Cuventul, mai 1931 (Anul 7, nr. 2163-2193)
1931-05-01 / nr. 2163
AVUl Al VIMea.No.163, REDACŢIA Şl ADMINISTRAŢIA Bucureşti, Str. Const. Miile (Sărindar), 14 Etajul III. n rr tva/im / 378/10 REDACŢI.41ULUI ONU 37a/9 ADMINISTRAŢIA Fondator TITUS ENACOVICI Director NAE IONESCU ________ ANUNCIURILE Jl PUBLICAŢIILe ADMINISTRAŢIA „CUVÂNTULUI“ şl prin toate agenţiile de publicitate SE PRIMESC LA Politica culturii şi noul renim Institutul Social Român şi-a strâns întrun impunător volum, parte din conferinţele şi comunicările, despre teoria şi politica culturii, ce s’au ţinut sub egida lui, între Noembrie 1927 şi Iunie 1928. Al şaptelea în rândul ciclurilor de prelegeri cu caracter public din prelegerile de aşa de mare prestigiu şi de aşa de răsunător ecou, ale I. S. R. — «Politica Culturii» — reprezintă ca unitate tipografică, al 4-lea codice collectarea, după celelalte 3, tratând despre «Noua Constituţie a României», «Doctrinele partidelor politice» şi «Politica externă a României», însuşi acest amănunt şi-ar putea să indice, de la început, în ce măsură se face simţită această politică culturală, despre care atâta se vorbeşte şi din care foarte puţin se realizează , într adevăr lipsei de fonduri şi de solicitudine a Statului, se datoreşte că celelalte cicluri de egală valoare şi reprezentând sub raportul competenţei conferenţiarilor şi a informaţiei, momente de înaltă afirmare culturală, n’au văzut încă lumina zilei. Tipăritura de acum, a Institutului Social Român, îmbracă un pronunţat aer de oportunitate şi e cu atât mai bine că la importanţa-i intrinsecă adaogă şi pe aceea de tipăritură venită la timp, înţelegem, de aceea, cu atât mai mult şi aplaudăm chiar cele trei citate sub cari se deschide opera aceasta colectivă, masivă ca înfăţişare şi erudiţie, strălucitoare ca expunere. Sut trei citate din proclamaţiile, — termenul nu e chiar aşa de impropriu — culturale ale Voevodului Culturii, între cari îmbie şi reţine, cu deosebire, acel epigraf de nou templu şi noi zei: «Voiu fi un Brâncovean al culturii româneşti», rostit la 15 August, anul trecut, la deschiderea cursurilor Universităţii Populare N. Iorga din Vălenii de Munte. Informaţiuni laginare, din cari se lămureşte caracterul de oportunitate ce spuneam că exprimă apariţia în volum a ciclului «Politica Culturii», realizat de Institutul Social Român. Este ceea ce voiu exemplifica, cu chiar aceste pagini, lăsând altora grija să epilogheze în marginea atâtor contribuţiuni diverse, venind dela fruntaşi ai cugetării politice şi ştiinţifice, din ţară, iar cetitorilor şi amatorilor de informaţie şi cercetare temeinică, pe aceia de a se adresa direct la sursă, întâmplarea face ca în momentul de faţă să stea în fruntea trebilor obşteşti, nu numai cărturarul N. Iorga, pentru activitatea şi meritele căruia epitete şi-au tocit de mult sensurile, dar şi militantul culturii, înţeleasă ca forţă creatoare şi activă, ca duh sacru şi ca risipire de suflet, aşa cui însuşi a practicat-o şi a teoretizat-o în decursul unei vieţi întregi. Volumul de faţă al Institutului Social Român se şi deschide cu conferinţa inaugurală a d-lui N. Iorga despre «Politica culturii», în cari atâtea din cele spuse sunt mai actuale ca oricând. S-a întâmplat, după războiu, cu câteva noţiuni sau simple costume de cotaion, un fenomen foarte frecvent epocilor tulburi sau numai în proces de aşezare. O repeţire până la saţietate, o ridicare de steag unic pe toate barăcile închipuind baricade, o emulaţie şi o poartă între cine va întrebuinţa mai mult şi mai deochiat termenul, ridicat la rang de talisman şi devalorizat prin chiar această uzură fără de margini. Apusul a cunoscut furia mistică şi mai ales a prolificării mistreismelor, împotriva cărora