Cuventul, iulie 1931 (Anul 7, nr. 2224-2254)
1931-07-22 / nr. 2245
ANUL AL Vll-Iea. No. 224S« MIERCURI 22 IULIE 9931 REDACŢIA si ADMINISTRAŢIA* Bucureşti, Calea Victoriei 48, etajul I (Intrarea prin Pasagiu Imobiliara. Scara B, dreapta) 'UTIT 77T.V1AJ 1 3^/1° REDACȚIE TELEFON: 37S/pg ADMINISTRAŢIA Fondator: TITUS ENACOVICI Director : NAE IONESCU ________ ANUNCIURILE ŞI PUBLICAŢIILE SE PRIMESC LA ADMINISTRAŢIA „CUVÂNTULUI“ şi prin toate agenţiile de publicitate 3 LEI Dincolo de criza de șefie Retragerea (strategică) a d-lui Maniu nu a provocat încă — și nici nu sunt semne că va provoca pe curând, clarificarea de care acesta (dar nu numai acesta, ci și partidul) are nevoe. D. Maniu a crezut că printr’un gest violent va putea readuce la el comanda pierdută. Asta nu s’a întâmplat — şi nici nu se putea întâmpla. Dacă fostul — şi poate încă viitorul şef (asta nu mai are nici o importanţă, şi o să se vadă de ce) al naţionalţărăniştilor a crezut altfel, s’a înşelat. Căci criza de şefie în partid nu e factice, ci reală. Şi mai mult, nu e numai o criză de şefie, ci una de partid. Dacă retragerea d-lui Maniu sar fi datorat unor intrigi; sau dacă constituirea guvernului Mironescu s’ar fi datorat unor ambiţiuni, atunci problema ar fi fost mai simplă. Dar nu e. Sau chiar dacă ar fi aşa, intrigile nu au prins şi ambiţiile nu s’au putut realiza, decât pentru că era un fond de instabilitate în partid, propice tuturor «operaţiilor». De ce să nu fim cinstiţi cu noi înşine şi să nu privim realităţile în faţă ? D. Maniu acorda interview-uri şi declara că «nenorocirea României a fost întotdeauna că a fost guvernată de oameni cari nu se pricep în politică». Da și nu. Mai exact, nenorocirea României stă în faptul că ea a fost guvernată de oameni cari nu pricep politica. In politică se mai pricep ei (probă, între altele d. Maniu, care operează retrageri strategice), dar politica nu o pricep (probă, acelaşi. Maniu care crede că retragerea d-sale poate fi numai strategică). Politica e o meserie grea. Intre altele pentru că cere jertfe. Cine nu ştie să renunţe, riscă întotdeauna să creeze complicaţiuni. Cine nu ştie să-şi recunoască ceasul. Pe cel al ridicării, — dar mai ales pe cel al căderii. Şi iată, d- Maniu nu ştie. D-sa îşi închipue că a fost răsturnat de duşmanii săi. Oameni răi şi invidioşi, duşmanii aceştia, cari pentru perverse dorinţe de a răsturna şi distruge, calcă în picioare înşişi marile interese ale ţării, interese cari indică pe d. Maniu nu numai la necondiţionata comandă a partidului naţional-ţărănesc, dar, mai mult, ca atotputernic în ţara românească. Să fie aşa ? Nu. D. Maniu se înşală. D. Maniu se pricepe în politică, dar nu pricepe politica. D. Maniu îşi închipue că situaţia d-sale dificilă de astăzi se datorează unor manevre şi operaţiuni locale, a căror neutralizare ar duce la restabilirea situaţiei de mai înainte. Asta însemnează, însă, că d. Maniu nu-şi dăseama de schimbările întâmplate de la 1928 când d-s. era în adevăr şeful necondiţionat al partidului, până astăzi. Căci dacă şi-ar da seama de ele şi le-ar pricepe în toată semnificaţia lor, d. Maniu ar şti ce ştim noi, şi ce ştiu şi alţi membrii ai partidului, că anume : d-sa nu ma poate fi şef al partidului naţional-ţărănesc. Şi mai mult încă, ar şti că ASTAZI NU MAI POATE FI NIMENI ŞEF AL PARTIDULUI NAŢIONAL-ŢARANESC. Nu e vorba de nici un paradox. Ci numai de realitatea politică, pur şi simplu. Nimeni nu poate fi azi şef al partidului naţional-ţărănesc, pentru că acest partid nu mai există. Să nu ne lăsăm înşelaţi de aparenţe. Partidul are un semn electoral, un birou şi un comitet de conducere; are chiar o casă proprie. Ii lipseşte însă ceva : sufletul; unitatea de