Cuventul, octombrie 1931 (Anul 7, nr. 2316-2346)

1931-10-01 / nr. 2316

ANUL AL VI-lea­— No. 2316. REDACŢIA şi ADMINISTRAŢIA: Bucureşti, Calea Victoriei 48, etajul I (Intrarea prin Pasagiul Imobiliara Scara B, dreapta) I 378/xp REDACŢIA TELEFON :­­ 378ipg ADMINISTRAŢIA Fondator: TITUS ENACOVICI Director : NAE IONESCU ANUNCIURILE $I PUBLICAŢIILE SE PRIMESC LA ADMINISTRAŢIA „CUV­ANI ULIU“ şi prin toate agenţiile de publicitate P­REMISE „FRUMOASEI­ ZILE din Insfârşit, unul din confraţii că­rora le ceream să-şi prezinte politi­ca şi soluţiile, pentru a-şi justifica pretenţia de îndrumător al opiniei publice, s-a executat. Ştim, deci, în­cotro ne duce. Punctul de vedere al acestui confrate e simplu şi clar: e adevărat că ne aflăm, noi şi toată lumea, în criză; şi e iarăş adevărat că această criză are proporţii; dar ea va trece, — şi ne vom întoarce la bunele vremuri dinainte de răs­­boiu. Asta-i. Confratele nostru, de ce nu am spune-o, e un om cam ca... punctul lui de vedere, d­ar şi... simplu. Şi ignorează, ca atare, anumite lu­cruri. Iar în primul rând ignorează răsboiul. A spune, în adevăr, că lu­mea se mai poate întoa­rce la vre­mea dinainte de răsboiu, însemnea­ză a crede că ce s’a întâmplat între 1914 şi 1918 a fost un accident fără necesitate şi inesenţial desfăşurării istoriei; că a fost adecă, un om ne­bun în Europa, şi că omul ăsta a provocat, numai pentru că a vrut el aşa, răsboiul. Noi, cu îngăduinţa ce­lor cari ne censurează şi ne pun în fiecare zi la colţ, credem altfel. Şi anume credem că răsboiul nu a fost făcut de cineva, ci a venit singur. A venit ca una din modalităţile prin care putea plesni încordarea în care ajunsese lumea înaintea răsboiului. Cine urmăreşte atent întâmplările va trebui să recunoască faptul că forma de echilibru a lumii în 1914 era cu totul instabilă, şi că cei cari au început răsboiul nu au fost decât instrumente oarbe ale istoriei. L-au început — dar nu l-au făcut. Căci răsboiul era. Era, în chiar plămada vremii. Dacă lucrurile sunt aşa cum spunem noi — şi nu vedem cum ar fi altfel — apoi atunci răsboiul a­­pare ca o răscruce a istoriei, ca o linie de demarcaţie între două linii. Să ne mai întoarcem înapoi ! Nu se poate. Pentru că dacă viata lumii ar fi fost mai departe posibilă în cadrele formulei dinainte de răsboi, nu s’ar fi făcut răsboiul. Sau — fă­cut prin dementa cuiva — el nu ar fi avut i decât un caracter local, cum au mai fost atâtea alte răsboaie până la 1914. Lucrurile acestea sunt evidente, ştiu. Dar ele nu au fost văzute. Şi în primul rând nu au fost văzute de cei cari au încheiat pacea. Aşa se explică faptul, care stă oarecum la originea turburării de azi, că ni­meni nu s’a gândit că pacea aceasta trebuia să însemneze cadrul unei lumi structural noui. Recunoaştem, nu se putea cere democraţiei libe­rale şi capitaliste burgheze să se si­nucidă, punând ea însăş­i ea, care încheia pacea — bazele nouei lumi, care nu mai putea fi nici democra­tică, nici liberală, nici capitalistă, nici burgheză tocmai pentru că a­­ceasta lume ajunsese la răsboiu. Dar nu e mai puţin adevărat că a­­ceastă nouă lume trebuia totuş pro­movată, de îndată ce trecusem, prin răsboiu, dincoace de linia de