Cuventul, mai 1931 (Anul 7, nr. 2163-2193)

1931-05-01 / nr. 2163

AVUl Al VIMea.­No.­­163, REDACŢIA Şl ADMINISTRAŢIA Bucureşti, Str. Const. Miile (Sărindar), 14 Etajul III. n rr tva/im / 378/10 REDACŢI.4­1­ULUI ON­U 37a/9 ADMINISTRAŢIA Fondator TITUS ENACOVICI Director NAE IONESCU ________ ANUNCIURILE Jl PUBLICAŢIILe ADMINISTRAŢIA „CUVÂNTULUI“ şl prin toate agenţiile de publicitate SE PRIMESC LA Politica culturii şi noul renim Institutul Social Român şi-a strâns întrun impunător volum, parte din conferinţele şi comunică­rile, despre teoria şi politica cul­turii, ce s’au ţinut sub egida lui, în­tre Noembrie 1927 şi Iunie 1928. Al şaptelea în rândul ciclurilor de pre­legeri cu caracter public din prele­gerile de aşa de mare prestigiu şi de aşa de răsunător ecou, ale I. S. R. — «Politica Culturii» — repre­zintă ca unitate tipografică, al 4-lea codice collectarea, după celelalte 3, tratând despre «Noua Constituţie a României», «Doctrinele partidelor politice» şi «Politica externă a Ro­­mâniei», însuşi acest amănunt şi-ar putea să indice, de la început, în ce măsură se face simţită această po­litică culturală, despre care atâta se vorbeşte şi din care foarte pu­ţin se realizează , într adevăr lipsei de fonduri şi de solicitudine a Sta­tului, se datoreşte că celelalte cicluri de egală valoare şi reprezentând sub raportul competenţei conferen­ţiarilor şi a informaţiei, momente de înaltă afirmare culturală, n’au văzut încă lumina zilei. Tipăritura de acum, a Institutu­lui Social Român, îmbracă un pro­nunţat aer de oportunitate şi e cu atât mai bine că la importanţa-i in­trinsecă adaogă şi pe aceea de ti­păritură venită la timp, înţelegem, de aceea, cu atât mai mult şi aplau­dăm chiar cele trei citate sub cari se deschide opera aceasta colecti­vă, masivă ca înfăţişare şi erudi­ţie, strălucitoare ca expunere. Su­­t trei citate din proclamaţiile, — ter­menul nu e chiar aşa de impropriu — culturale ale Voevodului Cultu­rii, între cari îmbie şi reţine, cu deosebire, acel epigraf de nou tem­plu şi noi zei: «Voiu fi un Brânco­­vean al culturii româneşti», rostit la 15 August, anul trecut, la deschi­derea cursurilor Universităţii Po­pulare N. Iorga din Vălenii de Munte. In­formaţiuni laginare, din cari se lămureşte caracterul de oportu­nitate ce spuneam că exprimă apa­riţia în volum a ciclului «Politica Culturii», realizat de Institutul So­cial Român. Este ceea ce voiu exem­plifica, cu chiar aceste pagini, lă­sând altora grija să epilogheze în marginea atâtor contribuţiuni di­verse, venind dela fruntaşi ai cuge­tării politice şi ştiinţifice, din ţară, iar cetitorilor şi amatorilor de in­formaţie şi cercetare temeinică, pe aceia de a se adresa direct la sursă, întâmplarea face ca în momentul de faţă să stea în fruntea trebilor obşteşti, nu numai cărturarul N. Iorga, pentru activitatea şi merite­le căruia epitete şi-au tocit de mult sensurile, dar şi militantul culturii, înţeleasă ca forţă creatoa­re şi activă, ca duh sacru şi ca ri­­sipire de suflet, aşa cui­ însuşi a practicat-o şi a teoretizat-o în de­cursul unei vieţi întregi. Volumul de faţă al Institutului Social Ro­mân se şi deschide cu conferinţa inaugurală a d-lui N. Iorga despre «Politica culturii», în cari atâtea din cele spuse sunt mai actuale ca oricând. S-a întâmplat, după războiu, cu câteva