Cuventul, august 1932 (Anul 8, nr. 2613-2643)
1932-08-01 / nr. 2613
ANUL AL VllI-Iea. — No. 2013 Redacţia şi Administraţia bucureşti, calea Victoriei 48, etajat l (Intrarea prin Pasagiul Imobiliara) 312/45 Direcţia 378/10 Redacţia 378/09 Administraţia Fondator: Director: TITUS ANACOVICI MAE IQNESCQ JISucATHtt Se primesc la ADMINISTRAŢIA „CUVÂNTULUI“ și prin toate agenţiile de publicitate Taxatie bancare plătită în numerar conform aprobăra Pr. Pen. P. T. T lo. 69.196/932 . Sapi^imana ---------occo------- Săptămâna «decisivă» — aţi înţeles de ce era numită aşa ? — a trecut cum era firesc să treacă, fără să se decidă mare lucru şi fără să se realizeze nimic din ce s’a decis. Aşa sunt totdeauna în politică oamenii şi lucrurile, în zilele decisive, nedecişi. Intr’adevăr, dela Sinaia ne-a venit într’o zi d. Maniu preşedinte de consiliu. Lucru hotărât după o matură judecată a creerului partidului, bitiron, adunat, pentru mai multă înţelepciune în creerul... munţilor şi pentru o judecată mai rece, la răcoare. Hotărârea luată la înălţimea... brazilor nu s’a dovedit însă la înălţimea situaţiei. 1. Maniu s’a muiat, — de căldura cu care îl îmbrăţişase partidul ? iar partidul s’a încălzit pentru o altă soluţie, — văzând... răceala cu care îl tratează d. Maniu. Şi guvernul Maniu n’a trăit decât pe parcursul Sinaia — București. * • Se vorbea de-un guvern «de mână tare», se... vorbea de un guvern de «mâini libere». Mâinile, în politică, mai mult decât capetele, joacă un rol important. Oh ! de-ar fi numai în nomenclatura politică. Dar nu, e chiar în poliitica propriu zisă, și lucru curios, numai în politica de guvernare, căci nu se spune opoziţie de mână tare sau opoziţie de mâini libere, ci guvern de mână tare şi guvern de mâini libere. (...Nu e de tras de-aci nici o concluzie serioasă , poate însă una tristă.) ...Când se credea, deci, că se ştie chiar şi cum va «eşi» guvernul cel nou, s’a văzut că încă nu e nici măcar «conceput». Evident, când rămăsese să-l «facă» d. Maniu, era de aşteptat să nu «iasă» nimic. * Şi biurdul partidului de unde avea să caute un program şi să găsească măcar un guvern, s’a trezit în faţa nouei probleme politice pe care i-a adus’o în dar d. Maniu, în cel mai potrivit moment, — aceea a rezolvării crizei de şefie. Este, incontestabil, exact ceea ce aşteaptă ţara de la noua guvernare a partidului naţional-ţărănesc, exact ceea ce preocupă toate clasele sociale, exact ceea ce este necesar pentru reorganizarea Statului şi salvarea economiei naţionale. Odată prevăzut cu acest... program de guvernare: alegerea unui şef nou, — căci aşa es soluţiile adevărate: din senin, din despicarea naturală a lucrurilor, din presiunea firească a realităţilor asupra oamenilor ! — partidul naţional-ţărănesc a intrat pe făgaşul la capătul căruia şi el, şi ţara, vor afla mântuirea. ...Timp, peste. Căci, de astădată în mod excepţional, d. Titulescu nu e «ante portas», ca la toate crizele politice. Nici opoziţia nu exercită vreo presiune, toate partidele din tabăra celor 60% de sufragii reprezentând minoritatea legală a ţării fiind preocupată de găsirea unei... atitudini, ceea ce fiind, de asemenea, o stare decurgând firesc din natura însăşi a partidelor, este ceva foarte greu de stabilit şi necesită căutări laborioase spre a putea fi fixată— contrariu bunului simţ şi ordinei natural® a lucrurilor. Asta e soarta, şi în politică, a tot ce e «căutat» : să fie nenatural, greu de găsit, strâmb, şi să nu ducă la nimic bun. ❖ Dar, ca şi guvernul, ca şi partidul naţional-ţărănesc, — aşa şi opoziţia; ca şi d. Maniu, — aşa şi d. Duca. Partidul liberal, după o matură chibzuire a dlui