Cuventul, martie 1932 (Anul 8, nr. 2464-2494)

1932-03-01 / nr. 2464

ANUL AL VlII-lea — No. 2404 Redactia şi Administraţia: BUCUREŞTI, Calea Victoriei 40, etajul I (Intrarea prin Paragiul Imobiliara) 312/45 Direcţia 378/10 Redacţ­ia 378/09 Administraţia Fondator: Director: TITUS ENACOVICi NAE IONESCU ANUM­URUE ŞI PUBLICAŢIILE se primesc la ADMINISTRAŢIA „CK­VANTULIK­ şi prin toate agenţiile de publicitate­­ EDITIG SPECIALA 3 LEI C. marţi I MARTIE 1932 SOLIDARITATEA NAŢIONALA Avem nevoe de constrângeri mai grele decât cele de azi pentru a ve­dea realizat frontul solidarităţii na­ţionale? Iată o întrebare la care mul­ţi răspund azi afirmativ în conştiin­ţa lor şi chiar înaintea altora, bizu­­îndu­-se pe spectacolul ce se repetă mereu cu prilejul oricărei încercări de solidarizare a partidelor politice in interesul naţional suprem. Spec­tacolul e dat, de aproape un deceniu de aceiaşi oameni, cari par defini­tiv învrăjbiţi, deşi, în realitate, nu-i opresc deja un front comun decât de altfel ambiţii şi interese de par­tid. Indiferent de ceea ce constitue pierderea reală care-i opreşte deja realizarea frontului solidarităţii na­ţionale, ambiţii personale, duşmănii reale ori interese de partid, rămâne în picioare faptul că oamenii poli­tiei cari au ajuns la suprafaţă în primul deceniu defa imire, nu ne-au dat razimul cel mai puternic în con­solidarea Statului român: solidari­tatea naţională, între graniţele ţării. Azi nu mai poate fi om cu scaun la cap care să nu vadă, să nu fie convins, că această solidaritate era supremul bine pentru Patria cea nouă, mai este şi azi şi va mai fi multă vreme. Şi iarăşi, uimeai nu mai crede azi că luptele şi învrăjbi­rile în politica internă a României au fost pornite şi au crescut în chip firesc din diferitele aspiraţii opuse ale masselor alcătuitoare de Stat. Toată lumea ştie că poporul româ­nesc după unire n’a avut alt ideal politic decât «solidaritatea domni­lor» adică a căpeteniilor, pentruca cu puteri atait­i să lucreze pentru binele tuturora. Diferitele interese regionale ale populaţiei din,provinciile Tarii, — multe din ele reaie şi juste, .— pu­teau fi îmbrăţişate cu aceiaşi căl­dură de toate guvernele, când aces­tea ar fi reprezentat elementele so­lidarităţii naţionale, fără a ajunge platformă politică pentru partide şi guverne. Aceste inerese constitue singura greutate reală în cârmuirea şi administrarea României mari. Dar văzute în adevărata lor lumină — adică prin prisma interesului na­ţional general, de Stat, — ele ar fi fost îmbrăţişate de toată lumea, în limitele juste. Pentru ca uşor se putea înţelege că aceste interese sunt na­ţionale, deşi cu un colorit specific, şi întru nimic primejdioase, câtă vre­me rămâneau aşa cum au eşit din aspiraţiile diferitelor provincii, nu cum le-au umflat politicienii pentru scopurile lor. Astfel nici aceste interese numite «regionale» sau provinciale — nu puteau constitui o piedică pentru so­lidaritatea naţională în guverne uni­tare, şi pentru activitatea lor. Tot­uşi această solidaritate nu ne-a fost dată de bărbaţii politici a­­junşi la conducere în ultimul dece­niu, cu tot îndemnul venit dela lo­curi înalte, subt două Domnii. Şi aşa s’a ajuns ca mulţi să nu mai creadă azi că s’ar putea realiza cu aceleaşi persoane un front al so­lidarităţii naţionale, decât în cazul când greutăţi cu mult mai mari de­cât cele de azi ar trezi puternic in­stinctul conservării