Cuventul, martie 1931 (Anul 7, nr. 2104-2134)

1931-03-01 / nr. 2104

ANUL AL Vll.lea.­No* .104. REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA Bucureşti, Str. Const. Miile (Sărindar), 14 Etajul III. TMrJzinA / 37B/10 REDACŢIA TELEFON­­ 378/9 ADMINISTRAŢIA Fondator TITUS ENACOVICI Director NAE IONESCU ANUNCIURILE ŞI PUBLICAŢIILE ADMINISTRAŢIA „CUVÂNTULUI" şi prin toate agenţiile de publicitat® SE PRIMESC LA Mania de a legifera a guvernan­­ţilor naţional-ţărănişti nu a dat până acum greş nici­odată. Fiecare apropiere de sfârşit de sesiune par­lamentară împotmoleşte birourile ca­merei şi ale senatului cu numeroase tone de maculatură prezentată cu titlul de proecte de legi. Miniştrii au astfel cu toţii aerul că se tem că nu vor mai apuca o nouă deschidere a corpurilor legiui­toare şi, grăbiţi, ca oamenii după un prânz copios spre locul de deşer­tare a stomacului, purced cu tot ce le-a trecut prin cap spre binecu­vântarea cu bile a majorităţilor. Graba aceasta de a legifera are însă în ea ceva foarte bolnăvicios, întreaga acţiune a guvernului, în ceea ce, uitând partea de preocupări pur politicianiste, ar fi putut fi, totuşi, folositoare, se manifestă pri­pit, disparat, lipsit de armonie şi de unitate până la cea mai dezmăţată hibriditate. Fiecare excelenţă este, astfel, preocupată de propria sa de­magogie viitoare, pentru o opoziţie la care se aşteaptă cu toţii de pe o clipă pe alta, iar cabinetul, împreu­nă, lasă impresia unui aluat făcut din brânză, pământ, mălai, tărâţe de lemn şi o mie şi una de alte dis­parate elemente. Bineînţeles că în noianul tuturor acestor preocupări grăbite pot să se găsească şi lucruri decente, unele, chiar bune, altele. Se au însă, pentru a folosi un ter­men din matematică, unele faţă de altele ca pisica cu câinele. Guver­nul nu are astfel nici un fel de idee, despre nimic. Oamenii guvernului abia dacă au ei, din când în când, mai multe idei fiecare. Or, un guvern trebue caracterizat prin capacitatea lui de a avea, sau de a-şi însuşi, îmbrăţişând-o cu toa­te puterile lui de realizare, nu idei, ci o idee. Este un fapt elementar în procesul de creaţie. Un om cu „idei”, este, de fapt, o haimana de cafenea. Vorbeşte cu prietenii, la un pahar de vin, sau la o cerşea cu cafea, verzi şi uscate. Este capabil să spună un cuvânt de spirit des­pre comisarul din colţ, oprit întâm­plător în faţa vitrinei cafenelei sau bodegei unde sta el, cu aceiaşi uşu­rinţă cu care are aerul că vorbeşte competent despre aeroplanul care tocmai ar trece pe deasupra, lan­sează o generalitate despre ultima carte pe care nu a citit-o, cu aerul unei păreri critice, şi un surâs competent despre cea de pe urmă modă a pălăriilor de cucoană. Dom­nul acesta are, evident, „idei”. Vieaţa lui se scurge inutilă pe canalul a­­cestor multiple idei în neputinţa de a închega un tot armonic, pînă cînd vine cine ştie ce lamentabil şi neprevăzut desnodământ care pune capăt, fără urmă, robinetului lui cu idei, închis astfel de împrejurări­le în care a paradat, ca o tristă ză­dărnicie. Cît este de netrebuit un a­­semenea om «de idei», cu idei multi­ple se poate vedea prin comparaţia lui cu, de pildă, cel mai umil gospo­dar care, în locul ideilor domnului de mai sus, s’ar mulţumi cu ideia simplă de a avea, la sfârşitul vieţei lui, o casă unde să-şi adăpostească bătrâneţele, şi pe cari să o lase moş­tenire urmaşilor. Gospodarul aces­ta, stăpînit de o idee unică va fi a­­vut toată vieaţa