Cuventul, martie 1932 (Anul 8, nr. 2464-2494)
1932-03-01 / nr. 2464
ANUL AL VlII-lea — No. 2404 Redactia şi Administraţia: BUCUREŞTI, Calea Victoriei 40, etajul I (Intrarea prin Paragiul Imobiliara) 312/45 Direcţia 378/10 Redacţia 378/09 Administraţia Fondator: Director: TITUS ENACOVICi NAE IONESCU ANUMURUE ŞI PUBLICAŢIILE se primesc la ADMINISTRAŢIA „CKVANTULIK şi prin toate agenţiile de publicitate EDITIG SPECIALA 3 LEI C. marţi I MARTIE 1932 SOLIDARITATEA NAŢIONALA Avem nevoe de constrângeri mai grele decât cele de azi pentru a vedea realizat frontul solidarităţii naţionale? Iată o întrebare la care mulţi răspund azi afirmativ în conştiinţa lor şi chiar înaintea altora, bizuîndu-se pe spectacolul ce se repetă mereu cu prilejul oricărei încercări de solidarizare a partidelor politice in interesul naţional suprem. Spectacolul e dat, de aproape un deceniu de aceiaşi oameni, cari par definitiv învrăjbiţi, deşi, în realitate, nu-i opresc deja un front comun decât de altfel ambiţii şi interese de partid. Indiferent de ceea ce constitue pierderea reală care-i opreşte deja realizarea frontului solidarităţii naţionale, ambiţii personale, duşmănii reale ori interese de partid, rămâne în picioare faptul că oamenii politiei cari au ajuns la suprafaţă în primul deceniu defa imire, nu ne-au dat razimul cel mai puternic în consolidarea Statului român: solidaritatea naţională, între graniţele ţării. Azi nu mai poate fi om cu scaun la cap care să nu vadă, să nu fie convins, că această solidaritate era supremul bine pentru Patria cea nouă, mai este şi azi şi va mai fi multă vreme. Şi iarăşi, uimeai nu mai crede azi că luptele şi învrăjbirile în politica internă a României au fost pornite şi au crescut în chip firesc din diferitele aspiraţii opuse ale masselor alcătuitoare de Stat. Toată lumea ştie că poporul românesc după unire n’a avut alt ideal politic decât «solidaritatea domnilor» adică a căpeteniilor, pentruca cu puteri ataiti să lucreze pentru binele tuturora. Diferitele interese regionale ale populaţiei din,provinciile Tarii, — multe din ele reaie şi juste, .— puteau fi îmbrăţişate cu aceiaşi căldură de toate guvernele, când acestea ar fi reprezentat elementele solidarităţii naţionale, fără a ajunge platformă politică pentru partide şi guverne. Aceste inerese constitue singura greutate reală în cârmuirea şi administrarea României mari. Dar văzute în adevărata lor lumină — adică prin prisma interesului naţional general, de Stat, — ele ar fi fost îmbrăţişate de toată lumea, în limitele juste. Pentru ca uşor se putea înţelege că aceste interese sunt naţionale, deşi cu un colorit specific, şi întru nimic primejdioase, câtă vreme rămâneau aşa cum au eşit din aspiraţiile diferitelor provincii, nu cum le-au umflat politicienii pentru scopurile lor. Astfel nici aceste interese numite «regionale» sau provinciale — nu puteau constitui o piedică pentru solidaritatea naţională în guverne unitare, şi pentru activitatea lor. Totuşi această solidaritate nu ne-a fost dată de bărbaţii politici ajunşi la conducere în ultimul deceniu, cu tot îndemnul venit dela locuri înalte, subt două Domnii. Şi aşa s’a ajuns ca mulţi să nu mai creadă azi că s’ar putea realiza cu aceleaşi persoane un front al solidarităţii naţionale, decât în cazul când greutăţi cu mult mai mari decât cele de azi ar trezi puternic instinctul conservării naţionale. Unii dintre aceştia, cari ţin mult la zeii vechi, poate ar chiar dori primejdii mai mari pentru România, numai pentru ca să rămână în frunte, la conducere, oamenii cărora ei se închină, şi pe cari ar dori să-i vadă împăcaţi, umăr la umăr, mână la mână. Noi credem însă, că ori cât de frumoasă e cinstirea acelora pe cari i-ai cinstit şi în trecut, ori cât de vrednică de laudă recunoştinţa, din punct de vedere naţional e nespus de primejdios să te închini la oameni, iar nu la principii. In vioara popoarelor adevărul poruncit de realitate