Cuventul, august 1932 (Anul 8, nr. 2613-2643)

1932-08-01 / nr. 2613

ANUL AL VllI-Iea. — No. 2013 Redacţia şi Administraţia bucureşti, calea Victoriei 48, etajat l (Intrarea prin Pasagiul Imobiliara) 312/45 Direcţia 378/10 Redacţ­ia 378/09 Administraţia Fondator: Director: TITUS ANACOVICI MAE IQNESCQ JISucATHtt Se primesc la ADMINISTRAŢIA „CUVÂNTULUI“ și pr­in toate agenţiile de publicitate Taxa­tie bancare plătită în numerar conform aprobăra P­r. Pen. P. T. T l­o. 69.196/932 . S­api^imana ---------occo-------­ Săptămâna «decisivă» — aţi înţe­les de ce era numită aşa ? — a tre­cut cum era firesc să treacă, fără să se decidă mare lucru şi fără să se realizeze nimic din ce s’a decis. Aşa sunt totdeauna în politică oa­menii şi lucrurile, în zilele decisive, nedecişi. Intr’adevăr, dela Sinaia ne-a ve­nit într’o zi d. Maniu preşedinte de consiliu. Lucru hotărât după o ma­tură judecată a creerului partidului, bitiron­­, adunat, pentru mai multă înţelepciune în creerul... munţilor şi pentru­ o judecată mai rece, la­ ră­coare. Hotărârea luată la înălţi­mea... brazilor nu s’a dovedit însă la înălţimea situaţiei. 1­. Maniu s’a muiat, — de căl­dura cu care îl îmbrăţişase parti­dul ? iar partidul s’a încălzit pentru o altă soluţie, — văzând... răceala cu care îl tratează d. Maniu. Şi guver­nul Maniu n’a trăit decât pe par­cursul Sinaia — București. * • Se vorbea de-un guvern «de mână tare», se... vorbea de un guvern de «mâini libere». Mâinile, în politică, mai mult decât capetele, joacă un rol important. Oh ! de-ar fi numai în nomenclatura politică. Dar nu, e chiar în poliitica propriu zisă, și lu­cru curios, numai în politica de gu­vernare, căci nu se spune opoziţie de mână tare sau opoziţie de mâini libere, ci guvern de mână tare şi guvern de mâini libere. (...Nu e de tras de-aci nici o con­cluzie serioasă , poate însă una tris­tă.) ...Când se credea, deci, că se ştie chiar şi cum va «eşi» guvernul cel nou, s’a văzut că încă nu e nici mă­car «conceput». Evident, când rămă­sese să-l «facă» d. Maniu, era de aş­teptat să nu «iasă» nimic. * Şi biurdul partidului de­ unde a­­vea să caute un program şi să gă­sească măcar un guvern, s’a trezit în faţa nouei pr­obleme politice pe care i-a adus’o în dar d. Maniu, în cel mai potrivit moment, — aceea a rezolvării crizei de şefie. Este, incon­testabil, exact ceea ce aşteaptă ţara de la noua guvernare a partidului naţional-ţărănesc, exact ceea ce preo­cupă toate clasele sociale, exact ceea ce este necesar pentru reorgani­zarea Statului şi salvarea econo­miei naţionale. Odată prevăzut cu acest... program de guvernare: alegerea unui şef nou, — căci aşa es soluţiile adevăra­te: din senin, din despicarea natu­rală a lucrurilor, din presiunea fi­rească a realităţilor asupra oameni­lor ! — partidul naţional-ţărănesc a intrat pe făgaşul la capătul căruia şi el, şi ţara, vor afla mântuirea. ...Timp, p­este. Căci, de astădată în mod excepţional, d. Titulescu nu e «ante portas», ca la toate crizele politice. Nici opoziţia nu exercită vre­o presiune, toate partidele din tabăra celor 60% de sufragii repre­­zentând minoritatea legală a ţării fiind preocupată de găsirea unei... a­­titudini, ceea ce fiind, de asemenea, o stare decurgând firesc din natura însăşi a partidelor, este ceva foa­rte greu de stabilit şi necesită căutări laborioase spre a putea fi fixată— contrariu bunului simţ şi ordinei natural® a lucrurilor. Asta e soarta, şi în politică, a tot ce e «căutat» : să fie nenatural, greu de găsit, strâmb, şi să nu ducă la ni­mic bun. ❖ Dar, ca şi guvernul, ca şi partidul naţional-ţărănesc, — aşa şi opoziţia; ca şi d. Maniu, — aşa şi d. Duca. Partidul liberal, după o matură chibzuire a d­lui Duca, a