Cuventul, iunie 1932 (Anul 8, nr. 2553-2581)

1932-06-01 / nr. 2553

ANUL AL VHMea.­ No. 2553, 8 PAGINI 3 LEI (Intrarea prin Pasagiul Imobiliara) Fee'aci la SC Administraţia DU£ilitE$Tri­e»lea Victoriei 4«, etajul I ( 312/45 Direcţia 378/10 Redacţia v 378/03 Administraţia Fondator: Director: TITUS ENACOVICI MAE IONESCU AliilNCUIRN­E I ÎÎIUCS® ■te primesc lfi ADPHNISmAM „Cl­VANTOLin“ TaTxa de tranch­e pitHtS In­­nunirar conform aproMrd­ bîr. Ofen. P. I. Ko. 69.196/932­­. Trista greşeală de la Ateneu Cine e destul de istovit de pro­­pria-i amărăciune ca să nu se tul­bure ascultnd suferinţa, cu deo­sebire aspră, a muncitorilor cate­­drei ! Şi cine nu le-ar legitima ori­ce strigăt de suferinţă ? Cu o con­diţie: ca acest strigăt să nu împru­mute, pentru a se face auzit, guri străine, şi mai ales, guri compro­miţătoare. Aşteptam, deci, să se înfăţişeze la Ateneul Român, Duminecă dimi­neaţă în formele de demnitate pe cari educatorii naţiei nu trebuie să le gonească din firea lor nici în su­ferinţă,­­ ci cauză dinainte câştiga­tă în judecata opiniei publice. Ar fi fost deajuns să auzim, — fără elocinţa grozavă şi inutilă, împru­mutată de la cluburile de opoziţie, — ceia ce doare în adevăr pe bieţii dascăli. In special, ar fi fost frumos, ar fi fost necesar — ar fi fost, mai ales, convingător — ca să vorbeas­că la Ateneu oameni fără “nume», vreau să spun fără reputaţie de în­truniri. Simple dar impunătoare glasuri de dascăli reali,­­ de das­căli fără alte îndeletniciri şi ono­ruri (mai mult sau mai puţin ono­rabile) decât catedra: iată ce se cădea să se ridice în congresul zis al corpului didactic. Şi, fiindcă vor­ba cea mai repetată a fost Dumi­necă: flămânzirea, — ei bine, s’ar fi cuvenit să vorbească în adevăr flămânzii. Flămânzii de pâine, cari există spre durerea şi umilinţa ţă­rii. Nu flămânzii de procopseală, cari se oferă să plângă pentru cei­lalţi, — spre ruşinea şi degradarea învăţământului ! Să fi vorbit la Ateneu necunoscu­ţii de pe întinsul trist al şcoalii naţionale, — nevoiaşii aceia admi­rabili cari îşi mărginesc viaţa în lumea, aşa de mică dar aşa de augus­tă, a cărţii propovăduite. Ei, dascălii fără matriculă de club, fără aspira­ţii parlamentare, fără regisuri sus­pecte de asociaţii supra-patriotice,­­ ei trebuiau să ceară dreptul ex­clusiv de a spune ţării suferinţa dăscălimei. Dările de seamă ale zia­relor ar fi avut, astfel, să înregis­treze oratori pe cari colegii noştrii de reportaj să nu-i fi cunoscut de cum apăreau la tribună.. Nume noui, proaspete şi, prin aceasta, autorizate să reprezinte dreptatea curată, care n’a trecut pe la uzina de laminare a vreunui club politic Şi fiindcă dascălii n’au avut pru­denţa elementară de a orândui a­­ceastă higiena a congresului lor, a­dunarea de la Ateneu s’a transfor­mat într’unul din scandalurile cele mai inutile şi mai antipatice ale cremei acesteia aşa de mănoasă, totuşi, în scandaluri de tot felul. Cu suferinţa corpului didactic, meşteri cunoscuţi şi îndemânateci au realizat o bună întrunire libera­lă — şi atâta tot. Mai de plâns în tot ce am văzut şi auzit ieri, — mult mai mult chiar decât drama incontestabilă a vieţii oamenilor adunaţi acolo, —■ este, negreşit, constatarea că înşişi semănătorii luminilor şi purtătorii prin excelenţă ai regulilor spiritu­lui pot cădea, aşa de naiv, pradă lesnicioasă samsarilor profesionişti ai tulburării. Prea mulţi fruntaşi liberali au compătimit alaltăeri cu profesorii şi învăţătorii! Prea multe asociaţii nepoftite au ţinut să aducă adună­rii ce trebuia să rămână numai a corpului didactic, un concurs vehe­ment şi de prisos ! Iar când cetim că un orator cu nervii în pătimire