Duca, a găsit linia de conduită. «Linia dreaptă», semnul partidului (semnul electoral) ajunge astfel să constitue aproape o sângeroasă epigramă. Căci linia pe care o urmează, la parapon, d. Duca, este o linie așa de frântă, încât poate frânge pentru totdeauna partidul liberal... Mai ales că d- George Brătianu, care, probabil, pentru a nu greşi, trăeşte sub semnul a... trei linii, — atât aşteaptă: să părăsească d. Duca «linia dreaptă» spre a anexa restul, — restul partidului. Titu De vechi Dumineca Părintele Filaret Pamfil stareţul mănăstirii Căldăruşani, şi-a cumpărat, după cinci ani de stăreţie, o casă frumoasă în Bucureşti. Socotind că un smerit călugăr, care a făcut şi votul sărăciei, nu se cade a se griji de afaceri cu cumpărări de imobile, «pentru sufletul lui», Glasul Monahilor cere arhiepiscopiei grabnica înlăturare de la conducerea obştei a lui Pamfil, stareţul cel cu rău nărav. Cererea aceasta o mai motivează gazeta monahilor şi altfel. Stareţul Pamfil, pentru primirea în obşte, cere Părinţilor, de oriunde ar veni ei bani. Şi le cere ca la 50.000 lei de cap. Acest stareţ, iarăş, «a deschis cârciumă în mănăstire».Noi am mai auzit de o ispravă a stareţului Pamfil. Una cu sunet, a necinstit, cuviosul, o fecioară de 18 ani, de acolo, din partea locului. O chema, de ne-aducem bine aminte, Marioara Zaharia. S’a ajuns la tribunal pe chestia asta. Pe atunci Pamfil era stareţ. Acum e tot stareţ. Să ni se îngădue, după ce am amintit toate astea... să luăm apărarea lui Filaret Pamfil■ N’a dat busna la stăreţie. N’a fost ales stareţ de către obştea mănăstirii, aşa cum a fost şi cum va fi pe viitor rânduiala. Nu. El a fost numit acolo de mitropolie- A fost numit logofăt. Logofăt boeresc. Grija lui — singura lui grijă — avea să fie: înmulţirea veniturilor mănăstirii şi îndreptarea lor spre dealul mitropoliei. Stareţul Pamfil e un ticălos. Un animal în greutate de una sută şaizeci oea. Este aproape rotund, li place mâncarea şi băutura bună, li plac racii, icrele moi şi... fecioarele. Încolo, e şi el om bun. L-am văzut, râde hili una. Cu ce e el vinovat dacă nu face decât ceia ce legea lui îl îndeamnă să facă? I se aduce învinuirea de a fi deschis cârciumă înlăuntrul zidurilor mănăstirii- Da a deschis. Am fost şi am văzut-o. Dar din cei dela mitropolie n'a fost nimeni pe acolo? N’a văzut-o nimeni? Noi ştim că au văzut-o. Şi mai ştim că., la această cârciumă se vinde, cu precădere, vinul părintelui patriarh. Că cere bani dela călugării doritori de a fi primiţi în obşte? Cere, fiindcă el e pus acolo ca să strângă şi la nevoe, să dea şi el altora. El e om de afaceri. Că şi-a cumpărat casă în Bucureşti? Nimic mai firesc din partea unui geambaş, rătăcit pentru o vreme printre călugări. Când de mănăstire nimic nu-l leagă, cum să nu se gândească, omul, la ziua de mâine, când va fi comisar de poliţie, mare brutar, ori numai parlagin? De povestea cu cârciuma, de isprava cu fecioara, de cumpăratul caselor din Bucureşti, ştie părintele patriarh. Pentru ticăloşia cu fata l-a chemat însuş prea fericirea sa, sus la mitropolie şi, după straşnică amendă, a sfătuit că ce să facă. Şi l-a lăsat tot stareţ. Filaret Pamfil? Săracul! Îmi spunea cineva că plânge şi se întreabă de ce îl duşmăneşte lumea». Nu-şi vede vreo vină. G. Racoveanu! Apologie pentru Decor de MIRCEA ELIADE Acum câteva zile am scris un articol despre «moda bărbătească» în care atrăgeam atenţia asupra seriozităţii acestei probleme. Se pare că articolul a fost socotit o simplă glumă. Sau, în cel mai bun caz, o chestiune inactuală. Cred că înţeleg dezinteresarea aceasta: moda bărbătească, împreună cu alte capitale elemente de «mediu» (estetica interiorului, ceremonialul meselor zilnice, umbletul pe stradă, etc.) face parte din aşa numita «experienţă indistinctă», o experienţă continuă şi oarecum neutralizată pe care modernii şi-o asimilează treptat, inconştient şi de care nu se pot desface niciodată. Incontestabil că ceia ce interesează în primul rând pe un iis modern — e experienţa, adică realizarea unor sinteze întotdeauna noui, inedite, descoperirea unor adevăruri, voluptăţi sau decepţii nemaiîntâlnite; într’un cuvânt, surprinderea, eterogenitatea, unicul. Icontestabil că fericirea autentică tot da o asemenea experienţă depinde; şi orice progres — emoţional, intelectual, estetic, etic — numai prin asemenea noi sinteze se poate obţine. Sinteze cari angajează întotdeauna un element esenţial din personalitatea umană, care, de cele mai multe ori, sunt întovărăşite de luciditate deplină sau, în orice caz, de o prezenţă. Dar nu e mai puţin adevărat că o bună parte din existenţa noastră se consumă într’o experienţă indistinctă. De care, evident, nu depinde fericirea noastră, dar depinde un indiscutabil bien-être necesar şi muncii şi contemplaţiei. Foarte rar experimdăm sau gândim cu voia noastră. Dar, încontinuu, se experimentează pe socoteala noastră şi gândim fără voie cu rezultatele acestor experienţe. Ceia ce spun aici va fi mai puţin înţeles de un cerebral auster, dar va fi, fără îndoială, perfect înţeles de un artist, de un om de teatru, de oricine e convins de covârşitoarea influenţă a decorului asupra emoţiei şi creaţiei. Nu ne putem emancipa niciodată de acest indistinct pentru că nu ne putem emancipa niciodată de mediu, nu de mediul social, în genere, ci de cele mai neînsemnate amănunte fizice (lumina, filtrarea luminii prin ferestre, geometria oamenii, armoniia mobilelor, zgomotele, culorile idol sincrazive străzii, etc. etc.) Acum, ceia ce mă uimeşte pe mine la occidentalul modern e tocmai dezinteresarea aceasta de «indistanet» de decorul viabil, de «personalizarea» mediului, înţeleg să o facă un om spiritual, sau un mistic, sau un îndrăgostit; căci setea pentru absolut a acestor oameni îi izolează şi imunizează în mijlocul experienţa indistincte Dar nu înţeleg să o facă un om temporal, unul care se orientează către structuri orizontale. Dimpotrivă, insul modern — fără voia lui, desigur — a pierdut atât de mult comuniunea cu decorul încât l-a şi scos din «indistinct», şi îl caută la cinematograf, la radio, în romane. Foarte rari sunt modernii cari şi-au alcătuit un decor atât de personal încât s-a transformat în mediu şi un decor în care se pierd, se confundă, fără să mai întâlnească, rezistenţa şi surpriza «experienţii»,şi care totuşi îi influenţează indistinct, potenţându-le bien-être- ul, promovându-le jocul inteligenţii, intensificând voluptăţile. Deaceea un număr înfricoşător de oameni suferă cronic de neurstenie sau placiditate, de inerţie intelectuală sau idiosincrazii morbide—rezultate din conflictul lor subconştient şi permanent cu mediul cosmic — în sfârşit de spaima de solitudine, de contemplaţie, de reverie lucidă. Mi se pare că viaţa modernă ar putea fi mult mai plină, mai armonioasă, mai fecundă, într’un cuvânt mai vrednică de a fi trăită — dacă oamenii ar încerca să-şi organizeze experienţa lor indistinctă. Experienţa pur şi simplu — adică acea aventură către inedit — a fost promovată în toate ramurile activităţii omeneşti moderne. A influenţat şi filosofia, şi etica şi arta- E cu atât mai ciudată, aşadar, dezinteresarea de tot ceia ce constituie mediul nostru personal continuu, încercările arhitecturii moderne, de pildă, nu au fost încă asimilate ; ele rămân