Cuventul, iulie 1931 (Anul 7, nr. 2224-2254)

1931-07-22 / nr. 2245

ANUL AL Vll-Iea.­­ No. 224S« MIERCURI 22 IULIE 9931 REDACŢIA si ADMINISTRAŢIA* Bucureşti, Calea Victoriei 48, etajul I (Intrarea prin Pasagiu­ Imobiliara. Scara B, dreapta) 'UTIT 77T.V1AJ 1 3^/1° REDACȚIE TELEFON:­­ 37S/pg ADMINISTRAŢIA Fondator: TITUS ENACOVICI Director : NAE IONESCU ________ ANUNCIURILE ŞI PUBLIC­AŢIILE SE PRIMESC LA ADMINISTRAŢIA „CUVÂNTULUI“ şi prin toate agenţiile de publicitate 3 LEI Dincolo de criza de șefie Retragerea (strategică) a d-lui Maniu nu a provocat încă — și nici nu sunt semne că va provoca pe curând, clarificarea de care a­­cesta (dar nu numai acesta, ci și partidul) are nevoe. D. Maniu a crezut că printr’un gest violent va putea readuce la el comanda pier­dută. Asta nu s’a întâmplat — şi nici nu se putea întâmpla. Dacă fostul — şi poate încă viitorul şef (asta nu mai are nici o importanţă, şi o să se vadă de ce) al naţional­­ţărăniştilor a crezut altfel, s’a în­şelat. Căci criza de şefie în partid nu e factice, ci reală. Şi mai mult, nu e numai o criză de şefie, ci una de partid. Dacă retragerea d-lui Ma­niu sar fi datorat unor intrigi; sau dacă constituirea guvernului Mironescu s’ar fi datorat unor am­biţiuni, atunci problema ar fi fost mai simplă. Dar nu e. Sau chiar dacă ar fi aşa, intrigile nu au prins şi ambiţiile nu s’au putut realiza, decât pentru că era un fond de instabilitate în partid, propice tuturor «operaţiilor». De ce să nu fim cinstiţi cu noi înşine şi să nu privim realităţile în faţă ? D. Ma­niu acorda interview-uri şi declara că «nenorocirea României a fost întotdeauna că a fost guvernată de oameni cari nu se pricep în poli­tică». Da și nu. Mai exact, nenoro­cirea României stă în faptul că ea a fost guvernată de oameni cari nu pricep politica. In politică se mai pricep ei (probă, între altele d. Ma­niu, care operează retrageri strate­gice), dar politica nu o pricep (pro­bă, acelaş­i. Maniu care crede că retragerea d-sale poate fi numai strategică). Politica e o meserie grea. Intre altele pentru că cere jertfe. Cine nu ştie să renunţe, ris­că întotdeauna să creeze complica­ţi­uni. Cine nu ştie să-şi recunoască ceasul. Pe cel al ridicării, — dar mai ales pe cel al căderii. Şi iată, d- Maniu nu ştie. D-sa îşi închipue că a fost răsturnat de duşmanii săi. Oameni răi şi invi­dioşi, duşmanii aceştia, cari pentru perverse dorinţe de a răsturna şi distruge, calcă în picioare înşişi marile interese ale ţării, interese cari indică pe d. Maniu nu numai la necondiţionata comandă a parti­dului naţional-ţărănesc, dar, mai mult, ca atotputernic în ţara româ­­nească. Să fie aşa ? Nu. D. Maniu se în­­şală. D. Maniu se pricepe în poli­tică, dar nu pricepe politica. D. Maniu îşi închipue că situaţia d-sale dificilă de astăzi se datorea­ză unor manevre şi operaţiuni lo­cale, a căror neutralizare ar duce la restabilirea situaţiei de mai îna­inte. Asta însemnează, însă, că d. Maniu nu-şi dă­­seama de schimbă­rile întâmplate de la 1928 când d-s. era în adevăr şeful necondiţionat al partidului, până astăzi. Căci dacă şi-ar da seama de ele şi le-ar price­pe în toată semnificaţia lor, d. Ma­niu ar şti ce ştim noi, şi ce ştiu şi alţi membrii ai partidului, că anu­me : d-sa nu ma poate fi şef al par­tidului naţional-ţărănesc. Şi