evidentă a ţipat aşa: «Majestate, dacă vrei să opreşti deslănţ­uirea furtunii, dacă vrei să înlături o nepotrivită sindicalizare a noastră, dacă vrei să opreşti ca nu cumva să încercăm şi noi expe­rienţa comunistă în care se zice că e mai n­ulta dreptate decât în liber­tatea sub care murim atunci, Ma­jestate, cheamă în fruntea ţării oa­meni cu mai multă inimă pentru cei în suferinţă şi pentru zilele gre­le ale timpului de faţă», avem drep­tul să întrebăm: ce măsuri s’ar fi luat împotriva unui simplu lucră­tor de la tramvaie dacă ar fi rostit asemenea cuvinte la o în­trunire de cârciumă periferică, nu chiar la A­­teneul Român ? Punem întrebarea îndemnaţi şi de, un frumos paragraf al tâte alaltăeri, prin care se cere «e­­galitate de tratament». Şi aşteptăm, prin urmare, să a­­flăm că s’a aplicat delicventului în chestie exact tratamentul ce-ar fi avut să îndure lucrătorul cu mai puţină impertinenţă de­cât domnul profesor,. Fiindcă, altfel, nu mai ră­mâne, în adevăr, nimic respectabil în această ţară. Dem. The­odor­es ou Istoria se repetă Ui­­cetitor ne trimite următoare­­le pasagii din corespondenţa lui Lu­dovic 21V cu Mareşalul de Noailles. Scrie Regele: 15 Iulie 1713. — «...dar socotiţi vă rog întâmplările ivite în acest răs­timp şi dintre cari «agio» nu-i cea mai neînsemnată, fiindcă a zăpăcit toate minţile şi a gonit «creditul», cât timp ne va trebui să ne revie. Apoi... bolile cari au prăpădit a­­tâta omenire, foametea de care am fost ameninţaţi; şi dacă suntem ne­voiţi să ne întârziem plăţile, şi să facem unele transacţii oneroase pen­tru noi, cum negreşit vom fi silni­ciţi, adio Credit! şi banul, care şi astfel s’a rărit, va fi şi mai de ne­găsit! Vă spun toate acestea, nu pentru a nu face ce trebui să fac, dar pentru a îl face cum trebuie, şi mai ales pentru ca să nu ne folo­sim de el cu risipă şi jăcmăneală cum făcurăm până acum!» * «Nu aş avea de dat alt răspuns... la atâtea remonstranţe cari mi-au fost făcute in această privinţă, da­că întrunirile, neruşinarea stilului, îndrăzneala... principiilor celor mai greşite şi afectarea de expresii noi pentru a le caracteriza, nu ar înfă­ţişa urmările primejdioase ale ace­stui... sistem de... unitate pe care am proscris (prin prezenta mea) şi pe care s’ar încerca să îl stator­nicească în principiu în acelaş timp în care se îndrăzneşte să’l anunţe... «în practică!» * 16 August 1743. — «Voi găsi întot­deauna timp să citesc ceea ce mă va putea călăuzi în hotărârea ce voiu voia s’o iau». * 21 Octombrie 1743. — «Secolul ăsta nu-i îmbelșugat în oameni de seamă și trist ar fi pentru noi dacă acea­stă sterilitate ar fi în Franța numai». p. conformitate Affidavit --0000-­ Despre altă carte necetită de MIHAIL SEBASTIAN Exerciţiul acesta de a scrie fişe pentru cărţi necitite mă distrează cu adevărat. Joc de probabilităţi critice, pe care câţiva cetitori atenţi au avut bunătatea să-l observe şi să-l urmărească odată cu mine. Cu atât mai bine. Cărţile sunt scum­pe, timpul e tulbure. In orele libere de lectură —atâtea câte mai sunt — ne ocupăm cu economia politică-Vechea noastră pasiune literară să se mulţumească deocamdată cu aceste excursii critice repezi, suma­re şi lipsite de stricteţe. Am scris săptămâna trecută o fi­şe pentru «Les homm­es de bonne vo­­lonté» romanul abea început al lui Jules Romains. Să scrim săptămâ­na aceasta o altă fişe pentru «Es­­seul de critică indirectă» publicat de Jean Cocteau la Grasset. Faţă de amândouă cărţile am superiori­tatea de a nu le fi cetit. (Cred, fără glumă, cel mult cu puţină exagera­re, că e imposibil să scrii just şi critic despre o operă sau despre un artist, când îl cunoşti