţe organizate de maestrul Enes­­cu. Ceea ce face valoarea cu totul ex­cepţională a celor două şedinţe de estimp, este faptul că cei doi mari maeştri ai muzicii franceze, pe cari i-am aplaudat pe fiecare, pe rând, şi de­ atâtea ori, sub cupola Ateneului, îşi reunesc forţele, se contopesc în­tr’o minunată comuniune spirituală, spre a parcurge împreună, în faţa unui auditor extaziat, pagini de ne­pieritoare frumuseţe din literatura sonatei pentru violină şi piano. Peste consideraţiunile de perfec­ţiune tehnică, de temperament şi de predilecţiuni individuale în mijloa­cele de expresiune, Thibaud şi Cor­tot ştiu să se adâncească în concep­ţii de interpretare, în relieful ce trebuie dat unei anumite linii, în amploarea necesară anumitor mo­mente, încât o perfect unitară şi idea­lă sensibilitate pare a dirija geniul muzical al celor două forţe repre­zentative ale muzicii franceze, în­gemănate în cultul înalt al sonatei. Spiritul de claritate şi precizie francez concură spre a ne da, în parcurgerea minunatelor pagini de sonate, nu numai neuitate plăceri estetice, dar adevărate desfătări in­telectuale, fără ca totuși să fie turbu­(Ctiți continuarea în pag. 11­ a). ANCHETE POLITICE Ultimele consfătuiri ale parlamen­tarilor majoritari, au fost destul de mult comentate în opinia publică. S’a vorbit chiar despre spargerea blocului majoritar și de pericolul în care ar fi pus guvernul prezi­dat de d. G. G. Mironescu. Caracterul acestor consfătuiri a fost într’o mare măsură denaturat de oamenii poliţiei şi d­e o parte a presei, cu scopul de a provoca pa­nică în rândurile miniştrilor şi a adânci divergenţele fireşti care sunt între cele două tabere guvernamen­tale. Frământările arde­leni­lor Fără îndoială că ardelenii sunt mai puţin mulţumiţi decât când era şeful guvernului d. Iuliu Ma­­niu. E şi firesc să fie aşa. Dacă fostului preşedinte de consiliu pu­teau să-i ceară anumite hatâruri în amintirea luptelor electorale, d-lui G. Mironescu, actualului preşedin­te, nu-i pot solicita nimic. Din a­­ceastă cauză, decurg unele nemul­ţumiri care sunt însă exagerate. D. luliu Maniu şi familia sa s-au sesizat de aceste frământări şi le-a trimis vorbă majoritarilor să se «astâmpere».„ Intervenţiunea d-lui luliu Maniu a fost de prisos de­oarece, majori­tarii ardeleni, în orice caz dau concurs ministerului prezidat de d. G. Mironescu. D-sa a vrut să-şi dea iluzia că mai are autoritate a­­supra ardelenilor şi în acelaş timp a vrut să-i facă primului ministru un ,serviciu care nu i-a fost cerut. Majoritarii vor da sprijin guvernului Frământările din sânul majorită­­ţii parlamentare nu pun în pericol situaţiunea guvernului. Ea îşi va fa­ce datoria faţă de ţară şi partid vo­tând bugetul şi legile menite să a­­sigure echilibrul dintre încasări şi cheltueli. In aceste zile când intriga este cultivată de partidele de opoziţie cu atâta îndemânare şi perfidie, blocul ţărănesc din vechiul regat s’a prezentat unitar şi discplinat graţie autorităţei pe care d. I. Mi­halache a ştiut să şi-o sporească prin felul său loial de a face poli­tică. Partidele de opoziţie exploatează zadarnic ‘frământările» din sânul majorităţii parlamentare. Ele nu sunt de natură să provoace nici că­derea guvernului şi nici,—câtă vre­­me partidul va fi la guvern sau chiar numai Camerele în fiinţă — desmembrarea partidului naţional­­ţărănesc. B. UitTlii