mai mult încă, ar şti că ASTAZI NU MAI POATE FI NIMENI ŞEF AL PARTIDULUI NAŢIONAL-ŢARA­­NESC. Nu e vorba de nici un paradox. Ci numai de realitatea politică, pur şi simplu. Nimeni nu poate fi azi şef al partidului naţional-ţără­nesc, pentru că acest partid nu mai există. Să nu ne lăsăm înşelaţi de aparenţe. Partidul are un semn e­­lectoral, un birou şi un comitet de conducere; are chiar o casă pro­prie. Ii lipseşte însă ceva : sufletul; unitatea de acţiune; unitatea pro­gramatică; cohesiunea; solidarita­tea. Nu e semnificativ oare faptul că acest partid nu are astăzi un ziar autorizat ! «Dreptatea»*! Nu. E a d-lui Madgearu. Şi face politica personală a acestuia-In «Patria» vorbesc vechii ar­deleni şi în special grupul Ma­­niu­ Boilă. Tineretul îşi spune părerile prin «Chemarea». Iar ţără­nismul, cât a mai rămas, vorbeşte prin... «Cuvântul». Şi aşat numiţi Dvs. un partid! Nu. Partidul naţional ţărănesc a suferit de la început de un viţiu.Con­­genital. Partidul ţărănesc reprezin­tă o mentalitate şi o structură a­­numită. Partidul naţional avea o situaţie specială: pe deo parte o con­ducere cu autoritate şi prestigiu ab­solut, de o mentalitate însă veche, liberală, pe de alta masse şi tineret care, recunoscând necondiţionat con­ducerea, nu erau totuş mai puţin de o mentalitate categoric deosebi­tă de cea a conducătorilor. O fuziune era posibilă între ţărănişti, masse­­le ardelene şi tineretul ardelean . (­•r­e­ fi însă nefirească între aceştia şi conducerea ardeleană, reprezen­tată prin prestigioasa, dar în fond inactuala, generaţie istorică. Se pu­tea nădăjdui într’o fuziune reală . Da. Dar cu o condiţiune: aceea a preponderenţei elementului ţără­nist, singurul în măsură a oferi o bază de fuziune. S'a întâmplat aşa! Nu. Hotărâtori au fost în conduce­rea partidului, ard­elenii din gene­raţia istorică împreună cu unele e­­lemente din lagărul ţărănist, care însă nu erau ţărăniste. Cât a ţinut opoziţia, lucrurile au mers. Unitatea şi cohesiunea erau realizate prin unitatea ţelului: cu­­cerirea puterii. Când au pătruns în­să în cetate, şi când a fost vorba de organizarea cetăţii cucerite — de guvernare deci — s’a simţit ne­voia unei cohesiuni reale, isvorâte dintr’o unitate programatică sau o identitate structurală. Şi astea au lipsit. Guvernarea naţional-ţărănistă a fost piatra de încercare a realităţii partidului. La această încercare partidul nu a rezistat. Să ne mai minţim singuri, şi să nădăjduim că «lucrurile se vor drege»! E zadar­nic. Şi primejdios. Partidul trebue să se refacă. Pe baze hotărâte de realităţile sociale şi politice ale ţă­­rii. Că d. Maniu poate face această operaţie! Nu credem. Pentru sim­plul motiv că viitorul partid, refă­cut, dacă va ţine seamă de reali­tăţi, va trebui să aibă o mentalita­te şi o formulă politică cu totul deosebită de cea a d-lui Maniu. Cine va fi şeful! Asta nu se poate şti. Cu atât mai mult, cu cât mai e o întrebare: viitorul partid va a­­vea în adevăr nevoe de un şef! Nae Ionescu R­ădiţa Rada este fată mare. Adecă-i ne­măritată. De e brună, ori bălae; de-i scun­dă ori ’năltuţă; de-i hoţoaică, ori prostuţă; de e moale cum e pâinea, ori e iute ca ardeiul, — bine n’aş putea să ştiu. Insă ştiu că e fru­moasă şi că e învăţătoare. Şi mai ştiu eu oarece... Vrând, nevrând, îmi vin în