lui mişcări ritmi­ce, unitare, legate, toate, armonic cu un scop final, va fi cugetat sim­ţit şi acţionat cu legătură, pentru ca, pînă la urmă, societatea să se bucure, în alcătuirea ei, şi de pia­tra, oricît de modestă, pe care viaţa lui a izbutit să o aşeze la temelia alcătuirei colective a umanităţei. Această idee unică formează, cînd se mărgineşte la abstracţii, chiar cînd nu izbuteşte, ca atare să îşi găsească o formulare, ceea ce se chiamă caracterul la un om. Sunt oameni care impun pe drept cuvînt soeietăţei şi vieţei printr-o sobrieta­te specifică. Trecerea lor lasă im­presia trecerei unui magnet de-a­­lungul unui şir de pilitură de fier. Poate să se găsească amestecate în această pilitură de fier ori­ce alte soiuri de materii; el va respinge, in­stinctiv, ceea ce nu este conform fi­­rei şi legilor lui de existenţă, aşa cum magnetul nu atrage nici lem­nul, nici piatra, fie el, lemnul, cel mai preţios, şi piatra numească-se ca diamant. In schimb însă cea mai neînsemnată privelişte, dacă e con­formă firei lui, se polarizează el, şi devine hrană fecundă; amănuntele cele mai simple de vieaţă ca şi cele mai complexe împrejurări devin, pe temeiul acestei conformităţi, ele­mente fecunde, de creaţie, motive de sporire lăuntrică, şi îndreptar pen­tru sine şi pentru alţii. Omul aces­ta are o singură idee! A ajuns însă la ea prin decantarea de sine a în­tregului material parazitar, de „i­­dei” contradictorii, de preocupări disparate, de lăuntrice salturi mor­tale în vidul dialecticei „ideilor” multiple. Dacă, apoi, mai are şi norocul să-şi poată formula, pentru a ur­mări cu creerul şi cu voinţa, această idee unică a organismului său pros­per, apoi trece dintr’odată în rân­dul marilor creatori. Nu cunosc nici un mare generator de viaţă spirituală sau materială care să nu încapă într’o singură idee centrală, căreia apoi tot ceea ce a gândit el, în subsidiar, sau a acţionat să nu i se subordoneze deplin armonic; i­­deia lui unică, în raport cu celelal­te «idei» pe care noi, şi numai noi i le găsim, nu sunt decât ca solda­ţii disciplinaţi ai unui general în clipa când câştigă o victorie, sau ca un popor închinat geniului bine­făcător al Suveranului său. Or, această unică idee capabilă să fecundeze singură toate acţiuni­le unui guvern a lipsit cu desăvâr­şire naţional-ţărănismului la pute­re. Datorite acestei lipse, am putut înregistra cea mai disarmonică acţ I­ţiune de guvernare. Intenţiile bune, şi iniţiative inteligente, câte vor fi fost, nu au lipsit, fireşte, să arate pe ici pe colo timide încercări de­­ înfăptuire. Nu au avut nici unele însă cadrul în care să se desvol­­te şi să determine încolţirea altora. Şi mania legiferărei, manifestată cu ferocitate la fiecare sfârşit de seziune, ca un «adio» zis cu înfri­gurare, de la treapta vagonului deja pornit, caracterizează cu maximum de intensitate această racilă conge­nitală a guvernărei naţional-ţârâ­­niste. 1--- fffUffffTff -­SE­M­MNUL Incontestabil: d. Vaida este u­n om de treabă. Un luptător cam obosit. Din pricina oboselii din ultimii ani a comis greşeli. Pe care, cu sigu­ranţă le-ar fi comis şi alţii, legaţi de un partid ca d. Vaida. Numai că d. Vaida nu a luat lucrurile prea în tragic. Om de inimă, bărbat bun la suflet a privit îngăduitor peste lucruri, a surâs, când altul s’ar fi înfuriat şi a făcut o glumă, când altul ar fi demisionat. Se înălţase d. Vaida atât de sus, că părea un bronz plămădit de fantazia artistică