Cuventul, august 1932 (Anul 8, nr. 2613-2643)
1932-08-14 / nr. 2626
ANUL AL VllI-lea. No. 2620 Redacţia şi Administraţia bucureşti, Calea Victoriei 4», etajul I (Intrarea prin Pasagiul Imobiliara) I 312/45 Directia TELEFON : 378/10 Redacţia I 378/09 Administraţia Fondator, Director: TITUS ENACOVICI NAE IONESCU anuncbuiuieri pmuimn „cuvântului“ şi prin toate agenţiilele publicitate Taxa de francare plătită In numerar conform aprobărei Dir. Gen. Pi î. V. Ho. Î9.1SK5/9â2 se primesc la „SUSPENDAREA“ CONVERSIUNII Un pas cu Mântui Vedeţi, aşa se întâmplă, cum am prevăzut noi. Spuneam, în adevăr, acum câteva zile că guvernul nu va putea veni, în actuala sesiune parlamentară, cu un proiect de lege pentru modificarea conversiunii, cel mult dacă ar putea suspenda ju- decarea proceselor în curs — până în toamnă. Şi, iată, pe ziua de em tdare ziarele anunţă această suspendare. Paralel cu această încercare de a se câştiga timp însă, aceleaşi ziare sunt în măsură să anunţe că s’a mai cerut ceva: un proect de lege care să prevadă obligativitatea pentru debitori de a-şi preschimba poliţelii şi de a plăti dobânzile, sub sancţiunea pierderii dreptului la conversiune. Şi asta dă de gândit. Nu în semnificaţia imediată a intenţiei. Ce se urmăreşte, e clar, să se asigure o anumită lichiditate băncilor. Sau cel puţin asta se spune. Şi, nu o contestăm, se poate spune. Ce va rezulta, însă, din aceste două măsuri conbinate: obligativitatea preschimbării poliţelor şi suspendarea judecării cererilor de conversiune, este altceva, şi anume, crearea unei atmosfere de nesiguranţă, înlăuntrul căreia să se poată frustra de fapt debitorii de beneficiile conversiunii. Să se preschimbe poliţele şi să se plătească dobânzi? In beneficiul cui ? Al Băncii Naţionale, nu. Ştim că se scoate mereu în faţă B. N. R. Dar ne îndoim dacă de drept. In definitiv remobilizarea portofolului, îngheţat prin conversiune, nici nu priveşte Banca Naţională, care nu mai are în fond dreptul de a resconta un asemenea portofoliu. Băncile sunt de mult datoare să-l fi înlocuit cu un altul, viu. Au făcut-o? Probabil. Dar cât de viu e portofoliul lor neagricol se vede din faptul că institutele de credit nu pot încasa nimic de la debitorii lor şi sunt silite să recurgă, pentru a face faţă obligaţiunilor, la Banca Naţională care le măreşte mereu rescontul (Sunt bănci al căror rescont a trecut de două miliarde lei). Urmează de aci, cu necesitate, că obligativitatea preschimbării polițelor nu se face decât în beneficiul băncii creditoare, care va începe să încaseze din nou dobânzi. Cari dobânzi? Tocmai dobânzile împotriva cărora a fost nevoe să se facă legea conversiunii. Amuzant, nu? Dar mai e ceva. Sunt nenumărate cazurile în care debitorii agricoli au primit invitaţii presante, poftiţi vă rog, să facem o transacţie. Ceea ce, în principiu, nu e rău. In ultima vreme însă, invitaţiile acestea, nu mai puţin frequente şi nu mai puţin presante ca până acum, pun pe datornici în faţa unor creditori mult mai exigenţi, cari sfârşesc întotdeauna prin ameninţarea, vezi că se modifeă legea coversiunii. Iată, prin urmare la ce vor servi măsurile preconizate de guvern: mijloc de presiune a băncilor asupra debitorilor, pentru a le stoarce transacti uneori oneroase. Și dacă simpla amânare a judecării cererilor de conversiune era suficientă pentru a intimida pe debitorul nevoiaş şi de bună credinţă (pe debitorul escroc nu-l intimidează în nici un caz), vedeţi cu cât mai puternic va fi acest instrument, de presiune atunci când a dublat de obligativitatea preschimbării