minte versurile lui Arghezi : Cu o floare ’n dinţi Rada-i un măceş cu ghimpi fierbinţi. Cu, sau fără floare ’n dinţi, chestii din astea... fierbinţi musai că afli la Rada. Numai să ştii căuta. Să ştii a te înfierbânta .Fiindcă Rada-i ju­căuşă. Nu ştiu dacă. Şi-o fi desgolit, sărind, Bujorul negru şi fetia. Cum o fi făcut însă, cum o fi dres, că o înaltă fată bisericească, în­tr’o seară, i-a văzut «dimineaţa». Ce va fi făcut — faţa aceia bisericeas­că în faţa revărsării... zorilor fetiţei noastre, iarăş e greu de spus. Ştiu însă că de atunci milostivirea sa îi zice Radei: Rădiţa. Mi-e greu mie să admit ca : Statuia ei de chihlimbar A răsignit-o ca un potcovar Juninca, la pământ. Nechezând. E greu. E greu, fiindcă şeful e bătrân. Ceva, ceva, insă, trebue că a făcut el. Fiindcă de atunci Ră­­diţa a aflat har, berechet, înaintea lui. Şi aşa, cum Rădiţa, era fată de maică stareţă, era absolventă, cu di­plomă, a unei şcoli normale, vroia post de învăţătoare, dar de deslipit de lângă maica ei. Stareţa, nu-i bine plăcea, şi la mănăstire post de în­văţător, ori învăţătoare, nu era,­­fi­indcă nu existau copii, nici de leac, mănăstirea fiind izolată la zeci de chilometri de sate şi maicile,precum se ştie, neavănd copii mici) — s-a găsit o soluţie şi pentru asta: dacă nu sunt acolo copii, se vor aduce din alte locuri. Şi, au încărcat, în care, copii sărmani din judeţ şi de prin judeţele vecine şi au înfiinţat post pentru Rădiţa. La chestia asta (cu Rădiţa, nu a Râdiţei) m-am gândit când am cetit întâmpinarea învăţătorilor, rămaşi fără posturi, adresată d-lui ministru al instrucţiunii. Dacă nu pot, pune şi ei la bătae ce a pus Rădiţa... I Ger. Ideia de partid poate fi conside­rată pentru multă vreme ca înfrân­tă. Cea mai bună dovadă despre a­­ceasta este că de când s’a format guvernul prezidat de d. N. Iorga, n’am mai citit în nici un ziar de partid lista de adeziuni ca până acum. Cetăţenii îşi dau seama că epoca partidelor, care luau în arendă ţara, a trecut şi nu se mai poate întoarce. Vremea gospodarilor Guvernul actual de la început a căutat să numească în posturile de răspundere oameni capabili şi cât mai puţin coloraţi politiceşte. Pe el l-a interesat mult mai mult inte­resele populaţiei decât dorinţa de a-şi plasa partizanii lui. Pentru a­­ceasta a fost criticat de partide­le de opoziţie, care-i preziceau că nu va putea reuşi în alegeri cu pre­fecţii ce i-a numit. Rezultatele lor au desminţit în parte aceste afirma­­ţiuni. Aceiaşi prezicere o fac şi cu a­­legerile comunale fruntaşii partide­lor. In câteva judeţe unele numiri este drept că n’au dat rezultate ex­celente.­­Aceasta însă se datoreşte faptului că au fost date unele pos­turi de răspundere unor, oameni streini de localitate şi care n-au cu­noscut nevoile judeţelor unde au fost numiţi. Ca principiul de a se numi gospodari, în locul partizani­lor să dea bune rezultate, trebuie să se numească localnici în posturile de încredere şi oameni care au do­vedit în cursul vieţei că ştiu ce este administraţie publică. Nu se poate de pildă să numeşti preşedinte de comisie interimară într'un oraş mare, un om care n’are ideie de ur­banism şi nici prefect un om de pe stradă. Guvernările partidelor poli­tice au dat rezulta­te rele tocmai fiindcă atunci când numiau pe câte cineva în