a unui vraci budist. A venit restauraţia. D. Vaida n’a mai rămas decât Vaida. Frumoasele mustăţi au rămas să împodobiască obrazul său încruntat, dar a dispă­rut surâsul de zeitate de pe buze. D. Vaida n’a prea înţeles ce s’a întâm­plat. E ciudat cum un luptător ne­înfricat, un temperament violent se moleşeşte într’un fotoliu. După res­tauraţie, după cât se pare, d. Vaida tot seu a vrut să fie. Deşi nu mai avea fulgerele şi rimetele la înde­mână, înainte de restauraţie era des­tul ca d. Vaida să apese pe un buton, ca să apară la răspântii jandarmi, pompieri cu tulumbele sau sindica­te galbene... niţel cam naţional-ţă­­răniste, prezidate de agenţi provo­catori. Furios că soneriile nu mai func­ţionează, ca în vremuri bune, d. Vaida a cam părăsit fotoliul şi s’a retras la Cluj. Mai furios decât d-sa, adică mai geniu — vă aduceţi a­­minte de afirmaţia de acum câţiva ani a d-lui Vaida că d. Maniu e un geniu politic iar d-sa şi ceilalţi din comitetul de o sută nu sunt decât simple talente ? — d. Maniu s’a re­tras în ţări calde. Modest şi sumbru d. Vaida s'a ascuns în inima Ardea­lului. De unde dădea îndrumări şi îşi dădea sieşi satisfacţia de a po­runci într’un fel foarte ciudat şi foarte puţin poruncitor­. Câteodată, d. Vaida mai făcea şi declaraţii publice. Ba că nu va mai reveni în Bucureşti — această ce­tate a pierzaniei — decât în ziua când păcatele micei noastre metro­pole vor fi spălate de prezenţa sfân­tului Iuliu zis Mama. Ba că va re­veni ca să... D. Vaida îşi ascunde planurile pe după o cortină de fac­tice hilaritate. Aşa că nu totdeauna isbutim să-i descifrăm gândul prin­tre rânduri. Se anunţă însă că d. Vaida se va deranja şi va veni la Bucureşti. In­cognito sau altfel — nu se ştie. Nu se ştie măcar dacă va veni cu si­guranţă. Frumos din partea unui Budha că descinde până la vulgul incredul. II vom vedea pe d. Vaida, în came și oase? Se va deranja într'adevăr d. Vaida? E. N. Davidescu Prietenii fostului ministru de in­terne anunţă că în curând d-sa se va reîntoarce în Bucureşti şi îşi va relua activitatea parlamentară. Ştirea are toate şansele să fie e­­xactă, fiindcă d. Alex. Vaid­a, a în­ceput să-şi dea seama că dacă nu vrea să vină nu-l chema nimeni. S-a convins în sfârşit că d-sa nu este şi nu poate fi omul politic in­dispensabil d­in ţara românească. De ce vine D. Vaida se întoarce în Bucureşti nu fără anumite planuri bine deter­minate însă rău studiate. D-sa este convins că se apropie sfârşitul mi­­siunei guvernului prezidat de d. Gh. Mironescu şi vine ca să prepare cu abilitatea-i cunoscută calea formă­­rei unui viitor minister Iuliu Ma­niu. Fostul ministru este ca totdeauna foarte rău informat asupra situa­ţiei politice. D-sa nu ştie că un gu­vern Maniu este o imposibilitate politică. Fostul preşedinte de Con­siliu nu mai poate reveni în fruntea unui guvern multă vreme de acum încolo. Greşelile pe cari le-a comis, cu toate că i s’a arătat drumurile adevărate chiar de proprii săi par­tizani, îl exclud personal dela orice combinaţiune politică viitoare. D. I. G. Duca D. Vaida mai vine In Bucureşti şi pentru o altă chestiune, D-sa vrea să-l vadă pe d. I. G. Duca Se ştie că unii prieteni comuni ai ce­lor doi oameni politici au adus u­­nele propuneri de la Cluj la Bucu­reşti în vederea unui acord de o­­poziţie. Tratativele au ajuns la un punct mort. Dacă d. I. G. Duca sar fi dus la Cluj şi l-ar fi văzut pe d Vaida, s’ar fi făcut un prea mare sgomot în această