şi de necesităţile viitorului, trebue să fie altar de închinare iar omul numai câtă vreme slujeşte acestui altar. Solidaritatea naţională, singură în măsură să pună toate energiile poporului în slujba interesului comun naţional — a fost şi rămâne pe multă vreme un astfel de adevăr, poruncit de realitate şi de viitor. Dacă greutăţile prin cari a trecut România Mare până azi n’au putut convinge pe oamenii noştri politiei să realizeze această solidaritate, cu greu credem că noui şi mari primejdii i-ar putea determina să o facă. Greutăţile în cari se zbate Ţara noastră de la unire au fost în adevăr cu mult prea mari pentru a nu deschide ochii şi inima tuturora. Cele de azi,, întrec pe toate. Şi, totuşi vechea gardă politică împleteşte aceleaşi iţe de interese, şi nu se poate hotărî. Nu se poate pune teza astfel: Să ne dea Dumnezeu alte primejdii, cu mult mai mari, şi atunci să vedeţi cum se va naşte într’un ceas solidaritatea naţională! Este o aberaţie. Ci teza e aceasta: pentru a opri din vreme orice primejdii mai mari, e necesar, e un imperativ naţional, ca solidaritatea să se nască cel puţin în al doilea deceniu de la unire, după ce toţi şi-au măsurat singuri puterile şi au rămas pe rând desamăgiţi de ceea ce au putut realiza Primejdii mai grele, de ordin extern, pot veni. Dar când ele ne vor hate la poartă nu solidaritatea de atunci, ci cea de azi ne va ajuta. Ea, care până atunci, poate acumula forţe preţioase, nebânuite, în sufletul naţional şi in averea naţională Nădăjduim că instinctul de conservare, dacă nu înţelepciunea politică, va naşte acest front al solidarităţii naţionale, în care nimeni nu poate avea nici o displăcere să vadă şi pe aceia cari până acum nu l-au putu da. Ba oricine i-ar vedea bucuros, — dacă pot veni — chiar la locurile de frunte. I. Agârbiceanu Noua virtute Un bărbat politic, care a confiscat în lunga sa existenţă privată şi publică multe virtuţi, a făcut mai zilele trecute elogiul unui ait bărbat politic. II lăuda bătrânul slujitor al ţării pe vrăjmaşul său de partid, de idei, dacă se poate spune şi de tactică politică, mai ales, pentru motivul că adversarul a stat neclintit şi prieteneşte alături de un alt camarad politic. Vedeţi dumneavoastră , un elogiu politic este deapururi suspect. Nu ştim ce motive va fi avut bătrânul bărbat politic ca să laude aşa pe ne puse masa pe un adversar al său De Bună seamă că elogiul trebue înţeles ca o maliţioasă aluzie la cineva care este sau i-a fost foarte aproape şi nul ca altceva. Credem totuşi că nu este justificat. Prietenia personală este şi poate fi o trăsătură sufletească preţioasă. Mai ales când se ceteşte o consecvenţă şi o puritate în palma ei Dar prietenia personală nu este valabilă şi pentru viaţa politică şi pentru cea socială, care fură, e drept ceva din virtuţile şi defectele particulare. Prietenia personală este un fapt care mă interesează pe mine le interesează pe d-ta, dar nu poate interesa colectivitatea. Dacă doi duşmani personali cari au violat sau au de violat unele incidente personale se adună, ca să servească ceva, ci trebue judecaţi numai după rezultate. Viaţa are mult mai largi norme decât cele pe care le scornesc oamenii. Etica socială nu face psihanaliză şi nici nu-şi poate permite luxul de a analiză cu microscopul decât faptele exterioare ale cuiva, acele fapte cari au o înrâurire asupra colectivităţii. Pentru viaţa activă politică — şi nu pentru sedentari — prietenia personală nu reprezintă o nouă şi reală virtute. Dar omul la necaz şi mai ales când are interes, poate juca cuvintele pe degete şi să facă biciuşca, chiar dintr’un bulgăre de argilă. i. cg. --0000- Vorbeam în foiletonul trecut a-supra cărţii lui Gide, despre diferenţa între acţiunea pe plan ideal a eroului principal al cărţii şi ace`ţiunea în înţelesul obişnuit al cuvântului. Pentru a stabili şi mai bine această diferenţă, e suficient să remarcăm un singur fapt: în timpul