PUNTI $­ III frământările ardelenilor­­­Blocul ţărănesc e unitar O soluţie fericită In sfârşit criza de la Teatrul Na­ţional din Capitală a fost soluţionată D­­r. Gr. Perieţeanu în momentul în care opera de organizare a ilus­trei instituţii potrivit nouei legi de regie autonomă, întreprinsă de d-sa cu atâta scrupulozitate, cu atâta dis­cernământ şi trebue să adăugăm — cu o atât de elegantă autoritate — a dus-o la bun sfârşit, spre surprin­derea şi regretul tuturor iubitorilor primei scene româneşti, şi-a dat de­misia. De-abia a apărut ştirea în ziare şi un stol de candidaţi s’au repezit la succesiunea d-sale, unul mai nevero­simil decât atum, ţânc­ politici şi su­gaci literari, oameni fără altă ocupa­ţie decât aceia de a vâna, la fiecare vacanţă direcţia Naţionalului, ca pe un post liber la percepţia 11-a co­munală sau la serviciul de ecari­saj, pescuitori în apele bideurilor încropite cu săpun de Marsilia ale miniştrilor crai, amatori de «teatra­­liste», toată fauna colcăitoare in marginea artei, a teatrului, a mora­lei şi a corectitudinei, îmbulzindu­­se, lucrându-se, cerşind, intrigând, ameninţând, înjurând. In frunte cu doi foşti directori ge­nerali, cari atunci când au figurat în fotoliul lui Ion Ghika, au avântat budgetul în gratificaţii de sute de mii de lei pe cari şi le-au acordat singuri, în avansuri asupra «piese­lor ce le vor reprezintă» şi din cari n’au scris primele replici — cari au dilapidat literalmente fondul pentru toaletele de scenă în folosul neves­tei sau amantei, iar capitolul mon­tărilor, fondul de pensii, tot ce exis­ta ca rezerve, disponibilităţi, previ­ziuni şi subvenţii de încasat, le-au istovit, le-au sleit şi angajat pe e­­xerciţii întregi pentru montări somptuoase, pentru a oferi unor dis­­cutabile nimfe cadre excepţionale în care să paradeze cu graţiile şi dis­­graţiile lor. Pe deasupra abuzuri şi favoritis­me, protejaţi şi persecutaţi, cabale şi teroare, cari excreitâmdu-se în­tr’un mediu cu deosebire suscepti­bil, preschimbaseră Teatrul Naţio­nal într’un teren de bătălii perma­nente, un iad în care artiştii şi ar­tistele se încăerau, se invectivau, pe culoarele direcţiunii şi în sălile de repetiţie şi ale căror ecouri deplora­bile au răsbătut atât de frequent în presă în ultimii ani. Teatrul Naţional, după demisiu­­nea d-lui Perieţeanu, urma să re­cadă în servitudin­ea lui umilitoare? Dar deabia se instaurase un regim legal, un sistem ireproşabil luase foc anarhiei, bunului plac, perioadei de delapidări directe sau deghizate. D. I. G.. Perieţeanu îi fixase nor­mele funcţionale printr’o serie de angajamente a personalului artistic şi technic, ca şi dacă nu satisfac în întregime revendicările de ordin material, foarte greu de realizat la primul an din pricina gestiunii frauduloase a precedenţilor direc­tori, apoi a însemnat o ierarhizare de merite şi de talente ireproşabilă, o serie de satisfacţiuni morale cari acordă un cert prestigiu primului ansamblu românesc, de dramă şi de comedie. Dar mai ales, exista, pentru a conduce destinele instituţiei, un con­siliu de administraţie alcătuit din personalităţile cele mai proeminente din lumea culturală, din valoroşi re­­prezintanţi ai artiştilor. Grija cea mai acerbă de budgetul teatrului a luat locul risipei, un discernământ întemeiat pe criterii de­ veridică ar­tă, a condus la alcătuirea unui re­pertoriu