se înscria între alţii, şi Jacques Maritain. La noi, favoarea aceasta a cunoscut-o «cultura» şi «politica culturală». Iată pentru ce conferinţa inaugurală a d-lui N. Iorga şi cu care se deschide ultimul codice collectarea al I. S. R. notează dintru început, acest exces de zel, platonic, din care partidele politice îşi făcuseră o platformă, şi stabileşte apropierea cu cealaltă eroare, a culturii naţionale în şcoală. Identitatea este într’adevăr plastică, în amândouă cazurile aceleaşi preferinţi acordate locurilor comune, frazelor goale de substanţă şi o anumită beţie, cam pe gratis, cam cu apă chioară, dacă ne e îngăduit a spune. Se făcea şi se face cultură, în aceşti zece ani de după războiu, cam cum s’a făcut, şi încă se mai continuă pe ici pe colo educaţia naţională în şcoli.Mai mult chiar, întâlnirea dintre aceste două fantoşe a dat un hibrid de o violenţă egală cu violenţa componentelor. Numai aşa se explică succesul şi rentabilitatea unor organe aşa zicând de orientare obştească, lă moara de vânt a cărora s’a abătut şi contra alizeul politicei culturale pe lângă alizeul idealului naţional şi monopolului lui. Cetitorul avizat ştie la ce facem aluzie. Numai aşa se explică acea spontanee faună şi floră a Ateneelor Populare, prin cari rareori s’au rătăcit şi bune voinţi fructuoase. Majoritatea lor amintea scena aceia delicioasă din romanul lui Al. Cazaban, unde, pe vremea cercurilor culturale haretiste, un învăţător, fiu de cârciumar, perora împotriva alcoolului şi gravelor lui urmări, în faţa colegilor şi colegelor, veniţi, în pantofi de lac, să danseze şi să petreacă, împotriva acestor forme goale ca şi împotriva concepţiei de pe A vremea d-lui dr. C. Angelescu care înţelegea distribuirea culturii la sate în genul «distribuitorilor automaţi de cultură» — după plastica expresie a d-lui N. Iorga se ridica atunci preşedintele de astăzi al consiliului şi actual ministru al şcolilor: «Nu se începe de la minister cu cultura şi dacă e vorba s’o începi dela minister, s’o începi dând şcolii alt sens decât al unei învăţături exterioare de lucruri care copleşesc şi distrug orice fel de individualitate». Adâncirea în realităţile noastre sufleteşti şi însufleţirea celor care le predică — iată în două puncte linia politicei culturale, cum o vedea şi desigur o vede preşedintele noului regim. Or, pentru înfăptuirea acestui stat cultural, la iniţiarea căruia s’au dat atâtea lupte şi despre care vorbeşte pe îndelete d. D. Gusti preşedintele I. S. R. i se cere acea protecţie de stat, pe care actualul preşedinte al consiliului o poate pune în practică şi pentru care a cuvântat în atâtea rânduri Voevodul Culturii. Substituirea imperativelor politice cu cele culturale — iată ce va constitui titlul de glorie al unui regim, care şi in ordinea administrativă şi în cea economică a debutat atât de ispititor. Perpessicius * Jale mare la ministerul instrucţiuni. Domnul Iorga a vizitat biurourile şi a constatat, cu surprindere, că fetele (mari sau mici) şi cucoanele (văduve ori măritate), supuse la tot felul de curbe de sacrificiu, n’au fost cu totu’îngenunchiate, de vreme ce-şi strâng curbele în mătase; părul capului lor seamănă cu mătasea porumbului; faţa lui portocalie; buzele roşii, mărgean. Atunci, probabil spre a evita vreo confuzie între instituţia pe care o conduce şi alte instituţii, domnul ministru al instrucţiunii a dat ordin ca nici o funcţionară să nu mai vină la minister îmbrăcată în mătase şi încondeiată ca ouăle roşii. Un confrate anunţa chiar că portarul ministerului a primit ordin să controleze pe funcţionare, la intrarea în minister şi să dea afără pe toate cele fardate şi cu fuste de mătase. La gândul că badea Mărin de la Poartă are s’o apuce cu stânga