noţiuni sau simple costume de cota­ion, un fenomen foarte frecvent epocilor tulburi sau numai în proces de aşezare. O repeţire pâ­nă la saţietate, o ridicare de steag unic pe toate barăcile închipuind baricade, o emulaţie şi o poartă în­tre cine va întrebuinţa mai mult şi mai deochiat termenul, ridicat la rang de talisman şi devalorizat prin chiar această uzură fără de mar­gini. Apusul a cunoscut furia mis­tică şi mai ales a prolificării mis­treismelor, împotriva cărora se în­scria între alţii, şi Jacques Mari­­tain. La noi, favoarea aceasta a cu­­noscut-o «cultura» şi «politica cul­turală». Iată pentru ce conferinţa in­augurală a d-lui N. Iorga şi cu ca­re se deschide ultimul codice col­lectarea al I. S. R. notează dintru în­ceput, acest exces de zel, platonic, din care partidele politice îşi făcu­seră o platformă, şi stabileşte apro­pierea cu cealaltă eroare, a culturii naţionale în şcoală. Identitatea este într’adevăr plastică, în amândouă cazurile aceleaşi preferinţi acordate locurilor comune, frazelor goale de substanţă şi o anumită beţie, cam pe gratis, cam cu apă chioară, dacă ne e îngăduit a spune. Se făcea şi se face cultură, în aceşti zece ani de după războiu, cam cum s’a făcut, şi încă se mai continuă pe ici pe colo educaţia naţională în şcoli.Mai mult chiar, întâlnirea dintre aces­te două fantoşe a dat un hibrid de o violenţă egală cu violenţa compo­nentelor. Numai aşa se explică suc­cesul şi rentabilitatea unor organe aşa zicând de orientare obştească, lă moara de vânt a cărora s’a abă­tut şi contra alizeul politicei cultu­rale pe lângă alizeul idealului naţio­nal şi monopolului lui. Cetitorul a­­vizat ştie la ce facem aluzie. Numai aşa se explică acea spontanee faună şi floră a Ateneelor Populare, prin cari rareori s’au rătăcit şi bune vo­­inţi fructuoase. Majoritatea lor a­­mintea scena aceia delicioasă din romanul lui Al. Cazaban, unde, pe vremea cercurilor culturale haretis­­te, un învăţător, fiu de cârciumar, perora împotriva alcoolului şi gra­velor lui urmări, în faţa colegilor şi colegelor, veniţi, în pantofi de lac, să danseze şi să petreacă, îm­potriva acestor forme goale ca şi împotriva concepţiei de pe A vremea d-lui dr. C. Angelescu care înţele­gea distribuirea culturii la sate în genul «distribuitorilor automaţi de cultură» — după plastica expresie a d-lui N. Iorga se ridica atunci preşedintele de astăzi al consiliului şi actual ministru al şcolilor: «Nu se începe de la minister cu cultura şi dacă e vorba s’o începi dela mi­nister, s’o începi dând şcolii alt sens decât al unei învăţături exterioare de lucruri care copleşesc şi distrug orice fel de individualitate». Adân­cirea în realităţile noastre sufle­teşti şi însufleţirea celor care le predică — iată în două puncte li­nia politicei culturale, cum o vedea şi desigur o vede preşedintele nou­lui regim. Or, pentru înfăptuirea acestui stat cultural, la iniţiarea căruia s’au dat atâtea lupte şi despre care vor­beşte pe îndelete d. D. Gusti pre­şedintele I. S. R. i se cere acea protecţie de stat, pe care actualul preşedinte al consiliului o poate pu­ne în practică şi pentru care a cu­vântat în atâtea rânduri Voevodul Culturii. Substituirea imperativelor politice cu cele culturale — iată ce va constitui titlul de glorie al unui regim, care şi in ordinea adminis­trativă şi