găsit li­nia de conduită. «Linia dreaptă», semnul partidului (semnul electoral) ajunge astfel să constitue aproape o sângeroasă epigramă. Căci linia pe care o urmează, la parapon, d. Duca, este o linie așa de frântă, încât poa­te frânge pentru totdeauna partidul liberal... Mai ales că d- George Brătianu, care, probabil, pentru a nu greşi, trăeşte sub semnul a... trei linii, — atât aşteaptă: să părăsească d. Duca «linia dreaptă» spre a anexa restul, — restul partidului. Titu De vechi Dumineca Părintele Filaret Pamfil stareţul mănăstirii Căldăruşani, şi-a cum­părat, după cinci ani de stăreţie, o casă frumoasă în Bucureşti. Soco­tind că un smerit călugăr, care a făcut şi votul sărăciei, nu se cade a se griji de afaceri cu cumpărări de imobile, «pentru sufletul lui», Gla­sul Monahilor cere arhiepiscopiei grabnica înlăturare de la conducerea obştei a lui Pamfil, stareţul cel cu rău nărav. Cererea aceasta o mai motivează gazeta monahilor şi alt­fel. Stareţul Pamfil, pentru primi­rea în obşte, cere Părinţilor, de ori­­unde ar veni ei bani. Şi le cere ca la 50.000 lei de cap. Acest stareţ, ia­­răş, «a deschis cârciumă în mănăs­tire».­­Noi am mai auzit de o ispra­vă a stareţului Pamfil. Una cu su­­net, a necinstit, cuviosul, o fecioară de 18 ani, de acolo, din partea lo­cului. O chema, de ne-aducem bine aminte, Marioara Zaharia. S’a ajuns la tribunal pe chestia asta. Pe a­­tunci Pamfil era stareţ. Acum e tot stareţ­. Să ni se îngădue, după ce am a­­mintit toate astea... să luăm apăra­rea lui Filaret Pamfil■ N’a dat bus­­na la stăreţie. N’a fost ales stareţ de către obştea mănăstirii, aşa cum a fost şi cum va fi pe viitor rânduia­­la. Nu. El a fost numit acolo de mi­­trop­olie- A fost numit logofăt. Lo­gofăt boeresc. Grija lui — singura lui grijă — avea să fie: înmulţirea veniturilor mănăstirii şi îndrepta­rea lor spre dealul mitropoliei. Sta­reţul Pamfil e un ticălos. Un animal în greutate de una sută şaizeci oea. Este aproape rotund, li place mân­carea şi băutura bună, li plac racii, icrele moi şi... fecioarele. Încolo, e şi el om bun. L-am văzut, râde hi­li una. Cu ce e el vinovat dacă nu face decât ceia ce legea lui îl în­deamnă să facă? I se aduce învinuirea de a fi des­chis cârciumă înlăuntrul zidurilor mănăstirii- Da a deschis. Am fost şi am văzut-o. Dar din cei dela mi­tropolie n'a fost nimeni pe acolo? N’a văzut-o nimeni? Noi ştim că au văzut-o. Şi mai ştim că­., la a­­ceastă cârciumă se vinde, cu pre­cădere, vinul părintelui patriarh. Că cere bani dela călugării dori­tori de a fi primiţi în obşte? Cere, fiindcă el e pus acolo ca să strângă şi la nevoe, să dea şi el altora. El e om de afaceri. Că şi-a cumpărat casă în Bucure­şti? Nimic mai firesc din partea u­­nui geambaş, rătăcit pentru o vre­me printre călugări. Când de mănă­stire nimic nu-l leagă, cum să nu se gândească, omul, la ziua de mâi­ne, când va fi comisar de poliţie, mare brutar, ori numai parlagin? De povestea cu cârciuma, de is­prava cu fecioara, de cumpăratul caselor din Bucureşti, ştie părinte­le patriarh. Pentru ticăloşia cu fata l-a chemat însuş prea fericirea sa, sus la mitropolie şi, după straş­nică amendă,­­ a sfătuit că ce să fa­că. Şi l-a lăsat tot stareţ. Filaret Pamfil? Săracul! Îmi spu­nea cineva că plânge şi se întreabă de ce îl duşmăneşte lumea». Nu-şi vede vreo vină. G. Racoveanu! Apologie pentru Decor de MIRCEA ELIADE Acum câteva zile am scris un ar­ticol despre «moda bărbătească» în care atrăgeam atenţia asupra serio­zităţii acestei probleme. Se pare că articolul a fost socotit o simplă glu­mă. Sau, în cel mai bun caz, o ches­tiune inactuală. Cred că înţeleg de­zinteresarea aceasta: moda bărbă­tească, împreună cu alte capital­e elemente de «mediu» (estetica inte­riorului, ceremonialul meselor zil­nice, umbletul pe stradă, etc.) face parte din aşa numita «experienţă indistinctă», o experienţă continuă şi oarecum neutralizată pe care mo­dernii şi-o asimilează treptat, incon­ştient şi de care nu se pot desface niciodată. Incontestabil că ceia ce interesează în primul rând pe un iis modern — e experienţa, adică realizarea unor sinteze întotdeauna noui, inedite,­­ descoperirea unor adevăruri, volup­tăţi sau decepţii nemai­întâlnite; în­tr’un cuvânt, surprinderea, eteroge­nitatea, unicul. Icontestabil că feri­cirea autentică tot da o asemenea experienţă depinde; şi orice progres — emoţional, intelectual, estetic, etic — numai prin asemenea noi sinteze se poate obţine. Sinteze cari anga­jează întotdeauna un element esen­ţial din personalitatea umană, care, de cele mai multe ori, sunt întovă­răşite de luciditate deplină sau, în orice caz, de o prezenţă. Dar nu e mai puţin adevărat că o bună parte din existenţa noastră se consumă într’o experienţă indis­tinctă. De care, evident, nu depinde fericirea noastră, dar depinde un indiscutabil bien-être necesar şi muncii şi contemplaţiei. Foarte rar experimd­ăm sau gândim cu voia noastră. Dar, încontinuu, se experi­mentează pe socoteala noastră şi gândim fără voie cu rezultatele a­­cestor experienţe. Ceia ce spun aici va fi mai puţin înţeles de un cere­bral auster, dar va fi, fără îndoială, perfect înţeles de un artist, de un om de teatru, de oricine e convins de covârşitoarea influenţă a decoru­lui asupra emoţiei şi creaţiei. Nu ne putem emancipa niciodată de acest indistinct pentru că nu ne putem emancipa niciodată de mediu, nu de mediul social, în genere, ci de cele mai neînsemnate amănunte fi­zice (lumina, filtrarea luminii prin ferestre, geometria oamenii, armoniia mobilelor, zgomotele, culorile idol sincrazive străzii, etc. etc.) Acum, ceia ce mă uimeşte pe mine la occi­dentalul modern e tocmai dezintere­sarea aceasta de «indistanet» de deco­rul viabil, de «personalizarea» me­diului, înţeleg să o facă un om spi­ritual, sau un mistic, sau un îndră­gostit; căci setea pentru absolut a acestor oameni îi izolează şi imuni­zează în mijlocul experienţa indis­tincte­ Dar nu înţeleg să o facă un om temporal, unul care se orientea­ză către structuri orizontale. Dim­potrivă, insul modern — fără voia lui, desigur — a pierdut atât de mult comuniunea cu decorul încât l-a şi scos din «indistinct», şi îl caută la cinematograf, la radio, în romane. Foarte rari sunt modernii cari şi-au alcătuit un decor atât de personal încât s-a transformat în mediu şi un decor în care se pierd, se confundă, fără să mai întâlneas­că, rezistenţa şi surpriza «experien­­ţii»,şi care totuşi îi influenţează in­distinct, potenţându-le bien-être- ul, promovându-le jocul inteligenţii, in­tensificând voluptăţile. Deaceea un număr înfricoşător de oameni sufe­ră cronic de neurstenie sau placi­ditate, de inerţie intelectuală sau i­­diosincrazii morbide—rezultate din conflictul lor subconştient şi perma­nent cu mediul cosmic — în sfârşit de spaima de solitudine, de contempla­ţie, de reverie lucidă. Mi se pare că viaţa modernă ar putea fi mult mai plină, mai armo­nioasă, mai fecundă, într’un cuvânt mai vrednică de a fi trăită — dacă oamenii ar încerca să-şi organizeze experienţa lor indistinctă. Experien­ţa pur şi simplu — adică acea aven­tură către inedit — a fost promova­tă în to­ate ramurile activităţii ome­neşti moderne. A influenţat şi filoso­­fia, şi etica şi arta- E cu atât mai ciudată, aşa­dar, dezinteresarea de tot ceia ce constituie mediul nostru personal continuu, încercările arhi­tecturii moderne, de pildă, nu au fost încă asimilate ; ele rămân