vr’un post nu se interesau de capacitatea lui, ei de numărul a­­nilor care-i avea un partid şi de banditismele electorale ce le săvâr­şise în alegeri. Partidele şi noua stare de lucruri Partidele îşi dau seama că noua selecţiune adoptată de guvern este de natură să le distrugă şi să le îndepărteze toate simpatiile. De a­­ceea luptă cot la cot să-l discredi­teze şi să-şi menţină cadrele care le au. Cu toate sforţările care le fac partidele nu vor reuşi să con­vingă populaţia că mai biine pot fi conduse judeţele şi comunele de un agent electoral al cărui singur me­rit constă că era devotat unei or­ganizaţii oare­care, decât un om priceput. B. ANCHETE POLITICE Populaţia şi ideia de partid --------------- mm -g- ■&-«—cm ----------------• Partidele şi noua stare de Intrări Micii şi marii satrapi ai şcolilor tia de gradul întâi până la linguşi­rea de gradul ultim. Cine a trecut prin Oituzurile astea şcolare ştie cu cât mai dificile şi mai dezonorante, de­cât toate furcile caudine, sunt Un viitor Dante, cu siguranţă că va rezerva una din bolgiile infernului său, acestor satrapi, de diferite mă­rimi, ai învăţământului Nu e locul să insist, dar se cuvine, fie şi în treacăt, să amintesc de cele ce se pe­trec pe la comisiile de disciplină ale corpului didactic. Nu voiu uita, spre aceia, iarăşi, pentru cari faptele se sunii. Nu e vorbit deci, de despre- Pîldări dosarul UnUj biet înTMțător, judecă, nu atât în sine, cât în ra- Wa dintre pret,^enti 8i catedre *1* carU1 P ref’ cu tî°ateIe’ repn‘zf' port cu actele din trecut, așa nu- vacante. Nepotrivire, aceasta se -1 TM cu­noaşte și ea se va agrava, ««cat«rat. revi/.ori și inspectori. Satrapi­­măsură suspendării anu ui I la şco- 80r,j gştia nu catadicsesc să se de­file normale, ar încerca s­ă mai a- i plasese decât în interes politic şi tem­eze. Nu e vorba nici să cerem­­ sentimental şi dacă sunt incapabili crearea de catedre noi pentru ab-i ga dea vreo îndrumare dascălilor solvenţii vacanţi, ştiut fiind că gloatele analfabete şi numărul co­piilor de şcoală rămaşi pe dinafară, sunt impresionante. Asta ar însem­na să cerem soluţii eroice, într’o ţa­ră şi într’o vrem­e în care înfiinţa­rea unei şcoli primare e de mai mi­că însemnătate decât înfiinţarea u­­nui nou subsecretariat. Cât e vorba miţii relativişti, în ochii cărora bă­taia învăţăceilor nu poate fi com­parată nici Lupenitor, nici repre­siunii invalizilor, nici asasinatului, de astă primăvară, din calea Gri­­viţei. Pentru aceştia, tratamentul a­­plicat tinerilor dascăli a fost, nu numai unul de justiţie, cum afirmă comunicatul Ministerului de Ins­trucţie, dar chiar unul preferenţial. Cum se vede, polemica promite să mai continue şi să desvăluiască nu numai stări de spirit, şi aprehen­siuni vinovate dar chiar fapte, fap­te din cele mai reprobabile. Nu vom stărui mai mult la aspectele de pe­riferie ale întâmplării şi vom trece deadreptul la cele câteva concluzii care se impun. Nu, totuşi, înainte de a sublinia vitregia de tratament pe care şi recentele întâmplări dăs­căleşti au pus-o în lumină. Indife­rent de gradul de iritabilitate, ex­plicabilă, manifestat de candidaţii de dăscălie, se ştie astăzi, cu preci­zie, că există un vinovat aşa cum reiese din ultimul comunicat al Mi­nisterului. Este acela care ar fi trebuit să grijască