în cea economică a debu­tat atât de ispititor. Perpessicius * Jale mare la ministerul instruc­ţiuni. Domnul Iorga a vizitat biu­­rourile şi a constatat, cu surprin­dere, că fetele (mari sau mici) şi cucoanele (văduve ori măritate), su­puse la tot felul de curbe de sacri­ficiu, n’au fost cu totu’îngenun­­chiate, de vreme ce-şi strâng curbe­le în mătase; părul capului lor sea­mănă cu mătasea porumbului; faţa lu­i portocalie; buzele roşii, măr­gean. Atunci, probabil spre a evita vreo confuzie între instituţia pe care o conduce şi alte instituţii, domnul ministru al instrucţiunii a dat or­din ca nici o funcţionară să nu mai vină la minister îmbrăcată în mă­tase şi încondeiată ca ouăle roşii. Un confrate anunţa chiar că por­tarul ministerului a primit or­din să controleze pe funcţionare, la intrarea în minister şi să dea a­­fără pe toate cele fardate şi cu fuste de mătase. La gândul că badea Mărin de la Poartă are s’o apuce cu stânga de bărbie, să-i scuipe ’n obraz şi să-l şteargă apoi cu mâneca, de dimie, a băibăracului, ca să vadă de con­ţine, sau nu, iarbă, o fată mare a leşinat. S’a putut observa, cu acest prilej că dessous-urile duduii, ca­re era strânsă într’o superbă rochi­ţă de mătase, se prezentau cât se poate de prost, sub toate raporturi­le. Faptul a determinat pe un domn director din minister să facă o foar­te interesantă propunere în ches­tia arzătoare de la ordinea zilei. Găndindu-se la efectele, fericite, ale unei încercări de sublimare a nevoii , devenite curată boală — de a se lucra pe faţă cu tot felul de pomezi, died­orul a chemat, în ca­binetul său, Pe toate frumoasele-i subalterne şi le-a făcut următoarea propunere: fetelor! ce aţi zice dacă grija voastră de a fi încântătoare s’ar îndrepta, pentru un timp, spre treburile din lăuntru. Ce-aţi zice, de pildă, dacă v-aţi confecţiona, din mătase, numai lin­­geria intimă şi rochiile vi le-aţi face din cretannă ? Şi ce-aţi spune dacă în loc de a vă pierde vremea cu faţa, aţi da toată atenţia trupului, care nu se vede în birou. Dacă l-aţi păstra în cea mai desăvârşită cură­ţenie, ungăndu-l, vopsindu-l chiar, după plac !­­ Propunerea n’a prins. Fetele au obiectat: da, da, dar, fără buze roşii nu te mai pupă nici dracu'l Uitau însă că în minister, nu se pupă, ci se lucrează (hârtii). Ger« Dela guvern la parlament Parlamentul a fost convocat pen-i­magine a unei cinstite gospodării, I f&pt lucrul acesta constituia mai (nU.ri' itaftU f aC6S-a ° -m,Ult­ipli I aceia a tra«sfonnărei lor în per- mult o jicnire adusă parlamentului msemnatate. In primul rând rasă soane particulare, cu obligaţia de actual de d. Maniu care îşi încă­­constitue răspunsul categoric al a da .socoteam aas«a..i«s. adm­. ’vioi» ce«tat«uj .. ai»*«,­guvernului împotriva campaniilor de presă duse din Bucureşti şi din Clujul d-lui Iuliu Maniu, în parte împotriva regimului cel nou al ţa­rei. Departe de a se feri, dar, să apa­ră în fața reprezentanților mai mult sau mai puțin ai tărei, guver­nul a ținut să ia contact cu ei cu un ceas mai de­vreme. Lucrul aces­ta, de altfel nu era nici prin consti­tuție obligatoriu și nici prin vreo uzanță. Guvernul însă nu are nici un mo­tiv să evite o atare întâlnire. Opi­nia publică se află fără discuţie a­­lături de el. Şi este, faptul acesta, atât de notoriu în­cât nici un par­tid politic