chestiune. D. Alex. Vaida venind la Bucu­reşti, va putea să-l vadă mai uşor pe d. Duca şi să intrige împreună-Ambii oameni politici sânt pen­tru formarea unui front comun al partidelor, crezând că pot să-şi salveze siuaţiuiile ce le au. Partidul şi d. Alex. Vaida D. Alex. Vaida nu este urmat pe calea pe care a apucat-o de parti­zani, cari sunt foarte nemulţumiţi de d-sa şi de d. Maniu. De d-sa fiindcă a stat la Cluj şi a intrigat împotriva guvernului şi pe d. Iuliu Maniu pentru că nu se întoarce în ţară şi i-a părăsit in zilele acestea atât de grele. Fostul ministru de interne nu se mai bucură de simpatiile de odi­nioară din partid fiindcă greşelile ce le-a făcut ca ministru se resfrâng şi astăzi asupra partidului în mod dureros. Preşedenţia Camerei Amicii d-lui Vaida ar vrea să-i ofere preşedinţia Camerei. Ei sus­ţin că e necesar să i se încredin­ţeze această demnitate fiindcă în cazul unei crize de guvern ar pu­tea să apere mai bine şi, cu mai multă autoritate interesele parti­dului naţional-ţărănesc decât dl. Ciceo Pop. Actualul preşedinte al Camerei nu se va lăsa aşa de uşor debar­cat D. Alex. Vaida în loc să aducă linişte va provoca noi frământări în partidul naţional-ţărănesc­ B. ANCHETE POLITICE 1 Revenirea d-lui Alex. Vaida ---------- I mim -9 .B—----------------, fostul ministru de Interne va fi preşedinte al Camerei ? Viena - Bucureşti -------------------♦ * » Q1 ------------------------------­ O dimineaţă de Februarie la Vie­na — a ains toată noaptea şi acum străbat parcul palatului Belvedere îngropat sub zăpada de un metru. Este o tăcere planetară şi sus, în­coronând cu masa lui cenuşie des­făşurarea armonioasă a teraselor, reşedinţa arhiducelui Francisc Fer­­dinand de Austria, moştenitor al coroanei milenare a Habsburgilor, pare locuinţa Frumoasei din pădu­rea adormită, o Frumoasă spoită cu sânge pe obraji, pe pieptul ei, strâmt, pe podurile palmelor diaf­fane. De aci, într’o dimineaţă de iunie, arhiducele şi soţia lui au plecat la Serajevo, trimeşi la moar­­te de camarila reacţionară a Hof­­burgului, de clica apostolică şi ro­­m­ană, cari hotărâseră peirca aces­tui viitor stăpânitor al imperiului, care după ce înfrânse legile de fier ale casei sale, căsătorindu-se cu o femice de origină modestă, conspira în tovărăşia lui Andrei Popovici desrobirea naţionalităţi­lor din imperiu şi mărturisea pre­tutindeni planurile sale de viitor: libertate, toleranţă, colaborare pe bază de noui pacte cu toate popoa­rele conlocuitoare. Turlele de aramă verde ale pavi­lioanelor ce termină corpul princi­pal al edificiului arhi­ducal pur­tau înalte căciuli de zăpadă şi la nivelul ultimei terase o Diană de marmură îşi apăsa sânii goi cu braţele, încercând parcă să înlăture o iremediabilă congestie pulmona­ră. Un mirt pitic străpungea cu frunzuliţele-i lucii, de un verde scânteietor monotonia albă şi to­tul era aerian, plutitor, călător în­tr’o instantanee imaterializare, spre zarea cenuşie, cu uşoare retuşa trandafirii, străpunsă la orizont de turla domului Sfântului Ştefan dantelată şi ajurată ca un stilet de tăiat hârtie. Auzii un sgomot surd, o cadenţă ritmică — aproape în faţa mea cel puţin douăzeci de bărbaţi şi de fe­mei râneau zăpadă. Bărbaţii pur­tau paltoane cu gulere de blană, pălării tari, în picioare şoşoni şi a­­pucau coada lopeţii cu mâinele în­­măn­uşa­te Câteva femei aveau ja­chete de astrachan. Erau persoane din buna societate a Vienei, pen­tru cari zăpada căzută