ex­terioare, un decor formal sau fan­tezist, aşa cum e, încă, cinemato­graful. Că o «reformă» a elementelor cari alimentează experienţa indistinctă înseamnă o complectă ameliorare a vieţii sufleteşti intime — o dovede­şte o serie întreagă de fapte. Băia­tul care părăseşte cămaşa de nokipte pentru pijama descoperă bucurii ne­cunoscute, când se poate plimba de­cent şi confortabil prin odaie, poate fuma răsturnat într’un fotoliu,poa­­te ceti ziarele altfel decât cum le ci­tea într’o cămașă de noapte. Tână­rul în costum de tenis nu e nici­o­­dată trist, nici deprimat, nici îmbuf­nat. O cămașă nouă fără guler îl face generos. O cameră curată, pli­nă de lumină, cu o masă de lucru so­bră și îmbietoare — îl face fericit. E atât de simplu să fii fericit dacă ştii cum să-ţi triezi şi organizezi expe­rienţa indistinctă. E un soiu de ma­gie, armonia aceia de culori, linii şi forme — al cărui secret îl păstrezi numai tu, în care numai tu poţi rămâne fără să te simţi stren­­. Un actor, care jo­acă în fiecare seară în­tr’un alt «mediu» — vă poate spune dacă influenţează sau nu covârşitor toate aceste elemente cari la­o­laltă alcătuiesc decorul. E singura dată când dinamica psihică se schimbă complect fără ca insul să observe sau să sufere. Sunt anumite climate culturale unde decorul a fost întotdeauna indis­pensabil, dar nu ca element exteri­­o­r, ci asimilat într’o experienţă in­distinctă. Aşa e în Orient, unde via­ţa de interior cunoaşte adâncimi şi linişti nebănuite europeanului unde gesturile cele mai banale (umbletul prin casă al tinerelor fete indiene, care se schimbă după prezenţa odă­­iei; dacă e singură, dacă e cu mama, cu tatăl, cu un străin, cu un bătrân, etc.) ajung ceremonial. Nu mai vorbesc despre viaţa de in­terior a japonezilor pe care, toţi cei ce au cunoscut-o în­deaproape, o de­scriu ca pe un şir neîntrerupt de emoţii — datorite tocmai kimonau­­rilor cu valori simbolice, ritualelor meselor, a ceaiului, etc. Mi se pare semnificativă, în a­­ceastă privinţă, rezistenţa europeni­lor, mai ales a anglo-saxonilor, la decor—înţeles ca o experienţă indi­stinctă iar nu ca ceva care trebuie­­ arătat altora, a show■ Oamenii aceş­tia, când se stabilesc în Orient, în loc să împrumute ceia ce singur poa­te fi împrumutat de acolo — decorul — păstrează cele mai şterse şi mai incomode manii occidentale. In Dar­jeeling, în plină arhitectonică nepa­(Citiţi continuarea în pag. 11­ a) ■MM—— Actualităţi Deschiderea solemnă a Parlamentului: M. S. Regele, înconjurat de membrii guvernului, citeşte Mesajul Regal Fizica financiară Ii voi spune aşa pentru a deosebi grupul de chestiuni de care­­vreau să mă preocup de cele matematice şi contabile, precum şi de cele ad­ministrative, de organizare propriu zisă a finanţelor. Acest grup de chestiuni formează totuşi o unitate şi pot fi legate printr’o disciplină care interesează de aproape pe o­­mul de stat. Este vorba de relaţiu­­nile dintre finanţe şi economia na­ţională sau viaţa socială, de reper­cusiunile şi influenţele reciproce şi de echilibrul care trebuie să se păs­treze. In vederea examinării acestor re­percusiuni, însă, trebuie cercetate în chip foarte amănunţit toate for­mele sub care se prezintă contribu­ţia diferitelor persoane la finanţele publice. Trebuie de asemeni cerce­tate cu suficientă preciziune care sunt aceste finanţe publice întrucât în nici un document oficial nu se găseşte o atare precizare. Legea con­tabilităţii publice, de pildă, în ul­tima sa formă de bună şi serioasă technică nu precizează nici ea, cu care ar trebui să fie evanghelia fi­nanţelor publice, care sunt finanţe­le ce pot fi caracterizate ca atare­ Şi numeroase inconveniente rezul­tă din aceasta în aplicarea ei, pen­­tru