naţionale. Unii dintre aceştia, cari ţin mult la zeii vechi, poate ar chiar dori primejdii mai mari pentru Româ­nia, numai pentru ca să rămână în frunte, la conducere, oamenii căro­ra ei se închină, şi pe cari ar dori să-i vadă împăcaţi, umăr la umăr, mână la mână. Noi credem însă, că ori cât de frumoasă e cinstirea acelora pe cari i-ai cinstit şi în trecut, ori cât de vrednică de laudă recunoştinţa, din punct de vedere naţional e nes­pus de primejdios să te închini la oameni, iar nu la principii. In vioa­ra popoarelor adevărul poruncit de realitate şi de necesităţile viitoru­lui, trebue să fie altar de închinare iar omul numai câtă vreme slujeş­te acestui altar. Solidaritatea naţională, singură în măsură să pună toate energiile poporului în slujba interesului co­mun naţional — a fost şi rămâne pe multă vreme un astfel de ade­văr, poruncit de realitate şi de vii­tor. Dacă greutăţile prin cari a trecut România Mare până azi n’au putut convinge pe oamenii noştri politiei să realizeze această solidaritate, cu greu credem că noui şi mari pri­mejdii i-ar putea determina să o facă. Greutăţile în cari se zbate Ţara noastră de la unire au fost în ade­văr cu mult prea mari pentru a nu deschide ochii şi inima tuturora. Cele de azi,, întrec pe toate. Şi, to­tuşi vechea gardă politică împle­teşte aceleaşi iţe de interese, şi nu se poate hotărî. Nu se poate pune teza astfel: Să ne dea Dumnezeu alte primejdii, cu mult mai mari, şi atunci să vedeţi cum se va naşte într’un ceas soli­daritatea naţională! Este o aberaţie. Ci teza e aceasta: pentru a opri din vreme orice primejdii mai ma­ri, e necesar, e un imperativ naţi­onal, ca solidaritatea să se nască cel puţin în al doilea deceniu de la unire, după ce toţi şi-au măsurat singuri puterile şi au rămas pe rând desamăgiţi de ceea ce au putut realiza Primejdii mai grele, de ordin ex­tern, pot veni. Dar când ele ne vor hate la poartă nu solidaritatea de atunci, ci cea de azi ne va ajuta. Ea, care până atunci, poate acumu­la forţe preţioase, nebânuite, în su­fletul naţional şi in averea naţio­nală Nădăjduim că instinctul de con­servare, dacă nu înţelepciunea po­litică, va naşte acest front al soli­darităţii naţionale, în care nimeni nu poate avea nici o displăcere să vadă şi pe aceia cari până acum nu l-au putu da. Ba ori­cine i-ar ve­dea bucuros, — dacă pot veni — chiar la locurile de frunte. I. Agârbiceanu Noua virtute Un bărbat politic, care a confiscat în lunga sa existenţă privată şi pu­blică multe virtuţi, a făcut mai zi­lele trecute elogiul unui ait bărbat politic. II lăuda bătrânul slujitor al ţării pe vrăjmaşul său de partid, de idei, dacă se poate spune şi de tac­tică politică, mai ales, pentru mo­tivul că adversarul a stat neclintit şi prieteneşte alături de un alt ca­marad politic. Vedeţi dumneavoastră , un elogiu politic este deapururi suspect. Nu ştim ce motive va fi avut bătrânul bărbat politic ca să laude aşa pe ne puse masa pe un adversar al să­­u De Bună seamă că elogiul trebue în­ţeles ca o maliţioasă aluzie la cine­va care este sau i-a fost foarte a­proape şi nul ca altceva. Credem totuşi că nu este justifi­cat. Prietenia personală este şi poa­te fi o trăsătură sufletească preţi­oasă. Mai ales când se ceteşte o con­secvenţă şi o puritate în palma ei Dar prietenia personală nu este va­labilă şi pentru viaţa politică şi pen­tru cea socială, care fură, e drept ceva din virtuţile şi