bine. E ne­cesară pentru asta, o doză de igno­ranţă, care să păstr­ee între tine, şi operă o depărtare suficientă­. Ce idee năstruşnică pe acest ama­bil Jean Cocteau să scrie o carte de critică! E scriitorul cel mai zăpă­cit pe care îl cunosc. Cu desăvârşi­re lipsit de criterii, orientându-se în lumea artei după exasperările lui de moment, judecând cu sensibilitatea nu cu inteligenţa, vehement în sen­tinţele lui, peremptoriu în expe­rienţe îndoelnice, inspirat şi pate­tic, necunoscând nici măsura expre­siei, nici relativitatea opiniei... A fost şi a rămas singurul modernist francez- Nimeni nu va supravieţui suprarealismului francez, nimic nu va rămâne pe urma revoluţiei lite­rare de la 1920 până acum, nimeni decât Cocteau,, nimic decât paginile lui dezorientate şi fierbinţi. Şi va rămâne, fără a fi dezis nimic din fronda lui permanentă, din răzvră­tirea lui oarecum platonică, din i­moralitatea lui atât de decorativă, atât de graţioasă. Un poet adevă­rat, cu tot ansamblul de mister ief­tin şi emoţie veritabilă, care a în­conjurat totdeauna pe poeţi. Totul este factice în Jean Cocteau şi totul este adevărat. Factice figu­ra lui legedară de opioman, facti­ce frumuseţea lui palidă, tremură­toare, sensibilă, factice steluţa cu trei unghiuri cu care semnează — fatidic — bilete de amor, manifeste de revoluţie sau simple invitaţii mondene, factice experienţele lui de intoxicare şi dezintoxicare... Dar cât de sincer în acelaş timp, cât de violent sincer în toate aceste mani­festări, pe care le dezvălue lumii ca pe nişte mesagii ale unui mare preot al timpului. Nu i se poate nega lui Cocteau un puternic accent de tragedie, ca­re vine poate tocmai din întâlnirea aceasta curioasă dintre o viaţă uşor misterioasă, uşor teatrală pe deo­parte şi o mare sinceritate pe de altă parte. S’ar părea că nu eşti­stă în Cocteau decât convenţii livreşti, poze «interesante», un gust exaspe­rat de a place, o înclinare irezisti­bilă către cabotinaj şi patetic. Sunt probe bănuite pentru fiecare din a­­ceste afirmaţii. Şi totuşi, până la urmă, nu ştiu de unde, nu ştiu cum, izbucneşte un strigăt care depăşeşte convenţia, distruge misterul şi creează o tensiune, căreia nu-i poţi rezista. Mi se pare că Jean Coc­teau scrie într’o stare de spirit me­die, între vis şi poză. Instinctiv şi forţat — iată caracteristicile scrisu­lui lui. Ce îl salvează pe Cocteau este lipsa de inteligenţă. (Adică e­­xact­ contrariul lui Jules Romains, pierdut din exces). Să ne înţelegem. Nu veţi lua această afirmaţie în înţelesul ei plat. Şi nu veţi deduce că Jean Cocteau este un prost. .Vreau să spun numai că inteligen­ţa nu este facultatea, care îl orien­tează. Obscur cum e, hărţuit de sug­­gestii, păreri, simpatii şi repulsii, omul acesta merge către sensul lu­crurilor şi al oamenilor cu ochii în­chişi, telepatic, printr-o viziune de fabir occidental. Luciditatea este în­locuită cu nu ştiu ce simţ special de ins bolnav, care judecă fenome­nul vieţii prin prizma gradului de febră, pe care îl are în plus. Ce este miraculos e că de multe ori Coc­teau nu se înşeală. Sub apăsarea unei asemenea fe­bre, a scris cu siguranţă «Les en­­fants terribles», care a avut un destin fatal în viaţă, căci această carte ameţită a fost urmată de o sinucidere, ce a zguduit Montpar­­nasul în iarna lui 1929-30, incident penibil pe care îl cunosc din întâm­plare şi pe care nu-mi pot deci per­mite să-l povestesc aici. Un om in­teligent, un om adică lucrând sub controlul responsabilităţilor sale in­telectuale, n’ar fi scris niciodată a­­ceastă poveste perversă, pură şi zguduitoare. Dar cu asemenea calităţi de artist —somnambul se poate face critică? Să