Cuventul, mai 1932 (Anul 8, nr. 2524-2552)

1932-05-01 / nr. 2524

Redacţia şi Administraţia: BUCUREŞTI, Calea Victoriei 48, etajul I (Intrarea prin Pasagiu­ imobiliara) 312/45 Direcţia 378/10 Redacţia 378/09 Administraţia Fondator: Director­­ TÎTUS ENACOVICI________________NAE IONESCU ANUNCIJURJIE ŞI Rb­BLICAIIIlE se primesc la ADMINISTRAŢIA „CUVÂNTULUI“ şi prin toate agenţiile de publicitate . Paştele gândului şi celelalte Paşte Nu ştiu cum s’ar putea mai bi­ne prăznui Paştele. Probabil că trăindu-le. Probabil. Dar afeta e din ce în ce mai greu. Pentru cei m­ai mulţi dintre noi. A trăi Paş­­tele — asta presupune a te duce la biserică; a te ruga acolo; a te supune — ceară moale şi recep­tivă — tuturor sugestiilor trans­cendenţei; a te pregăti pentru co­­borîrea barului, lăsând­u-te pur­tat pe unda caldă şi învăluitoare a cultului — minunată propedeu­tică la deschiderea cerurilor. în­ţeleg, însă, că asta nu se mai poa­te. Asupra tuturor acestor amă­nunte şi momente noi am gândit; noi, părinţii noştri, părinţii părin­ţilor noştri, de patru sute de ani încoace, sau noi singuri, cu min­tea acestor patru sute de ani. Iar gândul omoară viaţa — ori de câ­te ori, orgolios, se ridică deasu­f­­ra ei, voind să o stăpânească în oc de a i se supune şi a o sluji. La toate năcazurile coborâte de împrejurări asupra ţarii a venit să se adaoge şi calamitatea unor inun­daţii cari în atâtea ţinuturi ale pământului românesc au răvăşit bunuri şi gospodării durate cu tru­dă şi cu stăruinţă. Pentru a alina suferinţele celor încercaţi de dezastru, pentru se convinge singur de ravagiile ape­­lor, pentru a vedea ce măsuri mai sunt de luat, M. S. Regele s'a smuls muncii sale zilnice şi a mers să vi­ziteze locurile şi oamenii mai greu loviţi de urgia forţelor elementare. Suveranul a vizitat astfel Aradul şi Bârladul unde a împărţit ajutoare şi, în contact direct cu suferinţa ob­ştei, a grăit nefericiţilor Săi supuşi de la suflet la suflet. Reconfortul moral pe care pre­zenţa şi cuvântul August al Rege­lui la coborât în inimile arădenilor şi bârlădenilor este lesne de înţeles. Căci ce poate să fie mai reconfor­tant pentru întreaga obşte româ­nească decât să ştie că Regele ei stă cu mintea şi cu inima Sa lângă ini­ma naţiei. Prezent în bucuria ca şi in durerea supuşilor, Domnul este astfel una cu colectivitatea. Lumea românească a avut acum încă odată prilejul palpabil, concret, de a şti că nimic din nevoile, din bucuriile ca şi din suferinţele ei nu rămâne străin de inima Regelui.­­De pretutindeni, de-a latul şi de-a lun­gul ţării, oamenii simt că acolo, la Bucureşti, este un cârmuitor de ve­ghe, sensibil la toate întâmplările naţiei. „ . . Certitudinea absolută a acestei le­fărâmă. Dar pentru că fărâma a­ gâturi organice, vii, permanente ce asta era tot ce puteam înţelege cu gândul, am crezut că asta e tot. Şi s’a născut astei pentru o­­menire, chiar pentru cei mai buni dintre noi paştele nou, paştele cel sărac. In care taina a dispărut. In care omul-Dumnezeu a devenit omul-erou. Un erou al unei noui credinţe, care pentru această nouă credinţă, a lui, se oferă în holocaust, cam aşa cum pentru convingerea lui era să se ofere ca jertfă şi Galilei — dacă nu l-ar fi isbit spaima durerii. Ce e Chrsitos? Un erou al­­unei convin­geri morale. Ce e Paştele? Prăz­­nuirea amintirii unui proces ju­ridic între