povestirei scriitorului, Angele adoarme. O poveste care ţine să-i arate cât de obişnuită fusese o noapte involuntară, nu o putea interesa atât, cât cealaltă a lui Hubert, care voia să-i arate cât fusese de excepţiona. lă o altă noapte. Hubert într’adevăr, se ţinea de realitate; el acţionase ceva, luptase, la vânătoare trăsese cu o puşcă veritabilă, nu cu una cu aer comprimat care nu făcea aproape nici un sgomot, armă ideală într’un univers ideal. Era departe de un paradis ca acela al romancierului în care nu e nevoie să ocheşti, ci te mulţumeşti doar să apeşi pe trăgaciu pentru ca să cadă mereu, din toate parte, din ce în ce mai multe păsări. Romancierul însă, nu avea nevoe de act sgomotos pentru a realiza, nici în povestire, nici în viaţă, nici scriind cartea de faţă care nu are acţiune în sensul celorlalţi, deşi mult timp în care alţii credeau că n’a făcut nimic, fiindcă n’a realizat nici un act vizibil, fiindcă nu s’a agitat, acţionase totuşi, creind. Poate de aci porneşte faptul că romancierul găseşte totdeauna pe Hubert la Angele, dar nu sunt invitaţi niciodată împreună. Dealtfel, Hubert nu-l înţelege pe Tityre şi nici Paludes, fiindcă «el nu înţelege o stare care nu e o stare socială», o activitate alta decât între oameni. Numai între ei acţionează el, sau crede că acţionează fiindcă se agită. Individualitatea creatoare nu-l interesează. Dar i se pare natural să-i utilizeze descoperirile, ca și cum aceasta i s’ar datora. Intr’o zi se hotărăște să plece în voiaj cu Roland. Crede — sigur de el — că el î’a hotărât pe Roland. Autorul își aduce aminte cu spaimă, că el se trudise odată din greu ca să convingă pe Roland să iasă din cercul lui strâmt. Pe Hubert nu-1 interesează însă de unde a pornit ideia. O ia, o trece numaidecât pe numele său şi o pune în practică. «Se poate ca tu să fi fost cel dintâiu care ai vorbit despre asta; dar la ce serveşte, te rog, să pui idei în capul oamenilor? Crezi că asta îi face să acţioneze?» Gide scrie o carte întreagă ca să dovedească că tocmai virtualităţile interioare sunt forţele impulsive care îi fac pe oameni să acţioneze. Dar nu se poate opri să nu se întrebe : cei cari o vor citi, vor înţelege mai bine decât Hubert? E poate cu neputinţă o înţelegere adevărată între oameni. Poate chiar îi vor lăsa cartea necitită şi pe urmă vor pretinde că înţeleg problema şi pe omul care a frământat o. Richard îi e cel mai bun amic. El nu ştie decât să-i spună uneori, cu emoţiune, că-l consideră incapabil de o acţiune urâtă. Dar această suprapreţuire «me retient parfois higir», acest fel de a mă vedea numai într’o formă, mă face să nu mai pot fi şi altfel. «El pretinde că mă cunoaşte perfect, cu toate că nu citeşte niciodată nimic din ce scriu»... «Te duci să vezi nouile gorile» întreabă Richard când autorul se duce in Jardin des Plantes pentru ca să studieze «Ies petits potamogetous» care să-i dea atmosfera bălţilor lui Tityre. Romancierul se revoltă: «Richard mă tratează ca pe un copil mare; mie asta mi-e insuportabil; ce fac nu e serios pentru el; îi voi povesti Paludes». Pentru a fi crezut şi mai neserios. Tot ce nu vor înţelege de aci înainte în vorbele lui, fie Hubert, fie Angéle, va fi considerat că ar trebui pus în Paludes. Vor spune : «Tu devrais mettre cella dans Paludes». Ripostează: «De câte ori nu team mai rugat să nu-mi mai vorbeşti de literatură !» Şi totuşi uneori i se pare că ei înţeleg, sau ar vrea să-i facă să înţeleagă, le explică câte ceva, sau are nevoia să le explice pentru ca să se clarifice el. Şi ce tragică e din cauza asta — vai! şi ce comică ! —, toată conversaţia de vorbe goale, bombastice din salonul Angelei, ce trist, dezolant, e când după ce poetul citeşte o poezie de 6 versuri, nimeni nu pricepe că s’a terminat. Dar pe urmă : «Ah ! încântător, wp, trebui să pui asta în Palades». (Citiţi continuarea în pag■ 2-a) III. PALUD£S i Î ngere si alin de EMIL CHILIAN Actualitâţi Eri s’a