exterioare, un decor formal sau fantezist, aşa cum e, încă, cinematograful. Că o «reformă» a elementelor cari alimentează experienţa indistinctă înseamnă o complectă ameliorare a vieţii sufleteşti intime — o dovedeşte o serie întreagă de fapte. Băiatul care părăseşte cămaşa de nokipte pentru pijama descoperă bucurii necunoscute, când se poate plimba decent şi confortabil prin odaie, poate fuma răsturnat într’un fotoliu,poate ceti ziarele altfel decât cum le citea într’o cămașă de noapte. Tânărul în costum de tenis nu e niciodată trist, nici deprimat, nici îmbufnat. O cămașă nouă fără guler îl face generos. O cameră curată, plină de lumină, cu o masă de lucru sobră și îmbietoare — îl face fericit. E atât de simplu să fii fericit dacă ştii cum să-ţi triezi şi organizezi experienţa indistinctă. E un soiu de magie, armonia aceia de culori, linii şi forme — al cărui secret îl păstrezi numai tu, în care numai tu poţi rămâne fără să te simţi stren. Un actor, care joacă în fiecare seară într’un alt «mediu» — vă poate spune dacă influenţează sau nu covârşitor toate aceste elemente cari laolaltă alcătuiesc decorul. E singura dată când dinamica psihică se schimbă complect fără ca insul să observe sau să sufere. Sunt anumite climate culturale unde decorul a fost întotdeauna indispensabil, dar nu ca element exterior, ci asimilat într’o experienţă indistinctă. Aşa e în Orient, unde viaţa de interior cunoaşte adâncimi şi linişti nebănuite europeanului unde gesturile cele mai banale (umbletul prin casă al tinerelor fete indiene, care se schimbă după prezenţa odăiei; dacă e singură, dacă e cu mama, cu tatăl, cu un străin, cu un bătrân, etc.) ajung ceremonial. Nu mai vorbesc despre viaţa de interior a japonezilor pe care, toţi cei ce au cunoscut-o îndeaproape, o descriu ca pe un şir neîntrerupt de emoţii — datorite tocmai kimonaurilor cu valori simbolice, ritualelor meselor, a ceaiului, etc. Mi se pare semnificativă, în această privinţă, rezistenţa europenilor, mai ales a anglo-saxonilor, la decor—înţeles ca o experienţă indistinctă iar nu ca ceva care trebuie arătat altora, a show■ Oamenii aceştia, când se stabilesc în Orient, în loc să împrumute ceia ce singur poate fi împrumutat de acolo — decorul — păstrează cele mai şterse şi mai incomode manii occidentale. In Darjeeling, în plină arhitectonică nepa(Citiţi continuarea în pag. 11 a) ■MM—— Actualităţi Deschiderea solemnă a Parlamentului: M. S. Regele, înconjurat de membrii guvernului, citeşte Mesajul Regal Fizica financiară Ii voi spune aşa pentru a deosebi grupul de chestiuni de carevreau să mă preocup de cele matematice şi contabile, precum şi de cele administrative, de organizare propriu zisă a finanţelor. Acest grup de chestiuni formează totuşi o unitate şi pot fi legate printr’o disciplină care interesează de aproape pe omul de stat. Este vorba de relaţiunile dintre finanţe şi economia naţională sau viaţa socială, de repercusiunile şi influenţele reciproce şi de echilibrul care trebuie să se păstreze. In vederea examinării acestor repercusiuni, însă, trebuie cercetate în chip foarte amănunţit toate formele sub care se prezintă contribuţia diferitelor persoane la finanţele publice. Trebuie de asemeni cercetate cu suficientă preciziune care sunt aceste finanţe publice întrucât în nici un document oficial nu se găseşte o atare precizare. Legea contabilităţii publice, de pildă, în ultima sa formă de bună şi serioasă technică nu precizează nici ea, cu care ar trebui să fie evanghelia finanţelor publice, care sunt finanţele ce pot fi caracterizate ca atare Şi numeroase inconveniente rezultă din aceasta în aplicarea ei, pentru că