de buna rându­­ială a lucrurilor, acela care —, nu vi se pare ciudat —, doar pentru asta e plătit şi numai pentru atâ­ta a fost învestit cu demnitatea de consilier tehnic al învăţământului primar. Numele lui nu interesează, mai ales că e pe buzele tuturor, dar interesează sancţiunea ce i s’a apli­cat: reţinerea salariului pe o zi. Aşa­dar numai la atât a fost evaluată paguba, discreditul şi anarhia pe care acest satrap de mâna întâi le-a stârnit în zilele astea de caniculă, pe străzile Bucureştilor. In schimb, ascunşi prin cotloanele judeţelor, se pricep în schimb să ticluiască acte şi anchete de dare în judecată. Şi ca să terminăm cu una din spe­ciile cele mai penibile: directorii de contabilitate. Vorbind la proectul, rămas pentru toamnă, al restricţiu­­nilor de drepturi băneşti, la dascăli, d-l N. Iorga, ministrul şcolilor se de o metodă din vechi practicată şi rezema pe competinţa,­­de ce nu şi pe toate liniile, între pereţii căptu­şiţi, ai birourilor şcolare: dosirea catedrelor. De­ aceia, întotdeauna, e­­poca transferărilor, detaşărilor şi numirilor în învăţământul, fie pri­mar, fie secundar, a echivalat cu e­­poca fanariotă, în materie de admi­nistrarea calemurilor şi huzmeturi­­lor. Cum voiţi alte moravuri în şcoală, când drepturile se cerşesc, în loc să fie acordate cu oarecare spontaneitate şi când pentru neu­tralizarea satrapilor şi instinctelor lor incestuoase, trebuesc puse în joc tot soiul de arme, de la interven­ dragostea de şcoală?) a şefului con­­tabilităţii: «...care mi-a făcut, după regulele de contabilitate, şi înţele­geţi bine că acest funcţionar, care este acolo, de atâta vreme, pricepe mai bine aceste lucruri ca oricare dintre noi, care mi-a făcut proec­tul». Exact ce susţinem şi noi. Pe cest de acum nu-l cunoaştem şi nici e nevoe. Dar pe cel dinainte şi spiritul lui mai ales, îl ştim. Or spi­­ritul lui Banciu a rămas şi el nu va muri cât vor fi şefi de contabi­litate, la ministerul şcolilor pe lu­­mea asta. Ce fel de «regule de con­tabilitate» când satrapii aceştia au izbit întotdeauna în drepturi, au şi­canat, au urgisit . Aceştia au fost şi vor fi întotdeauna, renegaţii bre­slei din care s’au segregat. La cât se ridică vechile datorii neplătite, pe vremea când se svârleau banii pe ferestre, şi ce măsuri de prote­jare a muncii robului de catedră au preconizat aceşti satrapi odioşi ? Cerem întâi plebiscit şi apoi las­pidare — sau viceversa. Polemica tratamentului la care au fost expuşi cele câteva mii de candidaţi la dăscălie, aici în Bucu­reşti, n’a luat sfârşit încă. Părerile sunt împărţite şi, ca totdeauna ade­vărul s’ar putea să fie cam pela mijloc Unii sunt de părere că, de vreme ce bastoanele agenţilor poli­ţieneşti n’au fost nici nude, nici ri­gide, loviturile n’au putut să fie din cele mai dureroase. Alţii, mai pu­ţin experţi în nevinovăţie, susţin dimpotrivă, contrariul. Sunt şi de pentru o vină incomparabil mai mi­că, cu câteva săptămânii în urmă, se reţinea unei dăscăl­­e din Cluj, vi­novată de niscaiva părueli rupte din raiu, salariul pe o lună. Guver­nul intenţionează să aducă la toam­nă unificarea globalului — ce-ar fi dacă ar unifica şi gloaba. Dar să trecem fr­­eele serioase. Un comunicat de ultimă oră al can­didaţilor, din 1928, neplasaţi, cere Ministerului publicarea tuturor