Cuventul, ianuarie 1931 (Anul 7, nr. 2046-2075)

1931-01-01 / nr. 2046

ANUL AL VIMea.-Wo.ao46. " REDACŢIA §1 ADMINISTRAŢIA Bucureşti. Sir Const. Miile (Sărindar), 14 Etajul III. AUT. , T­/.v I 17S/10 REDACŢIA ZELEVOE ( 37s/9 ADMINISTRAŢIA Fondator TITUS ENACOVICI Director NAE IONESCU ANUNCIURN­E $1 PUBLICAŢIILE ADMINISTRAŢIA „CUVÂNTULUI“ ŞÎ prin toate agențiile de publicitate SE PRIMESC LA NtISPICTIVEIE D-LUI DUCA Poate să mă înşel, d­ar am im­presia că d. Duca este mai puţin bucuros astăzi de «şefia» care i-a căzut oarecum neaşteptat pe umeri, ca un d­ar d­in traista unui moş Crăciun răutăcios, decât atunci când aştepta această şefie, la um­bra caldă şi protectoare a şefilor autentici. Căci, în această privinţă, d­­uca a fost victima unei iluzii. Excelent element în subordine,­­ potrivit pentru anumite însărci­nări de caracter circumscris, d-sa a manevrat cu multă îndemânare şi cu oarecare succes sub aripa o­­crotitoare a lui Ion I. C. Bratianu. Asta l-a făcut să creadă că e «şef» indicat. Cu atât mai mult, cu cât nu se vedea nicăeri, în jur, marea personalitate creatoare care să-i ţie piept. I). Duca nu a vrut să vadă însă că acţiunea d-sale poate avea succes numai atâta vreme cât exis­tă altceva care pe deoparte să-l gi­reze, pe de alta să ţină strâns lao­laltă partidul. Lucruri pe care a­­bia astăzi le înţelege, când se vede silit a-şi pune problema: ce are de făcut. Ce are de făcuţ? Din nefericire pentru d-sa, nu prea mult. Căci drumurile îi sunt cu stricteţă indi­cate de situaţia de fapt, strâns aşa cum e între viitor (George Brătia­­nu) şi trecut (capitalismul indus­­trialo-bancar), d-sa nereprezentând nimic nici personal, nici prin grup. In primul rând d-sa ar putea să se retragă din­­viaţa politică, lăsând în prezenţă cele două grupe reale şi încurajând prin aceasta procesu de clarificare în partid. Ar fi ati­tudinea cea mai logică,­­ care este evident totuş că nu va fi adoptată. Ar putea, mai departe, să încerce o refacere a unităţii partidului, a­ducând din afară un şef prestigios şi de autoritate, cum de pildă ar fi d. Titulescu. Soluţie mediocră to­­tuş, pentru că pe deo parte nu se ştie dacă în adevăr d. Titulescu ar reuşi să refacă partidul, iar pe de alta, chiar dacă ar isbuti, consisten­ţa partidului ar fi numai factice, aşa cum era de pildă înainte de 6 iunie. Şefia d-lui Titulescu ar ţine în loc deci procesul de lichidare şi de clarificare al vieţii publice, ce­­ea ce ar fi o pagubă. In asemenea condiţiuni, d-lui Du­ca nu-i mai rămâne decât o cale de urmat: să încerce a rezorbi unul din cele două grupe real existente, al vechilor liberali sau al d-lui Geor­­ge Brătianu. Ca să nu ocolim realităţile, trebue să spunem că pe acesta din urmă nu-l va putea în nici un­­caz absor­bi. Replica dată de «Mişcarea» a doua zi după moartea lui Vintilă Brătianu trebue considerată ca de­finitivă. E zadarnic să mai insis­tăm, — lucrurile acestea le înţelege astăzi­­. Duca cel puţin tot aşa de bine ca noi. Ii rămâne, aşa fiind, calea cea­laltă, a strânsei colaborări cu ve­chii liberali. Pentru început lucru­rile vor merge, dar numai pentru început. Căci pe deo parte este ex­clus ca vechii liberali să-l accepte pe d. Duca drept șef dacă acesta nu consimte a fi efectiv exponentul lor, — iar pe de alta este exclus ca d. Duca să accepte această situaţie, care ar echivala cu renunţarea la orice veleitate de înoire a partidu­lui. Deci, blocat înspre liberalismul politic de