demar­caţie a perioadelor istoriei. Că nu s’a făcut nimic prin pace, aceasta e deci explicabil. Mai puţin explicabil e însă că nu s’a făcut ni­mic, în sensul lumii celei noui, nici după pace. Mai puţin explicabil şi mai trist. Nu ne îngrijorează, adică, miopia oamenilor politici. Ea a exis­tat întotdeauna şi pretutindeni — fără prea mari primejdii însă; căci istoria nu o fac oamenii politici, ci se face ea singură; prin efortul mă­runt şi anonim al cine ştie cărui ne­gustor care-şi aşază taraba la un colţ până atunci neutilizat; prin spiritul de aventură a cutărui tânăr eliminat din şcoală din pricina ab­senţelor nemotivate şi îmbarcat pe o corabie oarbă care eşuiază în An­tile sau în altă parte, prin neliniş­tea creatoare a cutărui lucrător ca­re sfârşeşte prin a inventa acul cu gămălie sau nasturele cu presiune. îngrijorător în situaţia de acum e însă, că tocmai aceste cercuri, mo­deste şi anonime, dar vii, centre de creaţiune permanentă nu mai func­ţionează astăzi. Şi, fapt cu deosebire grav, cu cât aceste cercuri sunt mai prospere, cu atât ele apar mai cu­prinse de inerţie şi sortite deci morgii. Nu este oare astăzi un fapt evident pentru toată lumea că cea mai puternică rezistenţă faţă de o prefacere pe care toţi o simt nece­sară vine din Franţa, adică ţara cea mai prosperă şi mai echilibrată — încă! — după vechea formulă ? Ba da. 6( Vedeţi, dară, este explicabil că o anumită categorie de oameni îşi în­­chipue că se poate reveni la «vre­murile bune» dinainte de răsboiu; e atitudinea celor cari au înflorit sub acea formulă şi cari nu se mai pot înot. Asta nu însemenează însă că istoria stă în loc, iar istoria asta ne spune că de îndată ce peste noi a trecut răsboiul, care a fost o răs­cruce, înapoi nu ne mai putem în­toarce. Avem de făcut doar un lu­cru: să cercetăm —încotro mergem. Nae Ioitescu In pag. IV-as D. Maniu, în fața condi­țiilor puse de partid n’a voit să revină la şefie o Primele relaţiuni în legătură cu rezultatul lucrărilor scrise pentru examenul de bacalaureat, sesiunea de toamnă, vorbesc de cifre ne mai visate. Putin a lipsit să asistăm, în aşa de scurt răstimp, la unanimi­tăţi uluitoare. Rezultatele oralului nu vor putea să strice prea mult re­cordului acestuia care înveseleşte cu o frumoasă piatră albă, unică bu­curie naţională, mozaicul necazuri­lor noastre contimporane. Că, a­­cum, piatra aceasta poate, prea bi­ne, să fie şi veritabilă lespede mor­­mântală, nu-i mai puţin adevărat. Ea închide sub sine tot ce a însem­nat sau ar f­i putut să însemne în scurta-i trecere prin lume, noua lege a bacalaureatului. Mai mult de unu­l îşi va f­i zis: este, oare cu putinţă ca la răstimp de douăsprezece luni numai, şcoala secundară să fi făcut aşa de revo­luţionare progrese ?