nu poate refuza, pe faţă încrederea lui faţă de un guvern care a ştiut să surprindă, calde, culcuşurile lor sufleteşti, toate do­rinţele noastre de nouă orientare; este drept, însă, că tocmai din acea­­stă pricină exista şi o surdă, o sub­terană, acţiune de sabotare a lui la partidele politice. Liberalii vechi o manifestă mai puţin, şi este expli­cabil. Situaţia lor de partid este mult prea grea pentru a încerca o opoziţie francă faţă de un guvern pe a căruia bună voinţă trebue să conteze pentru a-şi putea reface o parte din starea lor civilă de par­­tid. Naţionalii d-lui Iuliu Maniu, fie ei ţărănişti unii, nu se pot însă împăca cu situaţia actuală. O sea­mă de profitori ai bunului public, sub forma de torenfiale diurne, şi de eflorescente comisii, jetoane de prezenţă, salarii, contracte specia­le, etc., se deprinseseră atât de bi­ne să privească ţara drept o moşie a lor şi a familiei lor, fraţi, nepoţi, veri, cumnaţi etc., în­cât simpla­­­ N. David­escu iistrate, echivale­ază cu un atac la deprinderi devenite repede şi ex­plicabil organice. Şi se revoltă ca atare, în ei, cea de a doua a lor proprie fire. Aceasta însă este ceea ce s’ar chema imagina de partid a acestor inşi. I­ămâne de văzut dacă această imagine, care nu trebue neapărat să coincidă cu cea parlamentară, va prevala în întâlnirea dintre gu­vern şi parlamentul de azi. Parla­mentul, drept este, aparţine, prin obârşie, ca şi prin anume demisii aflate în casa de fier a d-lui Vaida- Voevod, partidului național-țără­­nesc; în fapt însă parlamentul a­­parține ţărei. El este deci suscepti­bil să se poată despărţi de direcţia oamenilor care l-au condus până a­­cum pentru ca, prinzând pulsul o­­piniei publice, să se îndrepte pe o cale nouă. Dacă are în el viabilita­tea necesară, lucrul are toate şan­sele să se realizeze. In definitiv parlamentul acesta a putut inova odată în sensul de mai sus, atunci când împrejurări politice de opinie publică au făcut cu neputinţă ca şeful nominal al partidului şi d. Vaida-Voevod, să mai rămână în capul guvernului. Principial, ne aflăm pe aceiaşi linie, cu un pas înainte. Căci nu se poate adm­ite nici ca ideia de partid să prevaleze atât de mult în­cât să ducă la gesturi ca acela care îngăduia d-lui Iuliu Maeniu, crezându-se tare pe spriji­nul parlamentului actual, să tae, cu aerul de supra-arbitru, din lista ministerială, numele unor miniș­tri numai pentru că, personal, a­­șa găsise domnia sa cu cale. De­tabilă, atitudini neconforme cu re­alitatea situaţiei sale politice, şi cu aceia a prietenilor săi personali. Se poate, astfel, ca parlamentul să aibă oare­care idiosincrasii în actualul guvern: unele de ordin politic, altele de ordin moral, justi­ficate sau nu. Ele însă nu trebue să influenţeze nici într’un fel dreapta lui judecată. Guvernul d-lui N. Iorga, în totalitatea lui, consti­tuie un bloc organic, şi acest bloc are tot sprjinul opiniei noastre pu­blice. Indiosincrasiile acestea se do­vedesc astfel, în raport cu sentimen­tul unanim al ţărei, a forma latura caducă, nu a guvernului, ci a par­lamentului. Pentru aceasta, fireşte, există deocamdată scuza trecutului încă proaspăt, şi a acţiunilor sub­terane ale unora din conducătorii de până ori, şi încă şi azi, ai naţio­­nal-ţărănismului parlamentar şi extraparlamentar. A trăi însă în­semnează, politiceşte, exprimarea