consideri obiectiv un peisagiu psichologic, străin de al tău, să a­duci la lumină liniile carcteristice ale unei opere, trecând peste acci­dente şi accesorii, să priveşti din­­tr’un unghiu precis, cuprinzător, un creator, să pui în legătură două nume deosebite, două momente su­fleteşti separate, să confrunţi va­lori de cultură, să verifici valori de artă — sunt aceste delicate opera­ţii de resortul unei sensibilităţi, ar­bitrare, fanteziste şi zăpăcite? Cocteau a avut în anumite comen­tarii de estetică, intuiţii uluitoare. Toate însă prezentate fragmentar, rupt, neîncadrate într’o gândire co­­herentă, aruncate întâmplător ase­meni unui pumn de bijuterii pe o masă de toaletă, între farduri, po­made şi parfumuri. Este ceva în su­fletul lui care îl face cu deosebire sensibil la poezie- Alain-Fournier, dacă ar fi trăit, i-ar fi fost prie­(CUiti continuarea in pag. II-a) oooŞi totuş, exportul agricol e o pacoste! de Prof. G. K. CONSTANT­INESCU Stăruinţa noastră de a deplasa a­­tenţia de la piaţa externă, bolnavă, neputincioasă şi chiar periculoasă astăzi, spre piaţa internă, care tre­­bue organizată, întărită şi susţinu­tă,­­ a provocat anumite protes­tări. Uni, acei cari nu se pot acomoda cu această idee este d. T. Pisani. Deşi incidental, vorbind în «Argus» despre universităţile noas­tre, d-sa arată că profesorii uni­versitari de la noi sunt aşa de puţin pregătiţi, încât pot cere să renun­ţăm la exportul agricol sau să în­locuim etalonul aur prin etalonul grâu. Mai mult însă pare s’a speriat de afirmaţia că «noi pu­tem trăi şi fără export agricol». S’a speriat, desigur. Căci altfel, într’o stare sufletească normală, e greu de presupus ca d-sa să poată confunda o propunere, pe care d-sa n’o aprobă şi n’o înţelege, cu o în­treagă carieră ştiinţifică universi­tară, pe care d. Pisanu nici n’a avut posibilitatea să o cunoască. Ne dăm seama că o atitudine nouă, care se pune de-a curmezişul unei vechi tradiţii, nu poate încăpea în­­tr’un tipar sclerozat. E regretabil, dar e explicabil. Aceasta însă nu ne va împiedeca pe noi să ne com­pletăm argumentarea. Îmi vine în minte o scenă din co­pilărie. Eram începător la învăţă­tură. Drumul la şcoală ducea pe o cărare prin maidan. Pe aici veneau toţi copiii din cartier. Când a înce­put însă ploaia, apa se strângea pe cărare şi noi ajungeam la şcoală mereu plini de noroi. Odată, înain­tea noastră mergea un zidar. A­­juns la băltoacă, îl vedem de­odată că el o ia pe alături şi-şi croieşte un drum nou, proaspăt, uscat. Cu ochii căscaţi, am luat-o şi noi pe acolo şi am bătătorit cu încetul o altă cărare sănătoasă, la care nu ne-am fi gândit niciodată. Ei bine, am impresia că se în­tâmplă astăzi acelaş lucru cu so­cietatea noastră, încleştată în pre­judecăţi, ea nu se poate lepăda de un anumit bagaj antebelic. Am arătat în «Cuvântul» că ob­­stinaţiunea noastră de a ne rupe gâtul cu orice preţ, pentru a men­ţine exportul agricol în conjunctu­ra actuală, este o adevărată erezie. Agricultorii noştri nu cer export. Ei cer un preţ rezonabil. Şi dacă acest preţ îl putem stabili în inte­rior şi nu-l putem avea în afară, care este alternativa cea mai justă ? Marfa noastră este refuzată as­tăzi pretutindeni. Exportul de vite a ajuns aproape inexistent. Pentru grâu, ca să putem exporta canti­tăţile din­ anul trecut, a trebuit să plătim prime de un miliard, iar pentru celelalte produse ni se ofe­ră preţuri derizorii, preţuri sub cost, preţuri de faliment. Exportul de astăzi nu mai reprezintă PRO­DUCŢIA tarii, el însuşi CAPITA­­LUL, exportăm din substanţă, ex­portăm inventarul ţării! Ceea ce trebue deci să facem în a­­ceste împrej­urări este să ne