de bărbie, să-i scuipe ’n obraz şi să-l şteargă apoi cu mâneca, de dimie, a băibăracului, ca să vadă de conţine, sau nu, iarbă, o fată mare a leşinat. S’a putut observa, cu acest prilej că dessous-urile duduii, care era strânsă într’o superbă rochiţă de mătase, se prezentau cât se poate de prost, sub toate raporturile. Faptul a determinat pe un domn director din minister să facă o foarte interesantă propunere în chestia arzătoare de la ordinea zilei. Găndindu-se la efectele, fericite, ale unei încercări de sublimare a nevoii , devenite curată boală — de a se lucra pe faţă cu tot felul de pomezi, diedorul a chemat, în cabinetul său, Pe toate frumoasele-i subalterne şi le-a făcut următoarea propunere: fetelor! ce aţi zice dacă grija voastră de a fi încântătoare s’ar îndrepta, pentru un timp, spre treburile din lăuntru. Ce-aţi zice, de pildă, dacă v-aţi confecţiona, din mătase, numai lingeria intimă şi rochiile vi le-aţi face din cretannă ? Şi ce-aţi spune dacă în loc de a vă pierde vremea cu faţa, aţi da toată atenţia trupului, care nu se vede în birou. Dacă l-aţi păstra în cea mai desăvârşită curăţenie, ungăndu-l, vopsindu-l chiar, după plac ! Propunerea n’a prins. Fetele au obiectat: da, da, dar, fără buze roşii nu te mai pupă nici dracu'l Uitau însă că în minister, nu se pupă, ci se lucrează (hârtii). Ger« Dela guvern la parlament Parlamentul a fost convocat pen-imagine a unei cinstite gospodării, I f&pt lucrul acesta constituia mai (nU.ri' itaftU f aC6S-a ° -m,Ultipli I aceia a tra«sfonnărei lor în per- mult o jicnire adusă parlamentului msemnatate. In primul rând rasă soane particulare, cu obligaţia de actual de d. Maniu care îşi încăconstitue răspunsul categoric al a da .socoteam aas«a..i«s. adm. ’vioi» ce«tat«uj .. ai»*«,guvernului împotriva campaniilor de presă duse din Bucureşti şi din Clujul d-lui Iuliu Maniu, în parte împotriva regimului cel nou al ţarei. Departe de a se feri, dar, să apară în fața reprezentanților mai mult sau mai puțin ai tărei, guvernul a ținut să ia contact cu ei cu un ceas mai devreme. Lucrul acesta, de altfel nu era nici prin constituție obligatoriu și nici prin vreo uzanță. Guvernul însă nu are nici un motiv să evite o atare întâlnire. Opinia publică se află fără discuţie alături de el. Şi este, faptul acesta, atât de notoriu încât nici un partid politic nu poate refuza, pe faţă încrederea lui faţă de un guvern care a ştiut să surprindă, calde, culcuşurile lor sufleteşti, toate dorinţele noastre de nouă orientare; este drept, însă, că tocmai din această pricină exista şi o surdă, o subterană, acţiune de sabotare a lui la partidele politice. Liberalii vechi o manifestă mai puţin, şi este explicabil. Situaţia lor de partid este mult prea grea pentru a încerca o opoziţie francă faţă de un guvern pe a căruia bună voinţă trebue să conteze pentru a-şi putea reface o parte din starea lor civilă de partid. Naţionalii d-lui Iuliu Maniu, fie ei ţărănişti unii, nu se pot însă împăca cu situaţia actuală. O seamă de profitori ai bunului public, sub forma de torenfiale diurne, şi de eflorescente comisii, jetoane de prezenţă, salarii, contracte speciale, etc., se deprinseseră atât de bine să privească ţara drept o moşie a lor şi a familiei lor, fraţi, nepoţi, veri, cumnaţi etc., încât simpla N. Davidescu iistrate, echivalează cu un atac la deprinderi devenite repede şi explicabil organice. Şi se revoltă ca atare, în ei, cea de a doua a lor proprie fire. Aceasta însă este ceea ce s’ar chema imagina de partid a acestor inşi. Iămâne de văzut dacă această imagine, care nu trebue neapărat să coincidă cu cea parlamentară, va prevala în întâlnirea dintre guvern şi parlamentul de azi. Parlamentul, drept este, aparţine, prin obârşie, ca