acţiune; unitatea programatică; cohesiunea; solidaritatea. Nu e semnificativ oare faptul că acest partid nu are astăzi un ziar autorizat ! «Dreptatea»*! Nu. E a d-lui Madgearu. Şi face politica personală a acestuia-In «Patria» vorbesc vechii ardeleni şi în special grupul Maniu Boilă. Tineretul îşi spune părerile prin «Chemarea». Iar ţărănismul, cât a mai rămas, vorbeşte prin... «Cuvântul». Şi aşat numiţi Dvs. un partid! Nu. Partidul naţional ţărănesc a suferit de la început de un viţiu.Congenital. Partidul ţărănesc reprezintă o mentalitate şi o structură anumită. Partidul naţional avea o situaţie specială: pe deo parte o conducere cu autoritate şi prestigiu absolut, de o mentalitate însă veche, liberală, pe de alta masse şi tineret care, recunoscând necondiţionat conducerea, nu erau totuş mai puţin de o mentalitate categoric deosebită de cea a conducătorilor. O fuziune era posibilă între ţărănişti, massele ardelene şi tineretul ardelean . (•re fi însă nefirească între aceştia şi conducerea ardeleană, reprezentată prin prestigioasa, dar în fond inactuala, generaţie istorică. Se putea nădăjdui într’o fuziune reală . Da. Dar cu o condiţiune: aceea a preponderenţei elementului ţărănist, singurul în măsură a oferi o bază de fuziune. S'a întâmplat aşa! Nu. Hotărâtori au fost în conducerea partidului, ardelenii din generaţia istorică împreună cu unele elemente din lagărul ţărănist, care însă nu erau ţărăniste. Cât a ţinut opoziţia, lucrurile au mers. Unitatea şi cohesiunea erau realizate prin unitatea ţelului: cucerirea puterii. Când au pătruns însă în cetate, şi când a fost vorba de organizarea cetăţii cucerite — de guvernare deci — s’a simţit nevoia unei cohesiuni reale, isvorâte dintr’o unitate programatică sau o identitate structurală. Şi astea au lipsit. Guvernarea naţional-ţărănistă a fost piatra de încercare a realităţii partidului. La această încercare partidul nu a rezistat. Să ne mai minţim singuri, şi să nădăjduim că «lucrurile se vor drege»! E zadarnic. Şi primejdios. Partidul trebue să se refacă. Pe baze hotărâte de realităţile sociale şi politice ale ţării. Că d. Maniu poate face această operaţie! Nu credem. Pentru simplul motiv că viitorul partid, refăcut, dacă va ţine seamă de realităţi, va trebui să aibă o mentalitate şi o formulă politică cu totul deosebită de cea a d-lui Maniu. Cine va fi şeful! Asta nu se poate şti. Cu atât mai mult, cu cât mai e o întrebare: viitorul partid va avea în adevăr nevoe de un şef! Nae Ionescu Rădiţa Rada este fată mare. Adecă-i nemăritată. De e brună, ori bălae; de-i scundă ori ’năltuţă; de-i hoţoaică, ori prostuţă; de e moale cum e pâinea, ori e iute ca ardeiul, — bine n’aş putea să ştiu. Insă ştiu că e frumoasă şi că e învăţătoare. Şi mai ştiu eu oarece... Vrând, nevrând, îmi vin în minte versurile lui Arghezi : Cu o floare ’n dinţi Rada-i un măceş cu ghimpi fierbinţi. Cu, sau fără floare ’n dinţi, chestii din astea... fierbinţi musai că afli la Rada. Numai să ştii căuta. Să ştii a te înfierbânta .Fiindcă Rada-i jucăuşă. Nu ştiu dacă. Şi-o fi desgolit, sărind, Bujorul negru şi fetia. Cum o fi făcut însă, cum o fi dres, că o înaltă fată bisericească, într’o seară, i-a văzut «dimineaţa». Ce va fi făcut — faţa aceia bisericească în faţa revărsării... zorilor fetiţei noastre, iarăş e greu de spus. Ştiu însă că de atunci milostivirea sa îi zice Radei: Rădiţa. Mi-e greu mie să admit ca : Statuia ei de chihlimbar A răsignit-o ca un potcovar Juninca, la pământ. Nechezând. E greu. E greu, fiindcă şeful e bătrân. Ceva, ceva, insă, trebue că a făcut el. Fiindcă de atunci Rădiţa a aflat har, berechet, înaintea lui. Şi aşa, cum Rădiţa, era fată de maică stareţă, era absolventă, cu diplomă, a unei şcoli