defectele par­ticulare. Prietenia personală este un fapt care mă interesează pe mine le interesează pe d-ta, dar nu poate interesa colectivitatea. Dacă doi duşmani personali cari au violat sau au de violat unele in­cidente personale se adună, ca să servească ceva, ci trebue judecaţi numai după rezultate. Viaţa are mult mai largi norme decât cele pe care le scornesc oamenii. Etica socială nu face psihanaliză şi nici nu-şi poate permite luxul de a analiză cu mi­croscopul decât faptele exterioare ale cuiva, acele fapte cari au o în­râurire asupra colectivităţii. Pentru viaţa activă politică — şi nu pentru sedentari — prietenia per­sonală nu reprezintă o nouă şi reală virtute. Dar omul la necaz şi mai ales când are interes, poate juca cuvintele pe degete şi să facă biciuşca, chiar dintr’un bulgăre de argilă. i. cg. --0000-­ Vorbeam în foiletonul trecut a-­­supra cărţii lui Gide, despre dife­renţa între acţiunea pe plan ideal a eroului principal al cărţii şi ace`­ţiunea în înţelesul obişnuit al cu­vântului. Pentru a stabili şi mai bine această diferenţă, e suficient­ să remarcăm un singur fapt: în­ timpul povestirei scriitorului, An­gele adoarme. O poveste care ţine să-i arate cât de obişnuită fusese o noapte invo­luntară, nu o putea interesa atât, cât cealaltă a lui Hubert, care voia să-i arate cât fusese de excepţ­iona­. lă o altă noapte. Hubert într’adevăr, se ţinea de realitate; el acţionase ceva, luptase, la vânătoare trăsese cu o puşcă veritabilă, nu cu una cu aer comprimat care nu făcea a­­proape nici un sgomot, armă ideală într’un univers ideal. Era departe de un paradis ca acela al roman­cierului în care nu e nevoie să o­­cheşti, ci te mulţumeşti doar să a­peşi pe trăgaciu pentru ca să cadă mereu, din toate part­e, din ce în ce mai multe păsări. Romancierul însă, nu avea nevoe de act sgomo­­tos pentru a realiza, nici în pove­stire, nici în viaţă, nici scriind car­tea de faţă care nu are acţiune în sensul celorlalţi, deşi mult timp în care alţii credeau că n’a făcut ni­mic, fiindcă n’a realizat nici un act vizibil, fiindcă nu s’a agitat, acţio­nase totuşi, creind. Poate de aci porneşte faptul că romancierul găseşte totdeauna pe Hubert la Angele, dar nu sunt in­vitaţi niciodată împreună. Dealtfel, Hubert nu-l înţelege pe Tityre şi nici Paludes, fiindcă «el nu înţe­lege o stare care nu e o stare so­cială», o activitate alta decât între oameni. Numai între ei acţionează el, sau crede că acţionează fiindcă se agită. Individualitatea creatoare nu-l interesează. Dar i se pare natural să-i utilizeze descoperirile, ca și cum aceasta i s’ar datora. Intr’o zi se hotărăște să plece în voiaj cu Roland. Crede — sigur de el — că el î’a hotărât pe Roland. Autorul își aduce aminte cu spai­mă, că el se trudise odată din greu ca să convingă pe Roland să iasă din cercul lui strâmt. Pe Hubert nu-1 interesează însă de unde a por­­nit ideia. O ia, o trece numaidecât pe numele său şi o pune în practi­că. «Se poate ca tu să fi fost cel dintâiu care ai vorbit despre asta; dar la ce serveşte, te rog, să pui idei în capul oamenilor? Crezi că asta îi face să acţioneze?» Gide scrie o carte întreagă ca să dovedească că tocmai virtualităţile interioare sunt forţele impulsive care îi fac pe oameni să acţioneze. Dar nu se poate opri să nu se în­trebe : cei cari o vor citi, vor înţe­lege mai bine decât Hubert? E poa­te cu neputinţă o înţelegere adevă­rată între oameni. Poate