alternat cu chibzuinţă din mari opere clasice şi din lucrări moderne susceptibile de a atrage publicul și a aduce bani la casă — pentru alcătuirea repertoriului ori­ginal s’a stabilit drept normă infai­libilă valoarea operii, iar nu mane­vrele lăturalnice ale autorului — s’a stabilit odată pentru totdeauna că Teatrul National nu este birou de plasare pentru doici dramatice au­­tochtone, nici teren de sport pentru amatori originali, ale căror acciden­te din seara premierei se traduc prin mari pagube în budgetul insti­tuţiei. Se poate spune că din punctul a­­cesta de vedere mai ales —­al stâr­piră diletantismului d­in producţia dramatică românească, meritul Con­siliului de administraţie al Teatru­lui Naţional trebue cu deosebire re­levat. Organizată astfel, disciplinată şi reintrată în rolul ei istoric şi naţio­nal, marea instituţie, de la începu­tul acestei stagiuni retrăeşte zilele ei de prestigiu şi de abundenţă ma­terială, cari au ilustrat directoratele lui Pompiliu Eliade, lui Alexandru Davila, lui Alexandru Mavrodi. Şi dacă dupa asemenea eminente re­zultate, d. I. Gr. Perieţeanu a soco­tit că este estetic de a pune în apli­care vechiul dicton «Maurul şi-a fă­cut datoria, Maurul trebue să plece», apoi n’a existat teamă mai mare de­cât ca această subită desistare să nu se preschimbe înt­r’o iremediabilă catastrofă. Ce se putea întreprinde ? Suges­­tiunea a venit foarte de sus, de aco­lo unde sânt examinate cu perspica­citate toate formele de organizare ale vieţii naţionale şi unde intere­sul pentru cultura, arta, teatrul ro­mânesc ia proporţiile unei pasionate preocupări. D. ministru Emil Ha­­ţiegan, a oferit formula practică şi iată criza directorială de la Teatrul Naţional rezolvată. Consiliul de administraţie, legal constituit şi învestit cu toate posi­bilităţile de iniţiativă proprie, alege din sânul său un membru pentru a îndeplini delegaţiunea de director general. Acesta a fost desemnat în persoa­na d-lui I. Gr. Perieţeanu, care ac­ceptând aceia ce însemna, din partea colegilor săi, în primul rând o do­vadă de stimă, de recunoştinţă pentru sforţările depuse, un omagiu adus priceperii sale, a anunţat că donează tot ce reprezintă leafă, in­­demnizaţii, etc. pentru sporirea re­­tribuţiunii artiştilor. Iar în demnitatea de preşedinte al consiliului de administraţie a fost ales d. Ion Petrovici, profesorul u­­niversitar şi directorul spiritual al unei întregi generaţiuni, discipolul favorit al lui Titu Maiorescu şi o strălucită personalitate culturală. Sub semnul universităţii — tradi­ţie reluată de la Pompiliu Eliade — al priceperii, ordinei şi corectitudi­­nei, al preocupării exclusive şi a­­cerbe de interesele şi artistice, dar şi materiale ale instituţiei — fiindcă vremurile sânt grele şi este cuminte a face publicului anumite conce­siuni — Teatrul Naţional porneşte mai departe, după ce impulsia ini­­ţială i-a fost plată — pe calea în­semnată de un lung și glorios trecut. Alexandru Kiriţescu (nass LUNI­S RECOUBREE 1930 Românism şi Catolicism caracterul etnic al unui popor ! Am văzut că religia şi a fortiori confesiunea — în cazul nostru orto­doxia — este departe de a constitui «esenţa» noastră etnică, căci din faptul că există alte popoare şi mai ortodoxe de­cât noi, ar urma că, a­­vând aceiaş «esenţă» religioasă», ar trebui să fim foarte asemenea cu ele. Dar noi vedem că, deşi