ca­tedrelor vacante. Iidă nodul ches­ Perpessicius. Ar trebui ca sărăcia, care dom­neşte în toate instituţiile culturale din România, să silească pe condu­cătorii lor să fie mai chivernisiţi şi mai atenţi atunci când acordă ajutoare pentru cercetări şi publi­­caţiuni ştiinţifice, spre a nu se mai repeta cazuri ca acela pe care-l vom arăta. Academia Română a acordat im­portanta subvenţie de 25.000 lei d-lui dr. Raul I. Călinescu pentru a studia din punct de vedere zoo­­geografic mamiferele din România. Pentru a justifica buna întrebu­inţare a banilor, d. Călinescu s-a simţit obligat să publice o lucrare intitulată: «Mamiferele României, repartiţia şi problemele lor biogra­­fice-economice».­ ­••• de RADU R. DUMITRESCU Ştiam că Academia Română ini­ţiază şi încurajează efectuarea cer­cetărilor ştiinţifice. In lucrarea d-lui Călinescu nu se prea văd re­zultatele cercetărilor ştiinţifice fă­cute cu banii Academiei; sau poate d-sa, din modestie, n’a îndrăznit să te publice până astăzi. După citirea lucrării ilustrului autor, rămâi cu convingerea nes­trămutată că nu aduce date noi pentru cunoaşterea mamiferelor din România, şi că s’a mulţumit să uti­lizeze, cu o largheţă de nabab, lu­crările naturaliştilor străini cari au studiat în adevăr mamiferele din România. Tânărul «savant», atunci când în­cearcă să rezolve problemele pe cari le pune, o face atât de naiv şi ilogic, încât se pare că nu ştie să vadă şi să raţioneze ca om de ştiinţă. In schimb, a acumulat în cele 100 pagini ale lucrării sale atâ­tea inexactităţi şi erori ştiinţifice, încât ne este penibil a le releva pe toate. (E de prisos să mai vorbesc despre stilul în care e scrisă lucra­rea, cetitorul să-i aprecieze clarita­tea, preciziunea şi mai ales sobrie­tatea din citatele pe care le facem). Autorul, după ce arată impor­tanţa studiului mamiferelor din România, recunoaşte că a fost aju­tat­­cu vorba şi fapta de către o­­norata Academie Română, căreia îi rămân adânc recunoscător pentru sfaturile părinteşti ce-am primit de la d. profesor dr. E. G. Racoviţă, atunci preşedinte al acestei socie­tăţi savante,­­ ca şi pentru ajuto­rul material în valoare de 25.000 lei, reprezentând jumătate din ma­rele premiu «Lazăr» al Statului, care mi s'a dat în 1928 în vederea continuării pe teren a studiilor mele sistematice zoogeografice asu­pra mamiferelor». Cum vedem, sfaturi părinteşti a avut, ajutor material — berechet, totuşi a trecut peste foarte multe greutăţi materiale şi morale! Iată că studiul mamiferelor dacă nu prezintă o importanţă economică aşa de mare — cum credea d. Că­­linescu — totuşi raportează binişor. 25.000 lei nu-s de lepădat ! Deşi munca i-a fost grea, totuşi— adaugă el —­­a fost uşurată întru­câtva şi de Centrala zoogeografică a Ministerului Agriculturii, insti­tuţie onorifică înfiinţată şi condu­să de mine din August 1928 (proba­bil după încasarea celor 25.000 lei), ajutat de un grup de persoane ofi­ciale şi neoficiale, cu tragere de inimă pentru asemenea preocupări, împrăştiate în punctele biogeografi­­ce cele mai importante ale ţării, cari au colaborat efectiv cu mine». Ră­mânem foarte recunoscători d-lui (Citiţi continuarea in pas* H­al In pag. IV-as Afacerea de spionaj de la Sfântul Ghieorghe Noul amănunte In Rusia Sovietică se petrec a­­cum lucruri