două morale, în care peste veacuri a învins cea a vic­timei. Atât. Nu e destul? Atât — nu e destul! «Probe» — de­sigur nu am. Dar e ceva în fi­inţa mea care se refuză cu încă­păţânare gândului că Paştele ar putea să fie aniversarea unui fe de «afacere Dreyfus» de acum nouăsprezece veacuri. A răsunat în mine Joi seară strigătul sfâşie­tor al crainicului care anunţa: «astăzi s’a spânzurat pre lemn, Cela ce spânzură pământul pre ape»; şi s’a strâns în mine sufle­tul în seara de Vineri la cântarea de prohodire care mărturisea că în mormânt fu pusă, prin coborî­­rea lui Christos, însăş viaţa. Patimile, răstignirea şi învie­rea nu sunt simboale, ci fapte. Ele nu «însemnează»,­ci «sunt». S-­au întâmplat aievea, iată, acum 1900 de ani. Şi ne-au deslegat pe noi de păcat, de vină şi de moar­te. A trebuit să se jertfească cine­va. Dar jertfa omului singur nu putea deschide din nou porţile ce­rului. Şi s’a jertfit Dumnezeu-o­­mul. A suferit pe lemnul de spân­zurătoare ca un om — după ce ca Dumnezeu suferise pentru noi încă dela căderea lui Adam în păcat. Şi aşa gândul a omorât în noi Paştele în momentul în care am vrut să trăim ceea ce înţelegem, în loc să fi încercat a înţelege ceea ce trăim. A fost, desigur, în sufletul omenirii, cândva, unde­­­va, o soluţie de continuitate, când s’a întunecat totul şi când la în­toarcerea luminii ne-am găsit în­­tr’un alt peisaj spiritual. A fost. Nu înţelegem bine când şi cum. Dar a fost. Şi când pe crugul ce­rului s’a întors, ca în fiecare an, ceasul tainei pascale, auzul nos­tru nu se mai măsură pe trăzne­­te, ci pe plesnituri de bici; fulge­­rile erau biete scântei electrice, pe cari şi noi le puteam fabrica în laborator la o simplă maşină a lui Whimshurst; şi nu mai mi­rosea tot cuprinsul a pucioasă, ci ne gâdila înţepător nările doar fumul de iarbă de puşcă a focu­rilor de tracatruci! Paştele erau o amintire ştearsă, care nu se mai revărsa împlinitoare în suflete. Dar pentru că totuş, măcar ca moştenire (deşi zăvorită cu nouă păcate înţelegerii fiinţei noastre) încă mai dăinuia, ne-am îndrep­tat asupra ei cu cheia gândului. A, desigur, din vechea taină am deslegat prea puţin. Un colţ; o S’a răstignit deci; şi s’a îngropat; şi a înviat a treia zi. Toate — «pentru noi oamenii, şi pentru a noastră mântuire». Ca să ne fie iarăş cu putinţă a arunca punţi de la noi la Dumne­zeu; de a eşi din noi destrămân­­du-ne în Dumnezeu; de a scăpa de noi — depăşindu-ne. Ca să nu se mai sperie gândul nostru în fa­ţa morţii, a murit El; cu moartea pre moarte călcând — omorând deci moartea. Şi a înviat —­după trup — cum vom învia şi noi la împlinirea vremii; când se va îm­plini şi ceea ce credem când mărturisim: aştept învierea morţilor, şi viaţa veacului — ce­­va­ să­ vie. ...Iată Paştele — pentru cari nu am probe, dacă voiţi. Dar Paştele sunt, dincolo de­ gând, în inima fiecăruia, bucurie. întreb, deci, numai: unde e bucuria, acolo sau aci'?! Şi poate că prin asta am fă­cut şi proba. Pentru cine are ne- V0e- Nae lost eseu In marginea unor vizite regale dintre Rege şi Poporul Său mărtu­riseşte mai mult decât orice că Na­ţie şi Rege nu sunt factori contrac­tuali aşa cum o mioapă şi uscată teorie se strădueşte să convingă. Căci iată nici unul din matadorii politicei cari se bat cu pumnii în piept de dragul poporului, cari se agită pe uliţe şi prin gazete pentru