re­strângem toate tentaculele, să in­trăm în cochilie şi să ne organi­zăm înăuntru. Să ne gospodărim sărăcia, să organizăm piaţa inter­nă, să stabilim preţuri interne re­muneratoare,­­ preţuri minimale, nu maximale, cum din nefericire mai avem încă la diferite produse. Cu ce plătim aceste preţuri? Es­te drept, nu avem bani, suntem să­raci. Dar suferim de o sărăcie spe­cială, curioasă, inexplicabilă, o să­răcie de oameni bogaţi, de care se miră orice strein care vine aici şi vede singur belşugul natural al acestei ţări. Este proaspătă seria de articole a fraţilor Tharaud, cari nu ne prea laudă, dar cari nu se pot stăpâni să nu-şi arate nedu­merirea că într’o ţară a­şa de în­zestrată, unde nu lipseşte nimic, poate exista atâta sărăcie. Avem într’adevăr de toate în ţa­ră, dar ne lipsesc banii. Iar apologiş­­tii «exportului cu orice preţ» nu vor să vadă altă sursă de bani, decât de peste graniţă, proveniţi din mărfuri exportate. Dar, domnule, Pisani, aceste măr­furi ni se plătesc prost, le dăm streinilor în pagubă. O mie de kg. de grâu scoate din pământul ţării 60—70 kgr. azot, 20—25 kgr. fosfaţi, 10—15 kgr. calciu şi alte substanţe. Şi mai costă această mie de kgr. de grâu încă 2500 lei cheltueli de cultură, iar streinii ne dau pe el numai 2200 lei cu totu­ 1. Iar pentru ca streinul acesta lacom (care în ţara lui, pentru producătorul lui, are alt preţ) să nu ia şi cămaşa de pe producătorul nostru, a trebuit să-i sărim noi singuri în ajutor, des­­păgubindu-l cu 1000 lei pentru fie­care mie kgr. de grâu exportată (timbrul pe pâine). Va să zică, dăm seva solului nostru, dăm munca ţă­­rănilor gratuită şi mai dăm şi o mie de lei din buzunarul cetăţeni­lor neagricultori. Şi asta,numiţi dv. export? Sau poate susţineţi că cu aceste sacrifi­­cii ne-am menţinut locul şi numele pe piaţa străină ? Este fals! Adevă­rul e că ne-am compromis numele, pentru că grâul ce am exportat, cu aşa de mari sacrificii, scoţându-l de prin toate ungherele, era prost şi a fost dat ca gazuri la vite. Iar azi am rămas noi fără grâu. Dovada: 37.000 lei vagonul, cu tendinţă de urcare! Iată deci cu ce preţ aducem noi bani de peste graniţă prin export Dacă n’avem bani în ţară, oare nu există alte mijloace ca să ni-i cre­iem ? Nu putem pune altceva în lo­cul lor, ca să facilităm între noi schimbul mărfurilor, care, din feri­­cire, există din belşug ? De dragul devizelor streine, voiţi să ne sinuci­­dem prin export? Mi se pare că fa­cem tocmai ca acela care, având canar şi ne­având cuşcă, îşi vinde canarul ca să-i cumpere cuşcă. Dar, se va zice, dacă nu exportăm ce facem cu prisosul cerealelor noastre ? Da, iată o întrebare gravă. Dar numai în aparenţă. Căci dacă noi avem astăzi un excedent relativ însemnat de cereale, aceasta se da­­toreşte dezechilibrului nesănătos in repartiţia terenului de cultură. Noi avem culturi furajere numai 5 la sută din suprafaţa cultivabilă a ţă­rii. Când vom extinde aceste culturi până la normalul de 20—25 la sută şi când vom da o importanţă mai mare plantelor industriale, nu vom mai avea prisosul de cereale care ne ameţeşte astăzi. Şi export agri­col la noi astăzi şi până astăzi asta a însemnat: EXPORT DE CEREA­­LE. Noi însă trebue să ne organi­­zăm astfel, ca să exportăm altceva mai rentabil. Iar până atunci să nu ne mai oferim să suportăm de bună voie catastrofa preţurilor de astăzi Piaţa românească internă este de­parte de a fi saturată. Să creem no (Citiţi continuarea în pag. 2­ a) Cişmigiul consolator. MIERCURI I IUNIE 1932 Scrisori din Paris Asociaţia studenţilor români din Capitala Franţei a organizat anul acesta, în amfiteatrul Sorbonei, câ­teva conferinţe despre ţara