pes­te noapte însemna o binefacere a cerului. La prânz, când clopotele­ bisericilor, mănăstirilor, contopin­­du-se cu sirenele din Neu-Stadt vor vesti încetarea lucrului, înşiraţi pe două rânduri la ghişeul sectorului municipal cel mai apropiat, rânito­rii de zăpadă burghezi vor primi câţiva shillingi de la funcţionarul socialist şi spaima şi foamea şi frigul vor fi cel puţin pentru ziua aceia înlăturată. La Bucureşti, alaltăeri seară, în sala de mâncare a unor prieteni. Sorbiserăm bulionul în ceaşcă, ser­vit cu sare-uri şi acum feciorul ne apleca sub bărbie homarul cu vi­­negretă. Eram la al treilea pahar de viu, care părea aur topit în cu­pa de cristal cu faţete... — Ferice de d-ta că poţi trece graniţa. Dar noi ce ne facem? Ne prinde aici ca într’o cursă de șoa­reci... .­­ — Cine, doamnă? — Revoluţia, domnule! — Ce revo....? ^ Mi se oprise îmbucătura în gât Şi tăbărâră toţi pe mine. In câteva minute Tron, armată, administra­ţie, săriră în aer într’o răbufneală de prevestiri sinistre, într’o învăl­măşeală de .,să-ţi spun eu ce-am au­­zit”, — „stai, că asta am văzut cu ochii mei” — „ai citit ieri în gaze­te ?” — „Ce gazete, eu ştiu ce ştiu, nu mă iau după ce scriu gazetarii — eu controlez singur!” —„In Mar­­tie e revoluţie”». Gazdit, o fermecătoare persoană, întinse un braţ alb şi întrerupse vaticinaţiunile. — ,,Ţi-am făcut faţă cu castra­veţi — ştiu că n’ai mâncat pe acolo. Şi întinse, intr’un gest de bene­­dicţiune, iluminat de scânteierea briliantelor din degete, braţul în­spre o imensă farfurie, plină cu Vârf de felul anunţat. Acum conversaţiunea încetă, fiindcă toată lumea mastica cu vo­luptate. Friptura trecu în aceiaşi tăcere- România mare, instituţiile ei fundamentale, echilibrul ei so­cial şi destinele a optsprezece mi­lioane de cetăţeni mai existară timp de un sfert de ceas. Fiindcă la dessert, totul fu din nou praf şi pulbere... — Pe baricade, domnule, iată sin­­gura soluţie!... Şi comunardul nu s­e spintecă cu lopăţica de argint un savant castel a cărui bază era de cremă de cas­tane, iar la frontispiciul de frişcă, în­suşi edificiul statului se spărsese în două şi sub dărâmăturile cosmice, o populaţiune înebunită urla prin norii de fum, de praf, printre uria­­şele limbi ale incendiului revolu­ţionar. Salada de portocale cu kirsch fu consumată într’o panică in­descriptibilă şi când trecurăm în salon unde ne aşteptau cafelele, li­­cheururile şi ţigaretele, un duduit departe, pe stradă, ne făcu să ne cutremurăm. — Auziţi? Au început împuşcătu­rile... Undeva plesnise un pneu de taximetru... Era acum târziu şi somnolent pe un divan, nu mai ascultam decât cu o urechie înfundată cuvintele am­fitrionului, care trecuse la conside­­raţiuni filosof­ico-economico-finan­­ciaro-politico-sociale, spre a acorda dezastrului o justificare teoretică post-festum». Probabil că la un mo­ment dat, de atâta vorbărie i se us­case cerul gurii, fiindcă îl auzii, ca prin vis, adresându-se doamnei: — Sună te rog să ne aducă șam­panie.» Alexandru K­ir­if­escu In pagina IV-as BILANTUL MPttrnvniuii MENŢIUNI CRITICE EST. O. IOSIF: „Domniţa mea erai...