drepturile democraţiei şi constitu­ţionalismului, iată nici unul n’a tre­sărit de durere în faţa suferinţei obşteşti, nici unul n’a putut simţi realmente drama cumplită a nefe­riciţilor sinistraţi. Ei au rămas cu toţii la cluburile­­ lor, la intrigile lor, la cancanurile lor, la măruntele lor socoteli şi la urâtele lor ran­chiuna. Căcii chiar cei de treabă, câţi vor fi printre ei, nu pot realiza a­­ceastă confundare organică şi na­turală cu trupul naţiei. Unul sin­gur, prin funcţiunea pe care o în­deplineşte în viaţa colectivităţii, o poate realiza: Regele. Teoreticienii contractului bilate­ral, Rege-Naţiune, puşi în faţa u­­nui asemenea act care depăşeşte biata lor formulă juridică, livrescă şi fără de substanţă, rămân desi­gur cu ochii sgâiţi. Pentru naţie însă certitudinea mereu reînoită a legăturei care o contopeşte pe ea şi Regalitatea în aceeaşi unitate orga­nică înseamnă mai cu seamă în vre­­mile de restrişte de astăzi un mân­tuitor îndemn. Vladimir Ionescu 26 PAGINI 5 Lfl DUMINICA I MAI 1932 AVUL AL VlII-lea. — No. 2524 ca pre­­l**re ®®la ce este întru lumina cea purtarea fiitoare, cu morţii ce-l căutaţi, pre un mort ? Nu este aicea! S’a scu­lat, precum a zis!» (Canonul învierii) Ceiace d. Rist a putut auzi Si pe franţuzeşte... Foarte suparat se arată unii! Ei bine, ce pretind confraţii «bl­­confraţi eleganţi şi gentili de co­­ncerescuti»? Cer ca toată lumea mentariile amicale cu cari sinceri- românească, ca toate organele el iîlImi rnmunA»nn« «nl.Uy — — i­­­tatea romaneasca salută prezenta de expresie ofici­al si sufletească în Romania a savanţilor trimişi să strige: «ura, a! sărut mâna! de creditorii noştri scumpi ca să Poftim, fiQBoshl*.«aţaţi cât vreţi!» ne mângâie. Fiindcă în Cuvântul Cel mult Meă cei mai calificaţi s a prezentat, cu o precizie dacn-i dintre exponenţii aceştia ai bniei mentară de care s’a putut folosi purtări ar avea dreptul să întrebe oportun şi nevoia de a fi bine discret: «cu ce comision?, adică, informaţi­a zişilor confraţi, — fi- i nouă ce ne iasă?», indcă în Neamul Românesc de alai­, .„Cum s’a mai făcut! Şi, tn aceas­­tă ori au «nărui câteva rânduri al­tă privinţă, sensibilul nostru con­­supra recunoştinţei româneşti fată frate Dreptatea are o deosebită au, de Europa generoasă de altădată, toritate să se pronunţe. Lucru pe­­ supraveghetorii calificaţi ai care îl şi face când scrie: bunelor purtări în societate se simt „c’ar fi crezut acest regim de aşa de «şocat!» ca isbucnesc intr­e aventurieri a ajuns la fundul sa­­cuini cu surprize, triste şi revoltă­­toare surprize, pe care le oferă de un an de zile naţiei răbdătoare. «Ei bine, nu, de cea ce este în ce-ar fi în stare să dea şi unui mă­gar ispita de a deveni pedagog — Cum se poate să vorbiţi astfel cu d. Rist?, zic mustrătorii ele­ganţi. Distinsul nostru oaspete care e francez şi inteligent trebuie să fie cuprins în taina fiinţei lui de o mare şi tăcută scârbă pentru aceas­­tă explozie de «apărare» a prezen­ţei sale, cu nimic jignită de cei cari îi discută rosturile. Fiindcă, în definitiv, d. Rist îşi zice: nu sunt chiar reprezentantul unui or­din călugăresc şi nici măcar al u­­nei asociaţii de poeţi lirici, am venit ca trimis al unor creditori la nişte datornici cari gem că li se apropie scadenţa. Ce desgustâtoa­­re e şi aici politica — îşi spune de­sigur sieşi amabilul expert, dacă