şi prin anume demisii aflate în casa de fier a d-lui Vaida- Voevod, partidului național-țărănesc; în fapt însă parlamentul aparține ţărei. El este deci susceptibil să se poată despărţi de direcţia oamenilor care l-au condus până acum pentru ca, prinzând pulsul opiniei publice, să se îndrepte pe o cale nouă. Dacă are în el viabilitatea necesară, lucrul are toate şansele să se realizeze. In definitiv parlamentul acesta a putut inova odată în sensul de mai sus, atunci când împrejurări politice de opinie publică au făcut cu neputinţă ca şeful nominal al partidului şi d. Vaida-Voevod, să mai rămână în capul guvernului. Principial, ne aflăm pe aceiaşi linie, cu un pas înainte. Căci nu se poate admite nici ca ideia de partid să prevaleze atât de mult încât să ducă la gesturi ca acela care îngăduia d-lui Iuliu Maeniu, crezându-se tare pe sprijinul parlamentului actual, să tae, cu aerul de supra-arbitru, din lista ministerială, numele unor miniștri numai pentru că, personal, așa găsise domnia sa cu cale. Detabilă, atitudini neconforme cu realitatea situaţiei sale politice, şi cu aceia a prietenilor săi personali. Se poate, astfel, ca parlamentul să aibă oarecare idiosincrasii în actualul guvern: unele de ordin politic, altele de ordin moral, justificate sau nu. Ele însă nu trebue să influenţeze nici într’un fel dreapta lui judecată. Guvernul d-lui N. Iorga, în totalitatea lui, constituie un bloc organic, şi acest bloc are tot sprjinul opiniei noastre publice. Indiosincrasiile acestea se dovedesc astfel, în raport cu sentimentul unanim al ţărei, a forma latura caducă, nu a guvernului, ci a parlamentului. Pentru aceasta, fireşte, există deocamdată scuza trecutului încă proaspăt, şi a acţiunilor subterane ale unora din conducătorii de până ori, şi încă şi azi, ai naţional-ţărănismului parlamentar şi extraparlamentar. A trăi însă însemnează, politiceşte, exprimarea capacităţei tale de adaptare la împrejurări. Un corp cu viaţă ştie să găsească drumul real şi sănătos pe care are de mers. Singure organizmele sortite pieirei pierd sinful orientărei până la a nu mai şti nici unde se află. Or, parlamentul actual are datoria să simtă pulsul real al opiniei publice, şi să se adapteze lui. Este singura cale de a-şi exprima caracterul lui de reprezentant autentic al ţărei, şi de a dovedi că, pe deasupra micilor preocupări de partid ale conducătorilor respectivi, există în aleșii unei națiunie, în totalitate, simțământul viu al intereselor permanente ale statului. Praga colecţii la Muzeul Naţional, Praga nu este un oraş nou; începuturile se pierd în preistorie cuvechi civilizaţii suprapuse. Aşteaptă la o răspântie de drumuri importante, înconjurată de şapte coline despicate în două de Ultava. Praga a servit ca loc de popas sigur hoardelor nomade în trecere spre apusul Europei. Primii locuitori cunoscuţi în regiunile ocupate de Cehoslovacia actuală, au fost Delfii. Peste aceştia auvenit Slavii sub conţişarea şi frumuseţile oraşului ceh, ducerea unui oarecare Ceeh, care, ilustru şi teatral, învăluit în aspectul majestuos al cartierului Hradeanu, împodobit cu multă grijă şi seninătate. După urmele descoperite de învăţaţii mai noui în împrejurimile oraşului şi păstrate azi în bogate 1) Jacques Guenne, «Prague viile d’art» Paris 1930. după legendă, le împrumută numele său. O mulţime de tradiţii şi legende măresc şi întreţin voit confuzia asupra începuturilor poporului Cehoslovac. Cu sec. VI, VII, istoria lor se luminează, mai ales de când se formează prima dinastie naţională a Promislizilor, cu principi şi duci care-şi întind continuu teritoriile. 