■ Ce înseamnă saltul acesta, de la statornice coefi­ciente de sub 50 la sută la 70 în va­ră și aproape 100 la sută în toam­nă ? Ce să însemne altceva decât că sau nu s’a lucrat în zece ani cât în ultimul — sau că vechea lege a bacalaureatului a fost scelerată sau, în subsidiar, că vechii examinatori au fost pur și simplu criminali. Din această întreită răscruce, se poate ieşi ? Or, şcoala secundară n’a putut să realizeze astă excepţională perfor­mantă, câtă vreme materialul re­ceptiv şi emitent, elev şi profesor, n’a fost reînoit în cursul ultimului an. Să nu încărcăm şcoala cu me­rite miraculoase, pe cari nu le poa­te, în niciun mod, dobândi. Rămâne, aşa­dar, să ne adresăm legii şi con­diţiilor de funcţionare, ale noilor comisiuni examinatoare. Ele au, cum se vede, avatajul că provoacă, una­nimităţi, din cari, cum e şi natural, lipsesc acele sutimi ce se pierd în­totdeauna la măcinatul şi cernutul făinei. Să nu disperăm însă. Cum şcoala secundară nu duce oricâtă bunăvoinţă ar avea, elementele cre­tine până în ultima clasă, ca mâine procentul unanim va fi realizat. Şi când vom avea şi minunea aceasta în mână, ne vom putea lipsi de ba­calaureat. Pentru ce să-l mai păs­trăm dacă nu vom putea năzui, nici­odată procente peste sută ’n sută ? Şi-atunci, iată că se pune o gravă problemă care va da mult de furcă legiuitorilor noştri şi ministerului de instrucţie. Ce sunt vinovaţi foş­tii candidaţi de bacalaureat, căzuţi serii dearândul, din pricina unei legi scelerate ? Au sau nu, dreptul la despăgubire ? Pot ei să facă do­vada că nu sunt mai prejos de co­legii lor din ăst an şi dacă o fac, trebue să le plătească Statul atâtea iluzii călcate în picioare ? Juriştii au cuvântul. Singura dificultate ră­mân toţi acei nefericiţi cari n’au putut supravieţui înfrângerii. Pro­pun să f­ie citaţi pe ordin de zi şi să li se acorde bacalaureatul, post mortem. Poate să le mai foloseas­că, şi p’acolo. Perpossicius ANCHETE POLITICE încurajat de succesul ce l-a obţi­nut în Basarabia, d. I. G. Duca a plecat să cucerească şi Ardealul cu amabilul concurs al d-lui G. Tătă­­răscu. Partidul liberal are o situaţiune destul de delicată în Ardeal. Deşi a guvernat atâta vreme, n’are or­­ganizaţiuni în această provincie. Din cauza politicei ce au făcut-o, liberalii şi-au îndepărtat simpatiile populaţiei. Conducătorii acestui par­tid au crezut că este suficient să înfiinţeze câteva sucursala de bănci, să deschidă câteva sute de comp­­turi curente, şi să coopteze un a­­numit număr de fruntaşi în consi­liile de administraţie ca să facă tot ce vor cu această provincie. Experinţa ce au făcut-o a dat un mare fiasco. Alegerile generale cari s’au făcut au dovedit că partidul li­beral este inexistent electoraliceşte în Ardeal şi că poate obţine un a­­numit număr de voturi numai când este la putere. Ardelenii şi organiza­rea partidului liberal Fruntaşii ardeleni cari s-au îns­cris în partidul liberal sunt foarte nemulţumiţi de felul cum sunt tra­taţi de centru. Se ştie că au fost nu­miţi şefi de organizaţii unii frun­taşi liberali din vechiul regat. Ori ardelenii cer îndepărtarea acestor şefi şi să li se dea lor conducerea organizaţiilor. In cursul verei când d. Duca a vizi­tat Clujul, d-sa i-a cerut d-lui Lapeda­tu şeful politic al Ardealului Ducist, să înlocuiască pe toţi şefii de or­ganizaţii din vechiul regat iar celor cari conduc câte două organizaţii să nu li se lase decât câte una. D. Lapedatu a refuzat să execute ordinul fiindcă şi d-sa conduce două organizaţii şi nu vrea să părăseas­­că nici una. Va reuşi d. Duca să satisfacă ce­rerile fruntaşilor ardeleni, fără să supere pe d-nii Lapedatu, Moşoiu, etc. etc. Iar