multe instituţii nu se ţin legate de această lege, pentru ca înglobarea lor în ea nu poate fi făcută fără un serios suport juridic. Aşa de pildă chiar judeţele şi comunele ale căror finanţe sunt evident de ordine publică nu au o situaţie prea bine lămurită în cadrul legei contabilităţii şi nici n’o respectă, şi anume nu numai în cine ştie ce dispoziţii de detaliu, dar nici în numeroase dispoziţii principiale ale ei. Alte instituţii cum sunt Asigurăriei sociale, mai precis Casa de boală, cea de invaliditate şi Asociaţia patronală nu se consideră ca reprezintând finanţe publice şi nici cuprinse în prevederile legii contabilităţii. Pretenţiunile mai marilor finanţei statului de a se amesteca în administrarea fondurilor de boală, invaliditate sau accidente trebuie să se oprească la uşă. Şi nici n’ar fi îndreptăţite în actuala situaţie legală, lăsând la o parte fondul chestiunilor. Prin urmare înainte de orice un bilanţ calitativ, contribuabil şi contribuţii ’‘deoparte, şi fonduri—ca să întrebuinţăm cel mai generis termen, de alta. Şi aceasta nu în intenţia, pe care n’am dori să ni se bănuiască, de a tinde spre o unificare imposibilă şi fără sens. Ci pentru a ne orienta în lăuntrul unui haos care apasă foarte greu asupra contribuabililor şi face foarte greu orice legislaţie sistematică de organizare în orice domeniu, dat fiind că o organizare are imediate repercusiuni financiare. Fondurile de ordine publică nu sunt puţine şi uşor de discriminat, ele sunt guvernate de bugetul statului, bugetele caselor autonome, ale comunelor şi judeţelor, bugetele căilor ferate, ale asigurărilor sociale, ale Camerelor de comerţ şi agricultură, precum şi acele ale diferitelor fonduri speciale, etc. şi sunt constituite din orice ban strâns în virtutea unor legi, regulamente, oedonanţe, etc. Dacă am avea la îndemână toate aceste date am putea să ne lămurim mai bine îl. te musti că finanţele publice influenţează economia particulară şi cea naţională, în ce măsură intervin în diferite momente ale producţiei şi circulaţiei bunurilor interne taxa sau impozitul şi dacă aceste momenete şi cuantumul impozitelor sunt bine distribuite pentru a nu fi o piedică nici în creaţia bunurilor, nici în circulaţia lor. Impresia mea este că am găsi aici lucruri interesante şi ne-am explica o parte din paralizia economiei noastre, pentru că am vedea cum impozite şi taxe se îngrămădesc în anume momente covârşitoare, lăsând aiurea loc liber, libertate prea mare. Şi nu numai această repartiţie în timp, dar repartiţia faţă de instituţiile care guvernează fondurile trebuie să fie haotică şi fără legături organice cu realităţile. Orice taxă în special trebuie să aibă o valoare oarecum sensibilă faţă de bunul sau de operaţia la care se aplică, pentru ca sub altă formă să se întoarcă asupra ei cu un echivalent cât mai exact. Altminteri trăim un fiscalism care omoară. Iată aici este nodul a cela ce am numit fizica financiară: găsirea legăturilor organice între contribuţie şi echivalentul pe care contribuabilul sau bunul îl capătă în schimb, îndată sau cu un decalaj de timp, impus de natura lucrurilor. O bună organizare financiară trebuie să mediteze îndelung asupra acestei fizice complexe, căreia îi stau astăzi la dispoziţie felurite mijloace de investigaţie. Bineînţeles acestea toate presupunând că vom ieşi din arhaismul nostru financiar. Nu mai este vremea, abia trecută când agenţii fiscului nu îndrăzneau să treacă pragul unor «curţi boereşti» — cum ziceau ei Dar este încă vremea când numeroşi sunt cei ce nu figurează pe listacontribuabililor, când firme şi magazine la rând cu altele de pe străzi nu foarte