şi pe o chestie aşa de unanim na­­ţională, se poate face discuţie de spurcate calcule opoziţioniste!.. Când a pornit din Paris spre Bu­­cureşti, d. Rist ştia că vine la prie­teni, fireşte. Dar, la nişte prieteni cărora înţelegea bine că le-a sosit momentul de a vorbi, în sfârşit Pentru aceia, bunul nostru prieten s’a şi deranjat să vină. Ca să dis­­cute! Ca să vadă, ca să-şi dea seama, stare nimeni nu-şi poate inchipui. «O nouă dovadă o dă acum. Ea, este chemată să aibă un puternic răsunet şi peste graniţă. In Fran­ţa se va afla cu uimire cum sânt trataţi în România, eminenţi spe­cialişti francezi invitaţi de către guvernul român, câteva zile după sosirea lor.» Regim de aventurieri? Aventu­rieri, fiindcă în loc să trateze cel mul quantumul samsariâcului,­­ au cutezanţa să ceară prietenilor ţării cruţările pe cari prietenii a­­ceştia înşişi le reclamă creditori­lor lor„. Aventurieri fiindcă, in loc să trimeată pe un ministru is­teţ la Paris ca să discute în cafe­nelele de pe marile bulevarde ipo­mn pag. III şi IV, versuri şi proză semnate de: Clau­dia Millian, Ştefan Neni­­ţescu, Mircea Eliade, Mi­hail Sebastian, Ion Călugă­­ru şi Em­il Gulian. tcearca României la o cămătărie ce o pedepsită oriunde afară de cu­­prinsul dreptului internaţional,­­ aventurieri fiindcă chiamă ei, aici, în Capitala unei ţări ajunsă la ul­tima limite, a sforţărilor, ca să dis­eci mai calificaţi , cute amical — şi fără comision — măcar dreptul creditorilor noştri foarte dragi de a nu lasă pe debi­torul lor sa crape înainte ca să-şi poată achita datoria». Dar, ce aude d. Rist de la sinceri­­tatea celor ce n’au învăţat politeţă în cafenelele amabile ale samsari­lor ? N’aude nimic mai mult din ce a învăţat să asculte în frumoasa d-sale limbă franceză... In adevăr, nu e în sinceritatea necazurilor cari îl întâmpină aici cu încredere decât o palidă tradu­­cere a discursurilor, articolelor, implorărilor şi imprecaţiilor ce um­­plu de un vast ecou emoţional toate tribunele, ziarele, incintele şi chiar academiile din cuprinsul Franţei frumoase şi bogate, — oride câte ori e în discuţie, şi e aproape zilnic, chestia plăţii datoriei franceze că­tre America. N’am îndrăsni să transcriem toc­mai acum, fie şi numai pentru a împăca eleganţa cocoloşită a con­fraţilor gentili, cuvintele tari şi u­­neori «desobligeante» (să ni se ier­te neologismul) cu cari se tratează în Franţa «lăcomia», «cupiditatea», «ferocitatea», etc., a creditorilor a­­mericani... Şi, să nu credeţi că cre­ditorii americani nu au şi ei ar­gumente foarte demonstrative ca să justifice dreptul lor de a cere să li se achite ce li se datorează... Aşa fiind, să fie mai puţin neli-­ n­işti­ţi, maeştrii de protocol moral ai presei române de ce poate ceti şi auzi d. Rist în voiajul său de a­­mară plăcere în România: e în­văţat să le citească şi să le audă şi pe franţuzeşte... Dem. Theottecescu imn pentru un premiu deced. Foarte bine, d-le ministru. Iată o măsură culturală pentru care vă fe­licităm sincer. Premiul național pe care l-ați desființat zilele acestea, era un instrument cultural perfid. Pentru mai multe motive, din care n’am să înșir decât vreo trei. 1) Prin existenta lui, oricât de precară, îi acorda statului român putinţa de a simula nu ştiu ce teri­bilă ocrotire pentru artele naţio­nale. 2) Prin felul în care era distri­buit devenise un fel de loterie, mai mult decât un examen artistic, un fel de alergare de cai cu favoriti şi outsideri şi mai ales cu lovituri de ultimul moment. 