dacă nu va reuşi vor mai avea ardelenii încredere în pro­misiunile d-sale. La Bădăcini D. I. G. Duca impresionat de ma­nevrele cari se fac de şefii de par­tide împotriva sa, se duce astăzi la Bădăcini să discute cu d. Maniu situaţia politică. Se ştie că fostul şef al partidului naţional-ţărănesc este supărat pe d. Duca fiindcă în cursul primăverii a refuzat să facă front comun cu d-sa. Va reuşi d Duca să obţină din partea sa să nu participe la coaliţia ce i-a propus-o d. Gh. Brătianu? Ii va propune d-sa altceva în schimb? Este pentru întâia oară când şe­ful­ liberalilor aleargă după con­cursul unui alt partid politic. D. I. G. DUCA IN ARDEAL(E ogM litt la nai întrevederea dela Dădăcini D. I. G. DUCA N­A­R­A­V Plictisit, la culme, de curiozita­tea justiţiei şi a noastră, a tuturo­ra, de a cunoaşte miraculoasa­,sursă a milionaţelor, a căsuţelor, a Buic­­­uţelor, cari l-au năpădit, pe el şi pe atâţia alţi martiri ai guvernării naţional-ţărăniste, d. Romul Boilă, ca să ne înspăimânte, a alcătuit un... proiect de Constituţie. Consti­tuţia noastră, o bătrână, violată, imb­orţăită, atâta amar de vreme, de toţi cei „în putere”, îl adusese pe d. Romul Boilă la lehamete. După ce o întorsese şi pe faţă şi pe dos, după ce de pe pielea ei agonisise dumnealui avere bună, plictisit de rigiditatea ei de acum, se apucă s’o bârfească, ba că e tâmpită, ba că-i smochinită, că e la meno­pauză, că e incapabilă să-ţi vie într’ajutor împotriva celor cari îţi nesocotesc «cele mai sfinte drepturi» (dreptul la ciordeală, de pildă). Şi aşa bine­­voeşte să ne prezinte pe a dumnea­lui, gândind că la vederea ei vom rămâne încremeniţi, cu căciulile în mâni şi... ne vom da pe lângă dum­nealui cu binişorul. Dar la vederea ei un imens ho­hot de râs a isbucnit din piepturile tuturor. Fătul, — fătălăul lui Ro­mul Boilă era o brezae. Prea era dată cu boială; prea era caraghioa­să; prea aducea a «putoare». Romul Boilă insă nu e omul care se dă bătut, cu una, cu două. Vă­zând că n’a plesnit-o cu asta, s’a gândit la altceva. Amintindu-şi că acum vreo câţiva ani, ei, cei urgi­siţi adunându-se la Alba-Iulia, i­­mediat au fost chemaţi la putere, d. Boilă, de acord cu d. Aurel Do­­brescu, regele codrilor Făgăraşului şi cu alţi mucenici, bornari, ovari, spirtari, — hotărât-au să s’adune, din nou, la Alba-Iulia. S’au uitat în fundul pungii şi le-a venit să scuipe ’n ea. Nădejdea şi scăparea lor spre Alba, de­ci, era. De ce, mă rog­ II Alba, şi n ’n­tr’altă parte? La Alba s’au petrecut fapte mari, a căror amintire numai, le injec­tează curaj şi le dă încrederea ’n isbândă. Imitându-i, d. mareşal A­­verescu ar trebui să-şi adune par­tizanii la Mărăşti; d. Duka la.. Ma­rathon; d. Dr. Lupu la... Arsura «. a. m. d. Hotărând adunarea la Alba-lu­­lia în luna lui Octombrie, nepoţii d-lui Cassiu Maniu sunt aproape încredinţaţi că vor fi grabnic che­maţi, rugaţi chiar, să ne ia, din nou în stăpânire. Fiindcă aşa s’a întâm­plat în Maiu 1928. Uită, oamenii un adevăr din bătrâni. Că adecă, odată vede naşul Aia­finii. Ei au văzut că s’au adunat şi după asta au fost puşi în pâine. Deci... La mine ’n sat se bolnăvise oda­tă unul. Doctorul venise, îl văzuse şi spusese că