dosnice, n’au nici un loc în roluri, când oameni cari au figurat în rol sunt daţi ca dispăruţi, deşi există în aceiaşi casă unde au stat totdeauna, când taxele de moştenire nu se regulează cu anii. Evaziunea fiscală se practică pe o scară ce depăşeşte limitele morale şi fac imposibilă orice organizare la care fizica de care vorbeam mai sus ar putea folosi direct. O înfrângere directă a evaziunei nu pare însă cu putinţă dacă nu va fi întovărăşită de un plan financiar de repartiţie nouă a contribuţiilor şi aceasta nu trebuie să privească numai finanţele statului ci toate finanţele de ordine publică. Octav Onicescu rui gest îl comenta aşa de emoţionat Sonday), abdicând din critică, din pricina enormelor ei dificultăţi, contemporane. După cum, în ce ne priveşte, «Adio la critica» este un titlu pe care ni l-am rezervat de multă vreme. Tot lucruri pe care le-am fi putut discuta dacă ar mai fi rămas ceva din pasiunea de cele profesionale, la confraţii noştri. Dar cărora le punem punct pentru că măciuca îndesată a suavului liric Camil Baltazar este precedată de un graţios mesaj pe care, în legătură cu cele desbătute în primul foileton despre d-na H. P.B. ni-l trimite d-l Anton Holban din Fălticeni. De perfect acord — nu e o simplă frază. La care, totuşi am preciza că săgeţile d-sale, chiar dar am fi spus-o, nu le-am bănuit niciodată veninoase. Cel mult săgeţi de Parth. Post - scriptum (nuc N’aş fi voit să mai revin asupra acelui critic francez modern,al cădificultăţilor oficiului critic în publicistica noastră contemporană. Şi cât am tânguit mi se părea prea mult iar cele ce scriam în primul foileton despre ultimul roman al d-nei Hortensia Papadat-Bengescu mi se păreau îndestulătoare, dacă nu să convingă de dreptatea unei cauze, cel puţin să mă ferească de a mai stărui. Exiistă însă în publicistica noastră încă un obiceiu cu care nu vom sfârşi aşa de curând să mai avem de furcă. Acela de a nesocoti scrisul camaradului. A-l nesocoti fie şi ca informaţie şi sub titlu de inventar bibliografic. Benjamin Crémieux mărturisia într’un rând unul din secretele carierei sale critice. Dacă l’am reţinut e pentru că el se întâlneşte şi la alţii şi pentru că şi noi am practicat, din instinct foarte adesea, acela, anume, de a nu ceti opiniile confraţilor decât după ce ai scris despre autorul şi cartea intimată. Ceea ce nu te împiedică să fii informat, să-ţi rezervi lectura şi să confrunţi părerile, la timpul oportun. Unii cetesc aşadar înainte, alţii după, dar cei mai mulţi de fel. Dispreţ sau neglijenţă, majoritatea confraţilor se mulţumesc cu contemplarea unicului lor bunic. (Să mai subliniem eroarea şi dacă voiţi, paguba?) Cotty, dacă nu mă 'nşel, financiarul unei părţi din presa franceză licenţia pe unul din redactorii unui ziar în a cărui proprietate intra, pentru că refuzase să citească presa ceailaltă. Obligaţia aceasta, profesională în primul rând, nu credeţi că trebueşte reclamată şi pentru presa literară? Iată gânduri scornite de cele câteva rânduri ale redactorului «României Literare», d-l Camil Baltazar, din ultimul număr. La o săptămână după ce răspunsesem, cu anticipaţie aproape, unor reproşuri identice, d. C. R. le reeditează, acuzând pe d-nii Şerban Cioculescu şi Pompiliu Constantinescu, că publică «recensii întârziate». Dacă nu figurăm printre acuzaţi este pentru că, redactor al unui organ de informaţie literară, în primul rând, d-sa are oroare de informaţie. Altminteri, dacă ne-ar fi cetit, ar fi binevoit să conceadă că în locul câtorva rânduri s’ar fi cuvenit o discuţie a argumentelor ce aduceam în primul nostru foileton despre dna Bengescu. O discuţie a cărei concluzie