către d. George Brătianu, noul şef al vechiului partid liberal va fi forţat să se substitue «vintu­­­ismului» prin găsirea unei noui formule economice; cu alte cuvinte d. Duca va aduce în partid pe d. Madgearu. Să recunoaştem că formula nu e rea. D. Madgearu are în orice caz mai multe afinităţi cu liberalismul decât cu ţărănismul. Aderenţele d-sale în acest din urmă partid sunt din ce în ce mai reduse, şi ele au tendinţa să se mai reducă încă, pe măsură ce ţărănismul se preci­zează, — şi va trebui să se precizeze — ca o demonstraţie agrară, for­mulă pentru care actualul ministru de agricultură nu are nici un fel de înţelegere prin chiar structura lui spirituală. O grupare politică Duca- Madgearu are însă­ toate şansele să scoată din circulaţie actuala repre­zentanţă industrialo-bancară a ve­chiului partid, constituind cu tim­­­­pul — nu prea târziu de altfel! — cel de al doilea partid liberal. O asemenea formaţiune îşi are în­să şi desavantagiile ei. Tovărăşia Duca-Madgearu ar sta sub aceleaşi impedimente politice sub care stă­tea Vintilă Brătianu — cu atât mai mult cu cât d. Maniu va căuta fa­talmente în ea sprijinul de care i-a lipsit moartea lui Vintilă Bră­tianu. Aceste impedimente, însă, d. Duca e dator să le evite cu orice preţ­­ şi suntem siguri că o­­va face. Pe de altă parte, prezenţa în par­tid a d-lui Madgearu va forţa pe ochii liberali la o contra­ofensivă. Şi se poate afirma de pe acum, vor găsi şi ei un exponent al neolibera­lismului pe care să-l opună d-lui Madgearu şi încă — cine ştie? — poate chiar pe unul cu mai mare valoare de circulaţie de­cât even­tualul tovarăş al d-lui Duca. Vedeţi, dară, perspectivele d-lui Duca sunt mai degrabă incerte. I­n lucru e sigur însă: vechiul partid liberal a trăit, Nae lonescu oooxooo-----­ km- Georgice şi filipice agricole E proaspătă în mintea tuturor ce­lor interesaţi această nouă încercare de trambulinadă a d-lui Vergii Ma­­jepru: conferinţa grâului. Cu însu­şirile-i shmiesli, fratele mort întru Domnul, Vergii, văzând că fratelii italiani duseseră o «bătălie a grâu­lui», prea fricos ca să anunțe o bătălie, imitând a ticluit acest si­mu lacru al conferinței grâului. Dar, ca întotdeauna, socoteala de acasă, dela domeniile sale, nu s'au potrivit cu ce s'a întâmplat în târg, — la academia comercială. Căci, da­că nu ar fi fost cuvântarea Suve­ranului — calmă şi hotărâtă, in care respira o grijă frăţească, de frate mai mare, asupra muncii plugaru­lui, precum şi rechizitorul politicei agricole româneşti de după răsboiu, făcut de d. I. Cămărăşescu, conferin­ţa grâului nu ar fi avut nici un sens. Iar d. Vergil ar fi trebuit să tragă consecinţele neprevederii sale, de a­ fi ticluit georgice în toiul iernii. Căci exposeul d-lui Ionescu-Si­seşti, clar şi ordonat, arătând planul de aplicat pentru soluţionarea pro­blemei hisămânţâilor, foarte intere­sant, nu a avut pretenţia să însem­ne altceva dccât o stutplit confe­rinţă», neîndreptăţind faimoasa Con­ferinţă cu o mare pe care ne-o pre­gătise, ca şi în vederea unui «mare discurs» d. Vergil. Iar discuţia şi anemică şi neserioasă, a programu­lui expus nu a îndreptăţit nici ea această deranjare a oamenilor seri­oşi, de la treburile lor. Norocul a fost, însă, de filipica pe care a rostit-o d. Ion Cămărăşescu, înţelegător al crudei realităţi preşe­dintele Uniunei Camerelor agricole, a ţinut să o rupă cu demagogia po­ltică prin care a fost privită, ca orice activitate