poliţelor, care, precum lesne se înţelege, poate deschide poarta tuturor abuzurilor. Asta e situaţia. Şi acum comentariile politice. Intenţiunile pe cari le analizarăm mai sus, sunt ale guvernului. Guvernul e al partidului naţional - ţărănesc. Iar partidul naţional-ţărănesc a manifestat în ultima vreme veleităţi de precizare doctrinară. Să nu amintim decât de manifestul electoral şi de lămuririle verbale ale d-lor Maniu şi Mihalache, şi încă e suficient pentru a fi îndreptăţiţi a afirma că partidul înţelege şi e hotărât să evolueze înspre un ţărănism mai accentuat. Iată, însă, că între primele intenţiuni legislative pe cari le anunţă guvernul, găsim aceste încercări de apărare a intereselor băncilor. Nici nu vreau să discut dacă măsura e îndreptăţită sau nu. Asta o vom face mai târziu. Când va veni chestiunea în întregul ei în desbaterea parlamentului. Vreau să stabilesc însă ce încep a face naţional-ţărăniştii. Nu sunt două zile de când d-nii Maniu şi Mihalache — de d. Iunian să nu mai vorbim — s’au declarat pentru conversiunea tuturor datoriilor; şi acum prima grijă e pentru bănci. Să fie ăsta un început de guvernare ţărănistă? Dacă faptul se va adeveri — şi nu e nici un motiv să nădăjduim contrariul — atunci se reeditează, în condiţiuni incomparabil mai grele şi pentru ţară şi pentru partid, guvernarea din 1928 — 931. îmi permit să atrag atenţia asupra împrejurărilor; şi să adaug : nu e bine. Peste orice consideraţii de oportunitate, nu e bine. Nu e bine nu numai pentru partid. Asta e, mai la urma urmelor indiferent. Dar nu e bine pentru ţară. Căreia o politică sincer şi categoric ţărănistă îi e astăzi singura indicată. O spunem în primul rând d-lui Vaida. Omul acesta care în ultimele două-trei săptămâni a luat — pentru cine cunoaşte împrejurările — proporţii epice, şi care ar fi păcat să prezideze cu prestigiul lui şi cu jertfă lui un guvern cu o acţiune hibridă fără de a doua zi- Nae Ionescu NEMUIRIi_ COTIDIENE Am călătorit deunăzi în tren, ca un tovarăş de drum, inteligent, cultivat. Un bărbat subţire care a ocupat înalte funcţii în armată şi în viaţa civilă. Bineînţeles, ca tot omul inteligent şi cu oarecare spirit de sinteză avea gata un Plan de refacere şi cât nu era pus la punct planul său de refacere, credea că alţii trebuie să-l aibă. Tovarăşul nostru de drum avea predilecţie pentru câteva gazete româneşti. Pentru cele mai corect gândite şi mai isteţ scrise. Dar găsia că gazetele acestea nu-şi fac destul datoria. Adică, nu influenţează destul cercurile conducătoare. Este de prisos, să arătăm că gazeta nu poate şi nu trebuie să se îndepărteze de la misiunea ei de informatoare. Că oricâtă, stăruinţă şi bunăvoinţă ar depune, ea nu poate schimba realităţile de azi pe mâini. Gazeta nu face alta decât să informeze, să desluşească şi să dea în vileag secrete de culise, câteodată, sau cel mult să prevadă unele fapte. Atât şi nimic mai mult. O bună parte din publicul cetitor îi pretinde însă presei să fie şi putere executivă. Confuzia de puteri nu se face în stat, în măsura în care se face în imaginaţia încinsă a lectorului■ Dar asta este altă poveste. Ceia ce am remarcat la tovarăşul nostru de drum este naivitatea cu care cădea în cursă la anumite ştiri şi încăpăţânarea cu care refuza să creadă altele. Stăruie în atmosferă o nemulţumire universală, şi o nemulţumire specific românească. Trebuiesc identificaţi cu tot dinadinsul vinovaţii, chiar când vinovaţii de actuala stare de lucruri nu sunt oamenii, ci sistemul întreg. Spiritul de sinteză al cetăţeanuilui nemulţumit