3** Jacques Guenne, pasionatul pelerin al Franţei, care a văzut în Egipt, piramidele; la Atena, Acropolea; la Napoli, Vezuviul; la Roma, Coliseul; la Veneţia, piaţa San Marco; a vizitat şi Praga, cu cerul gălbuiut şi soare livid în mijlocul zăpezilor imaculate şi a descris-o minuţios şi artistic într’o tipăritură cum noi nu avem.) Ca altădată Chateaubriand pe drumurile Indiei pline de soare, Guienne a rămas fermecat de însă ca ţăranii noştri câmpurile de muncă. Libuşa, fiica înţeleptului Krok, de o rară frumuseţe şi înzestrată cu darul profeţiei, este prima principesă a Boemiei, ea prezice o Praga mare a cărei glorie se va ridica până la stele, se căsătoreşte cu ţăranul Premysl, şi devine întemeietoarea dinastiei. Ceva mai târziu, Carol V, (1350) pe care Cehii-l socotesc părintele patriei, care luase contact cu civilizaţia franceză şi cu înflorirea artistică de la Avignon, din sec. XIV, a ridicat pe loculvechilor aşezări o adevărată cetate. Era în timpurile fericite ale Evului mediu, abia scăpat de barbarie, dar complet lipsit de neliniştile moderne. Carol IV-lea a înălţat un oraş de aur, cu biserici frumoase în stil gotic, ale căror turnuri se pierd în ceaţă, vrând par’că să atingă cerul, cu edificii publice şi cu monumente măreţe, după imaginea sufletului său de împărat mare şi puternic. Rând pe rând la Prnaga au venit apoi artişti italieni, francezi, germani, etc. ca într’un centru unde se întâlneau aspiraţiile slave cu tradiţiile latine şi se ciocneauvirtuţile germanice cu sufletul slav, religios şi mistic. întreaga istorie a Boemiei ilustrează lupta cehilor contra constrângerii germanice, cu martiri pentru eroism şi pentru libertate. Ei menţin suveranitatea limbii cehe, ameninţată de cultura germană şi scot la lumină ideea de patrie. Sacrificiul lor măreşte indignarea poporului şi determină revolte cari aduc pierderea libertăţilor politice l aservirea sub Habsburg şi o nouă orientare în viaţa artistică a oraşului. Stilul renaşterei italiene pătrunde în oraşul gotic invadat de germani, cu colonade uşoare şi elegante, cu arcadele în ogivă şi bogate decoraţiuni, încurajat în deosebi de Rudolf II. In sec. XVII-lea, Contra-reforma, prin influenţa iezuiţilor, desvoltă barocul şi dă arhitecturii un avânt incomparabil, înăbuşind reforma. (Citiţi continuarea în pag. II-a) ANCHETE POLITICE IN ACORD,FANTOMA! liberalii ducişti răspândesc zvonuri false Amicii d-lui Duca Echipa volantă a d-lui I. G. Duca se ocupă în prezent cu îmbărbătarea cadrelor cari au început să-şi dea seamă că opoziţia va fi de lungă durată pentru partidul liberal. In acest scop răspândesc cele mai optimiste ştiri despre situaţia partidului şi de raporturile lui cu guvernul. Acordul cu guvernul Liberalii ducişti sunt mulţumiţi că d. N. Titulescu n-a reuşit să constitue guvernul. Reuşita lui, d. Duca a considerat-o din primul moment ca periculoasă existenţei partidului său în formaţiunea de acum. Concursul pe care l-a dat ministrului de la Londra să-şi îndeplinească mandatul, a fost numai formal. De fapt d-sa a făcut totul şi a dorit ca d. Titulescu să fiu reuşească să formeze ministerul de uniune. Liberalii sunt în mod sincer încântaţi că preşedinte de consiliu este d. N. Iorga, fiindcă speră să poată face un acord electoral cu d-sa spre a se salva. In goană după acest acord, amicii intimi ai d-lui Duca au făcut toate platitudinile faţă de guvern şi i-au acordat tot concursul lor dezinteresat! Fără această combinatiune electorală, partidul va ieşi înfrânt din alegerile generale. In afară de aceasta, direcţiunea partidului îi este frică de un exod al partizanilor care nu mai pot rezista în opoziţie. Avonuri false Unele ziare binevoitoare faţă de liberalii ducişti, spre a îmbărbăta cadrele lui din provincie, au şi anunţat că acordul dintre acest partid şi guvern este realizat. Faptul este absolut de domeniul