economică, agricul­tura şi fără deosebire de partid ori concepţie politică, d-sa a indicat vi­tregia în care a fost şi este ţinută. Până acum agricultura a servit de pretext, unora şi altora, de denigrări reciprocă şi de autoglorif­icare. Fără a face vinovat vreun partid, ci pe toate în bloc, de această vi­tregie, d. Ion Cămărăşescu a cerut cu hotărâre ca sistemul de privire al agriculturei), să se schimbe într'un punct de vedere vivificator şi atent la toate chestiunile. Din înălţimea (nu râdeţi) a Geor­gicei roze a lui Vergil, d. I. Camă­răşescu a readus problema la reali­tatea filipicei, la dureroasa şi into­lerabila abandonare de care se bu­cură din partea tuturor. D. Cămără­şescu, care e recunoscut ca un om fin şi orator distins, a ţinut să vor­bească de astădată ritos, ţărăneşte, în faţa lui Vodă şi a oamenilor. Suveranul, răspunsese anticipat, prin cuvântarea-i realistă şi plină de hotărâre. Așa că bietului domn Vergil nu-i mai revine nici un me­rit. Dar, în definitiv, de meritele a­cestui domnișor ne arde nouă? P. S. ANCHETE POLITICE Partidul liberal georgist continuă lupta Solidaritatea partidului. Declaraţiile d-lui Gh. Brătianu şi ale fruntaşilor partidului. Acuzaţiile d-lui Gh. Brătianu Ieri a avut loc o şedinţă a comi­tetului executiv al partidului libe­ral de sub preşedinţia d-lui Ghe­­orghe Brătianu. Cu acest prilej s-a dovedit că svo­­nurile cari au circulat asupra de­­zagregărei acestui partid prin ple­carea a trei fruntaşi, au fost false. Cu toate propunerile ademenitoa­re făcute de echipa d-lui Duca fruntaşilor georgişti, partidul con­dus de d- Gh. Brătianu a rămas compact. Nu s’a înregistrat nici o coefecţiune, deşi cercurile daciste a­­nunţau ca sigură trecerea în tabăra vechiului partid a tuturor acelora care a doua zi după 8 iunie au pă­răsit steagul purtat de defunctul Vintilă Brătianu. Solidaritatea de care au dat do­vadă partizanii d-lui Gh. Brătianu este o puternică mărturisire că miş­carea sa are rădăcini mai adânci, şi că partidul vechiu liberal poate să aibă încă multe surprize Declaraţiile d-lui Gh­. Brătianu şi ale frun­taşilor partidului D. Gh. Brătianu a declarat că moartea lui Vintilă Brătianu nu poate să însemne o oprire a acţiu­­nei partidului său, fiindcă nu a ur­mărit înlocuirea unui om ci schim­barea unui sistem. A arătat apoi că partidul său a­­re un program precis şi o ţintă di­ferită de­cât cel condus astăzi de d. I. G. Duca. Declaraţiile d-lui Gh­. „ Brătianu au fost complectată de ceilalţi fruntaşi ai partidului, cami cu toţii, de perfect acord, au arătat că ac­ţiunea partidului trebue continua­tă, fiindcă alegerea d-lui I. G. Du­ca n'a reparat şi chimbcat nimic din programul liberal. Această manifest­are de solidari­tate, şi continuitatea a doua şi după alegerea d-lui Duci în unanimita­te ca şef al partid­­ui liberal» ~~ cum i-a plicut să afirme, — este semnificativă. Acuzaţiile d-lui Gh. Brătianu 1). Gh. Brătianu a formulat urmă­toarele acuzaţii împotriva partidu­lui vechiu liberal-­«NU ÎMPOTRIVA UNUI OM NE-AM RIDICAT IN ZILELE DE ÎNSUFLETIRE ŞI DE AVANT DELA ÎNCEPUTUL LUI IUNIE, AM RIDICAT STEAGUL ŞI AM DUS LUPTA ÎMPOTRIVA UNEI ATITUDINI ŞI A UNOR CON­­CEPITI CE N’AU ÎNCETAT DE ATUNCI A SE MANIFESTA FIE FATIŞ, FIE PRIN UNELTIRI PIEZIŞE ÎMPOTRIVA INTERE­­SELOR TARII ŞI ALE REGE­LUI». Ele nu pot să rămână fără răs­­puns din partea d-lui Duca. B. •— -­ -•— ---------------. Recensământul S’a înrădăcinat atât de mult în massele româneşti