“, roman epistolar, ed. „Universala­ Alcalay“ ——00 0 00----­ Romanul quasi-apocrif — ..Dom­niţa mea erai...” — apărut sub nu­mele poetului Ştefan O. Iosif şi cu­prinzând scrisori d­e ale acestuia, trimise între 1904 şi 1913 d-nei Na­­talia Negru, pune o serie d­e pro­bleme istoricului literar precum şi criticului. De o problemă de prin­cipiu, socotesc inutil a mai aminti: tot ceea ce vine să limpeziască punc­te obscure de biografie sau să a­­runce lumini vii peste părţile tăi­nuite din opera scriitorilor, meri­tă să fie cunoscut, indiferent de susceptibilităţile ce ar putea provo­ca. Istoria literară este arta de a întreţine candele aprinse la mor­mintele scriitorilor; de aceia tot ce concură să le întreţie cultul în memoria posterităţii* trebueşte primit cu justificată curiozitate. A­­ceasta în principiu. După aceia, aici ca şi în orice operă f de creaţie sau de favorizarea creaţiei — am numit istoria literară — se pune, pentru o parte din cetitori şi cri­tică, întrebarea până unde poate să meargă procesul de desvăluire al secretelor şi dacă excesul de since­ritate nu strică uneori creditului, d­e care se bucură scriitorul răpo­sat, în lumea cetitorilor. Sunt scriitori prin excelenţă tem­peramentali, la cari orice rând, fie cât de brouillonat, constitue măr­turie sufletească, prin chiar aceas­ta de expresie artistică şi sunt al­ţii, aşa zicând de a doua zi sau de a­telier, la cari fiecare rând se cere trecut prin laminor, topit şi reto­pit, turnat pentru a nu ştiu câtea oară, migălit, giuvaergit, după ca­zuri. Sunt şi de aceia în cari se în­tâlnesc amândouă tendinţele, cazul lui Cicerone, spre pildă, care şi da­­că-şi retuşa discursurile, în mai mică măsură negreşit, ca parla­mentarii noştri, de astăzi, dorecţia cu imensa şi minunata lui cores­pondenţă, câtă fantaziie, câtă abate­re sufletească, câtă frăgezime şi spontaneitate pitorească sălăşluiau în inima fecundului epistolier. Sunt scriitori, — şi Iosif­e dintre aceştia — între scrisul public şi particular al cărora, nici o asemă­nare şi nici o punte de apropiere nu se înfiripă. Care va fi atitudinea istoriografului în cazurile de faţă? Nu cumva publicând­ paginile de proză şi fără de nici o strălucire ale poetului, ceva din funinginea mediocrităţii prozaice se lasă şi peste aureola lui trecută­? Procesul rămâne deschis — noi însă, rămâ­nem la părerea că şi ’n atari cazuri, se pot da tiparului taine, stilistice sau de celelalte, câtă vreme ele a­­duc o lămurire sau alta la opera po­etului şi situaţia ei istorică. Este acesta un principiu liberal şi nu se cade să formulăm şi aici vre-o re­zerva? Desigur, un triaj tot tre­bueşte făcut. Mi-aduue aminte să fi citit pe vremuri nu ştiu ce listă de rufe pe verso-ul unui manuscris eminescian. Trebueşte publicată. E de la Eminescu şi multe vorbeşte. In schimb sunt în scrisorile, din ăst volum, ale lui Iosif, atâtea cari puteau lipsi pentru absoluta lor inexpresivitate, pentru naiva lor prezentare, pentru lipsa lor de poe­zie, pentru repeţirile lor neelocven­te (apropos de repeţiri­­e în nuve­la „Mătuşa Matilda”, a d-şoarei Henriette Yvonne Stahl, un admi­rabil exemplu d­e suplică pasiona­tă, cu resort de repetiţie, într’una din scrisorile lui Filip)­ Un triaj se, impunea aşa­dar, chiar şi pentru alte motive decât filantropice, de protecţie, adică, a faimei lui Iosif. Un motiv de economie şi de pro­­porţionalizare a mediocrului. Pentru că şi ceea ce ar fi rămas n’ar fi fost mai strălucit. Dar de o anume importanţă, fără doar şi poate. Sunt, în aceste scrisori fără de rezonanţă, satisfăcute câteva din problemele legate de epoca şi de opera literară a lui Iosif şi aceasta e de ajuns ca să justifice tipărirea lor. In primul rând documentele mizeriei vieţii scriitoriceşti, dintre 1906 şi 1913. Pe vremea când, după 