n’ar fi putut fi alta decât deplinul nostru, al tuturora, acord, că este, între crizele culturii noastre contemporane, în speţă între caznele vieţii noastre literare, de astăzi, şi una care se numeşte exercitarea oficiului critic, curent. Că dacă am încerca o statistică a marilor critici ai veacului trecut, un Maiorescu, un Gherea, am ajunge la concluzii hotărâtoare. Publicistica mensuală pe care o exereitau aceia oferea, de la origine, avantagii pe care critica hebdomadară nu le acordă. Că cel puţin trei dintre deţinători, cu oarecare vechime, ai foiletonului continuat, nu sunt rentieri şi că împărţiţi între programele obligaţiilor cotidiane, de subsistenţă şi între exigenţele unor lecturi ce nu se pot reduce la stricta parcurgere a volumelor la zi, ei se achită totuş, în condiţii onorabile, atâta cât mai e ceva onorabil pe lumea asta. Că dacă e să se facă un bilanţ al activităţii critice el trebue făcut la sfârşitul anului şi nu în curs pentru a se vedea ce operă meritorie a scăpat vigilenţii şi pasiunii cronicarilor. Că dacă n’o spun prea des, ei n’o simt mai puţin această ciudăţenie proprie culturii noastre, că trăind în condiţii balcanice (şi încăl) sunt ţinuţi să se poarte, şi să fie judecaţi, cu compasul Apusului. Că mai mult de unul, a fericit curajul Perpessicius Doctorul Voronof şi regimul parlamentar Adică nu chiar doctorul Voronof, ci un ilustru învăţăcel al său, profesorulHarry Benjamin, care a făcut în ultimii ani, la New York, interesante experienţe de întinerire prin grefă animală. E un om de ştiinţă, care, în dubla sa calitate de medic şi de american, nu glumeşte. Cu atât mai puţin, ar putea glumi într’un op medical, de strictă specialitate. Ei bine, doctorul Harry Benjamin a adresat congresului medicilor din Pennsylvania, un lung raport asupra experienţelor sale. Raport ce se termină cu căţeii, generalităţi şi deziderate de ordin social. Intre altele el propune ca «fiecare senator sau deputat sau membru al guvernului, care va fi depăşit vârsta de 55 de ani să fie obligat a suferi operaţia grefării...». Textul care întregeşte şi justifică această propunere, ne lipseşte. Dar argumentarea cred că poate fi lesne reconstituită. Doctorul Benjamin va fi plecat de la observaţia foarte simplă că cei ce conduc destinele lumii, au fost şi sunt oamenii bătrâni. Prin forţa inertă a lucrurilor, tinereţea, pe care toată lumea o laudă, este înlăturată de la posturile de comandă ale statului. In regimul democrat cu deosebire, unde ucenicia electorală şi statele de serviciu în partid, îl întârzie pe individ până încărunţeşte. Nu cumva proasta cârmuire a lumii *':ne 'lela faptul că senilitatea este pretutindeni domnitoare? Lenea, frica, mărginirea, care împotmoleşte politica internă a fiecărui stat în parte şi a tuturora la un loc, nu se datoreşte pur şi simplu anemiei, sclerozei, gutei şi diabetului, care au ocupat toate fotoliile ministeriale din lume, prin reprezentanţii autorizaţi ai senilităţii. Ba da. Dar nu e nimic de făcut. Fiindcă supremaţia bătrânilor este mecanică, fatală, inevitabilă. Ea se sparge odată într’un veac, în perioadele revoluţionare, când tinerii se luptă şi înving, dar se reface lent, cu primii ani de acalmie. Doctorul Benjamin, care nuste un reformator, dar mai ales nu este un revoluţionar, a găsit soluţia cea mai simplă. De vreme ce pe bătrâni nu-i putem goni din tronurile lor uzurpate, cel puţin să-i întinerim. Poate că lumea va arăta altfel, în ziua în care în inima stăpânilor ei va curge nu un sânge îngroşat, negru şi greu, ci unul roşu şi viciu. Mântuirea lumii prin amor — fie el un amor clinic — iată o idee aproape pastorală. m. sb.