pe lân­gă religie şi împrejurările geogra­fice ne apropie mai mult de popoa­rele vecine, totuşi semănăm mai mult cu îndepărtaţii Spanioli şi Ita­lieni, cu cari numai prin limbă ne înrudim, de­cât cu Ruşii şi Bulgarii. Mai mult încă, am arătat că nota confesională «ortodoxă» nu este nici măcar «integrantă» adică neapărat necesară la formarea noţiunii de «Român». Pentru a dovedi aceasta, am renunţat chiar la proba «reali­­tăţii**palpabile», adică a existenţei «de fapt» a unui număr atât de considerabil de catolici printre Ro­mâni. Am renunţat deasemnea la dovada pe care ne-o oferă celelalte popoare, unde iarăşi găsim popu­laţii cu religii amestecate, fără ca vre­una să pretindă a fi cea «naţio­nală» în înţelesul de a determina o notă distinctivă din conţinutul et­nic al poporului respectiv. In schimb am insistat asupra ce­luilalt fapt, că religia — şi în spe­cial cea creştină care este emina­mente spirituală — depinde de voin­ţă. Am pus faţă la faţă naţionali­tatea care nu atârnă de voinţa in­dividului şi religia pe care individul are puterea s­ă şi o aleagă şi să şi-o schimbe după voe, devenind real­mente un adept al religiei pe care vrea să o îmbrăţişeze fără ca prin aceasta să-şi piarză caracterul său etnic. Şi pentru că există această fundamentală deosebire între etni­ci­tate şi religie, deducem ca religia numai «accidental» poate reprezin­tă o notă caracteristică la un popor, prin aceea că, fiind, oarecare vre­me, în majoritatea sa, de aceiaşi re­ligie, practicarea ei conştientă îi crează anumite note caracteristice în modul lui de a gândi şi de a lu­cra. Teoria noastră are avantajul de a explica, fără a forţa nota şi fără a recurge la paradoxe, toate fenome­nele religioase pe care istoria ni le aduce înaintea ochilor; trecerea u­­nor popoare întregi dela o religie la alta (de ex- Anglia); trecerea u­­nei părţi însemnate a unui popor dela o credinţă la alta (de ex. Ger­mania); trecerile de grupări mai mici de la o confesiune la alta (de ex. sectele) şi în sfârşit trecerile in­dividuale de la un crez la uitul (de ex. convertirile); toate acestea fără a produce o dezagregare etnică, sau pentru grupări mai mici, fără a pune în discuţie nici caracterul etnic al elementelor slabe la număr care se despart, nici realitatea schimbării lor de religie. Faţă de această teorie, bazată pe liberul arbitru al omului şi pe spi­ritualismul creştinismului, d-voastră ne opuneţi concepţia inversă după ca­re «confesiunea e determinată de plămada sufletească a regiunilor respective» şi prin urmare structu­ra spirituală istorică a poporului Român este cauza impenetrabilită­ţii catolicismului în ortodoxia noas­tră. Consecvent teoriei enunţate, dv. susţineţi (în contrazicere cu Crezul ortodox) că o confesiune nu poate fi universală pentru că nu se poate întinde la infinit şi de aceea îmi ve­niţi cu istoria şi cu geografia în mână şi mi-arâtaţi­ catolicismul în S. W. Europei, protestantismul la centru şi ortodoxia la E. Şi atunci faţă de teoria noastră care ar tre­bui să dea lumii o hartă cât se poate de împestriţată, din cauză că libertatea omului în a-şi alege o religie ar trebui să formeze cel mai variat mozaic pe care o imaginaţie de poet ar fi în stare să-l făureas­că, îmi arătaţi, zâmbind, Europa, a­­vând aproape simetric numai trei culori deosebite corespunzând celor trei confesiuni creştine. Şi apoi