ideia că Statul este un vrăjmaş de care trebuie să te fereşti ca de foc şi ale cărui ini­ţiative trebuiesc întâmpinate cu o îndreptăţită bănuială, încât de în­dată ce s’a anunţat intenţiunea d-lui ministru Emil Haţiegan de a proceda la numărătoarea populaţiu­­nii României, au început spaimele:­­— «Aoleo, ce-or mai fi vrând? Bi­ruri noi? De ce vor să ştie câte o­­dăi locuim, O iuţii, nu pomeni de o­­daia de baie!... Dincu ne-a pus să facem closet cu apă curgătoare? Sue­te Mariţo în pod, să nu vază că avem servitoare!... Mai ales când sau văzut afişele cu personagii alegorice lipite pe toa­te zidurile, s’au auzit zilnic la ra­dio injoncţiunilir şi apelurile, s’au citit în ziare articolele de propagan­dă, acelaşi exclamaţie a ţâşnit pe toate buzele: — «Ne-a luat dracul... Astfel că a fost nevoie de o în­treagă campanie liniştitoare, de o nouă serie de explicaţiuni oficiale pentru ca să se poată ajunge la în­ţelegerea importantei operaţiuni întreprinse de ministrul muncii şi ocrotirii sociale. Intr’adevăr, inventarierea popu­­laţiunii unui stat este cea dintâi şi mai necesară obligaţiune pentru factorii meniţi să păşească la orga­nizarea naţiunii pe temelii reale. Nimic nu se poate întreprinde cu folos, dacă nu cunoşti numărul exact al populaţiunii, pe sexe ,pe vârste, pe confesiuni, pe starea sani­tară, pe categorii sociale. Sta­tisticele oricât de îngrijit întoc­mite, prezintă situaţiuni fragmen­tare, totalizări incomplecte. Ele nu îmbrăţişează decât anumite catego­rii, acelea cari solicită mai cu deo­sebire atenţiunea forurilor de spe­cialitate. De obicei, ele enunţă quantumul probabil al unor elemen­te asupra cărora urmează să se exer­cite asistenţa socială: şomeuri, tu­­berculoşi, etc... Dar este massa cetăţenească, cea care înfăţişează componenţa activă şi concretă a României şi care se impune să fie catagrafiată. Asupra numărului popula­­unei regatului întregit, aprecierile se învârtesc îm­prejurul cifrei de o­ptsprezece mi­lioane de locuitori, lupă unele afir­­maţiuifl am fi două-eei de milioane, după altele mai pu in. Cifra globală a vost obţinută uti­­lizându-se date pre tem­atice, statis­tici alcătuite cu ar înainte de răz­boi în vechiul regî , 1« cari s’au a­­dăugat, pentru provinciile alipite, cele găsite prin : părăsite de rosieit* autunuiff nin­giiîaiv" austriaco, rusești. Ori, dacă în ce priveşte România veche, coeficientul românesc a fost stabilit cu sinceritate, deşi prin pro­cedee imperfecte, apoi în Ardeal, Banat, Bucovina şi Basarabia, stă­pânirea străină a falsificat realita­tea naţională, a întocmit tablouri deficitare ale elementului autochipu predominant, şi dintre toate armele puse înainte pentru a refuta re­vendicările de ordin politic şi spi­­ritual ale majorităţilor româneşti din teritoriile subjugate, recensă­mintele măsluite au fost cele mai des şi mai cu folos utilizate. Ce icoană valabilă pentru adevă­rata stare de lucruri, pentru pro­porţia dintre noi şi minoritari putea înfăţişa numărătoarea sub biciu şi baionetă? Pe o serie de calcule fal­sificate se putea oare întreprinde o operă certă de restabilire a Romă­­nismului în drepturile şi datoriile lui de naţiune dominantă? Dar şi azi există teritorii asupra cărora iridenţa maghiară înalţă os­tenitele şi ostenitoarele ei revendi­cări. Geneva, Parisul, Roma, Lon­dra sânt inundate de statistici colo­rate în toate nuanţele curcubeului. Nu era timpul ca să opunem velei­tăţilor unora riposta