normale, vroia post de învăţătoare, dar de deslipit de lângă maica ei. Stareţa, nu-i bine plăcea, şi la mănăstire post de învăţător, ori învăţătoare, nu era,fiindcă nu existau copii, nici de leac, mănăstirea fiind izolată la zeci de chilometri de sate şi maicile,precum se ştie, neavănd copii mici) — s-a găsit o soluţie şi pentru asta: dacă nu sunt acolo copii, se vor aduce din alte locuri. Şi, au încărcat, în care, copii sărmani din judeţ şi de prin judeţele vecine şi au înfiinţat post pentru Rădiţa. La chestia asta (cu Rădiţa, nu a Râdiţei) m-am gândit când am cetit întâmpinarea învăţătorilor, rămaşi fără posturi, adresată d-lui ministru al instrucţiunii. Dacă nu pot, pune şi ei la bătae ce a pus Rădiţa... I Ger. Ideia de partid poate fi considerată pentru multă vreme ca înfrântă. Cea mai bună dovadă despre aceasta este că de când s’a format guvernul prezidat de d. N. Iorga, n’am mai citit în nici un ziar de partid lista de adeziuni ca până acum. Cetăţenii îşi dau seama că epoca partidelor, care luau în arendă ţara, a trecut şi nu se mai poate întoarce. Vremea gospodarilor Guvernul actual de la început a căutat să numească în posturile de răspundere oameni capabili şi cât mai puţin coloraţi politiceşte. Pe el l-a interesat mult mai mult interesele populaţiei decât dorinţa de a-şi plasa partizanii lui. Pentru aceasta a fost criticat de partidele de opoziţie, care-i preziceau că nu va putea reuşi în alegeri cu prefecţii ce i-a numit. Rezultatele lor au desminţit în parte aceste afirmaţiuni. Aceiaşi prezicere o fac şi cu alegerile comunale fruntaşii partidelor. In câteva judeţe unele numiri este drept că n’au dat rezultate excelente.Aceasta însă se datoreşte faptului că au fost date unele posturi de răspundere unor, oameni streini de localitate şi care n-au cunoscut nevoile judeţelor unde au fost numiţi. Ca principiul de a se numi gospodari, în locul partizanilor să dea bune rezultate, trebuie să se numească localnici în posturile de încredere şi oameni care au dovedit în cursul vieţei că ştiu ce este administraţie publică. Nu se poate de pildă să numeşti preşedinte de comisie interimară într'un oraş mare, un om care n’are ideie de urbanism şi nici prefect un om de pe stradă. Guvernările partidelor politice au dat rezultate rele tocmai fiindcă atunci când numiau pe câte cineva în vr’un post nu se interesau de capacitatea lui, ei de numărul anilor care-i avea un partid şi de banditismele electorale ce le săvârşise în alegeri. Partidele şi noua stare de lucruri Partidele îşi dau seama că noua selecţiune adoptată de guvern este de natură să le distrugă şi să le îndepărteze toate simpatiile. De aceea luptă cot la cot să-l discrediteze şi să-şi menţină cadrele care le au. Cu toate sforţările care le fac partidele nu vor reuşi să convingă populaţia că mai biine pot fi conduse judeţele şi comunele de un agent electoral al cărui singur merit constă că era devotat unei organizaţii oarecare, decât un om priceput. B. ANCHETE POLITICE Populaţia şi ideia de partid --------------- mm -g- ■&-«—cm ----------------• Partidele şi noua stare de Intrări Micii şi marii satrapi ai şcolilor tia de gradul întâi până la linguşirea de gradul ultim. Cine a trecut prin Oituzurile astea şcolare ştie cu cât mai dificile şi mai dezonorante, decât toate furcile caudine, sunt Un viitor Dante, cu siguranţă că va rezerva una din bolgiile infernului său, acestor satrapi, de diferite mărimi, ai învăţământului Nu e locul să insist, dar se cuvine, fie şi în treacăt, să amintesc de cele ce se petrec pe la comisiile de disciplină ale corpului didactic. Nu voiu uita, spre aceia, iarăşi, pentru cari faptele se sunii. Nu e vorbit deci, de despre- Pîldări dosarul UnUj biet