3) Prin proasta alegere a lau­reaţilor, premiul naţional era un foarte sigur mijloc de a zăpăci gus­tul public, de a-i dezorienta prefe­rinţele, de a-i impune glorii false şi mincinoase. Intr’o ţară în care şi aşa oficiul critic este îndeplinit cu debilitate şi la întâmplare, acest accident nenorocit, care se chema premiul naţion­al, era o circumstan­ţă triplu agravantă. Să facem bilanţul acestui pre­miu? Să-i descriem cariera lui strâmbă, care la un moment dat, dacă n’ar fi fost esenţialmente ridi­­culă, ar fi devenit esenţialmente tristă? Nu. Nu pentru motivul că aceste rânduri sunt un imn şi nu o elegie. Noi respectăm genurile li­terare, Domnule ministru. Dar pen­Muzeul municipal din Milano a isbutit să achiziţioneze, după o ma­re luptă de licitaţie publică, un din­te al lui d’Anunzio. Nu ştim dacă poetul şi -a scos expres pentru o simplă afacere literară sau dacă e la mijloc doar iniţiativa inteligentă a unui dentist cu simţ istoric. Fapt e că zece muzee italiene s'au luptat să aducă în patrimoniul lor de glo­rie amănuntul de prisos al schele­tului adorat. Ne întrebăm numai cu gri­je dacă suma obţinută pe i­­lustrul dinte, nu va constitui pen­tru poetul în criză financiară — criză reputată şi veche, — o ispită cu totul periculoasă aparatului d-sale bucal. In definitiv, când poţi câştiga cu o măsea, cu un canin sau chiar numai cu un colţ incomod mult mai mult decât cu un volum de versuri demodate, — ce nesăbuit şi laş sentiment de auto-conservare te-ar mai putea împiedeca să nu de­clari comercializarea totală a gurii. Afară numai dacă nu avem impie­tatea să bănuim că la 70 de ani— câţi numără autorul lui Forse ehe şi forse che­nd — situaţia stomato­logică a cuiva, chiar a unui, liric­­ru un rezumat foarte concins, să adorat, nu e chiar aşa de înfloritoa spunem aici, că literatura română!** pentru a o transforma în mină l-a încoronat într’o zi cu soare pe * TMr\ Si‘ cine ?He dat Tuloarea dintelui cu care se mândreşte acum muzeul din Milano nu stă — în a­­fară de originea lui olimpiană — şi în faptul că era unicul sau, mai bine zis, cel din urmă?... Altfel, poetul ar fi destul de gene­ros ca să împace aspiraţiile cel pu­ţin a o duzină de muzee, — mai dr­ies că generozitatea ar fi aşa de le­gitim rentabilă. Noi care cunoaştem, însă, întâm­plarea istorică cu cei 10.000 de bravi a­i lui Garibaldi, ne e teamă de o în­curcătură. Se ştie că grijile recu­noscătoare ale Italiei au fost multă vreme istovite de echipa celor zece mii, care departe de a se împuţina odată cu trecerea anilor, se făcea din an în an mai numeroasă. In aşa fel, încât după vre-o 20 de ani de la moartea lui Garibaldi, o statis­tică indiscretă a putut constata că cei 10.000 erau acum vreo... 30.9001 Să nu se repete întâmplarea şi cu dinţii lui d’Anunzio!.. Şi că dăm prilej istoricilor şi paleontologilor viitori să afirme, luând act de imen­sitatea numărului dinţilor poetului, că autorul Focului era un monstru apocaliptic... d. G. Topârceanu, vesel scriitor de farse rimate, l-a încoronat cu acest premiu naţional, ceea ce înseamnă un fel de rege al muzeelor daco­române. Exemplul ajunge. Nu spun că între laureaţii premiului decedat nu au fost scriitori de primă va­loare