eloquentă a adevărului matematic? In componenţa spirituală a unei naţiuni există categorii largi de ce­tăţeni diferenţiaţi prin limbă, cre­dinţă. Tuturor acestora trebuie să li se asigure condiţiuni de desvolta­­re armonioasă prin şcoli, biserici, temple, cărora statul le datorează concursul său în proporţie cu nu­mărul, importanţa grupărilor con­stitutive. După cum din punct de vedere social, sânt categorii de ce­tăţeni a căror economie trupească, a căror posibilitate materială de a colabora la bunul mers general prezintă forme defectuoase. Asana­rea acestor elemente, nu se poate întreprinde pe baze serioase, decât cunoscându-se componenţa lor, gra­dul de deficit naţional şi social pe care îl însumează. In prea multe direcţiuni am fă­cut figură de moştenitori aiuriţi, cari am primit în bloc‘succesiunea lăsată nouă de cei opt sute de mii de repauzaţi pe toate fronturile de luptă, fără să-i cunoaştem cantita­tea şi calitatea, fără să ne între­băm dacă o luare în posesiune pri­pită nu viciază situaţiunea noastră de definitivi şi juşti proprietari. Şi mai este o problemă, pe care numai un recensământ ca acesta, strict, ştiinţific, obiectiv, o poate lămuri. Aceia a infiltraţiunii de e­­lemente eterogene în sistemul ro­mânesc. Ne plângem că fruntariile nu sânt invadate de elemente străi­ne, că valuri de indezirabili năvă­lesc în apele naţionale, că asistăm impasibili la o alterare treptată a fiinţei noastre etnice, la introduce­rea în casa noastră, prin fraudă, a unor viitoare instrumente de disso­­luţie socială, de concurare acerbă a muncii, iniţiativei autochtone. In ce măsură fenomenul este e­­xact şi la ce proporţii poate ajunge primejdia ? Evaluări superficiale pe care se grefează imediat un alar­­mism nejustificat? Tabelele de re­censământ ne vor edifica şi în a­­ceastă privinţă. Dacă pericol există, să fie sugrumat în fașă. Foarte incomplect am subliniat aci binefacerile unei opere, cari sânt profunde și eficace. Ceea ce tre­buia să se întreprindă acum zece ani, s'a mai încercat odată, dar pe temeiuri neserioase. De rândul acesta să sperăm că apelurile adresate opiniei româneşti, pentru a colabora cu sinceritate, cu dragoste la întocmirea celui dintâi recensământ al populaţiei României Mari, au găsit ascultarea, aproba­rea şi însufleţirea necesare. Alexandru Kiriţescu in­a­mim lumini proaspete despre Me­delei tin tari Mulţi din cei care, ca mine, se află des cu treburi în Basarabia, sunt necăjiţi văzând că grija de lu­crul românesc este destul de slabă, ba că uneori este privit peste umăr şi cu nepăsare. De aceia, veniţi în Basarabia cu gânduri de frăţie, de muncă culturală, de străbatere ro­mânească, vedem că lucrul merge greu, că mulţi din foştii cetăţeni ai unei mari împărăţii păstrează încă cu mulţumire gândul că au făcut parte dintr’un stat cât un conti­nent, că nu se desfac uşor ’ ■ chipu­rile lui de viaţă şi par’că -iar fi prea încântaţi că au trebuit să schimbe o ţară de mii de kilometri în sus şi î­n jos cu alta mai mică. Se înţelege, nu e aceasta starea tuturor. O alipire sufletească către România a fost şi înainte de unire. Preotul Malcevici cu duioşie se în­deletnicea în ogorul limbii româ­neşti şi, dacă ar trăi azi, fără în­doială că ar fi un organ de seamă pentru răzbaterea duhului româ­nesc în ţinutul său. Studentul de odinioară de la universitatea din Iaşi d. Cobolteanu, care nu este al­tul decât ministrul de azi d. Halipa, încă din vremea studenţiei