chiar îi vor lăsa cartea necitită şi pe urmă vor pretinde că înţeleg problema şi pe omul care a frământat o. Richard îi e cel mai bun amic. El nu ştie decât să-i spună uneori, cu emoţiune, că-l consideră incapa­bil de o acţiune urâtă. Dar această suprapreţuire «me retient parfois h­igir», acest fel de a mă vedea numai într’o formă, mă face să nu mai pot fi şi altfel. «El pretinde că mă cunoaşte perfect, cu toate că nu citeşte niciodată nimic din ce scriu»... «Te duci să vezi nouile gorile» în­treabă Richard când autorul se duce in Jardin des Plantes pentru ca să studieze «Ies petits potamogetous» care să-i dea atmosfera bălţilor lui Tityre. Romancierul se revoltă: «Richard mă tratează ca pe un copil mare; mie asta mi-e insuportabil; ce fac nu e serios pentru el; îi voi povesti Paludes». Pentru a fi crezut şi mai neserios. Tot ce nu vor înţelege de aci îna­inte în vorbele lui, fie Hubert, fie Angéle, va fi considerat că ar tre­bui pus în Paludes. Vor spune : «Tu devrais mettre cella dans Paludes». Ripostează: «De câte ori nu team mai rugat să nu-mi mai vorbeşti de literatură !» Şi totuşi uneori i se pare că ei înţeleg, sau ar vrea să-i facă să în­ţeleagă, le explică câte ceva, sau are nevoia să le explice pentru ca să se clarifice el. Şi ce tragică e din cauza asta — vai! şi ce comică ! —, toată conversaţia de vorbe goale, bombastice din salonul Angelei, ce trist, dezolant, e când după ce poe­tul citeşte o poezie de 6 versuri, ni­meni nu pricepe că s’a terminat. Dar pe urmă : «Ah ! încântător, wp, trebui să pui asta în Palades». (Citiţi continuarea în pag■ 2-a) III. PALUD£S i Î ngere si alin de EMIL CHILIAN Actualitâţi Eri s’a desvelit în curtea liceului «Gh. Şincai» bustul ilustrului profesor al că­rui nume îl poartă liceul Peripeţii şi luptători ai Conversiunei reală. Când strânşi cu uşa se ve­deau siliţi să rostească adeziuni şi încuviinţări din buze, descopereau un alt prilej de zădărnicire a lucră­rilor şi operând o retragere strate­gică pe un punct­ declanşau ofensi­va pe altă latur’­e A fost o adevă­rată luptă, un asediu meticulos, u­­zând toate resursele şireteniei, un asediu nemilos şi permanent. Nu ne vom opri astăzi să desem­După un stagiu prea lung în co­­­soluţie valabilă, nu emitea o suges­­­misiune a Camerei, proectul de lege (fie de bună credinţă şi de folosinţă a conversiunei, venit în discuţia pu­blică, îşi urmează acum nesingh­e­­rit cariera parlamentară obişnuită- Noi nu ne-am îndoit o clipă de rea­lizarea ei. Pentru cei­ cari nu şi-au putut însă reţine o teamă de soar­ta proeetului care zăbovea peste fi­resc la comisiunea reprezentanţilor guvernului şi partidelor, aducerea lui în dezbaterea corpurilor legiui­toare este un prilej de reconfortare. Zăbava işi avea totuşi rosturile ei. D. Argetoianu a înţeles să acor­de tuturor celor cari voiau să adu­că o contribuţie proectului iniţial al guvernului putinţa să-l exami­neze, să-l dezbată şi să-l ameliore­ze in condiţiunile cele mai prielni­ce unei asemenea munci. Pictare grupare, fiecare partid reprezentat în parlament putea astfel, întro ang­bianţă de lucru serios, principial ferită de tentaţiile demagogiei ori de vicleşugurile intrigilor politi­cianiste, să şi trimită la comisiune delegaţii cei mai autorizaţi şi mai temeinic pregătiţi pentru lucrarea de îndeplinit. Dar adversităţile tăi­nuite împotriva conversiunei incer­­cară să folosească posibilitatea pe care