capacităţei tale de adaptare la îm­prejurări. Un corp cu viaţă ştie să găsească drumul real şi să­nătos pe care are de mers. Sin­gure organizmele sortite pieirei pierd sinful orientărei până la a nu mai şti nici unde se află. Or, parlamentul actual are dato­ria să simtă pulsul real al opinie­i publice, şi să se adapteze lui. Este singura cale de a-şi exprima carac­terul lui de reprezentant autentic al ţărei, şi de a dovedi că, pe de­a­­supra micilor preocupări de partid ale conducătorilor respectivi, există în aleșii unei națiunie, în totalitate, simțământul viu al intereselor per­manente ale statului. P­r­a­g­a colecţii la Muzeul Naţional, Praga nu este un oraş nou; începuturile se pierd în preistorie cu­­vechi ci­­vilizaţii suprapuse. Aşteaptă la o răspântie d­e drumuri importante, înconjurată de şapte coline despi­cate în două de Ultava. Praga a servit ca loc de popas sigur hoar­delor nomade în trecere spre apu­sul Europei. Primii locuitori cuno­scuţi în regiunile ocupate de Ceho­slovacia actuală, au fost Delfii. Pe­ste aceştia au­­venit Slavii sub con­ţişarea şi frumuseţile oraşului ceh,­­ ducerea unui oarecare Ceeh, care, ilustru şi teatral, învăluit în aspec­tul majestuos al cartierului Hrad­­eanu, împodobit cu multă grijă şi seninătate. După urmele descoperite de în­văţaţii mai noui în împrejurimile oraşului şi păstrate azi în bogate 1) Jacques Guenne, «Prague viile d’art» Paris 1930. după legendă, le împrumută nume­le său. O mulţime de tradiţii şi le­gende măresc şi întreţin voit con­fuzia asupra începuturilor poporu­lui Cehoslovac. Cu sec. VI, VII, istoria lor se lu­minează, mai ales de când se for­mează prima dinastie naţională a Promislizilor, cu principi şi duci care-şi întind continuu teritoriile. 3** Jacques Guenne, pasionatul pele­rin al Franţei, care a văzut în E­­gipt, piramidele; la Atena, Acropo­­lea; la Napoli, Vezuviul; la Roma, Coliseul; la Veneţia, piaţa San Mar­co; a vizitat şi Praga, cu cerul găl­­buiut şi soare livid în mijlocul ză­pezilor imaculate şi a descris-o mi­nuţios şi artistic într’o tipăritură cum noi nu avem.­­) Ca altădată Chateaubriand pe drumurile Indiei pline de soare, Guienne a rămas fermecat de însă­ ca ţăranii noştri câmpurile de mun­că. Libuşa, fiica înţeleptului Krok, d­e o rară frumuseţe şi înzestrată cu darul profeţiei, este prima prin­cipesă a Boemiei, ea prezice o Pra­ga mare a cărei glorie se va ridica până la stele, se căsătoreşte cu ţă­ranul Premysl, şi devine întemeie­toarea dinastiei. Ceva mai târziu, Carol V, (1350) pe care Cehii-l socotesc părintele patriei, care luase contact cu civi­lizaţia franceză şi cu înflorirea ar­tistică de la Avignon, din sec. XIV, a ridicat pe locul­­vechilor aşezări o adevărată cetate. Era în timpu­rile fericite ale Evului mediu, abia scăpat de barbarie, d­ar complet lip­sit de neliniştile moderne. Carol IV-lea a înălţat un oraş de aur, cu biserici frumoase în stil gotic, ale căror turnuri se pierd în ceaţă, vrând par’că să atingă cerul, cu e­­dificii publice şi cu monumente mă­reţe, după imaginea sufletului său de împărat mare şi puternic. Rând pe rând la Prnaga au venit apoi ar­tişti italieni, francezi, germani, etc. ca într’un centru unde se întâlneau aspiraţiile slave cu tradiţiile latine şi se ciocneau­­virtuţile germanice cu sufletul