starea lui e foarte gravă. Spusese, dăduse sfaturi şi plecase. Ai casei rămăseseră cu i­­nima frântă. Spre seară, deşteptân­­du-se, bolnavul cere, insistent, să i se dea o cană cu zeamă de varză, că «asta are să-l facă pe el bine». Ai casei știau bine că băutura asta numai bine n’o să-i facă; dar fiind­că, ori de-o bea, ori de n’o bea, tot una era acum, i-au adus, ca să nu moară cu pofta neîmplinită. Și bol­navul a băut sdravăn. A doua zi... se plimba prin casă: zeama fusese norocul lui. Ca la un an de zile de la întâm­plarea asta căzu, iarăş, peste el ne­cazul: iarăş se îmbolnăvi. Ştiindu-i leacul, ai lui aduseră, degrab, zea­ma salvatoare. Bolnavul bău voi­niceşte. Dar a doua zi dădu ortul popii. Boală fusese acuma, boală şi nu aduna iarăş la Alba-Iulia să fie readuşi la putere. an în urmă. Trandafir acum, tot Trandafir şi atunci, zeamă de var­ă, acum, zeamă şi atunci. Şi cu toate astea, odată vindecase, odată omorâse. Aşa poate sta lucrul şi cu Alba. ....cetatea lui Boilă. S’au adunat la Alba, acum trei ani, fârtaţii. Şi au venit la putere. Da. Au fost aduşi de frică? ’Mda! Poate! Dar care, era atunci, situaţia şi care e acum? In 1928 se adunau la Alba-Iulia după zece ani de o­poziţie- Lumea nu-i cunoştea. Se bucurau de avantajul prostiei care nu deschide gura, o bănueşti chiar de deşteptăciune. Şi mai era ceva, acum trei ani: ţara n’avea Stăpân Cumpănind, acum, situaţiile, con­statăm, cu părere de rău, că cel cu soluţia Albei-Iulii de acuma, este mare nătărău. Ce semnificaţie ar avea, astăzi, o adunare la Alba? Inchipuiţi-vă o ceată de şperţari adunaţi... pe câmpia Turzii, unde a fost ucis voivodul, protestând împotriva legilor ţării şi împotriva ordinei stabilite. Care ar fi presti­giul acestei adunări şi care greu­tatea protestului ei? Că au protes­tat la Turda? La Turda, sau la Vă­căreşti, tot un drac! Locul nu În­semnează nimic, că doar.... hoţul sfinţeşte locul. Romul Boilă la Alba-Iulia Dr. Aurel Dobrescu la Alba-Iulia. Se­ver Bocu la Alba-Iulia. Candiano- Vaida la Alba-Iulia. Cassiu-Maniu la Alba-Iulia. (D. Iuliu Maniu re­tras din viaţa politică activă, nu s’amestecă, nu se bagă). De ce, mă rog, la Alba şi nu la Braşov? E cel mai potrivit loc de bâlciu. (Chiar pentru un bâlciu de vite). G. Racoveanu­ ­ ...Şi se vor şi vor cere CRONICA TEATRALA de DEM. THEODORESCU „Ana Karenina" la Teatrul Naţional -0000------------­ «Toate fericirile se aseamănă, dar fiecare nenorocire are fisionomia ei particulară». Acestea sunt pri­mele linii ale romanului lui Tols­toi. Ne e îngăduit să obiectăm uri­aşului, după urmărirea piesei ex­trase din «Ana Karenina», impre­sia că nici nenorocirile nu sunt chiar atât de diverse. Cei­ace sufe­re, în definitiv, uşuratica Ana nu e o c­ramă aşa de neauzită­ Cunoa­ştem fiecare din noi câteva «cazuri» cari seamănă leit cu jalea frumoa­sei eroine a moşului Tolstoi. E vorba, fireşte, da aspectul ex­terior al nenorocirilor. Aforismul iniţial al marei poveşti rămâne perfect verificat doar în auto­con­siderarea simţimântului: când su­ferim, ni se pare că nimeni n’a mai suferit ca noi... Numai ferici­rea seamănă cu alta, fiindcă fieca­re vrea să fie fericit ca altul, feri­cirea e chestie de imitaţie­..