artistică uneori, naţională alte ori. N. Iorga, Octavian Goga, I. Agârbiceanu, Mihail Sadoveanu. Desigur. Spun însă că alegerea lor nu mai avea nici un sens, că şi-l pierdea, prin alăturarea unor poeţi şi prozatori de mâna doua în cazul bun, de mâna douăsprezecea în ca­zul curent. Nu ştiu, domnule Ministru, dacă această salutară măsură ce se chea­mă desfiinţarea premiilor aşa zise naţionale, este rezultatul unor inten­ţii de politică culturală sau pur şi simplu o obligaţie de ordin finan­ciar. Vreau să spun că mă tem ca măsura Dvs. să nu fie numai acci­dentală şi numai economică. Asta ar fi rău. Căci nu înseamnă că dacă supri­maţi trei premii inutile, pentru care se cheltuiau 300 de mii de lei, aceşti bani trebue deturnaţi de la scopul lor cărturăresc. Aceşti bani, Dom­nule Ministru, să rămână mai de­parte sortiţi cărţii româneşti. Fă­­ceţi un început de editură de Stat, creaţi două-trei burse pentru scrii­torii tineri, reorganizaţi căminul de La Sâmbăta de Sus, daţi de mânca­re la 20 de poeţi tineri necăjiţi şi înfometaţi, faceţi în sfârşit ceva ca­re să ne spună, că în România Ma­re, pe lângă cabotini, excroci şi re­prezentanţi ai poporului, pot trăi şi oamenii de carte. Mihail Sebastian Dintele Poetului Titu Devechi (Citiţi continuarea în pag. II-a) Menţiuni critice F. ADERCA: Aventurile lui Ionel Lăcustă — Termidor (cu 27 fotografii după natură), ed. «Naţională», colecţia Rosidor. —1­ireasa multiplă (Ţapul), ro­man, ed. 11, ed. «Universala». *■—-----0000-----— Spiritul în continuu neastâmpăr şi etapele, nenumărate, ale unei a­­tât de bogate creaţiuni epice, tre­buiau să dicteze d-lui F. Aderca, a­­ceastă carte, ameţitoare ca un cori­­tai­ infernal şi substanţială ca un stup la care au colaborat generaţii de albine. «Aventurile lui Ionel Lă­­custă-Termidor» se aleg la capătul unei serii întregi de peregrinări, de căutări, regăsiri şi respingeri, în­semnând în acelaş timp cartea cea mai desăvârşită, sub raportul genu­lui, dar şi cea mai tipică pentru scrisul şi predestinarea epică a d-lui F. Aderca. Şi spunând acestea nu ne gândim numai la datele superficia­ atunci de afabulaţie sau onomastică, pe de PERPESSICIUS cari le întâlnim în toate lucrările d-lui E. Aderca, cu parţială excepţie pentru «Domnişoara din str. Nep­tun». Pentru că şi’n debutul d-sale epic încă întâlnim pe acel personaj. — «D. Aurel, acest pioinier al civili­zaţiei» — care va reveni tot timpul, fie în întruparea lui adevărată ca în «Moartea unei republici roşii», fie substituit, precum în «Ţapul», fie confundat cu memorialistul, pre­cum în «Omul descompus», fie din nou în prenumele lui iniţial ca în «Femeia cu carnea albă» şi sfâr­şind, la capătul unor aventuri de inimă şi de simţuri, de o moarte sân­geroasă, despre care d. E. Lovinescu se îndoia că va fi irevocabilă. Do­vadă acest Ionel Lăcustă-Termidor, înviat din propria-i cenuşă, pe rui­nele d-lui Aurel, dar de o tinereţă sporită, pare­ că, de toate combus­­tiunile trecute. Au fost, tot timpul, în literatura d-luii F. Aderca, cel puţin trei ca­ractere : un lirism torid, o poezie fierbinte, înflorind mai adesea în brazda misterului virginal, o vervă caricaturală exercitându-se pe sea­ma istoriei contemporane şi amân­două strunite de o dialectică impe­cabilă, de un job al inteligenţii şi al spiritului — şi aceste trei caractere se întâlnesc cu prisosinţă