noas­tră cu concursul profesorilor fran­cezi cari ne cunosc, ne apreciază şi ne iubesc sincer şi emoţionant. Prima dată a vorbit de Charles Diehl, despre Bisericile din Bucovi­na. Savantul francez, membru al institutului şi profesor de istorie bizantină la Sorbona, este unul din promotorii avântului pe care l-au luat studiile cu privire la Bizanţ în întreaga Europă. El a contribuit, alături de Schlumberger, Kruinha­­cher, Lambra şi alţii, la bizanti­­nofobia foarte răspândită astăzi în locul bizamtinofob­ei de altădată Studiile ştiinţifice pe care le-a pu­blicat pentru cunoaşterea adevăra­tă a imperiului bizantin şi mai a­­les măestria cu care a zugrăvit di­feritele aspecte, scene şi figuri din viaţa acelui uriaş Paris medieval, l-au impus de timpuriu atenţiei tu­turor şi astăzi este considerat ca o autoritate indiscutabilă în cercurile istoricilor de orice categorie. Este destul să amintim aci a sa Histoire de l’empire byzantin, ajunsă la a opta ediţie, în care fără să omită preciziunea celui mai mic detaliu, trasează marile linii, trăsăturile ca­racteristice şi ideile conducătoare ale istoriei şi civilizaţiei bizantine, precum şi celebra Histoire de l’art byzantin, închinată admirabilelor înfloriri artistice din epoca lui Ius­­t­in­ian, a Macedonenilor, Comneni­­lor, etc., — artă capabilă de supleţă şi originalitate şi deci nu imobilă şi petrificată în forme imposibile de a se reînoi, — pentru ca să ne dăm seama de valoarea acestui savant autentic şi de prestigiul­­nelimitat de care se bucură pretutindeni. Pe noi, profesorul Diehl ne cu­noaşte de mult. A fost la Bucureşti în 1924, cu ocazia congresului inter­naţional de studii bizantine, a vizi­tat atunci ţara între­agă, a revenit în 1929, a conferenţiat la Fundaţie şi a revăzut monumentele de artă veche românească. Iar de atunci, în toate publicaţiile şi preocupările sale, face loc larg ţării noastre, mo­numentelor de artă şi aşezărilor no­astre pitoreşti. Profesorul Diehl, fiindcă ne cu­noaşte, ne admiră şi ne iubeşte, fi­indcă se simte iubit şi admirat de noi. Istoria românilor, a spus d-sa în seara conferinţei auditorului nume­ros din amfiteatrul Guizot,, are pa­gini de epopee antică, în care nu ştii ce să admiri mai mult: iubirea de patrie, sentimentul religios sau virtuţile ostăşeşti şi civice ! A a­­mintit pe Ştefan cel Mare, apără­torul creştinităţii, războaiele lui victorioase în contra turcilor, a ce­tit în traducere franceză scena pli­nă de dramatism de la Cetatea Neam­ţului dintre Ştefan şi mama sa şi a vorbit pe larg de construcţiile lui şi ale urmaşilor săi (Bogdan şi Pe­tru Rareş) cari umplu Moldova de sus, sau Bucovina, rezumând trăsă­turile esenţiale şi caracteristice ale arhitecturii şi picturii lor. Arta a­­ceasta de factură bizantină, a adău­­gat, răspândită cu profuziune într’o vreme când Constantinopolul cade în mâinile Musulmanilor, prelun­geşte faima Bizanţului şi face din România «l’Méritage lointain des merveilles byzantines». Conferinţa a fost însoţită de foar­te numeroase proiecţiuni şi despre fiecare din ele s’au dat detalii şi a­­mănunte pline de interes, remar­­cându-se contribuţia noastră pro­prie în stil, culoare şi compoziţie. Cu această ocazie s’a putut vedea una dintre cele mai importante e­poci din istoria formei pe care arta bizantină a luat-o în ţările noastre: epoca lui Ştefan cel Mare, pentru care auditoriul — în parte strein— a arătat un deosebit interes. Nu este inutil să adaog că prof. Diehl învăluie întotdeauna bogatele sale cunoştinţi într’o aleasă formă literară şi’n expresie, le dă o notă de poezie, avânt şi pitoresc care-l fac ascultat tot timpul cu aceiaşi curiozitate