1910, noi şi alţi de alde noi, trădeam târcoale Parnasului, Iosif dacă-mi aduc bine aminte, era socotit prin­tre fericiţi. Avea unde tipări, tipă­­ria, producea, şi, cu siguranţă, so­­cotiam noi, trăeşte de pe urma scrisului. Cu toa­te că-l ştiam func­ţionar la Fundaţie, producţia lui abundentă, era sau trebuia să fie, pentru noi, sursa existenţii lui. Scrisorile de azi constituesc d­e a­­minţirea cea mai categorică. Toată risipa aceia de energie, de talent, (Citiţi continuarea în pagina II-a), de PERPESSICIUS DUMINICA I MARTIE 1931 Trăim sub semnul logomaniei. Multe epoci au trăit sub acest semn. Insă aceste epoci, cum era veacul Sorbonei, aveau parte de discuţii în­­nalte, în care un Tom­a Aquinatul cu împăt­rita suliţă a glasului său, respingea năvala qudlibeturilor sor­­bonarzilor, construia meterezele si­logismelor în care Dumnezeu, pri­zonier şi tabu, era cu măiestrie în­chis. Sau, în veacul galant, în care saloane înflorea comerţul spiritual, marchizele preţioase împărtăşind darul muzelor. Azi, însă, logom­ania a cuprins un teren care până mai ieri rămăsese virgin discuţiilor, acel al economi­cului. Astfel, dacă e vorba să ne scurgem cerealele care putrezesc pe câmpii, convocăm nu o conferinţă, ci zece conferinţe pe lună, naţionale şi in­ternaţionale. Dacă ne gândim să contractăm un împrumut, intern sau internaţional, pertractăm, dis­cutăm, delegăm şi conversăm. Dacă e vorba să se împartă furni­tura la căile ferate, între diversele mine, comisii lungesc boala, în dau­na minelor şi minerilor şi mai ales a Căilor Ferate. Nu v-aţi plictisit, să vedeţi la or­dinea zilei, de 500 de zile încoace, chestiunea valorificării cerealelor, a creditului agricol, a împrumutului stabilizării, a furniturii căilor fera­te ? Nu vi se pare ciudat ca să se ascundă sub o clae de vorbe o inac­ţiune voită ori o acţiune stearpă ! Se anunţă planuri, măsuri, se fac studii şi contra studii, dar nu se re­zolvă nimic. De ce ! Iată chestiunea cărbunilor. Calea Ferată vede la 1 Octombrie 1930 luând sfârşit contractul de furnitu­ră de cărbuni încheiate cu diversele societăţi miniere. De atunci, timp de şase luni de zile, se discută în co­misii, între diverşi furnizori, Calea Ferată şi departamentele interesate. Chestiunea este simplă, reducându­­se la două probleme de gospodărie: procurarea de combustibil ieftin, şi echilibrarea zonelor de aproviziona­re, astfel ca între mine să se facă o justă repartiţie. Probleme care nu pun deloc chestiunea împăcării ca­prei cu varza. Care însă, prin anu­mite sisteme de manevră, duc la o situaţie inextricabilă. Fiindcă grupul important minier, cel al Văii Jiului, învăţat de pe vre­mea liberalilor şi a lui Vidrighin să impue furnitura pe care o credea favorabilă lui şi defavorabilă Sta­tului, nu se poate desbăra de ideea că faimoasele zile dela Aranjuez s’au sfârşit. Rămăşiţe ale vechei conduceri, trebuie scoase, una câte una, ca mă­sele stricate, cum de exemplu, acor­darea unui tarif preferenţial de lungă distanţă, cărbunilor Văii Jiu­lui, în aşa fel, încât să poată concu­ra cu succes minele care se află la o distanţă mai mică. Şi câte altele. Insă, se discută. Teoretic. Se cal­culează puterea de vaporizare în la­borator, se cercetează ştiinţificeşte chestiunea şi se pierde vremea. E­­xistă un sistem mai bătrânesc, care ar trebuit aplicat spre a se curma cearta între furnizorii diverşi, cari pretind că au cărbuni mai buni de­cât alţii, pe încercate, la