că multe instituţii nu se ţin le­gate de această lege, pentru ca înglo­barea lor în ea nu poate fi făcută fără un serios suport juridic. Aşa de pildă chiar judeţele şi comunele ale căror finanţe sunt evident de ordine publică nu au o situaţie prea bine lămurită în cadrul legei conta­bilităţii şi nici n’o respectă, şi anu­me nu numai în cine ştie ce dispo­ziţii de detaliu, dar nici în nume­roase dispoziţii principiale ale ei. Alte instituţii cum sunt Asigurări­­ei sociale, mai precis Casa de boală, cea de invaliditate şi Asociaţia pa­tronală nu se consideră ca repre­­zintând finanţe publice şi nici cu­prinse în prevederile legii contabi­lităţii. Pretenţiunile mai marilor finanţei statului de a se amesteca în administrarea fondurilor de boa­lă, invaliditate sau accidente trebuie să se oprească la uşă. Şi nici n’ar fi îndreptăţite în actuala situaţie legală, lăsând la o parte fondul chestiunilor. Prin urmare înainte de orice un bilanţ calitativ, contribuabil şi con­tribuţii ’‘deoparte, şi fonduri—ca să întrebuinţăm cel mai generis ter­men, de alta. Şi aceasta nu în in­tenţia, pe care n’am dori să ni se bănuiască, de a tinde spre o unifi­care imposibilă şi fără sens. Ci pentru a ne orienta în lăuntrul u­­nui haos care apasă foarte greu a­­supra contribuabililor şi face foar­te greu orice legislaţie sistematică de organizare în orice domeniu, dat fiind că o organizare are imediate repercusiuni financiare. Fondurile de ordine publică nu sunt puţine şi uşor de discriminat, ele sunt guvernate de bugetul statu­lui, bugetele caselor autonome, ale comunelor şi judeţelor, bugetele că­ilor ferate, ale asigurărilor sociale, ale Camerelor de comerţ şi agri­cultură, precum şi acele ale diferi­telor fonduri speciale, etc. şi sunt constituite din orice ban strâns în virtutea unor legi, regulamente, o­e­donanţe, etc. Dacă am avea la în­demână toate aceste date am putea să ne lămurim mai bine îl. te musti că finanţele publice influenţează e­­conomia particulară şi cea naţiona­lă, în ce măsură intervin în diferite momente ale producţiei şi circula­ţiei bunurilor interne taxa sau im­pozitul şi dacă aceste momenete şi cuantumul impozitelor sunt bine dis­tribuite pentru a nu fi o piedică nici în creaţia bunurilor, nici în circu­laţia lor. Impresia mea este că am găsi aici lucruri interesante şi ne-am explica o parte din paralizia economiei no­astre, pentru că am vedea cum im­pozite şi taxe se îngrămădesc în a­­nume momente covârşitoare, lăsând aiurea loc liber, libertate prea mare. Şi nu numai această repartiţie în timp, dar repartiţia faţă de insti­tuţiile care guvernează fondurile trebuie să fie haotică şi fără legă­turi organice cu realităţile. Orice taxă în special trebuie să aibă o va­loare oarecum sensibilă faţă de bu­nul sau de operaţia la care se aplică, pentru ca sub altă formă să se în­toarcă asupra ei cu un echivalent cât mai exact. Altminteri trăim un fiscalism care omoară. Iată aici este nodul a cela ce am numit fizica fi­nanciară: găsirea legăturilor orga­nice între contribuţie şi echivalen­tul pe care contribuabilul sau bu­nul îl capătă în schimb, îndată sau cu un decalaj de timp, impus de natura lucrurilor. O bună organi­zare financiară trebuie să mediteze îndelung asupra acestei fizice com­plexe, căreia îi stau astăzi la dis­poziţie felurite mijloace de inves­tigaţie. Bineînţeles acestea toate presupu­nând că vo­m ieşi din arhaismul nos­tru financiar. Nu mai este vremea, abia trecută când agenţii fiscului nu îndrăzneau să treacă pragul u­­nor «curţi boereşti» — cum ziceau ei Dar este încă vremea când nu­meroşi sunt cei ce nu figurează pe lista­­contribuabililor, când firme şi magazine la rând cu altele de pe străzi nu foarte