în ultima d-sale lucrare. Iată pentru ce spu­neam că «Aventurile lui Ionel Lă­­custă-Termidor» sunt nu numai car­tea desăvârşită dar şi cea mai ca­racteristică din literatura d-lui F. Aderca — fără să mai spunem că din cele trei tulpini amintite se des­fac tot atâtea ramuri şi mlădiţe, ca­re de care mai ispititoare, împletind umbrarul sub care, caun lucid, au­torul contemplă, pătrunde şi no­tează. Notează, în primul rând, tot ceea ce ajută la înţelegerea eroului aces­tor aventuri, acestui spirit migra­tor prin spaţii, prin timpuri şi prin existenţe, aşa de lucid şi cu atâta cunoaştere de sine, încât cu greu te poţi reţine să nu acorzi ultimei lu­crări a d-lui F. Aderca, un accentuat caracter autobiografic. Lăcustă Ter­midor este un publicist, un aventu­rier în goană de inedit geografic şi sufletesc, un poet cântând cu egală pasiune gratiile leandrului şi gra­tiile virginei, un amator de mituri istorice şi dramatice, un revoluţio­nar în materie de artă, un comenta­tor, fără milă, al actualităţii, o na­tură proteică pe care singur auto­rul izbuteşte s’o capteze şi s’o domi­ne, dealungul tuturor avatarurilor ed. Or, sunt, din câtă biografie pu­blică pătrunde cu scrisul şi cu ma­nifestările sociale ale scriitorului, atâtea din atributele spiritului pro­teic şi răzvrătit al d-lui F. Aderca— şi în felul acesta caracterul autobio­grafic se justifică. Caracter autobiografic ce nu pre­judiciază cu nimic individualităţii eroului acestor aventuri, savuroase sau deprimante, pri­n care-şi mână autorul umbra nesatisfăcută şi cu­rioasă." Termidor este, cu un cu­vânt, spiritul călătorind dealungul veacurilor, din noaptea haosului pâ­nă în spre noaptea din urmă, în ne­numărate incarnaţiuni după împre­jurări şi după meridiane, după fan­täzia autorului, mai bine zis: «Idea­lul d-lui Ionel Lăcustă-Termidor şi care l-a chinuit cu voluptate toată viața, a fost descoperirea unei Ame­­rici — oricând! oriunde! oricât de neverosimilă!» — notează d. Aderca întrun popas al faustianului său personaj, după cum în lucrarea d-sa­­le de debut, în «D-şoara din str. Nep­tun» notase despre d-l Aurel, aceas­tă sosie a lui Termidor, că «suferea de patima cugetărilor necontrolabi­le» ceea ce-l obliga să afle diverse explicaţii, evenimentelor. Blestemul acesta, poartă pe d-1 Aurel pe dru­murile europene sau din ţară, ale aventurilor de dragoste iar pe d-1 Termidor îl mână în născocirea tot a altor sensaţii, pe calea aerului, a apei sau a undelor hertziene. Termi­dor este omul timpului şi mai ales spiritul epocii, în cugetul lui se în­­tretac toate «firele împletite» ale spaţiilor, cum aşa de plastic carac­terizează d-­ Aderca civilizaţia în­trepătrunsă, de astăzi. In felul a­­cesta nu e de mirare că, eşti din ca­lea robilor, strălucitoarea punte de diamant, a constelaţiilor, îl afli când la Cornul de Aur şi în moscheele Constantinopolei, debitând adevăra­te­­excursuri de istoria civilizaţiei, când în aeroplan deasupra Ankarei sau peste Indii şi când în beciurile politici pentru că şi-a permis să de­dice o odă nestăvilită unei muze princiare. Acea muză princiară pe care un pasaj din «Omul descom­pus» o anunţa chiar după pierderea Emei şi a lui Calypso. Termidor este mai mult decât un erou, Ter­midor este un principiu de viaţă, şi, reincarnările lui succesive nu au ni­mic contradictoriu. Aici se cuvine

Next