slav, religios şi mistic. întreaga istorie a Boemiei ilus­trează lupta cehilor contra cons­trângerii germanice, cu martiri pentru eroism şi pentru libertate. Ei menţin suveranitatea limbii ce­he, ameninţată de cultura germană şi scot la lumină ideea de patrie. Sacrificiul lor măreşte indignarea poporului şi determină revolte cari aduc pierderea libertăţilor politi­­ce l aservirea sub Habsburg­ şi o nouă orientare în viaţa artistică a oraşului. Stilul renaşterei italiene pătrunde în oraşul gotic invadat de germani, cu colonade uşoare şi ele­gante, cu arcadele în ogivă şi bo­gate decoraţiuni, încurajat în deo­sebi de Rudolf II. In sec. XVII-lea, Contra-reforma, prin influenţa iezuiţilor, desvoltă barocul şi dă arhitecturii un avânt incomparabil, înăbuşind reforma. (Citiţi continuarea în pag. II-a) ANCHETE POLITICE IN ACORD,FANTOMA! liberalii ducişti răspândesc zvonuri false­ ­ Amicii d-lui Duca Echipa volantă a d-lui I. G. Duca se ocupă în prezent cu îmbărbăta­rea cadrelor cari au început să-şi dea seamă că opoziţia va fi de lun­gă durată pentru partidul liberal. In acest scop răspândesc cele mai optimiste ştiri despre situaţia par­tidului şi de raporturile lui cu gu­vernul. Acordul cu guvernul Liberalii ducişti sunt mulţumiţi că d. N. Titulescu n-a reuşit să constitue guvernul. Reuşita lui, d. Duca a considerat-o din primul mo­ment ca periculoasă existenţei par­tidului său în formaţiunea de a­­cum. Concursul pe care l-a dat mi­nistrului de la Londra să-şi înde­plinească mandatul, a fost numai formal. De fapt d-sa a făcut totul şi a dorit ca d. Titulescu să fiu reu­şească să formeze ministerul de u­­niune. Liberalii sunt în mod sincer încântaţi că preşedinte de consiliu este d. N. Iorga, fiindcă speră să poată face un acord electoral cu d-sa spre a se salva. In goană după acest acord, ami­cii intimi ai d-lui Duca au făcut toate platitudinile faţă de guvern şi i-au acordat tot concursul lor de­­zinteresat! Fără această combina­tiune electorală, partidul va ieşi în­­frânt din alegerile generale. In afară de aceasta, direcţiunea partidului îi este frică de un exod al partizanilor care nu mai pot re­zista în opoziţie. Avonuri false Unele ziare binevoitoare faţă de liberalii ducişti, spre a îmbărbăta cadrele lui din provincie, au şi a­­nunţat că acordul dintre acest par­tid şi guvern este realizat. Faptul este absolut de domeniul fanteziei. Guvernul n’a încheiat până în prezent nici un pact elec­toral şi nici nu s’au dus tratative în acest sens de persoane autori­zate. Adevărul este că membrii impor­tanţi ai partidului liberal, au de­clarat unor miniştri că s’ar strădui «să-l convingă» pe d. Duca să pună «la dispoziţia» cabinetului d-lui Iorga, cadrele partidului, cerând în schimb un anumit număr de locuri în parlament şi lăsând deschisă o portiţă pentru o viitoare colaborare după alegeri. Oferta n’a fost până în prezent luată în discuţiune, însă este mai mult ca sigur că guvernul Iorga nu va încheia nici un pact electo­ral cu liberalii. Aceasta este situa­ţia. Rest­d, ce se spune şi se scrie, poate fi considerat drept intrigi menite să servească sau pe liberali sau pe naţional-ţărănişti. T. B. G. DUCA VINERI I MAI 1931 K­ürten îţ ce­re din cauza descompunerei mora­lei vechi. Deci se cere o încordare a forţe-, lor morale creatoare a lumei sănă­toase pentru restabilirea în popoare a sentimentului de respect faţă de valorile morale vechi, cari fiind valori adevărate, sunt în acelaş timp într’un fel oarecare şi legi an­­tologice. 