desvelit în curtea liceului «Gh. Şincai» bustul ilustrului profesor al cărui nume îl poartă liceul Peripeţii şi luptători ai Conversiunei reală. Când strânşi cu uşa se vedeau siliţi să rostească adeziuni şi încuviinţări din buze, descopereau un alt prilej de zădărnicire a lucrărilor şi operând o retragere strategică pe un punct declanşau ofensiva pe altă latur’e A fost o adevărată luptă, un asediu meticulos, uzând toate resursele şireteniei, un asediu nemilos şi permanent. Nu ne vom opri astăzi să desemDupă un stagiu prea lung în cosoluţie valabilă, nu emitea o sugesmisiune a Camerei, proectul de lege (fie de bună credinţă şi de folosinţă a conversiunei, venit în discuţia publică, îşi urmează acum nesingherit cariera parlamentară obişnuită- Noi nu ne-am îndoit o clipă de realizarea ei. Pentru cei cari nu şi-au putut însă reţine o teamă de soarta proeetului care zăbovea peste firesc la comisiunea reprezentanţilor guvernului şi partidelor, aducerea lui în dezbaterea corpurilor legiuitoare este un prilej de reconfortare. Zăbava işi avea totuşi rosturile ei. D. Argetoianu a înţeles să acorde tuturor celor cari voiau să aducă o contribuţie proectului iniţial al guvernului putinţa să-l examineze, să-l dezbată şi să-l amelioreze in condiţiunile cele mai prielnice unei asemenea munci. Pictare grupare, fiecare partid reprezentat în parlament putea astfel, întro angbianţă de lucru serios, principial ferită de tentaţiile demagogiei ori de vicleşugurile intrigilor politicianiste, să şi trimită la comisiune delegaţii cei mai autorizaţi şi mai temeinic pregătiţi pentru lucrarea de îndeplinit. Dar adversităţile tăinuite împotriva conversiunei incercară să folosească posibilitatea pe care o oferea guvernul în interesul unei cât mai bune legiuiri, pentru a sabota opera şi a o anihila. Colecţiile ziarelor sunt martore ale acestei acţiuni care n’a cruţat nici un mijloc în atingerea acestei ţinte infame. Vrăjmaşii conversiunii ştiură astfel să utilizeze urile personale, conflictele de interes politic, calomnia şi minciuna, tărăgănirile sistematice, dosirile de ultim moment, cursele intinse hoţeşte, toate trucurile şi toate rezistenţele cate cuprind catehismul politicienist. Aparent toţi îşi exprimau voinţa de colaborare la confecţionarea unei legiuiri menită să îmbrăţişeze şi să încadreze realităţi de o asprime poate necunoscută încă societăţii noastre. Fiecare dispoziţie, fiecare articol, aproape fiecare cuvânt erau însă supuse răstălmăcirilor, combătute în spiritul şi in litera lor, denunţate ca primejdioase ori ineficace. Nici unul din adversarii proectului n’aducea totuşi o năm oamenii şi organizaţiile cari a dus acest război divers şi multiplu împotriva conversiunei. In bună parte lumea ii ştie. Ceia ce se ştie mai puţin şi merită totuşi a fi cunoscută este străduinţa neobosită, entusiastă şi mai ales eficace pe care în sânul acestei comisiuni au avut o de purtat apărătorii operei de asanare a datoriilor agricole. Iar între aceştia un om se ridică deţinător al unui titlu deosebit în victoria repurtată asupra duşmanilor legii. Este d. Alexandru Radian, subsecretarul de stat al Agriculturii. Reprezentant al guvernului în comisiune, convins pe deasupra mandatului său oficial de necesitatea împlinirii marelui şi indispensabilului act de salvare a proprietăţii ţărăneşti, tânărul ministru a purtat răspunderile de şef întru apărarea conversiunei de atacurile violente, meşteşugite şi mereu reînoite ale vrăjmaşilor ei. Pas cu pas, el a trebuit să dispute terenul unor adversari căliţi în asemenea lupte, deslegaţi de orice scrupul de onestitate în discuţie şi în acţiunea politică, abili în a sezisa orice prilej de oboseală şi orice eroare. Nu era o simplă dezbatere în care argumentul logic, puterea de convingere şi suflul de bună credinţă pot fi suficiente. Ci un război pe înfundate, nereal şi nemilos, provocat de neîmblânzita pornire a celor cari izbind in