îmi adăugaţi, victorios, întrebarea: Cum se face că liberul arbitru o­brode­şte cu atâta uniformitate, după ţi­nuturi şi popoare? Căci în realitate este greu să găseşti la un popor uni­tar mai mult de­cât o religie sau maximum două. Josif FrcN­o ----------000X000 --------­M ie EE ft izem Aveam pi vremuri un prieten care mă plictisia. Cum mă întălnia, nu găsia alt subiect de discuție decât sinuciderea. Hebdomadar, îmi de­clara solemn că se va sinucide, pen­­tru că nu poate suporta viața, l-am dat un sfat: — Decât să te sinucizi e preferabil să dai bani cu dobândă de treizeci la sută! Sf­aitul meu ser­vit, vă asigur cu duhul celei mai e­­vangelice blândeţe şi cu cele mai îngereşti intenţii, a a­vut darul să-l supere pe sinucigaşul meu amic. A luat sfatul drept o ofensă şi blaji­nătatea mea, drept batjocură. De­­atunci, mă cârteşte şi mă calomniază în absenţă, iar atunci când mă ză­reşte, trece pe alt trotuar. Mi-a amintit­ de el manifestul unei primării de sector. Un manifest în favoarea şomerilor. Se vede însă că­ primăria de galben s’a plictisit să le tot «dea ajutoare băneşti şi mân­care la cantină». A recurs la un mijloc subtil şi viclean ca să-i alun­ge. Imitând pilda armatei salvării anglo-saxone, care înfiinţează case de cetire şi de rugăciune în cartie­re de pungaşi de buzunare, excroci şi cambrioleuri, primăria sectorului de galben scrie în apelul ei : „Cum grija noastră, este de a ajuta pe cei în grea nevoie, sub toate formele şi a-i feri de îndemnurile rele, la cari contribuie lipsa în care se găsesc, pen­tru a le întrebuinţa în mod folositor timpul ce-l au înainte şi după masă, am luat măsuri să se înfiinţeze la această cantină o bibliotecă populară, care va funcţiona în sălile de mese; cărţile vor sta la dispoziţia tuturor, iar prin mij­loace cât mai potrivite. Vom căuta să-i atragem şi spre această hrană sufle­tească». Certaţii cu justiţia englezi sau a­­mericani preferă barurile în locul templelor unde predică foste femei sau femei pudice care nu s-au privit niciodată în oglindă și nu se des­­bracă nici măcar în somn. Se vede că primăria sectorului de galben a epuizat suma alocată pen­tru ajutorarea șomnurilor. Și cum nu vrea să-i refuze direct, a găsit un mijloc de a le face mizerii. Va veni de pildă un salahor la cantină şi va cere pâine. Intendentul grav şi sacerdotal, cum sunt îndeobşte in­tendenţii, îi va răspunde :—Păgu­bosul, pâine îţi trebue ţie când n’ai gustat din hrana sufletească pregă­tită la bibliotecă? Du-te şi degustă întâi o pagină din Platon, un poem de Victor Hugo, un cânt al lui Ho­mer. Ca să te învredniceşti de mila onoratului consiliu comunal. ■ .. . Şi , vă asigur că dacă vor fi obligaţi şomeurii, cari fac­ la supă şi la pâi­ne coadă, să treacă şi prin biblio­tecă, toţi vor abandona terenul. In definitiv ce-i îndritueşte pe scum­pii edili galbeni să-şi bată­­ joc de suferinţe şi mizeria omenească ? De , ce să le oferi lectură oamenilor, când ei ar dori să le oferi de lucru? Ca glumă sinistră biblioteca pen­tru şomeuri este destul de reuşită. Dar în dosul acestei blajine intenţii rânjeşte cruzimea. Daţi-le pâine şo­­meurilor, cărţi îşi vor cumpăra ei dacă vor avea poftă şi când vor a­­vea poftă. Sau, dacă le oferiţi bibliotecă, de ce nu-i sfătuiţi să dea şi bani cu do­bândă ? I. Cut. ! in pagina IV-a: Guvernul Mareșalului Pilsudski demisionezi

Next