se lasă derutat de cel dintâi necaz al său personal. Amănuntele cresc în ochii lor şi acoperă cauzele cele adevărate ale răului. Ţapi ispăşitori trebuie să se găsească. Presa este şi ea de vină că nu informează cum trebuie, că nu scrie zilnic în chestiile, în care se încadrează şi nemulţumirea personală a cetăţeanului care face înalte speculaţii politice. Este destul însă ca un ziar să atace unele puncte vulnerabile din conducere ca cetăţeanul să se entuziasmeze şi să fie încântat de eroismul grafologic al autorilor de atacuri. Trăsătura aceasta se remarcă la mulţi oameni de la noi. Şi am remarcat-o şi la tovarăşul nostru de drum, inteligent şi cultivat, care era plin de admirație pentru un anumit gen de pamflet facil şi pornit din foarte mărunte şi cotidiene nemulțumiri. i. cg. Telegramele anunţă că profesorul Piccard va întrejirimle azi noul său sfeot în stratosfera. Clişeul nostru reprezintă pe celebrul explorator al văzduhului vorbind la microfonul postului de emisiune, al ziarului «Cuvântul». In ziua de 24 octombrie 1931 cu prilejul vizitei sale la Bucureşti. SUB STEAUA LUI HITLER Marile popularităţi sunt simptomele cele mai expresive ale boalei unei societăţi- O colectivitate sănătoasă aue în stare să nască oameni excesiv de Populari, — politiceşte consideraţi. Ei sunt produse de febră publică, — adică manifestări de aprindere, halucinaţie şi aiureală, aşa cum e în genere, chiar la indivizi, febra. Democraţiile au, însă, prin esenţa lor, o efectivă înlesnire pentru potolirea, măcar trecătoare, a unor astfel de friguri sociale: chinina guvernării... Marile popularităţi se vindecă, — repede, — cu eben, rea la Putere. Societatea suferindă se potoleşte o vreme. Rămânând, fireşte, pradă posibilă a unor alte crize. Fiindcă, scăpând de popularităţile incomode, nu înseamnă că ai lecuit boala însăşi care le produce. Sunt doar uşurări trecătoare, bune totuş pentru a înlătura accidente mai grave. Cât de bolnavă e Germania, o arată clăbucii şi tremuriciul, fantasma şi vărsăturile cari inventară pe Hitler. Ultimele alegeri au învederat aritmetic cât de ridicată e temperatura marei paciente- Criza ia, în adevăr, forma unui adevărat atac de epilepsie. Convulsiunile se agravează până la demenţă. Un grad mai ridicată febra, şi starea ar deveni iremediabilă. Iată, însă, că, prin simplu joc al forţelor imanente, pericolul îşi găseşte în el însuşi îngrădirea... Hitler va fi chemat la guvern. E fatal, e higienic, e limpezitor. Câteva luni numai de guvernare hitlerista vor ajunge Germaniei ca să se uşureze de o grea şi periculoasă Popularitate... Nu ştim cât de inteligent e, în fond, acest norocos aventurier. Dar, dacă e, cum avem tot dreptul să bănuim, un ins cu şiretenia trează, nu se poate să nu-şi dea seama că, în împrejurările de acum, culminarea triumfului său e însuşi începutul strălucitor al prăbuşirei. Fiindcă, ce constituie, în ultimă analiză, temeiul curioasei dominaţiuni a lui Hitler, austriacul acesta primar şi verbos, asupra unui popor învăţat, dela Luther Până la Fichte, cu altfel de beţii spirituale ? Forţa violentă care a ridicat aşa c e vertiginos pe eroul crucii încârligate e mizeria. Mizeria unei societăţi care se acomodează greu cu fatalitatea. Lesniciosul amestec al suferinţei materiale cu ofensele sufleteşti ale înfrângerii, creiară materialul retoricii şi hibridei doctrine a naţional-socialismului. Cât de grea e mizeria, în care se înalţă azi cariera lui Hitler, o ilustrează următoarea întâmplare a unui călător întors recent dela Berlin. Mânca într’un restaurant de