conversiune n’o făceau în numele unor principii sau pentru a împiedica o mare greşală colectivă, ci ca să-şi apere cele mai puţin avuabile dintre interesele personale şi de gaşcă Vă imaginaţi ce efort a fost nevoit să furniseze d. Alexandru Radian pentru a rupe cercul de fier al acestor atacuri, ce resurse de inteligenţă, de îndemânare în acţiune şi de vioiciune în dialectică a trebuit să alinieze în front ca să dejoace uneltirile şi loviturile sabotatorilor; ce însuşiri de tactică a dezbaterilor şi ce profundă cunoaştere a problemei a avut de dovedit în acelaş scop; ce capacitate de a se ridica până la o înălţime care să-i permită învnsajarea obiectivă a lucrurilor, a arătat, în sfârşit ce elan moral, ce credinţă neclintită în necesitatea şi în dreptatea operei pe care era chemat s-o apere nu fiindcă era a guvernului şi a sa, ci fiindcă era a ţării, au trebuit să-i călăuzească într’o luptă atât de grea, de obositoare şi de feroce- dar a fost dat cuiva, chiar dintre oamenii poliţiei trecuţi prin ciurul şi dârmonul treburilor publice, să ducă o luptă de atare anvergură, împotriva unor adversari atât de bine înarmaţi şi pregătiţi pentru războaie de acest fel. Şi e şi mai rar ca într’o acţiune presărată cu atâtea obstacole şi pretinzând calităţi atât diverse şi de temeinice, cineva să fi mers victorios până la capăt cu stăpânirea de sine, cu buna-cuviinţă în mijloace şi cu eleganţa de atitudine a d-lui Al. Radian. Faptul se merită cu prisosință însemnat, astăzi mai ales când soarta conversiunei este pe deplin chezăşuită. Vladimir lenesen EXEMPLE DE INVITAT —-----0000------- Crearea flotei comerciale sârbeşti şi renovarea şantierelor dalmatine ’ Guvernul iugoslav, exploatând aptitudinele marine ale dalmatinilor, depune o neobosită stăruinţă pentru orgnizarea navigaţiei comerciale, în care scop acordă tot concursul moral şi material întreprinderilor de navigaţie şi îşi dă silinţa să întărească şi să desvolte în masse cât mai largi, cunoştinţele nautice. Sfârşitul răsboiului a găsit noua Serbie stăpână pe întinsele coaste ale Dalmaţiei, dar fără flotă comercială, în afară de unele mici costiere (vase de cabotaj). Italia reţinuse pentru ea cea mai mare parte din cota fostei flote comerciale austriace. Printr-o străduinţă încoronată de o acţiune sistematică, Iugoslavia a reuşit nu numai să organizeze complect comunicaţiile ei maritime interne, dar să-şi extindă acţiunea vaselor ei comerciale şi în afara coastelor sale. Anul 1931 găsi flota comercială sârbă compusă din 176 vapoare reprezentând un tonaj brut de 344.216 tone, repartizat la 36 miei şi mari companii de navigaţie, cari au creiat linii regulate prin toată Adriatica şi Mediterana, din Triest spre porturile dalmatine şi albaneze spre coastele greceşti, Turcia şi Egipt. Tendinţele tinerei navigaţiuni iugoslave, se designează bine având ca obiectiv pe de o parte să menţină (treptat cu timpul) mişcarea comercială a ţarei (ţară eminamente de export) sub pavilionul național, iar pe de altă parte să lupte cu rivala ei Italia ca să predomine Atrintica. Concurenta pentru această predominare, se exercită aprig nu numai prin reducerea navlurilor, dar și prin ameliorarea materialului flotant. Astfel Italia în decursul anului 1931 a înlocuit toate vapoarele ei cari deservesc liniile Adriaticei, prin vase motoare în număr până acum de 7, cari reprezintă o valoare de 700 000 lire. La liniile de pasageri și mărfuri, consacrate ca regulate, din Adriatica spre Grecia — Smirna — Siria și Egipt, se studiază acum adăugarea unei linii de pasageri transantlantică, în afară de acelea de mărfuri deja existente între Iugoslavia şi America de Sud. La aceasta tinde de altfel cumpărăturile serioase din ultimile luni şi comenzile de construcţii de vase făcute de societăţile sârbeşti, printre cari culminează achiziţionarea transatlanticului «Kraljica Marija» (fost «Araguaya») cu un tonaj brut de 10.096 t. şi din