locomotivă. Proba practică, proba focului, în concret, nu în laborator, iată ce tre­buie să se facă. In ultima şedinţă, reprezentantul căilor fer­­te a cerut să se pună con­cluzii scrise. Fiecare să-şi arate pre­tenţiile. Ce se va întâmpla, însă, după aceasta? Nu suntem profeţi, dar putem indica ceea ce trebue să se întâmple: Calea Ferată să ia o­­ decizie promptă. Să termine chesti­ economică unea într’un fel sau altul. Şi, mai ales, să-şi aibă în vedere propriile interese, ,­ cmitafonii Mărturisesc că este uimitoare fa­cultatea pe care o posedă presa ma­ghiară din Ardeal de a se indigna în fiece clipă şi a se ţine perpetuu la un diapason protestatar. Iată astfel de vre­o şeapte zile toate ziarele ungureşti din Ardeal, acompaniate cu brio de gazetele de la Pesta, au încălecat un nou cal da bătaie: prigoana limbei maghiare de către statul nostru. E vorba de o recentă dispoziţie a direcţiei căilor­ ferate române, dispoziţie prin care se opreşte întrebuinţarea limbei un­gureşti în lucrările de birou ale in­stituţiei. Se ştie că invers decât se petreceau lucrurile pe vremea stăpă­­nirei maghiare când un român în slujba căilor ferate era o raritate, statul român a păstrat foarte mulţi funcţionari unguri la drumul de fier ca şi în alte instituţii publice. A­­ceştia s’au bucurat şi se bucură de exact aceleaşi drepturi şi au ace­leaşi obligaţii ca şi colegii lor ro­mâni. Intre altele ei erau datori să înveţe românt­eşte. Şi li s’au dat ter­mene peste termene în acest scop. Cei mai mulţi au ajuns să de­prindă vorbirea limbei oficiale a statului. Dar toleranţa noastră, alunecosul deseori până la o inad­misibilă slăbiciune a obişnuit func­ţionărimea maghiară din servi­ciul căilor ferate române să con­tinue a utiliza chiar în orele de prestare a oficiului lor limba stră­moşilor din pustă. Noi, cari am su­ferit atât amar de vreme ca să ne păstrăm limba şi fiinţa etnică, înţe­legem mai bine decât alte naţii mai fericite în cursul istoriei ataşamen­tul oricărui popor pentru graiul lui. De aceea şi larga libertate pe care am hărăzi-o minorităţilor de la noi în această privinţă. Dar când se încearcă stăruitor să se facă din acest drept o provocaţiune, apoi şi reacţiunea noastră trebue socotită ca foarte firească. Nimeni nu obli­gă pe vreun funcţionar ungur od în afară de serviciu să vorbească în Umba lui. Câtă vreme însă el îşi îndeplineşte slujba şi biuroul sta­tului, acolo, este obligat să vorbeas­că româneşte. Asupra acestor înda­toriri elementare cred că nu încape nici o discuţie. Asta şi explică în­demnul din care a isvorât hotărâ­rea recentă a direcţiei căilor fera­te. Pentru ce deci se sbârleşte şi cu acest prilej presa ungurească ? Că să ne dovedească încă odată că nu voeşte să înceteze în ruptul capului acţiunea de sabotare a statului ro­mânesc? Ca să ne dea mereu pilde de rea credinţă ? Dar păcătuind astfel perseverent faţă de ţară, pre­sa maghiară păcălieşte în acelaş timp şi faţă de poporul unguresc din Ardeal. Căci misiunea ei ar fi să înlesnească şi să creeze o stare de spirit prielnică unei apropieri româno-maghiare. Apropiere care ar putea să aibă mai cu seamă asu­pra minorităţii ungureşti rezultate fericite. Stăruind în atitudinea sa până acum categoric protivnică a­­cestei misiuni esenţiale, presa ma­ghiară boicotează de fapt tocmai interesele şi nevoile pe care ar fi logic să le susţină şi să le promo­veze. Şi faptul este în adevăr cel pu­rţin ciudat. V. I. Paul Sterian

Next