fanteziei. Guvernul n’a încheiat până în prezent nici un pact electoral şi nici nu s’au dus tratative în acest sens de persoane autorizate. Adevărul este că membrii importanţi ai partidului liberal, au declarat unor miniştri că s’ar strădui «să-l convingă» pe d. Duca să pună «la dispoziţia» cabinetului d-lui Iorga, cadrele partidului, cerând în schimb un anumit număr de locuri în parlament şi lăsând deschisă o portiţă pentru o viitoare colaborare după alegeri. Oferta n’a fost până în prezent luată în discuţiune, însă este mai mult ca sigur că guvernul Iorga nu va încheia nici un pact electoral cu liberalii. Aceasta este situaţia. Restd, ce se spune şi se scrie, poate fi considerat drept intrigi menite să servească sau pe liberali sau pe naţional-ţărănişti. T. B. G. DUCA VINERI I MAI 1931 Kürten îţ cere din cauza descompunerei moralei vechi. Deci se cere o încordare a forţe-, lor morale creatoare a lumei sănătoase pentru restabilirea în popoare a sentimentului de respect faţă de valorile morale vechi, cari fiind valori adevărate, sunt în acelaş timp într’un fel oarecare şi legi antologice. 1 . Lumea trebuie să se reîntoarcă inevitabil la ele, dacă vrea să trăiască. Cazurile de sălbătăcie complectă de mai sus, nu pot însă fi evitate pe cale de pedepse, deşi şi aceste din urmă sunt necesare, ci numai pe cale de renaştere spirituală a omenirei. Recunoştem că drumul este lung şi greu, iar scopul final nu poate fi realizat într’un timp scurt. Vampirul din Düsseldorf a fost judecat şi condamnat la moarte de 9 ori. Cartea cu juraţi, în cele câteva zile de judecată, a asistat la un tablou excepţional. Criminalul-monstru a mărturisit că îi place să ucidă. Săvârşea omoruri, fiind împins de un imperativ intern, care a devenit la dânsul aproape instinct. Cu alte cuvinte, starea normală morală a acestui om este inversă unei stări normale omeneşti. Crimele mereu i se cereau* de natura lui. Tocmai prin aceasta se explică o capacitate rară de invenţiune a modurilor de realizare a intenţiunilor lui criminale în dependenţă de împrejurări, îndârjirea şi dispariţia reuşită după fiecare crimă. Kürten nu este un fapt banal în lumea criminală. Nu putem trece peste acest fenomen cu inimă uşoară, cu convingerea că el nu este decât o anomalie, întrucât atare anomalii, în timpul postbelic, se repetă cui des. In timpul ultimului deceniu am mai văzut ,vreo câteva exemple, cari ies din cadrul crimelor de rând şi aruncă o lumină urâtă asupra stării actuale a civilizaţiei noastre. Aşa, de exemplu, la Moscova, în 1922 (sau 1923), s’a descoperit întâmplător următoarea crimă monstruoasă: Un birjar omora pe pasagerii lui şi cu ajutorul fiului său, ascundea cadavrele într’o pivniţă. Când numărul ucişilor a atins cifra de 21, fiul nu a mai putut răbda şi l-a predat pe tat-său autorităţilor poliţieneşti. In Germania, în 1924, un individ, sărac dealtfel făcea cunoştinţă cu fel de fel d oameni, îi invita la sine acasă şi îi ucidea. Din carnea jertfelor îşi făcea mâncare, iar din pielea lor, bretele. Chiar în timpul de faţă în Brazilia 200 de soldaţi caută să-l prindă pe un oarecare Virginia Fereira di Silva, care, din sete de sânge, a ucis 10 lucrători, şapte soldaţi, un, medic, o femeie, etc. Apoi, în Ungaria, vr’o doi ani în urmă au fost prinşi şi judecaţi ţiganii canibali. Aproape pretutindeni s’a desvoltat meseria vânzătorilor de carne vie. In acest scop, peste întreaga Europa s-a întins o reţea internaţională de organizaţii ale vânzătorilor de femei prin încântarea şi înşelarea victimelor tinere, lipsite de experienţă. Nu de mult, la Chişinău, a dispărut o fată tânără şi fratele ei ajungând la penibila constatare că ea este ovictimă a vânzătorilor de carnevie, s’a sinucis. La faptele de