­Prin urmare, ne explicăm cum A­­na Karenina crede groaznic în ine­ditul chinurilor ei personale. In fond, întâmplarea e simplă şi chiar banală. Bărbatul Anei e om în vârstă, auster şi ministru foarte ocupat. Ana e tânără, superbă şi fluştura­­tecă. Ce vreţi să facă biata Ana când întâlneşte pe tânărul Wronsky, căpitan sdravăn, frumos şi conte? In Europa noastră brutală, ar fi început între cei doi tineri potri­viţi la trup şi la foc una dintre a­­cele idile discrete, de care onora­bilul Karenin — în calitatea lui de soţ şi d­e ministru foarte ocupat, — n’ar fi aflat desigur niciodată. Dar, în lumea gravă şi complicată ce popula imperiul fanteziei magului dela Iasnaia-Poliana, lucrurile nu se leagă şi nu se descurcă aşa de uşor... Totul purcede din catastro­fă, străbate dezastre şi se încheie în Apocalips. Şi asta numai pen­tru că frumosul conte Wronsky a vrut să se culce cu nervoasa d-na Karenin. E excesiv. Catastrofa iniţială. Ana refuză să spună lui Wronsky că-l iubeşte, tocmai în minutul când el se pre­para să alerge într’o cursă iţe ob­stacole. De desperare, Wronsky se va lăsa trântit de armăsar. Strigă­tul de groază al Anei, o denunţa tuturor şi bărbatului ei, încep dezastrele. Ana îşi părăse­şte casa, copilul, prigonită şi con­damnată de toată lumea. Domnul Karenin împotrivindu-se divorţu­lui, cei doi amanţi rătăcesc în lu­me cu situaţia civilă neregulată. Dar, viaţa şi fatalitatea masculină rechiamă pe Wronsky în patrie. Wronsky, ea omne animal, e trist acum şi obosit. Ana se d­uce să-şi vadă copilul, dar e dată afară de soţul implacabil. Tragedia e incon­testabil asupritoare. In sfârşit, Ka­renin consimte să-şi libereze soţia de jugul legii căsniciei pentru a-i lăsa putinţa de a se mărita cu Wronsky. E prea târziu. Frumosul conte, reintrat în armată şi ajuns colonel cu acceleraţia specifică din răposatul regim militar al Ţarului are acum alte gânduri şi alte ţin­tiri sentimentale. Finalul apocaliptic e preparat suficient. Ana se aruncă înaintea trenului, chiar a trenului care du­ce fericirea nouă a nestatornicului ei iubit. Cu alte cuvinte, ad­ulterul primeşte sancţiunea pe care o cere în genere armonia morală, crudă şi ineluctabilă, a puritanismului tolstoian. Aceasta e piesa de teatru. Nu acesta e şi romanul. Sunt două lucruri deosebite: a­(citiţi continuarea la pag. II-a) Actualităţi agricole Consideraţii în jurul tratativelor pentru exportul vitelor româneşti în Franţa Intre România şi un consorţiu francez s’au început tratative pen­tru stabilirea unui angajament fa­vorabil în ce priveşte desfacerea vitelor româneşti în Franţa. In le­gătură cu aceasta socotim nimerit a arăta că, în ultimii ani, criza creşterii animalelor în România s’a accentuat în proporţii dezolante şi cum una din cauzele acestei crize este şi lipsa pieţelor de desfacere a vitelor noastre, se va înţelege dela sine câtă importanţă capătă negocierile despre cari amintim mai sus. Constatările noastre se referă pe­­deoparte, la descreșterea număru­lui vitelor din România în anii 1928—1930, iar pe de altă parte, la di­minuarea valorii animalelor ex­portate în aceiași ani. In adevăr, după statistica oficia­lă, în anul 1930 aveam la noi: 1809.211 