înTMțător, judecă, nu atât în sine, cât în ra- Wa dintre pret,^enti 8i catedre *1* carU1 P ref’ cu tî°ateIe’ repn‘zf' port cu actele din trecut, așa nu- vacante. Nepotrivire, aceasta se -1 TM cunoaşte și ea se va agrava, ««cat«rat. revi/.ori și inspectori. Satrapimăsură suspendării anu ui I la şco- 80r,j gştia nu catadicsesc să se defile normale, ar încerca să mai a- i plasese decât în interes politic şi temeze. Nu e vorba nici să cerem sentimental şi dacă sunt incapabili crearea de catedre noi pentru ab-i ga dea vreo îndrumare dascălilor solvenţii vacanţi, ştiut fiind că gloatele analfabete şi numărul copiilor de şcoală rămaşi pe dinafară, sunt impresionante. Asta ar însemna să cerem soluţii eroice, într’o ţară şi într’o vreme în care înfiinţarea unei şcoli primare e de mai mică însemnătate decât înfiinţarea unui nou subsecretariat. Cât e vorba miţii relativişti, în ochii cărora bătaia învăţăceilor nu poate fi comparată nici Lupenitor, nici represiunii invalizilor, nici asasinatului, de astă primăvară, din calea Griviţei. Pentru aceştia, tratamentul aplicat tinerilor dascăli a fost, nu numai unul de justiţie, cum afirmă comunicatul Ministerului de Instrucţie, dar chiar unul preferenţial. Cum se vede, polemica promite să mai continue şi să desvăluiască nu numai stări de spirit, şi aprehensiuni vinovate dar chiar fapte, fapte din cele mai reprobabile. Nu vom stărui mai mult la aspectele de periferie ale întâmplării şi vom trece deadreptul la cele câteva concluzii care se impun. Nu, totuşi, înainte de a sublinia vitregia de tratament pe care şi recentele întâmplări dăscăleşti au pus-o în lumină. Indiferent de gradul de iritabilitate, explicabilă, manifestat de candidaţii de dăscălie, se ştie astăzi, cu precizie, că există un vinovat aşa cum reiese din ultimul comunicat al Ministerului. Este acela care ar fi trebuit să grijască de buna rânduială a lucrurilor, acela care —, nu vi se pare ciudat —, doar pentru asta e plătit şi numai pentru atâta a fost învestit cu demnitatea de consilier tehnic al învăţământului primar. Numele lui nu interesează, mai ales că e pe buzele tuturor, dar interesează sancţiunea ce i s’a aplicat: reţinerea salariului pe o zi. Aşadar numai la atât a fost evaluată paguba, discreditul şi anarhia pe care acest satrap de mâna întâi le-a stârnit în zilele astea de caniculă, pe străzile Bucureştilor. In schimb, ascunşi prin cotloanele judeţelor, se pricep în schimb să ticluiască acte şi anchete de dare în judecată. Şi ca să terminăm cu una din speciile cele mai penibile: directorii de contabilitate. Vorbind la proectul, rămas pentru toamnă, al restricţiunilor de drepturi băneşti, la dascăli, d-l N. Iorga, ministrul şcolilor se de o metodă din vechi practicată şi rezema pe competinţa,de ce nu şi pe toate liniile, între pereţii căptuşiţi, ai birourilor şcolare: dosirea catedrelor. De aceia, întotdeauna, epoca transferărilor, detaşărilor şi numirilor în învăţământul, fie primar, fie secundar, a echivalat cu epoca fanariotă, în materie de administrarea calemurilor şi huzmeturilor. Cum voiţi alte moravuri în şcoală, când drepturile se cerşesc, în loc să fie acordate cu oarecare spontaneitate şi când pentru neutralizarea satrapilor şi instinctelor lor incestuoase, trebuesc puse în joc tot soiul de arme, de la interven dragostea de şcoală?) a şefului contabilităţii: «...care mi-a făcut, după regulele de contabilitate, şi înţelegeţi bine că acest funcţionar, care este acolo, de atâta vreme, pricepe mai bine aceste lucruri ca oricare dintre noi, care mi-a făcut proectul». Exact ce susţinem şi noi. Pe cest de acum nu-l cunoaştem şi nici e nevoe. Dar pe cel dinainte şi spiritul lui mai ales, îl ştim. Or spiritul lui Banciu