sale se rostea la Iaşi, prin 1912—13, despre nădejdile pe care trebue să le a­­vem cu privire la Basarabia. Cu toate acestea nu e vorba de unii, ei de şivoiul vieţii de peste Prut, care însă nu se mişcă în albie simţit ro­mânească. Atâta vreme cât astfel de gân­duri le mărturiseam regăţeni ca noi, eram priviţi cu prepus chiar de către regăţeni de ai noştri. Li se părea că prea vrem să facem lu­crurile cu furca, că suntem neîn­­găduitori şi fără înţelegere pentru sufletul unui ţinut în care vreme de 100 de ani a lucrat un duh străin. Părerea răspândită era că noi gre­şim faţă de Basarabia şi de multe ori, dacă încercam să punem gân­duri ale noastre în scris, găseai re­dacţii de ziare care nu erau în ve­derile tale, care priveau lucrurile teoretice, după idealuri de cultură şi libertate în înţeles apusean, şi nu credeau uşor că tu ai văzut mai bine lucrurile la faţa locului. Eu în asemenea materii am scris, am dus şi lupte. Din pricină însă că n’au ieşit la lumină în foi zil­nice, ele se ştiu mai puţin. Mai mult le-am scris în foaia săptămâ­nală Cultura Poporului din Bucu­reşti. Mi-am­ atras însă urgia basa­rabeană. Au fost societăţi de pro­fesori şi de preoţi care au protes­tat împotriva mea. Deşi eu nu am dezarmat de loc, pentru că eram prea întemeiat în ce scriam, totuşi erau graiuri de regăţean, lucruri care nu erau cre­zute uşor, fapte de imperialism al capitalei asupra ţinuturilor pe care e­a nu le înţelege. Aşa judecam şi eu până a nu fi profesor în Chişinău şi eram tot­deauna mânat de idealuri de frăţie şi unire, împotriva măsurilor care se luau de la noi faţă de unele aşe­zăminte din Basarabia. In congrese preoţeşti, am fost cu totul de par­tea Bisericii şi preoţimii basarabe­­ne. Aceiaşi preoţi apoi au ridicat însă glasul împotriva mea, pentru­­că, fiind la Chişinău, nu mă mai puteam învoi cu tot ce vedeam şi care iarăşi nu se potriveau cu idea­lurile de cultură şi muncă cu care păşisem acolo. Lucrul de care m’am­ plâns eu înainte de toate, a fost nebăgarea în seamă a limbii româneşti. Tre­bue să se ştie că limba de frunte în viaţa orăşănească a Basarabiei nu este cea românească, ci cea ruseas­că. Oriunde păşeşti, de cum te dai jos în gara Ghişinăului, aceasta îţi sună în urechi. In toate slujbele, în aşezămintele obşteşti, cum intri, nu eşti întrebat pe româneşte, ei pe ruseşte. Eu odată m’ara certat în tramvai pentru asta şi încasatoa­­rea mi-a spus ţanţoş că limba ro­mânească se vorbeşte în regat. Pen­tru mintea ei, Basarabia nu făcea parte din regat. Lucrul merge ast­fel zi cu zi fără schimbare. In iutil­a scrisului meu din Cici­­ura Poporului, mi-a scris un brăi­­lean, întărind întocmai ce scriam eu, că s’a dus la telegraf în Chişi­nău şi funcţionara i-a răspuns «în­dată», adică să mai aştepte puţin Dar i-a spus aceasta pe ruseşte, «ş’ceas», încât românul meu din Brăila a înţeles că peste un ceas şi, în adevăr, a venit peste un ceas. Iată, când limba românească nu e limba de frunte a Basarabiei. Câtă vreme însă astfel de lucruri le spuneam noi, regăţenii, stârneam vrajbă, din partea celor care erau doritori de croiala rusească a vie­ţii. Iată însă acum o mare noutate. !Citiți continuarea în pagina 11-a).! DISCUȚII Pentru organizarea satului Ce se petrece în adâncurile vieţei săteşti ? Probabil impresiile de cari va fi vorba aici, deşi sunt sugerate în Basarabia, nu sunt specific basara­­bene, ei într’o măsură oarecare sunt tipice pentru întreaga ţară. Un