o oferea guvernul în interesul unei cât mai bune legiuiri, pentru a sabota opera şi a o anihila. Co­lecţiile ziarelor sunt martore ale a­­cestei acţiuni care n’a cruţat nici un mijloc în atingerea acestei ţin­­te infame. Vrăjmaşii conversiunii ştiură astfel să utilizeze urile per­sonale, conflictele de interes poli­tic, calomnia şi minciuna, tărăgă­­nirile sistematice, dosirile de ultim moment, cursele intinse hoţeşte, toate trucurile şi toate rezistenţele cate cuprind catehismul politicie­­nist. Aparent toţi îşi exprimau vo­inţa de colaborare la confecţiona­rea unei legiuiri menită să îmbră­ţişeze şi să încadreze realităţi de o asprime poate necunoscută încă so­­cietăţii noastre. Fiecare dispoziţie, fiecare articol, aproape fiecare cu­vânt erau însă supuse răstălmăciri­lor, combătute în spiritul şi in lite­ra lor, denunţate ca primejdioase ori ineficace. Nici unul din adver­sarii proectului n’aducea totuşi o năm oamenii şi organizaţiile cari a­­ dus acest război divers şi mul­­tiplu împotriva conversiunei. In bună parte lumea ii ştie. Ceia ce se ştie mai puţin şi merită totuşi a fi cunoscută este străduinţa neobo­­sită, entusiastă şi mai ales eficace pe care în sânul acestei com­isiuni au avut o de purtat apărătorii ope­rei de asanare a datoriilor agrico­le. Iar între aceştia un om se ridi­că deţinător al unui titlu deosebit în victoria repurtată asupra duş­manilor legii. Este d. Alexandru Radian, subsecretarul de stat al A­­griculturii. Reprezentant al guver­­nului în comisiune, convins pe dea­supra mandatului său oficial de ne­cesitatea împlinirii marelui şi in­dispensabilului act de salvare a proprietăţii ţărăneşti, tânărul mi­nistru a purtat răspunderile de şef întru apărarea conversiunei de a­­tacurile violente, meşteşugite şi mereu reînoite ale vrăjmaşilor ei. Pas cu pas, el a trebuit să dispute terenul unor adversari căliţi în a­­semenea lupte, deslegaţi de orice scrupul de onestitate în discuţie şi în acţiunea politică, abili în a se­­zisa orice prilej de oboseală şi ori­ce eroare. Nu era o simplă dezba­tere în care argumentul logic, pu­­terea de convingere şi suflul de bu­­nă credinţă pot fi suficiente. Ci un război pe înfundate, nereal şi nemi­los, provocat de neîmblânzita por­nire a celor cari izbind in conver­siune n’o făceau în numele unor principii sau pentru a împiedica o mare greşală colectivă, ci ca să-şi apere cele mai puţin avuabile din­tre interesele personale şi de gaşcă Vă imaginaţi ce efort a fost ne­voit să furniseze d. Alexandru Ra­­dian pentru a rupe cercul de fier al acestor atacuri, ce resurse de in­­teligenţă, de îndemânare în acţiu­ne şi de vioiciune în dialectică a trebuit să alinieze în front ca să dejoace uneltirile şi loviturile sa­­botatorilor; ce însuşiri de tactică a dezbaterilor şi ce profundă cu­noaştere a problemei a avut de do­vedit în acelaş scop; ce capacitate de a se ridica până la o înălţime care să-i permită învnsajarea obiectivă a lucrurilor, a arătat, în sfârşit ce elan moral, ce credinţă neclinti­tă în necesitatea şi în dreptatea o­­perei pe care era chemat s-o apere nu fiindcă era a guvernului şi a sa, ci fiindcă era a ţării, au trebuit să-i călăuzească într’o luptă atât de grea, de obositoare şi de feroce- dar a fost dat cuiva, chiar dintre oamenii poliţiei trecuţi prin ciurul şi dârmonul treburilor publice, să ducă o luptă de atare anvergură, împotriva unor adversari atât de bine