oarecare lux. Pe când se prepara să guste un cotlet, foarte bine servit, vede intrând în salon şi înaintând grav un tip, destul de bine îmbrăcat şi, în orice caz, impresionant de distins. Tipul se apropie de masa călătorului nostru. Scoate de sub haină o mică gamelă- înhaţă cu o mână discretă dar energică frumoa-sa friptură. O trânteşte în gamelă, îşi şterge elegant degetele chiar pe şervetul clientului stupefiat. Şi spune şoptit dar fioros : «câine, asta e pentru copiii mei!». Asemenea acte de violenţă discretă a mizeriei se petrec zilnic, la orice oră şi în toate colţurile vieţii germane. Vedeţi, prin urmare, în ce condiţii Primeroase s’a putut extinde şi desvolta o mişcare politică a cărei vehemenţă întruneşte laolaltă demagogia curentă socială cu demagogia naţională a revanşelor externe. Hitler înseamnă pentru fiecare din cei 14 milioane de oameni cari l’au votat, următoarele două garanţii sigure : pâine tutulor, hotare «drepte» Germaniei. Şi asta, repede, scurt, — nemţeşte... Hitler e în putinţă. — e dator să le împlinească. Se întrevede uşor la el în culegerea roadelor victoriei, oarecare şovăială... Dar, batalioanele de asalt, — şi legiunile de mizerie, — sunt acolo. Ele cer, impun, gata să ameninţe; pretind ca şeful, ca idolul, ca zeul să-şi pună în aplicare vrăjitoriile. începe, deci, declinul teribilei aventuri. Hitler nu va aduce în casa neamţului Pomenit mai sus cotletul agonisit azi numai prin dulcele rapt descris. Hitler nu va ocupa coridorul Dantzigului şi nici nu va reface, prin decret, imperiul colonial german. Oamenii vor continua să flămânzească iar patria să îndure mai departe comandamentele desti. 11 ului. Hitler va fi un cancelar ca oricare altul. In mai puţin de un an, nouile alegeri vor avea să caute alt erou al febrei germane, nevindecabile. Afară numai dacă, în adevăr, preşedintele Hindenburg nu e — cum s’a crezut — un complice tainic al şefului rasiştilor. In acest caz, cert că pentru a păstra pe Hitler în scopuri de mai serioasă premeditare, naţional socialiştii nu vor fi chemaţi la putere. Şi atunci, încă un an de opoziţie înseamnă pentru Hitler înrolarea întregii Germanii sub steagul crucii încârligate. Numai încredinţându-i puterea, preşedintele Hindenburg va demonstra Europei şi istorici că nu e complice cu periculosul haiduc politic al Germaniei. De-o fi una, de-o fi alta, — noi credem că naţia atâtor experienţe ale absurdului va găsi, deopotrivă, ceia ce caută, un punct de echilibru lăuntric prin însăşi practica febrilă a dezechilibrelor. Dem. Theodorescu HITLER PENTIUM CRITICI de PERPESSICIUS D. MURARAŞU: Naţionalismul lui Eminescu, editura «Bucovina», I. E. Terouissi, 1932. — MIHAIL EMINESCU- Cezar proletar rusz, (împărat şi proletar), trad. polonă de Emil Zegladowicz, Poznan, 1932. MICHAEL EMINESCU: Auggewählte gedichte deutsche ubersiezung von Viktor Orendi - Hennesman, ed. «Von der Heide», Timişoara (tip. Scrisul Românesc, Craiova), 1932. — MIHAI EMINESCU : Gedichte, deutsche übersetzung von N. N. Botez, tip. «Socec», f.a. Sunt toate indicaţiile că 1932 va putea fi socotit, în fastele literaturii româneşti, drept anul lui Eminescu. Vasta biografie critică a d-lui G. Călinescu, la izvoarele castaliene ale căreia nu vom trimite îndeajuns pe familiari şi pe neofiţi n’a împlint numai una din acele lacune, cu mult mai dezonorate pentru cultura unui neam de cât absenţa unei statui, pierdută în panopticul mediocrităţilor politice. Ea a coborât din cerul legendelor şi de după norul aproximaţiilor, însăşi fiinţa pământească — de muritor şi de trubadur — a lui Eminescu, a purtat-o din nou prin cercurile prin care-i fusese dat să treacă odată în viaţă şi în felul acesta cetitorul de obşte a cunoscut în ce măsură a fost organic şi armonie destinat celui mai mare dintre liricii literaturii noastre. Un Eminescu omenesc, divers complex şi mai presus de toate nemistificat, iată ce a realizat d- G. Călinescu cu opera d-sale şi aceasta graţie dublului instrument cu care s’a aplicat studiului pătimaş al izvoarelor şi artei de a da viaţă, atâtoi fragmente, risipite, de mitologie. Revoluţiile cu cari a continuat după aceia, acele vine de poezie, brută sau prelucrată, pe care le-a dibuit în subpământurile manuscriselor academice, ediţia proectată de postume ca şi studiul operei pe care biografia critică — model de viaţă romanţată, precisă precât şi artistică — l-a anticipat numai, arată până unde ţinteşte pasiunea de cele eminesciane a d-lui G. Călinescu. După studiile de amănunt sau după sintezele parţiale ale d-lor G. Bogdan-Duică, D. Caracostea, Tudor Vianu şi istoriografilor de la «Mihail Eminescu» din Cernăuţi,un post de comandă, eminescian, se făcea simţit. Sunt, apoi de adaos preţioase contribuţii la opera de tălmăcire în alte limbi, a lui Eminescu. Ele sunt cu atât mai îmbucurătoare cu cât urmează acelui impuls dinainte de instituirea marilor premii Hamangiu- Ele vădesc, în felul acesta, în ce măsură tălmăcitorii sunt cuceriţi de Eminescu şi se vor «profeţii inimii lui», pe lângă alţii, după frumoasa expresie a lui Rilke, pentru Iohansen. Ele sunt dea dreptul emoţionante, când tâlmăetorii sunt din afara graniţelor sau dintre minoritari. Traducerea pe fronă a d-lui Emil Zegladowicz dacă nu ne poate comunica mireasma leahă altoită pe sonoritatea valahă a «împărat şi Proletar»-ului, nu mişcă mai puţin prin somptuozitatea imprimării. Şi rămâi să visezi pe colibe japoneze, ca ’n mari petale distinse, de nufăr, la frumuseţea muta a omagiilor grafice. Sunt ele mai puţin valoroase? Şi gândul ne duce să vedem poeme de Baudelaire, în traducerile inimitabile ale d-lui Al. A. Philippide sau apocaliptica prefaţă în traducerea din Tudor Arghezi, oferindu-se poeziei franceze Dar d. Emil Zegladowicz nu este numai amatorul de ediţii rare, veritabilă mantie legală pentru un voevod — termenul nu-i displace — al lirismului, cum a fost Eminescu, sa are la activul d-sale tipărirea unei antologii, în colaborare cu d-l Aron Coltruş, din lirica noastră contemporană. Un cunoscător aşadar, şi nu un diletant incidental, după cum tot un cunoscător şi un fervent eminescian se arată a fi şi d. Viktor Orendi-Hommenan, ale cărui cercetări în literatura şi arta populară românească datează de mai de mult. Tălmăcirile d-sale ca şi cele ale d-lui N. N. Botez, se adresează celor mai reprezentative din poemele eminesciene: Luceafărul, Scrisorile, Mai am un singur dor, Somnoroase păsărele, se întâlnesc în amândoiuă culegerile. Fără să fie cu putinţă a intra în amănunte, o distincţie se poate face de pe acum între ultimii tradu(Citiţi continuarea in pag. II-a) DUMINICA 14 AUGUST 1932 Politica Internaţioanlă s Mişcarea insurecţională din Spania. I* Hiter cancelar al Reichului. 