1 . Lumea trebuie să se reîntoarcă inevitabil la ele, dacă vrea să tră­iască. Cazurile de sălbătăcie complectă de mai sus, nu pot însă fi evitate pe cale de pedepse, deşi şi aceste din urmă sunt necesare, ci numai pe cale de renaştere spirituală a ome­­nirei. Recunoştem că drumul este lung şi greu, iar scopul final nu poate fi realizat într’un timp scurt. Vampirul din Düsseldorf a fost judecat şi condamnat la moarte de 9 ori. Cartea cu juraţi, în cele câteva zile de judecată, a asistat la un ta­blou excepţional. Criminalul-mon­­stru a mărturisit că îi place să u­­cidă. Săvârşea omoruri, fiind îm­pins de un imperativ intern, care a devenit la dânsul aproape instinct. Cu alte cuvinte, starea normală morală a acestui om este inversă unei stări normale omeneşti. Cri­mele mereu i se cereau* de natura lui. Tocmai prin aceasta se explică o capacitate rară de invenţiune a mo­durilor de realizare a intenţiunilor lui criminale în dependenţă de îm­prejurări, îndârjirea şi dispariţia reuşită după fiecare crimă. Kürten nu este un fapt banal în lumea criminală. Nu putem trece peste acest feno­men cu inimă uşoară, cu convinge­rea că el nu este decât o anomalie, întrucât atare anomalii, în timpul postbelic, se repetă c­ui des. In timpul ultimului deceniu am mai văzut ,vreo câteva exemple, cari ies din cadrul crimelor de rând şi aruncă o lumină urâtă asupra stării actuale a civilizaţiei noastre. Aşa, de exemplu, la Moscova, în 1922 (sau 1923), s’a descoperit întâm­plător următoarea crimă monstru­oasă: Un birjar omora pe pasagerii lui şi cu ajutorul fiului său, ascun­dea cadavrele într’o pivniţă. Când numărul ucişilor a atins cifra de 21, fiul nu a mai putut răbda şi l-a pre­dat pe tat-său autorităţilor poliţie­neşti.­­ In Germania, în 1924, un individ, sărac dealtfel făcea cunoştinţă cu fel de fel d­­ oameni, îi invita la sine acasă şi îi ucidea. Din carnea jert­felor îşi făcea mâncare, iar din pie­lea lor, bretele. Chiar în timpul de faţă în Bra­zilia 200 de soldaţi caută să-l prin­dă pe un oarecare Virg­inia Fe­­reira di Silva, care, din sete de sânge, a ucis 10 lucrători, şapte soldaţi, un, medic, o femeie, etc. Apoi, în Ungaria, vr’o doi ani în urmă au fost prinşi şi judecaţi ţi­ganii canibali. Aproape pretutindeni s’a desvol­­tat meseria vânzătorilor de carne vie. In acest scop, peste întreaga Europa s-a întins o reţea interna­ţională de organizaţii ale vânzăto­rilor de femei prin încântarea şi înşelarea victimelor tinere, lipsite de experienţă. Nu de mult, la Chi­şinău, a dispărut o fată tânără şi fratele ei ajungând la penibila con­statare că ea este o­­victimă a vân­zătorilor de carne­­vie, s’a sinucis. La faptele de mai sus trebuie să adăogăm şi uciderile politice, mai ales teroarea roşie. In Crimeia, după căderea guver­nelor albe şi întronarea bolşevis­mului, a sosit cunoscutul Béla Kun care şi-a manifestat o sete de sânge nemaipomenită. Toate aceste fenomene au ceva comun. Toate mărturisesc că avem dea face cu un fapt sociologic, ca­racteristic pentru timpul nostru. Dar asta era rânduială ? Or vrea păr. Gheorghe de la Broşteni să re­venim la o astfel de rânduială . A­ ferim, atunci! O să-l văz stăruind să dea hirotoniile şi peste apa Ar­geşului. Cam aşa cum spune legen­da c’a dat-o Vlădiva dela Di­­mă­garului cu care cei doi îşi aduse­seră până la Dunăre dăsagile cu merinde şi daruri. Sau poate rânduiala asta a unui părinte referent administrativ are cumva altă înfăţişare? Să nu fie oare hirotoniţi tinerii aceştia mai mult aşa ca să scape de săcăielile celor de la miliţie cu recrutarea? Şi atunci felul acesta de sustragere de la datorie este tot rânduială ? Nu ştiam. Eu mă deprinsesem cu gân­dul că rănduiala este atunci când te supui legilor ţării. Chiar dacă vremea te apucă şi miliţia te prin­de nehirotonit, mergi şi-ţi faci da­toria, că nu-i deloc ruşine ca un teolog să-şi facă ucenicia şi acolo între ostaşi, unde cuvântul lui Dum­pentru epoca noastră de după răz-­ uezeu lipseşte mai mult chiar că Kr,:,-, \r n a nfl¥i-ânri ,-,-i -/i. „î, 11 o i ul re ne ii orocitri de lucratori incă­boiu. Vrând nevrând, războiul a răspândit o mentalitate falsă, că omul este o fiinţă, lipsită de spirit, nu este decât un mecanism compus din carne şi oase. Omul s’a «despi­­ritualizat». Civilizaţia noastră se prezintă în­tr’o stare de degradare. Căci orice civilizaţie poate fi judecată nu nu­mai în derivaţie de înfăptuirile in­­venţiunilor teehnice, ci şi din punct de vedere al stărei sufleteşti şi mo­rale. Trebuie să recunoaştem sincer, că am pierdut morala dinainte de războiu. Iar una nouă nu mai rasa A­ Boldul* Ca unul ce sunt «puţin deprins cu rănduiala» aş vrea să ştiu potrivit cărei răndueli şi căror legi se hi­rotonisesc pe la Episcopia Argeşu­lui «diaconi» sau preoţi «onorari» şi mai ales prin cele parohii de la ţară, cum este cazul de pildă al dia­conului Stănescu şi Iordan Nico­­lescu, sau mai ales cum este de Pil­dă cazul diaconilor Negoescu din Grebleşti şi Şerbănescu din Albeşti- Olt. Aceste hirotoniri de diaconi îmi aduc aminte de vremi uitate, când în fiecare sat brau zece două­zeci de preoţi şi diaconi hirotoniţi bieţii oameni care pe unde puteau şi ei scoate carte de preoţie, ca să scape de angajare şi robotă. Se do­bândiseră scutiri şi cum mai ales în vremea fanarioţilor birul se lua cu vreme şi fără vreme, bietul om dacă ştia şi el sloveni ce şi ce, da fuga la Dii şi cu c­eva gălbenaşi ve­nia gata popa’, puţi pe mâna neopăgănilor satani­­zanţi, de azi. Câţi nu sunt dintre noi care au făcut miliţia chiar şi războiul, care au intrat în cler, des­­brăcând haina de sublocotenent ba chiar şi de căpitan ! Rânduiala însă pentru părintele referent este să înlesnească bie­ţilor oameni ce au oroare de cazar­­mă intrarea în cler hirotonindu-se aşa diacon sau preot «onorar», cum fac sau cum făceau altă dată cei cari intrau în călugărie numai şi numai să scape de miliţia ce-i adu­na cu arcanul. Pentru rânduieli ar trebui să se pună niţică rânduială şi adminis­traţia ce se face la Argeş. Prea Pu­ţin mă încălzeşte pe mine rănduia­la straturilor de zarzavat, a stupi­lor cu albine, — rănduiala cu care se preschimbă toate produsele gos­podăreşti în bani —şi rânduiala cu care apoi se capitalizează, sau se transformă în acareturi. Aş vrea să fie acolo altfel de rânduială. Preot Dom, N. I. S In pag. IV-ai Consfătuirile național-țârâniste atitudinea majorităţilor faţă de noul guvern Parlamentul va da concurs guvernului Iorga

Next