interesante. In al trei­lea an al aplicării planului de cinci ani, s’a constatat că industrializa­rea merge prost. In unele branşe ale industriei, creşterea producţiei nu depăşeşte 40 %—50% în comparaţie cu anul trecut, iar în altele — numai 6% — 10%. Stau prost tocmai industria căr­bunelui şi metalurgia, cari trebuiau să alimenteze cu combustibil şi ma­terie primă fabricele şi uzinele construite de Stalin «în ciuda lumei întregi». Stăruinţele de a micşora produc­ţia, nu dau rezultate dorite. In 1929—1930 se proiecta micşorarea lor până la 11%, iar în realitate, după informaţiile oficiale, s-a a­­juns numai la 7,1%. Cu toate efor­turile extraordinare, rezultatele a­­nului curent vor fi mult mai mo­deste. Rusia lucrează în cea mai mare parte neproductiv. Calitatea fabri­catelor este mult mai inferioară decât se cuvine, în comparaţie cu standardul obişnuit. Nicăeri nu ies din fabrici atâtea mărfuri deterio­rate ca în Rusia Sovietică. De exemplu, o fabrică-model de în­călţăminte, produce 50% brac. Cu o însemnată cantitate de brac lucrea­ză de asemenea şi producţia trac­toarelor. Pretutindeni se observă lipsa de chibzuinţă. La ce nereguli duce ea, ne putem face idee din următoa­­r­rele : Profesorul german Anchagen ne povesteşte un fapt elocvent. La U­­ral a fost construită o uzină pen­tru producţia fierului — «Magnito­gorsk, care trebue să producă a­­nual patru milioane tone de fier. Pe lângă uzina aceasta a fost creat un oraş nou. Insă cărbunele pentru uzină se aduce din raionul Cuzneţk, de la o distanţă de 2500 kilometri !... Aceasta înseamnă ca şi cum o uzină din Hanover ar lucra cu cărbunele transportat din Constan­­tinopole. O simplă socoteală de a­­ritmetică ne poate convinge că fa­bricatele uzinei noui «Magnito­­gorsc» nu pot fi ieftine. Apoi, specialiştii străini contrac­taţi de guvernul sovietic stau une­ori, din diferite cauze fără lucru, iar când lucrează, îi vizitează prea des «adarnicii», adică controlorii speciali recrutaţi în cea mai mare parte din tineretul comunist şi îi amărăsc cu vecinicele întrebări «dacă lucrează pe 100%». Ceva absolut haotic se petrece în agricultură. Semănăturile se făceau chiar şi în iunie, timp nepotrivit şi pierdut. Comunismului, trebue să i se supună însăşi natura! Productivitatea agricolă este sla­bă. In cea mai însemnată gospodă­rie sovietică «Gigant», atât de lău­dată de toţi cari au avut prilejul să o vadă, se culege de pe un «morghen» de pământ (pogonul) 3, «centneri» de grâu, pe când în Prusia, pe aceeaşi întindere, în mod normal se obţin 10—11 «cent­neri». Una din cele mai fundamentale crize de care suferă economia so­vietică, este lipsa de lucrători cali­ficaţi. Statul nu mai dă nici un exce­dent de lucrători, de­oarece ţăranii sunt legaţi de «kolhoz»-uri şi nu au voe să le părăsească. Din această cauză, guvernul so­vietic a fost nevoit să dea o dispo­ziţie severă ca «kolhoz»-urile să trimeată un număr oarecare de lu­crători pentru fabrici în oraşe.