director al unei bănci mici, moşier, un om care a trecut prin­­tr-o şcoală crudă a vieţei şi s'a ri­dicat la situaţia de azi prin munca şi energia sa proprie, îmi poves­teşte situaţia satului în cuvinte ho­tărâte şi impresionante. A devenit comună afirmaţia că satul suferă din cauza datoriilor şi a preţurilor scăzute ale produselor agricole. In acelaş timp lumea ştie că sătenii au cel puţin asigurata pâinea. In realitate a venit timpul să pierdem dreptul la această mân­gâiere. Eliminând chestiunea datoriilor, satul sărăceşte şi graţie următoa­relor două cauze: In primul rând, săteanul are u­­nele trebuinţe absolute de mărfuri industriale, fără de cari nu poate trăi. El cumpără petrolul, cule, sare, chibrituri etc. şi plăteşte aces­tea cu o cantitate enormă de ce­reale. Ţăranul simte cum cerealele se strecoară din gospodăria lui tot mai mult şi mai mult. In acelaş timp, datorită preţului redus al ce­realelor, el s’a deprins a le socoti puţin rentabile, deci nu le mai pre­ţuieşte îndeajuns. In gospodăria sa, ţăranul cheltu­­eşte cerealele în mod risipitor. Le mănâncă porcii, găinele, etc., din vânzarea cărora însă, ţăranul pri­meşte prea puţini bani. Ca rezultat, putem aştepta că cel mai târziu la finele lunei iunie, ţăranul va rămâne fără pâine. Inchipuiţi-vă că, în caz nefericit, anul viitor vom avea secetă şi ţăra­nul nu va putea avea din nou posi­bilitatea să cheltuiască pâinea tot aşa de larg ca la anii întwe­deuţi. Toată cantitatea cerealelor nu va putea fi consumată în ţară şi nici ţăranul nu le va avea­ încurcat cu datorii şi sărac­ul va pierde com­plect capacitatea de rezistenţă. Se poate deci presupune fără nici un fel de exagerare, că o întâmpla­re nenorocoasă, care în genere nu depinde de voinţa omenească, ci de natură, adică, o secetă serioasă, ar avea o înrâurire gravă asupra în­­tregei gospodării a ţarei şi poate deveni pentru noi o adevărată ca­tastrofă. Unde este ieşirea ? Ce să între­prindem ? Convorbitorul meu mi-a dat ur­mătorul răspuns : «Eu înţeleg foar­te bine pe unii basarabeni cari, pentru locuirea satului, se orientea­ză înspre gospodăriile sovietice co­lectiviste. Comuniştii tăgăduesc pe deplin principiul proprietăţii indi­viduale. In orice caz, trebue ca sa­tul să fie întrucâtva organizat gos­­podăreşte». Am auzit aceasta dela regăţean, de la un gospodar de treabă şi se­rios. Cei apropiaţi de sat văd nevoile lui şi cântărindu-le, simt că în în­săşi adâncurile lui, în însăşi struc­tura lui, se produce o oarecare frântură cardinală. Satul nu mai poate trăi aşa cum a trăit până acuma. De aici, naşte necesitatea unei examinări aprofundate a nevoilor satului şi a unei prevederi a posi­bilităţilor triste. Ideia organizărei satului şi-a cu­cerit acum mulţi adepţi. D-nii Ar­­getoianu, Iviriţescu-Arva şi Costă­­chescu, o găsesc necesară. Cu toate deosebirile inevitabile în privinţa tipului şi caracterului or­ganizaţiei, oameni ai diferitelor c­onvingeri politico-sociale, încep a se uni într-o constatare : că se im­pune luarea de măsuri serioase pentru organizarea satului. Camera de agricultură din Chişi­nău a început desbaterea acestei teme. Trebue să notăm, spre regret, că chestiunea datoriilor agricole şi a unui împrumut, care într’un timp oarecare a atras atenţia publicului, a părăsit acum paginile presei zil­nice, ca şi cum ea ar fi fost soluţio­nată şi nu s’ar mai cere o delibe­rare sau chiar şi unele hotărâri în jurul ei. Satul este mult răbdător. Cu