a rămas şi el nu va muri cât vor fi şefi de contabilitate, la ministerul şcolilor pe lumea asta. Ce fel de «regule de contabilitate» când satrapii aceştia au izbit întotdeauna în drepturi, au şicanat, au urgisit . Aceştia au fost şi vor fi întotdeauna, renegaţii breslei din care s’au segregat. La cât se ridică vechile datorii neplătite, pe vremea când se svârleau banii pe ferestre, şi ce măsuri de protejare a muncii robului de catedră au preconizat aceşti satrapi odioşi ? Cerem întâi plebiscit şi apoi laspidare — sau viceversa. Polemica tratamentului la care au fost expuşi cele câteva mii de candidaţi la dăscălie, aici în Bucureşti, n’a luat sfârşit încă. Părerile sunt împărţite şi, ca totdeauna adevărul s’ar putea să fie cam pela mijloc Unii sunt de părere că, de vreme ce bastoanele agenţilor poliţieneşti n’au fost nici nude, nici rigide, loviturile n’au putut să fie din cele mai dureroase. Alţii, mai puţin experţi în nevinovăţie, susţin dimpotrivă, contrariul. Sunt şi de pentru o vină incomparabil mai mică, cu câteva săptămânii în urmă, se reţinea unei dăscăle din Cluj, vinovată de niscaiva părueli rupte din raiu, salariul pe o lună. Guvernul intenţionează să aducă la toamnă unificarea globalului — ce-ar fi dacă ar unifica şi gloaba. Dar să trecem freele serioase. Un comunicat de ultimă oră al candidaţilor, din 1928, neplasaţi, cere Ministerului publicarea tuturor catedrelor vacante. Iidă nodul ches Perpessicius. Ar trebui ca sărăcia, care domneşte în toate instituţiile culturale din România, să silească pe conducătorii lor să fie mai chivernisiţi şi mai atenţi atunci când acordă ajutoare pentru cercetări şi publicaţiuni ştiinţifice, spre a nu se mai repeta cazuri ca acela pe care-l vom arăta. Academia Română a acordat importanta subvenţie de 25.000 lei d-lui dr. Raul I. Călinescu pentru a studia din punct de vedere zoogeografic mamiferele din România. Pentru a justifica buna întrebuinţare a banilor, d. Călinescu s-a simţit obligat să publice o lucrare intitulată: «Mamiferele României, repartiţia şi problemele lor biografice-economice». ••• de RADU R. DUMITRESCU Ştiam că Academia Română iniţiază şi încurajează efectuarea cercetărilor ştiinţifice. In lucrarea d-lui Călinescu nu se prea văd rezultatele cercetărilor ştiinţifice făcute cu banii Academiei; sau poate d-sa, din modestie, n’a îndrăznit să te publice până astăzi. După citirea lucrării ilustrului autor, rămâi cu convingerea nestrămutată că nu aduce date noi pentru cunoaşterea mamiferelor din România, şi că s’a mulţumit să utilizeze, cu o largheţă de nabab, lucrările naturaliştilor străini cari au studiat în adevăr mamiferele din România. Tânărul «savant», atunci când încearcă să rezolve problemele pe cari le pune, o face atât de naiv şi ilogic, încât se pare că nu ştie să vadă şi să raţioneze ca om de ştiinţă. In schimb, a acumulat în cele 100 pagini ale lucrării sale atâtea inexactităţi şi erori ştiinţifice, încât ne este penibil a le releva pe toate. (E de prisos să mai vorbesc despre stilul în care e scrisă lucrarea, cetitorul să-i aprecieze claritatea, preciziunea şi mai ales sobrietatea din citatele pe care le facem). Autorul, după ce arată importanţa studiului mamiferelor din România, recunoaşte că a fost ajutatcu vorba şi fapta de către onorata Academie Română, căreia îi rămân adânc recunoscător pentru sfaturile părinteşti ce-am primit de la d. profesor dr. E. G. Racoviţă, atunci preşedinte al acestei societăţi savante, ca şi pentru ajutorul material în valoare de 25.000 lei, reprezentând jumătate din marele premiu «Lazăr» al Statului, care mi s'a dat în 1928 în vederea continuării pe teren a studiilor mele sistematice zoogeografice asupra mamiferelor». Cum vedem, sfaturi părinteşti a avut, ajutor material — berechet, totuşi a trecut peste foarte multe greutăţi materiale şi morale! Iată că studiul mamiferelor dacă nu prezintă o importanţă economică aşa de mare — cum credea d. Călinescu — totuşi raportează binişor. 