­­* Ţăranii şi lucrătorii devin sclavi nu numai ca stare de fapt, ci şi în mod formal. Acestea sunt numai unele exem­ple extrase ocazional din viaţa so­vietică, cari au devenit cunoscute presei europene graţie legăturilor comerciale ale Sovietelor şi din în­săşi presa din Moscova. Ele carac­terizează o stare haotică a gospo­dăriei sovietice. Grandomania, amestecată cu o de­zordine complectă — iată cea mai caracteristică trăsătură a econo­miei sovietice de azi. De aci presupuneri neîndoelnice de eşuarea planului de cinci ani. Rapoarte pline de îngrijorări au început să vină la «Politbinoroul» partidului. Lucrătorii nu mai au încredere în reuşita planului de cinci ani şi încep să se mişte. Entuziasmul scade simţitor şi printre cei mai fideli, încât a fost cu totul firească greva din vara trecută de la minele din Doneţ şi tulburarea spiritelor din vara a­­ceasta. Simţind primejdia, dictatorul Ru­siei a fost nevoit să anunţe la un congres al conducătorilor între­prinderilor industriale unele «re­forme» noui, cari s’au socotit în străinătate ca o revenire la capita­lism. Vom arăta ce anume reforme sunt cele preconizate de Stalin. A. Boldur BĂILE Băile, nostalgia anului, au deve­nit o fată morgana la care nimeni nu se mai gândeşte decât cu neca­zul imposibilităţii satisfacerii do­rinţei. Paradis din care criza ne-a gonit fără îndurerare — ce păcat, Doamne, am mai comis şi anul a­­cesta, — băile au rămas goale da oameni, iar oamenii fără de băi. Poate că aşa e mai bine. In defini­tiv, de ce să te mai duci să-ţi cauzi de sănătate? Până la anul tot mu­rim cu toţii de foame, aşa că băile, chiar pentru suferinzii veritabili,nu pot fi decât un lux inutil. Vom transmigra cu toţii, acolo unde nu e întristare nici suspin, la loc de verdeaţă, acolo unde curge lapte şi miere şi unde în tot locul şi tot anul sunt eterne băi. In costume de bae, nu spun de la ce casă cumpărate, fiindcă nu scriu un articol de reclamă, ci de sufe­rinţă, domnii şi doamnele pe o pla­jă de nisip aurifer vor bea toată ziua la oranjeade şi citronade, tră­gând preţiosul suc printr’un paiu de chihlimbar. Şi, la dorinţă, nu oa­menii se vor arunca în apa mării ca să facă baie, ci valurile vor în­­nainta, în flux şi reflux bine ordo­nat, mângâind formele fericiţilor balneofili. Mângăiaţi-vă, oameni buni, că a­şa au vrut trecutele guverne şi chiar şi prezentul ni se pare, să ne ducem în veşnicie, la băile elisee. Sub cuvânt că e criză, sau pentru a menţine stabilizarea unei monezi care a dispărut, cei ce trebue să conducă finanţa, au pus la ciorap moneda, şi ne-au mâncat băile,vor­­ba lui Eminescu... măngâia-i-aş. Ce e de făcut? Cel puţin să ne a­­legem cu o răsbunare. Dacă nu ne învredniciră cu alte băi de­cât cele lustrate, să săpunim şi să îmbătăm pe acei guvernanţi, cel puţin foşti. Pe ăştia care nu mai sunt la putere pe d. Madgearu, pe d. Popovici, pe d. Derică chiar, şi pe alţii pe care-i cunoaşteţi atât de bine, cum îi veţi prinde pe stradă, nu vă îndemn să-i puneţi în ţeapă, dar vă sfătuiesc să-i primiţi cu o cană cu apă. Pe căldurile acestea, o să vă mulţu­mească chiar augustele victime şi o să vă uşuraţi şi voi sufletul. Dacă ei nu ne-au dat decât lae de sudoare, cel puţin să le dăm noi câte un duş. D-voastră veţi obiecta, o dificul­tate mare se opune acestui duş duş­mănos (ca să-şi amintească d-lor şi de oarecare duş al invalizilor) şi a­­nume aceea că simandicoasele feţe sunt, ele, la băi. Deci, ca să le putem da duşul, tre­buie să ne ducem după ei la băi. Ceea ce nu se poate. Cum ieşim din acest cerc viţios? La urma urmelor, ştiţi ce, să-i trimitem la baia mamaei. P. S. -0000-

Next