înarmaţi şi pregătiţi pentru războaie de acest fel. Şi e şi mai rar ca într’o acţiune presărată cu atâtea obstacole şi pretinzând ca­lităţi atât diverse şi de temeinice, cineva să fi mers victorios până la capăt cu stăpânirea de sine, cu bu­­na-cuviinţă în mijloace şi cu ele­ganţa de atitudine a d-lui Al. Ra­dian. Faptul se merită cu prisosin­ță însemnat, astăzi mai ales când soarta conversiunei este pe deplin chezăşuită. Vladimir lenesen EXEMPLE DE INVITAT —-----0000-------­ Crearea flotei comerciale sârbeşti şi renovarea şantierelor dalmatine ’ Guvernul iugoslav, exploatând aptitudinele marine ale dalmatini­­lor, depune o neobosită stăruinţă pentru orgnizarea navigaţiei co­merciale, în care scop acordă tot concursul moral şi material între­prinderilor de navigaţie şi îşi dă silinţa să întărească şi să desvolte în masse cât mai largi, cunoştin­ţele nautice. Sfârşitul răsboiului a găsit noua Serbie stăpână pe întinsele coaste ale Dalmaţiei, dar fără flotă co­mercială, în afară de unele mici costiere (vase de cabotaj). Italia re­ţinuse pentru ea cea mai mare par­te din cota fostei flote comerciale austriace. Printr-o străduinţă înco­ronată de o acţiune sistematică, Iu­goslavia a reuşit nu numai să or­ganizeze complect comunicaţiile ei maritime interne, dar să-şi extindă acţiunea vaselor ei comerciale şi în afara coastelor sale. Anul 1931 găsi flota comercială sârbă compusă din 176 vapoare re­prezentând un tonaj brut de 344.216 tone, repartizat la 36 miei şi mari companii de navigaţie, cari au creiat linii regulate prin toată A­­driatica şi Mediterana, din Triest spre porturile dalmatine şi albane­ze spre coastele greceşti, Turcia şi Egipt. Tendinţele tinerei naviga­ţi­­uni iugoslave, se designează bine având ca obiectiv pe de o parte să menţină (treptat cu timpul) mişca­rea comercială a ţarei (ţară emi­namente de export) sub pavilionul național, iar pe de altă parte să lupte cu rivala ei Italia ca să pre­domine Atrintica. Concurenta pen­tru această predominare, se exer­cită aprig nu numai prin reduce­rea navlurilor, dar și prin amelio­rarea material­ului flotant. Astfel Italia în decursul anului 1931 a în­locuit toate vapoarele ei cari de­servesc liniile Adriaticei, prin vase motoare în număr până acum de 7, cari reprezintă o valoare de 700 000 lire. La liniile de pasageri și mărfuri, consacrate ca regulate, din Adria­­tica spre Grecia — Smirna — Siria și Egipt, se studiază acum adău­garea unei linii de pasageri tran­­santlantică, în afară de acelea de mărfuri deja existente între Iugo­slavia şi America de Sud. La a­­ceasta tinde de altfel cumpărăturile serioase din ultimile luni şi comen­zile de construcţii de vase făcute de societăţile sârbeşti, printre cari culminează achiziţionarea trans­atlanticului «Kraljica Marija» (fost «Araguaya») cu un tonaj brut de 10.096 t. şi din deplasament­ele 17­ 500 tone-Iugoslavia a mai obţinut în ulti­mul timp încă două splendide uni­tăţi prin achiziţionarea vapoarelor «Triglav» şi «Avala», construcţie 1932 şi cu o capacitate de 11.000 tone fiecare, iar societatea «Dobrobacka Ploivdka» a recepţionat recent va­porul «Prince Andrei» de 5001 tone brute, construcţie 1930, precum şi câ­teva costiere nou construite, printre care vapoarele «Mosor», «Bakar» şi «Rab» de 330 tone bruto fiecare, con­struite în Anglia. De curând s-a înfiinţat la Susak o nouă societate de navigaţie, sub denumirea Jadram Drodansko