10* Conflictul anglo-irlandsz de VLADIMIR IONESCU O foarte puternică mişcare insurecţională a izbucnit deunăzi în Spania. Nu nuimai la Madrid ei şi în numeroase centre din provincie sau produs grave tulburări în care o parte din armată trecută de partea răsculaţilor pare să fi avut rolul principal. Guvernul republican anunţă că scopul acestor insurecţii ar fi restabilirea regimului monarchic. Evident, regaliştii nu pot fi străini de cele întâmplate. Dar faptul că printre trupele revoltate se găsesc tocmai unităţi cari printre cele dintâi s’au raliat republicii în clipa detronării Regelui Alfons tinde să arate că pricinile răscoalelor sunt multiple şi că printre ele nemulţumirile creiate de guernarea republicană ocupă loc de seamă. După ultimele telegrame din Madrid, telegrame cu caracter oficios, reese că guvernul Azana este încă stăpân pe situaţie. El asigură că a izbutit să stingă toate focarele de insurecţie şi că numai la Sevilla situaţia continuă a fi dominată de răsculaţi. De aceia a ordonat guvernatorilor din provinciile Malaga, Cadix şi Huelva să concentreze trupele pentru a participa împreună cu forţele militare trimise din Madrid la operaţiunile contra Sevillei. In restul ţării, pretutindeni regimul ar fi reuşit să înăbuşe mişcarea. Dar pe deo parte faptul că atât guvernul cât şi parlamentul s’au declarat în permanenţă convocare; pe de altă parte faptul că şeapte dintre cele mai de seamă ziare madridene au fost suspendate şi că în acelaş timp s’au operat mii de arestări în Capitală şi în provincie sunt de natură a vădi intensitatea şi proporţiile foarte vaste ale mişcării. Regimul republican în neputinţă de a remedia criza economică şi financiară şi de a pune capăt şomajului îşi pierde pe fiece zi popularitatea. Şi cum în acelaş timp tradiţia monarchiei stărue prestigios în anumite regiuni şi cu deosebire în lumea rurală, este lesne de înţeles cât de lesne poate prinde temei o mişcare violentă împotriva guvernării republicane. Deocamdată, socialiştii s-au declarat gata să susţină fie şi cu armele regimul actual, iar guvernul autonom al Cataloniei a dat la Madrid ,asigurări că va fi alături de guvern în lupta împotriva mişcării monarchiste. Dar în vreme ce conducătorii republicii atribuie tulburările încercării monarchiştilor de a pune din nou mâna pe destinele Spaniei, Regele Alfons, care se găseşte acum în Cehoslovacia, intervievat de ziarişti a declarat că urmăreşte atent evenimentlee din Spania, însă a desmintit categoric orice amestec al său în răscoale. Este probabil ca până în cele din urmă, republicanii să izbutească a-şi păstra situaţia. Insă continuile tulburări mai mărunte ca şi insurecţia atât de îndrăzneaţă şi de vastă de acum mărturisesc cât de şubrede sunt temeliile nouei ordine spaniole şi prevestesc o epocă de frământări tragice şi extrem de primejdioase pentru Spania. Cu atât mai mult cu cât comuniştii şi anarchiştii stau la pândă, gata să profite de orice carenţă a ordinei provocată de luptele dintre monarchişti şi republicani ca şi de enormele dificultăţi ale crizei. •» Se pare că o s’o vedem şi pe asta: Hitler cancelar al Reichului. Aventurierul austriac, deabia de câteva luni încetăţenit în Germania va fi chemat să conducă destinele marei naţiuni. Dela Bismarck la Hitler! Nimic n’ar putea ilustra mai frapant teribila dramă germană. Cu ce strângere de inimă venerabilul ostaş Hindenburg se va fi resemnat să accepte un venetic şi un bastard ca prim sfetnic al său şi să-i încredinţeze frânele puterii. Cu ce surdă ură se vor fi decis un von Schleicher, un von Gayl, um von Papen, chiar, şi alături de ei acea întreagă castă nobiliară din care s’a recrutat în cea mai mare parte personalul de conducere al Reichului să satisfacă ambiţia de putere a aventurierului (Citiţi continuarea In pag. 2 a) fi£ă«fi_calturală Cineva îmi evoca odaia spectacolul cu adevărat magnific al, unei biblioteci comunale din Cehoslovacia: săli spaţioase, scaune