mai sus trebuie să adăogăm şi uciderile politice, mai ales teroarea roşie. In Crimeia, după căderea guvernelor albe şi întronarea bolşevismului, a sosit cunoscutul Béla Kun care şi-a manifestat o sete de sânge nemaipomenită. Toate aceste fenomene au ceva comun. Toate mărturisesc că avem dea face cu un fapt sociologic, caracteristic pentru timpul nostru. Dar asta era rânduială ? Or vrea păr. Gheorghe de la Broşteni să revenim la o astfel de rânduială . A ferim, atunci! O să-l văz stăruind să dea hirotoniile şi peste apa Argeşului. Cam aşa cum spune legenda c’a dat-o Vlădiva dela Dimăgarului cu care cei doi îşi aduseseră până la Dunăre dăsagile cu merinde şi daruri. Sau poate rânduiala asta a unui părinte referent administrativ are cumva altă înfăţişare? Să nu fie oare hirotoniţi tinerii aceştia mai mult aşa ca să scape de săcăielile celor de la miliţie cu recrutarea? Şi atunci felul acesta de sustragere de la datorie este tot rânduială ? Nu ştiam. Eu mă deprinsesem cu gândul că rănduiala este atunci când te supui legilor ţării. Chiar dacă vremea te apucă şi miliţia te prinde nehirotonit, mergi şi-ţi faci datoria, că nu-i deloc ruşine ca un teolog să-şi facă ucenicia şi acolo între ostaşi, unde cuvântul lui Dumpentru epoca noastră de după răz- uezeu lipseşte mai mult chiar că Kr,:,-, \r n a nfl¥i-ânri ,-,-i -/i. „î, 11 o i ul re ne ii orocitri de lucratori incăboiu. Vrând nevrând, războiul a răspândit o mentalitate falsă, că omul este o fiinţă, lipsită de spirit, nu este decât un mecanism compus din carne şi oase. Omul s’a «despiritualizat». Civilizaţia noastră se prezintă într’o stare de degradare. Căci orice civilizaţie poate fi judecată nu numai în derivaţie de înfăptuirile invenţiunilor teehnice, ci şi din punct de vedere al stărei sufleteşti şi morale. Trebuie să recunoaştem sincer, că am pierdut morala dinainte de războiu. Iar una nouă nu mai rasa A Boldul* Ca unul ce sunt «puţin deprins cu rănduiala» aş vrea să ştiu potrivit cărei răndueli şi căror legi se hirotonisesc pe la Episcopia Argeşului «diaconi» sau preoţi «onorari» şi mai ales prin cele parohii de la ţară, cum este cazul de pildă al diaconului Stănescu şi Iordan Nicolescu, sau mai ales cum este de Pildă cazul diaconilor Negoescu din Grebleşti şi Şerbănescu din Albeşti- Olt. Aceste hirotoniri de diaconi îmi aduc aminte de vremi uitate, când în fiecare sat brau zece douăzeci de preoţi şi diaconi hirotoniţi bieţii oameni care pe unde puteau şi ei scoate carte de preoţie, ca să scape de angajare şi robotă. Se dobândiseră scutiri şi cum mai ales în vremea fanarioţilor birul se lua cu vreme şi fără vreme, bietul om dacă ştia şi el sloveni ce şi ce, da fuga la Dii şi cu ceva gălbenaşi venia gata popa’, puţi pe mâna neopăgănilor satanizanţi, de azi. Câţi nu sunt dintre noi care au făcut miliţia chiar şi războiul, care au intrat în cler, desbrăcând haina de sublocotenent ba chiar şi de căpitan ! Rânduiala însă pentru părintele referent este să înlesnească bieţilor oameni ce au oroare de cazarmă intrarea în cler hirotonindu-se aşa diacon sau preot «onorar», cum fac sau cum făceau altă dată cei cari intrau în călugărie numai şi numai să scape de miliţia ce-i aduna cu arcanul. Pentru rânduieli ar trebui să se pună niţică rânduială şi administraţia ce se face la Argeş. Prea Puţin mă încălzeşte pe mine rănduiala straturilor de zarzavat, a stupilor cu albine, — rănduiala cu care se preschimbă toate produsele gospodăreşti în bani —şi rânduiala cu care apoi se capitalizează, sau se transformă în acareturi. Aş vrea să fie acolo altfel de rânduială. Preot Dom, N. I. S In pag. IV-ai Consfătuirile național-țârâniste atitudinea majorităţilor faţă de noul guvern Parlamentul va da concurs guvernului Iorga