cabaline faţă de 1.849.839 în 1928, 3.834.133 bovine faţă de 4.256.364 în 1928 şi faţă de 5.398.704 în 1924, 11.920.502 ovine faţă de 12.422.881 în 1928 şi­­de 13­ 611.902 în 1924, pre­cum şi 2­ 322.971 porcine faţă de 2.684.048 în 1928 şi faţă de 3.133.144 în 1924. Prin urmare, o continuă descreştere a numărului vitelor din cele patru specii de căpetenie şi anume la cai cu 3% mai puţin în 1930 faţă de 1929, la boi cu minus 8% în aceiaşi ani, la oi cu circa 1­­­%, iar la porci cu aproape 13% în minus în 1930 faţă de 1928. De observat mai este că, faţă de anul 1924, scăderea bovinelor în special apare catastrofală, această scădere cifrând­u-se la un milion capete: pentru oi, scăderea este de circa un milion și jumătate capete, iar la porcine de aproape un milion (față de 1924). Tot după evaluarea animalelor din 1930, România are de fiecare chilometru pătrat, în cifre rotun­de, câte 6 cai, 13 boi, 40 oi şi 8 por­ci, iar la 1000 de locuitori revin 100 cai, 221 boi, 661 oi şi 129 porci. Este interesant de subliniat în acelaşi timp că, faţă d­e România, care are circa 295.000 chilometri pătraţi, peste 18 milioane locuitori şi un caracter eminamente agricol, vecina noastră Cehoslovacia, cu 140.394 chilometri pătraţi, 13­ 313.172 locuitori în 1921 şi cu caracter in­dustrial pronunţat, a numărat, tot în 1930, 747.650 cai faţă de 740.202 în 1925, apoi 4.538.904 bovine faţă de 4.691.320 în 1925, 836.049 oi faţă de 861.128 în 1925 iar porci 3.088.025 faţă de 2.539-201 capete în 1925, re­venind la fiecare chilometru pă­trat câte circa 9 cai, 55 boi, 10 oi, şi 30 porci. In ce priveşte exportul nostru de animale, cifrele statisticii finan­ciare ne arată că în anul 1930 au trecut graniţa vite în valoare de un miliard 702 milioane lei, adică 6% d­in exportul total al României în anul respectiv, faţă de un mi­liard 831 milioane în 1929, două mi­liarde 034 milioane în 1928 şi două miliarde 521 milioane în 1927. Prin urmare, valoarea animalelor vii exportate între anii 1928—1930 este în sensibilă şi continuă descreştere. Scăderea valorii animalelor ex­portate la noi apare şi mai pro­nunţată atunci când constatăm că numărul vitelor exportate, in ace­eaşi perioadă a anilor 1928—1930, a crescut în proporţia următoare, fa­ţă i de numerele indice stabilite pe baza cifrelor exportului de anima­le din 1927 (vezi Buletinul Infor­mativ al ministerului agriculturii No. 11 pe 1931) şi anume: cantităţi 116 în 1930 faţă de 100 în 1927, iar valori 68 în 1930 faţă de 100 în 1927. De reţinut mai este că urcarea can­tităţilor atinge în 1930 proporţia de 25% (în plus) faţă de 1929. Interesantă este şi repartiţia pe specii a animalelor exportate între 1927—1930 şi anume: cornute mari 125.000 capete (rotund) în 1930 fata de 62.000 în 1927, iar d­ 25.000 faţă de 10.000 în 1927, ceea ce înseamnă că numărul cornutelor exportate s’a dublat, iar al oilor a crescut cu încă od­ată şi jumătate în perioada considerată. Numai numărul porci­lor exportaţi în 1930 s’a redus la a­­proape o treime, adică la 97.000 fa­ţă de 269.000 porci exportaţi în 1927. (Citiți continuare în pag. 3-a) ----oooxooo---­ „Odată pentru totdeauna“ In vreme ce partidul naţional-ţă­­rănesc s’a desolidarizat — e adevă­rat cam în doi peri — de acţiunea separatistă a nepoţilor, d-lui Iuliu Maniu, «Patria» continuă să apere «opera» d-lui Romul Boilă. Intr’un interminabil articol publicat zilele trecute, ziarul fraţilor Boilă, încear­că să justifice opiniile mărturisite de faimosul fost preşedinte al Ca­sei Pensiilor în recentu-i opuscul. Nici cauza în sine şi cu atât mai puţin apărarea nu merită atenţiu­ne pentru motive lesne de înţeles. Dar în pledoaria mălăiaţă şi con­fuză a «Patriei» sunt la sfârşit câ­teva rânduri a căror impertinenţă depăşeşte orice limită. Ziarul se re­voltă împotriva faptului că presa a pus la îndoială patriotismul ardele­­nilor Ceea ce este în acelaş timp minciună şi hipocrită încercare de a produce o diversiune. Nimeni nu s’a gândit o clipă să suspecteze sen­timentele de ataşament ale ardele­nilor pentru ţara românească. Ar fi fost o ofensă pentru Ardeal, dacă cineva ar fi săvârşit eroarea de a solidariza un ţinut, a cărei contri­buţie de jertfă pentru unitatea na­ţională o preţuim cum se cuvine, cu d. Boilă şi celelalte rude ale d-lui Maniu. Dar, este o veche tactică a acestora de a se prezintă totdea­una drept exponenţi ai realităţilor ardelene. Grosolana escrocherie mo­rală săvârşită astfel a putut înşela buna credinţa noastră câtva timp. Clarificările şi delimitările necesa­re n’au putut fi întârziate prea mult. De vreo trei ani, cel puţin, se ştie şi pe acei cine sunt «domnii» de dincolo şi câte parale fac. Ei îşi continuă însă trucul, care a deve­nit cu vremea o deprindere. De aceia scriu şi acum: — «Patriotismul ro­mânilor ardeleni s’a format la o austeră şcoală naţionalistă de vea­curi întregi. Nu ştim, prin urmare, dacă mai avem nevoie de lecţii pa­triotice. Dacă se observă, totu­şi, la­cune în educaţia noastră, Bucureşti, care a oferit spectacolul «patriotic» din timpul neutralităţii, trebuie să fie ultimul dintre concurenţi. A­­ceasta pentru a fi înţeleşi odată pentru totdeauna». Spectacolul «patriotic» oferit de Bucureşti în timpul neutralităţii 7 A, nu. Căci dacă este o pagină în isto­ria acestui or­aş,cu care el se poate mai mult mândri,apoi este aceia scri­să în cei doi ani de tragică şi încor­dată aşteptare. Aci, în acest Bucu­reşti, hulit şi batjocorit pe nedrept, a palpitat mai impetuos elanul ca­re prin foc şi sânge avea să ne du­că la izbânda unirii. Şi dacă au fost vinovate rătăciri ale câtorva inşi, ele nu pot arunca nici o umbră pe tot ce a fost vijelios avânt în miş­carea naţională a sufletului bucu­­reştean. Iar cei din urmă cari ar putea să ne arunce cu piatra sunt desigur «domnii» de dincolo cari făceau de­claraţii de fidelitate monarchiei dualiste, cari se înscriau voluntari în armatele imperiale, cari propovă­­duiau în scris nu ştiu ce monstru­oasă uniune subt oblăduirea paju­­rei bicefale, cari refuzau jurămân­tul de credinţă Regelui şi Ţării ro­mâneşti în laşul durerosului exo­­diu, cari mai târziu încercau să toc­mească preţul unirii şi cari astăzi nu se sfiesc să pretindă frângerea în bucăţi a trupului naţional pen­tru că nu mai au la îndemână buge­tul statului şi tocmalele puterii... Le amintim tot ca să fim înţeleşi oda­tă pentru totdeauna. Vladimir Icai­escu

Next