dosnice, n’au nici un loc în roluri, când oameni cari au figurat în rol sunt daţi ca dis­păruţi, deşi există în aceiaşi casă unde au stat totdeauna, când taxe­le de moştenire nu se regulează cu anii. Evaziunea fiscală se practică pe o scară ce depăşeşte limitele mo­rale şi fac imposibilă ori­ce orga­nizare la care fizica de care vor­beam mai sus ar putea folosi direct. O înfrângere directă a evaziunei nu pare însă cu putinţă dacă nu va fi întovărăşită de un plan financiar de repartiţie nouă a contribuţiilor şi aceasta nu trebuie să privească numai finanţele statului ci toate fi­nanţele de ordine publică. Octav Onicescu rui gest îl comenta aşa de emoţio­nat Sonday), abdicând din critică, din pricina enormelor ei dificultăţi, contemporane. După cum, în ce ne priveşte, «Adio la critica» este un titlu pe care ni l-am rezervat de multă vreme. Tot lucruri pe care le-am fi pu­tut discuta dacă ar mai fi rămas ceva din pasiunea de cele profesio­nale, la confraţii noştri. Dar căro­ra le punem punct pentru că măciu­ca îndesată a suavului liric Camil Baltazar este precedată de un gra­ţios mesaj pe care, în legătură cu cele desbătute în primul foileton despre d-na H. P.­B. ni-l trimite d-l Anton Holban din Fălticeni. De per­fect acord — nu e o simplă frază. La care, totuşi am preciza că săgeţi­le d-sale, chiar dar am fi spus-o, nu le-am bănuit niciodată veninoa­se. Cel mult săgeţi de Parth. Post - scriptum (nuc N’aş fi voit să mai revin asupra­­ acelui critic francez modern,­­al că­dificultăţilor oficiului critic în pu­blicistica noastră contemporană. Şi cât am tânguit mi se părea prea mult iar cele ce scriam în primul foileton despre ultimul roman al d-nei Hortensia Papadat-Bengescu mi se păreau îndestulătoare, dacă nu să convingă de dreptatea unei cau­ze, cel puţin să mă ferească de a mai stărui. Exiistă însă în publicis­tica noastră încă un obiceiu cu ca­re nu vom sfârşi aşa de curând să mai avem de furcă. Acela de a ne­socoti scrisul camaradului. A-l ne­socoti fie şi ca informaţie şi sub tit­lu de inventar bibliografic. Benja­min Crémieux mărturisia într­’un rând unul din secretele carierei sa­le critice. Dacă l’am reţinut e pen­tru că el se întâlneşte şi la alţii şi pentru că şi noi am practicat, din instinct foarte adesea, acela, anu­me, de a nu ceti opiniile confraţilor decât după ce ai scris despre auto­rul şi cartea intimată. Ceea ce nu te împiedică să fii informat, să-ţi re­zervi lectura şi să confrunţi păreri­le, la timpul oportun. Unii cetesc a­­şa­dar înainte, alţii după, dar cei mai mulţi de fel. Dispreţ sau negli­jenţă, majoritatea confraţilor se mulţumesc cu contemplarea unicu­lui lor bunic. (Să mai subliniem e­­roarea şi dacă voiţi, paguba?) Cotty, dacă nu mă 'nşel, financiarul unei părţi din presa franceză licenţia pe unul din redactorii unui ziar în a cărui proprietate intra, pentru că refuzase să citească presa ceailaltă. Obligaţia aceasta, profesională în primul rând, nu credeţi că trebueşte reclamată şi pentru presa literară? Iată gânduri scornite de cele câ­teva rânduri ale redactorului «Ro­mâniei Literare», d-l Camil Balta­zar, din ultimul număr. La o săptă­mână după ce răspunsesem, cu an­ticipaţie aproape, unor reproşuri i­­dentice, d. C. R. le reeditează, acu­zând pe d-nii Şerban Cioculescu şi Pompiliu Constantinescu, că publi­că «recensii întârziate». Dacă nu figurăm printre acuzaţi este pentru că, redactor al unui organ de in­formaţie literară, în primul rând, d-sa are oroare de informaţie. Alt­minteri, dacă ne-ar fi cetit, ar fi bi­nevoit să conceadă că în locul câ­torva rânduri s’ar fi cuvenit o dis­cuţie a argumentelor ce aduceam în primul nostru foileton despre d­na Bengescu. O discuţie a cărei