D.D. la care participă şi unii armatori din Cardiff. Această nouă societate va fi înzestrată cu 6 cargobote între 7000 şi 9000 tone fiecare, sub pavi­lion şi personal sârbesc. Primul vas din categoria acestora este «Jadran» de 7000 tone construit în 1918. Reşe­dinţa direcţiunei societăţii este la Susak, iar vasele vor fi dispuse în special pentru exportarea produse­lor sârbeşti în Mediterana şi por­turile Atlanticului. In decursul unui singur trimestru al anului curent, flota comercială a Iugoslaviei s’a îmbogăţit prin achi­ziţionarea următoarelor vase: «Jadran» (fost «Danybryn») con­strucţie 1918 de 4453 tone bruto ; «Durmitor» (fost «Plutareh») constr. 1913 de 5613 f. br.; «Beograd» (fost «Plata») constr. 1907 de 5605 t. b. ; «Tivat» (fost «Miad of Crete» constr. 1903 de 2243 t. br.; «Prince Andrej» (nou) constr. 1930 de 5041 t. br.; «Mo­sor» (nou) constr. 1931 de 330 t. br.; «Bakar» (nou) constr. 1931 de 330 t. br.; «Rab» (nou) constr. 1931 de (Citiţi continuarea în pag. 11-a) Contele Condenhove-Kalergi, cu­noscutul filantrop politic, într’o de­claraţie făcută presei, s’a războit zilele trecute cu tratatul dela Ver­sailles. Cică tratatul ăsta nu e bun, pentruca... nu este în spirit Wilso­nian. Aşa dar, mai sunt oameni serioşi (sau neserioşi) care 13 ani dela în­cheierea păcii, mai cred că mitul Wilson a fost altceva decât o scurtă glumă sentimentală. Oameni care socotesc că cele 11 puncte ale pre­zidentului american erau li­chei pentru un viitor ferice, dar că di­plomaţii europeni — ţipi diabolici — au făcut şi au dres că să le dis­trugă şi să le înece în Atlantic. Oa­meni cari mai cred în fine că acest Woodrow Wilson n’a fost un biet om naiv, ci un profet în toată re­gula, un iuminat venit să despice apele dezlănţuite şi să liniştească furtunile ca pe nişte miei behăitori. Ar fi înduioşător, dacă n'ar fi subversiv. Dar prezidentul Wilson, prezentat drept un trimis al lui Dumnezeu, n’a fost decât un idea­list anglo-saxon şi — ce este mai grav — un idealist american. Adi­că un fel de preot al afacerilor,­un visător înzestrat cu un feroce simţ practic, un sentimental calculat şi virulent. Naivitatea lui nu se deo­sebeşte prea bine de abilitate şi nici jertfa de afacere. Wilson în 1916? Babbit la Versai­lles. Da, George F. Babbit, eroul lui Sinclair Lewis, om­ mecanizat, gân­dind ca o manşetă de ziar, vorbind ca o reclamă de radio, cugetând ca un comis-voiajor. Sălbatec în apă­rarea intereselor şi totuşi idealist nu ştiu din ce reminiscenţă purita­nă. Sălbatec şi idealist din cauza a­­celeaşi structuri de ins primar uluit de progres şi moralitate. Sunt nenumărate momentele tra­tativelor de la Versailles în 1913 şi 1919 în care identitatea Wilson-Ba­­bbitt se revelează cu netezime. Intre altele o şedinţă din Februarie 1919 la hotelul Crillon, în care fiind vor­ba despre principiul egalităţii ra­­sselor, prezidentul Wilson, repre­zentant al unei ţări în care negrii erau jupuiţi de vii pe stradă, în scene de linşaj, a tuşit circumspect şi a cerut închiderea discuţiei. «Ba­bbitt la Versailles» cred că explică în bună parte comediile şi tragedii­le ce s’au jucat alunei şi s’au tot jucat de atunci, încoace. Tema ar merita speculată. (Subscrisul o va face dealtminteri. «Babbitt la Ver­sailles» este titlul unui capitol din­­tr’o teză de doctorat, cu subiect mult mai larg). Pentru astăzi, ajun­ge însă acest scurt comentat­, Mihail Sebastian

Next