25.000 lei nu-s de lepădat ! Deşi munca i-a fost grea, totuşi— adaugă el —a fost uşurată întrucâtva şi de Centrala zoogeografică a Ministerului Agriculturii, instituţie onorifică înfiinţată şi condusă de mine din August 1928 (probabil după încasarea celor 25.000 lei), ajutat de un grup de persoane oficiale şi neoficiale, cu tragere de inimă pentru asemenea preocupări, împrăştiate în punctele biogeografice cele mai importante ale ţării, cari au colaborat efectiv cu mine». Rămânem foarte recunoscători d-lui (Citiţi continuarea in pas* Hal In pag. IV-as Afacerea de spionaj de la Sfântul Ghieorghe Noul amănunte In Rusia Sovietică se petrec acum lucruri interesante. In al treilea an al aplicării planului de cinci ani, s’a constatat că industrializarea merge prost. In unele branşe ale industriei, creşterea producţiei nu depăşeşte 40 %—50% în comparaţie cu anul trecut, iar în altele — numai 6% — 10%. Stau prost tocmai industria cărbunelui şi metalurgia, cari trebuiau să alimenteze cu combustibil şi materie primă fabricele şi uzinele construite de Stalin «în ciuda lumei întregi». Stăruinţele de a micşora producţia, nu dau rezultate dorite. In 1929—1930 se proiecta micşorarea lor până la 11%, iar în realitate, după informaţiile oficiale, s-a ajuns numai la 7,1%. Cu toate eforturile extraordinare, rezultatele anului curent vor fi mult mai modeste. Rusia lucrează în cea mai mare parte neproductiv. Calitatea fabricatelor este mult mai inferioară decât se cuvine, în comparaţie cu standardul obişnuit. Nicăeri nu ies din fabrici atâtea mărfuri deteriorate ca în Rusia Sovietică. De exemplu, o fabrică-model de încălţăminte, produce 50% brac. Cu o însemnată cantitate de brac lucrează de asemenea şi producţia tractoarelor. Pretutindeni se observă lipsa de chibzuinţă. La ce nereguli duce ea, ne putem face idee din următoarrele : Profesorul german Anchagen ne povesteşte un fapt elocvent. La Ural a fost construită o uzină pentru producţia fierului — «Magnitogorsk, care trebue să producă anual patru milioane tone de fier. Pe lângă uzina aceasta a fost creat un oraş nou. Insă cărbunele pentru uzină se aduce din raionul Cuzneţk, de la o distanţă de 2500 kilometri !... Aceasta înseamnă ca şi cum o uzină din Hanover ar lucra cu cărbunele transportat din Constantinopole. O simplă socoteală de aritmetică ne poate convinge că fabricatele uzinei noui «Magnitogorsc» nu pot fi ieftine. Apoi, specialiştii străini contractaţi de guvernul sovietic stau uneori, din diferite cauze fără lucru, iar când lucrează, îi vizitează prea des «adarnicii», adică controlorii speciali recrutaţi în cea mai mare parte din tineretul comunist şi îi amărăsc cu vecinicele întrebări «dacă lucrează pe 100%». Ceva absolut haotic se petrece în agricultură. Semănăturile se făceau chiar şi în iunie, timp nepotrivit şi pierdut. Comunismului, trebue să i se supună însăşi natura! Productivitatea agricolă este slabă. In cea mai însemnată gospodărie sovietică «Gigant», atât de lăudată de toţi cari au avut prilejul să o vadă, se culege de pe un «morghen» de pământ (pogonul) 3, «centneri» de grâu, pe când în Prusia, pe aceeaşi întindere, în mod normal se obţin 10—11 «centneri». Una din cele mai fundamentale crize de care suferă economia sovietică, este lipsa de lucrători calificaţi. Statul nu mai dă nici un excedent de lucrători, deoarece ţăranii sunt legaţi de «kolhoz»-uri şi nu au voe să le părăsească. Din această cauză, guvernul sovietic a fost nevoit să dea o dispoziţie severă ca «kolhoz»-urile să trimeată un număr oarecare de lucrători pentru fabrici în oraşe.