dela început. La farme­cul propriu, se adaogă sonoritatea limbii franceze, mlădioasă şi plină de muzicalitate. Pentru toate acestea d. Diehl, care a păstrat frumoase amintiri din timpul cât a stat la noi, are, fără îndoială, dreptul la stima şi admi­raţia noastră, iar Asociaţia studen­ţilor români din Paris, condusă cu vrednicie de d. Cronţ, face operă u­­tilă cu astfel de preocupări şi se dovedeşte capabilă şi de alte lucru­ri decât cele cu cari ne obişnuise până acum. Charles Diehl Dimitrie lonescui din litigiu ca oricare altul —0080—­ O parte din presa noastră, în te­meiul raportului d-lui Rist, care ar fi formulat unele critici la adresa politicii f­inanciare şi economice a gu­vernului, acuză pe d-nii Iorga şi Argetoianu că periclitează bunele relaţiuni ale ţării noastre cu Franţa. Noi nu ştim ce cuprinde raportul distinsului expert francez şi întru­cât constatările d-sale ca delegat al trustului bancar străin sunt suscep­tibile să determine la guvernul ro­mân o atitudine de natură a creia o neînţelegere între Bucureşti şi Paris. Să admitem, însă, că într’a­devăr divergenţa de vederi asupra situaţiei din ţară între d. Rist, şi guvernul nostru este atât de gravă pe cât se spune şi să admitem mai departe că guvernul francez şi-a în­suşit în totul raportul de expertiză Urmează de aci cu necesitate ca guvernul român să se demită ? Sau trebue să privim tot din aceleaşi pricini raporturile noastre cu Fran­ţa ca primejduire ? Cea dintâi între­bare nici nu se merită discutată în­trucât face dovadă despre lipsa de demnitate a celor cari o pot gândi şi pretinde. Să vedem ce poate să fie cu a doua întrebare­ Se afirmă că d. Rist ar fi formu­lat opinii cu totul defavorabile con­­versiunei datoriilor agricole ale că­rei consecințe ar putea să aibă re­percusiuni nenorocite pentru stabi­lizarea leului. Deasemeni se spune că expertul francez ne consideră capabili să plătim cuponul datoriei externe şi că, dacă există dificultăţi financiare cari au pus în discuţie această chestiune, apoi ele se dato­­resc unei defectoase gospodării bă­neşti. Deci n’avem dreptul să cerem amânarea plăţii cuponului şi câ­n­­tăt mai puţin o revizuire a datorii­lor noastre faţă de străinătate. Dar vorbind astfel, d. Rist vorbeşte aşa cum trebuie s’o facă orice militant al regimului capitalist care pe dea­supra este învestit cu un mandat precis de către trustul bancar cre­ditor al statului român. Rezultă deci că deosebirea de vederi poartă între statul român pe de o parte şi delegatul capitaliştilor străini pe de altă parte. Ni se va răspunde, însă, că guvernul francez însuşinduşi raportul d-lui Rist îşi manifestă vo­inţa sa de a sprijini şi apăra inte­resele băncilor franceze angajate în operaţiuni de credit la noi. Foarte bine şi foarte firesc. Acelaş drept trebuie să se recunoască şi guvernu­lui român. Ba mai mult, este o da­torie esenţială pentru el să apere cu toată puterea şi împotriva oricui interesele statului român. Litigii de asemenea natură au fost totdeauna între ţări, chiar între cele mai strâns legate prin afecţiune reci­procă, prin alianţe şi prin tratate. Să discutăm prin urmare, să nego­ciem pentru a stinge acest litigiu în condiţiuni deopotrivă de bune pentru interesele ambelor ţări. La urma urmei, dacă noi avem obliga­ţii faţă de Front. Şi ea are obliga­ţii faţă de noi. Mentalitatea celor cari socotesc că noi suntem redeva­­bili tuturor şi că, deci, trebue să stăm cu căciula în mâna în faţa oricui, este de o nedemnitate revol­tătoare; este o mentalitate de slugă- Şi slugi nu ne poate nimeni pre­tinde să fim. Vladimir Ionescu IN PAG. II l-a: noartea aviatorul­ui Ionel Ginta

Next