confortabile, rafturi pentru câteva milioane de cărţi şi colecţii de reviste, bibliotecari pricepuţi şi entuziaşti, şi, mai presus de toate, ore de lectură până la miezul nopţii. II ascultam cu jind şi tristeţe. Căci a închide bibliotecile după ora opt seara — când atâţia studenţi săraci, funcţionari ocupaţi în timpul zilei şi profesori secundari, nu au cu adevărat libere decât serile — mi se pare o superstiţie nedemnă pentru veacul în care trăim. Nu există nici un motiv pentru a închide bibliotecile la acelaş ceas când se închid birourile de Bancă sau prăvăliile. Dacă păstrăm încă orarul acesta învechit, o facem pentru că nimeni de la Direcţia Educaţiei nu are curajul de a lua o iniţiativă, repetă toţi programul de la 1889. Dar aceasta încă nu ar fi mare lucru. Inchipuiţi-vă, însă, că pe tot timpul vacanţei — bibliotecile din Bucureşti sunt închise. Mi se pare că a rămas deschisă numai Academia — la care, evident, nu poate ceti nici un elev, foarte puţini studenţi şi profesori secundari, şi nimeni dintre cei ce nu au sau nu au avut de curând relaţii cu Universitatea. ‘ Cassa Şcoalelor e pustie, biblioteca Maria Brezeanu pustie. Un om de serviciu mi-a spus că s’a închis ,pentrucă s’au închis şi şcolile». E rezumat în acest răspuns întreaga politică a bibliotecilor publice. Cam nu sunt înţelese decât ca o anexă a şcolilor. Şi în consecinţă suferă toate mutilările şi vicierile pentru a fi integrate programului şcolar. Absurditatea politicii acesteia culturale e strigătoare la cer. Pentru că elevii nu frecventează bibliotecile pentru a lua o notă mai bună la şcoală. Vin la bibliotecă dintr'o iniţiativă personală, puţin revoltaţi, vin ca să caute altceva şi să citească alte cărţi decât cele prescrise de Ministerul Instrucţiunii. E un superb act de emancipare personală întâia intrare în bibliotecă a unui elev. Deacolo se vor descurca singur. Acolo îşi va găsi alţi învăţători. Numai o mentalitate de premiant va înţelege Bibliotecile publice ca o completare a educaţiei şcolare. Şi se pare că o asemenea mentalitate cârmueşte şi destinele bibliotecilor noastre.E uimitor cât se citeşte în timpul verii. Şi e deprimant ce se citeşte. Dar de data aceasta e inutil să mai evocăm eternul motiv şi eterna lamentaţie asupra gustului public. Gustul se formează odată cu cele dintâi experienţe literare la sfârşitul adolescenţii. Şi iată că bibliotecile noastre se închid tocmai în lunile când adolescenţii şi tinerii sunt liberi să experimenteze, să citească şi să lucreze. Lunile de vacanţă se scurg într-o jalnică inutilitate. Fiecare împrumută din vecini orice roman la îndemână, şi-l citeşte pentru că nu are nimic altceva de cetit. Cele şeaizeci de mii de volume ale Cassei Şcoalelor se prăfuiesc necercetate de nimeni, din Iunie până în Septembrie. Volumele de laMaria Brezeanu» rămân mai departe cu foile netăiate. (Căci in timpul şcolii, cine să le citească?). Şi nu există absolut nici o scuză pentru asemenea crime cari se fac în văzul tuturora, fără ca nimeni să cârtească sau să încerce o reformă. Dacă aşi şti că există cineva cu tragere de inimă la Direcţia Bibliotecilor, i-aşi prezenta un dosar întreg cu rezultatele anchetelor. Ar vedea câte cărţi proaste se citesc pe fiecare oară, numai pentru că cele bune stau sub cheie. Ar fi absurd să ni se spună că ar fi prea cald. Pentru că în Egipt bibliotecile nu se închid pe vacanţă. Iar la Calcutta, sub 110® Fahrenheit, Imperial Library stă deschisă toată ziua, cât ţine vara. Dar acolo, probabil, oamenii Educaţiei au altă concepţie despre vacanţă. Mircea Eliade