* Ţăranii şi lucrătorii devin sclavi nu numai ca stare de fapt, ci şi în mod formal. Acestea sunt numai unele exemple extrase ocazional din viaţa sovietică, cari au devenit cunoscute presei europene graţie legăturilor comerciale ale Sovietelor şi din însăşi presa din Moscova. Ele caracterizează o stare haotică a gospodăriei sovietice. Grandomania, amestecată cu o dezordine complectă — iată cea mai caracteristică trăsătură a economiei sovietice de azi. De aci presupuneri neîndoelnice de eşuarea planului de cinci ani. Rapoarte pline de îngrijorări au început să vină la «Politbinoroul» partidului. Lucrătorii nu mai au încredere în reuşita planului de cinci ani şi încep să se mişte. Entuziasmul scade simţitor şi printre cei mai fideli, încât a fost cu totul firească greva din vara trecută de la minele din Doneţ şi tulburarea spiritelor din vara aceasta. Simţind primejdia, dictatorul Rusiei a fost nevoit să anunţe la un congres al conducătorilor întreprinderilor industriale unele «reforme» noui, cari s’au socotit în străinătate ca o revenire la capitalism. Vom arăta ce anume reforme sunt cele preconizate de Stalin. A. Boldur BĂILE Băile, nostalgia anului, au devenit o fată morgana la care nimeni nu se mai gândeşte decât cu necazul imposibilităţii satisfacerii dorinţei. Paradis din care criza ne-a gonit fără îndurerare — ce păcat, Doamne, am mai comis şi anul acesta, — băile au rămas goale da oameni, iar oamenii fără de băi. Poate că aşa e mai bine. In definitiv, de ce să te mai duci să-ţi cauzi de sănătate? Până la anul tot murim cu toţii de foame, aşa că băile, chiar pentru suferinzii veritabili,nu pot fi decât un lux inutil. Vom transmigra cu toţii, acolo unde nu e întristare nici suspin, la loc de verdeaţă, acolo unde curge lapte şi miere şi unde în tot locul şi tot anul sunt eterne băi. In costume de bae, nu spun de la ce casă cumpărate, fiindcă nu scriu un articol de reclamă, ci de suferinţă, domnii şi doamnele pe o plajă de nisip aurifer vor bea toată ziua la oranjeade şi citronade, trăgând preţiosul suc printr’un paiu de chihlimbar. Şi, la dorinţă, nu oamenii se vor arunca în apa mării ca să facă baie, ci valurile vor înnainta, în flux şi reflux bine ordonat, mângâind formele fericiţilor balneofili. Mângăiaţi-vă, oameni buni, că aşa au vrut trecutele guverne şi chiar şi prezentul ni se pare, să ne ducem în veşnicie, la băile elisee. Sub cuvânt că e criză, sau pentru a menţine stabilizarea unei monezi care a dispărut, cei ce trebue să conducă finanţa, au pus la ciorap moneda, şi ne-au mâncat băile,vorba lui Eminescu... măngâia-i-aş. Ce e de făcut? Cel puţin să ne alegem cu o răsbunare. Dacă nu ne învredniciră cu alte băi decât cele lustrate, să săpunim şi să îmbătăm pe acei guvernanţi, cel puţin foşti. Pe ăştia care nu mai sunt la putere pe d. Madgearu, pe d. Popovici, pe d. Derică chiar, şi pe alţii pe care-i cunoaşteţi atât de bine, cum îi veţi prinde pe stradă, nu vă îndemn să-i puneţi în ţeapă, dar vă sfătuiesc să-i primiţi cu o cană cu apă. Pe căldurile acestea, o să vă mulţumească chiar augustele victime şi o să vă uşuraţi şi voi sufletul. Dacă ei nu ne-au dat decât lae de sudoare, cel puţin să le dăm noi câte un duş. D-voastră veţi obiecta, o dificultate mare se opune acestui duş duşmănos (ca să-şi amintească d-lor şi de oarecare duş al invalizilor) şi anume aceea că simandicoasele feţe sunt, ele, la băi. Deci, ca să le putem da duşul, trebuie să ne ducem după ei la băi. Ceea ce nu se poate. Cum ieşim din acest cerc viţios? La urma urmelor, ştiţi ce, să-i trimitem la baia mamaei. P. S. -0000-