deplasamentele 17 500 tone-Iugoslavia a mai obţinut în ultimul timp încă două splendide unităţi prin achiziţionarea vapoarelor «Triglav» şi «Avala», construcţie 1932 şi cu o capacitate de 11.000 tone fiecare, iar societatea «Dobrobacka Ploivdka» a recepţionat recent vaporul «Prince Andrei» de 5001 tone brute, construcţie 1930, precum şi câteva costiere nou construite, printre care vapoarele «Mosor», «Bakar» şi «Rab» de 330 tone bruto fiecare, construite în Anglia. De curând s-a înfiinţat la Susak o nouă societate de navigaţie, sub denumirea Jadram Drodansko D.D. la care participă şi unii armatori din Cardiff. Această nouă societate va fi înzestrată cu 6 cargobote între 7000 şi 9000 tone fiecare, sub pavilion şi personal sârbesc. Primul vas din categoria acestora este «Jadran» de 7000 tone construit în 1918. Reşedinţa direcţiunei societăţii este la Susak, iar vasele vor fi dispuse în special pentru exportarea produselor sârbeşti în Mediterana şi porturile Atlanticului. In decursul unui singur trimestru al anului curent, flota comercială a Iugoslaviei s’a îmbogăţit prin achiziţionarea următoarelor vase: «Jadran» (fost «Danybryn») construcţie 1918 de 4453 tone bruto ; «Durmitor» (fost «Plutareh») constr. 1913 de 5613 f. br.; «Beograd» (fost «Plata») constr. 1907 de 5605 t. b. ; «Tivat» (fost «Miad of Crete» constr. 1903 de 2243 t. br.; «Prince Andrej» (nou) constr. 1930 de 5041 t. br.; «Mosor» (nou) constr. 1931 de 330 t. br.; «Bakar» (nou) constr. 1931 de 330 t. br.; «Rab» (nou) constr. 1931 de (Citiţi continuarea în pag. 11-a) Contele Condenhove-Kalergi, cunoscutul filantrop politic, într’o declaraţie făcută presei, s’a războit zilele trecute cu tratatul dela Versailles. Cică tratatul ăsta nu e bun, pentruca... nu este în spirit Wilsonian. Aşa dar, mai sunt oameni serioşi (sau neserioşi) care 13 ani dela încheierea păcii, mai cred că mitul Wilson a fost altceva decât o scurtă glumă sentimentală. Oameni care socotesc că cele 11 puncte ale prezidentului american erau lichei pentru un viitor ferice, dar că diplomaţii europeni — ţipi diabolici — au făcut şi au dres că să le distrugă şi să le înece în Atlantic. Oameni cari mai cred în fine că acest Woodrow Wilson n’a fost un biet om naiv, ci un profet în toată regula, un iuminat venit să despice apele dezlănţuite şi să liniştească furtunile ca pe nişte miei behăitori. Ar fi înduioşător, dacă n'ar fi subversiv. Dar prezidentul Wilson, prezentat drept un trimis al lui Dumnezeu, n’a fost decât un idealist anglo-saxon şi — ce este mai grav — un idealist american. Adică un fel de preot al afacerilor,un visător înzestrat cu un feroce simţ practic, un sentimental calculat şi virulent. Naivitatea lui nu se deosebeşte prea bine de abilitate şi nici jertfa de afacere. Wilson în 1916? Babbit la Versailles. Da, George F. Babbit, eroul lui Sinclair Lewis, om mecanizat, gândind ca o manşetă de ziar, vorbind ca o reclamă de radio, cugetând ca un comis-voiajor. Sălbatec în apărarea intereselor şi totuşi idealist nu ştiu din ce reminiscenţă puritană. Sălbatec şi idealist din cauza aceleaşi structuri de ins primar uluit de progres şi moralitate. Sunt nenumărate momentele tratativelor de la Versailles în 1913 şi 1919 în care identitatea Wilson-Babbitt se revelează cu netezime. Intre altele o şedinţă din Februarie 1919 la hotelul Crillon, în care fiind vorba despre principiul egalităţii rasselor, prezidentul Wilson, reprezentant al unei ţări în care negrii erau jupuiţi de vii pe stradă, în scene de linşaj, a tuşit circumspect şi a cerut închiderea discuţiei. «Babbitt la Versailles» cred că explică în bună parte comediile şi tragediile ce s’au jucat alunei şi s’au tot jucat de atunci, încoace. Tema ar merita speculată. (Subscrisul o va face dealtminteri. «Babbitt la Versailles» este titlul unui capitol dintr’o teză de doctorat, cu subiect mult mai larg). Pentru astăzi, ajunge însă acest scurt comentat, Mihail Sebastian