greu el se pricepe la ideia dependenţei între cauze şi consecinţe economi­ce, mai ales la legătura lor cu eco­nomia internaţională. El le lasă toate acestea în sarcina oraşului*. Insă satul începe să vorbească atunci când el se află în faţa unei imposibilităţi de a trăi, a unei ne­norociri neînlăturabile şi a unei convingeri ferme că nu are de pier­dut nimic — şi atunci vorbeşte brusc. Deci, ar fi preferabil­­să discutăm această chestiune noi, orăşenii, pr­sa orăşenească, somând la hotărât organele în drept şi îndemnându-i la soluţii grabnice, pentru ca astfel să prevenim în viitor o dispută neplăcută între satul desperat și orașul incapabil, A. Boldui* ------ooo——— • I IA • Suntem o ţară în care cetăţenii n’au stare civilă precisă. Deci, este lesne tie înţeles. Formalităţile sunt extrem de simple dar ele se compli­că din pricina aparatului biurou­­cralic defeduos. Zilele trecute un cetăţean mi se plângea. — Vreau să-mi­­hilf* da idmătitute de la primărie şi stau de câteva zile fără să isbutesc, îmi pierd trebu­rile. Nu pot lipsi de la biuroul unde lucrez, pentru că în aceste vremuri trebue să-ţi ţii slujba cu dinţii şi să faci din propria ta iniţiativă ore suplimentare şi mi-e frică să nu plătesc amendă pentru că nu mi-am scos biletul de indentitate. Un alt cetăţean ne vorbia de tri­bulaţiile lui până să-şi poată plăti impozitele. Micii perceptori sunt dictatori în cartierul lor şi înţeleg să lucreze după bunul lor plac, mai ales când cetăţeanul e timid şi posibil «să se fotografieze». Mai sunt apoi în ţară câteva zeci de mii de evrei născuţi şi crescuţi in ţară din părinţi născuţi şi cres­cuţi în ţară, care n’au îndeplinit formele de cetăţenie. Pentru toate aceste plângeri sim­ple şi îndreptăţite ar trebui să se găsească remedii. Ei s'ar putea găsi cu uşurinţă. De pildă : Carnetele de indentitate să se e­­libereze şi în zilele de sărbători, când funcţionarii de stat şi parti­culari sunt liberi şi se pot ocupa de aceasta. Dacă nu sunt destui funcţionari însărcinaţi cu această misiune să mai fie detaşaţi câţiva funcţionari de pe la alte servicii. D. Mihai Popovici care s’a dove­dit un ministru omenos să dea o decizie prin care să oblige pe per­ceptori să nu mai facă şicane ce­tăţenilor. In felul acesta prevede­rile bugetare vor putea fi îndepli­nite. D. ministru de finanţe cu­noaşte desigur proporţiile evasiu­­nii fiscale, împotriva căreia nu se poate lupta prin lege. Faptul că un cetăţean este urmărit nu înseamnă că-şi va plăti impozitele. Cel mai bun lucru ar fi ca să se dea o am­nistie fiscală complectă pe trecut, dând astfel posibilitate celor ce s-au strecurat să facă declaraţii oneste şi să-şi achite pe viitor da­toria către ţară. In ce priveşte pe evrei care au drepturi de cetăţeni şi nu sunt for­mali — deşi d- Iunian lucra la o lege prin care să se facă dreptate şi acestor oameni — pl. ministru Mihalache, în calitatea sa de şef al resortului administrativ ar putea da o deciziune prin care să se acorde tuturor celor îndreptă­ţiţi certificatele de cetăţenie res­pective. N’ar mai fi nevoe să complicăm lucrurile cu legi întortochiede şi să se piardă timp. Pentru aceasta ar trebui ca mi­niştrii să fie conştienţi de misiunea lor şi să ştie că ei nu sunt bi­ro­­craţi, ci oameni care trebue să a­­plice legile pentru a facilita inte­resele cetățenilor. Noi nădăjduim că aceste simple plângeri al căror­ ecou, ne-am făcut, vor fi auzite a­­colo unde trebue. ..

Next