con­cluzie n’ar fi putut fi alta decât deplinul nostru, al tuturora, acord, că este, între crizele culturii noas­tre contemporane, în speţă între caznele vieţii noastre literare, de as­tăzi, şi una care se numeşte exerci­tarea oficiului critic, curent. Că dacă am încerca o statistică a ma­rilor critici ai veacului trecut, un Maiorescu, un Gherea, am ajunge la concluzii hotărâtoare. Publicistica mensuală pe care o exereitau aceia oferea, de la origine, avantagii pe care critica hebdomadară nu le a­­cordă. Că cel puţin trei dintre deţi­nători, cu oarecare vechime, ai foi­letonului continuat, nu sunt rentieri şi că împărţiţi între programele o­­bligaţiilor cotidiane, de subsistenţă şi între exigenţele unor lecturi ce nu se pot reduce la stricta parcurge­­re a volumelor la zi, ei se achită to­­tuş, în condiţii onorabile, atâta cât mai e ceva onorabil pe lumea asta. Că dacă e să se facă un bilanţ al ac­tivităţii critice el trebue făcut la sfârşitul anului şi nu în curs pentru a se vedea ce operă meritorie a scă­pat vigilenţii şi pasiunii cronicari­lor. Că dacă n’o spun prea des, ei n’o simt mai puţin această ciudăţe­nie proprie culturii noastre, că tră­ind în condiţii balcanice (şi încăl) sunt ţinuţi să se poarte, şi să fie judecaţi, cu compasul Apusului. Că mai mult de unul, a fericit curajul Perpessicius Doctorul Voronof şi regimul parlamentar Adică nu chiar doctorul Voronof, ci un ilustru învăţăcel al său, pro­fesorul­­Harry Benjamin, care a fă­cut în ultimii ani, la New York, in­teresante experienţe de întinerire prin grefă animală. E un om de ştiinţă, care, în dubla sa calitate de medic şi de american, nu glumeşte. Cu atât mai puţin, ar putea glumi într’un op medical, de strictă specialitate. Ei bine, doctorul Harry Benjamin a adresat congresului medicilor din Pennsylvania, un lung raport asu­pra experienţelor sale. Raport ce se termină cu căţe­ii, generalităţi şi deziderate de ordin social. Intre altele el propune ca «fiecare senator sau deputat sau membru al guvernului, care va fi depăşit vâr­sta de 55 de ani să fie obligat a su­feri operaţia grefării...». Textul care întregeşte şi justifică această propunere, ne lipseşte. Dar argumentarea cred că poate fi lesne reconstituită. Doctorul Benjamin va fi plecat de la observaţia foarte simplă că cei ce conduc destinele lumii, au fost şi sunt oamenii bătrâni. Prin forţa inertă a lucrurilor, tinereţea, pe ca­re toată lumea o laudă, este înlătu­rată de la posturile de comandă ale statului. In regimul democrat cu deosebire, unde ucenicia electorală şi statele de serviciu în partid, îl întârzie pe individ până încărun­ţeşte. Nu cumva proasta cârmuire a lu­mii *':ne 'lela faptul că se­nilitatea este pretutindeni domni­toare? Lenea, frica, mărginirea, ca­re împotmoleşte politica internă a fiecărui stat în parte şi a tuturora la un loc, nu se datoreşte pur şi sim­plu anemiei, sclerozei, gutei şi dia­betului, care au ocupat toate foto­liile ministeriale din lume, prin re­prezentanţii autorizaţi ai senilităţii. Ba da. Dar nu e nimic de făcut. Fiindcă supremaţia bătrânilor este mecanică, fatală, inevitabilă. Ea se sparge odată într’un veac, în pe­rioadele revoluţionare, când tinerii se luptă şi înving, dar se reface lent, cu primii ani de acalmie. Doctorul Benjamin, care nu­ste un reformator, dar mai ales nu este un revoluţionar, a găsit soluţia cea mai simplă. De vreme ce pe bătrâni nu-i putem goni din tronurile lor uzur­pate, cel puţin să-i întinerim. Poate că lumea va arăta altfel, în ziua în care în inima stăpânilor ei va curge nu un sânge îngroşat, ne­gru şi greu, ci unul roşu şi viciu. Mântuirea lumii prin amor — fie el un amor clinic — iată o idee a­­proape pastorală. m. sb.

Next