Cuventul, octombrie 1932 (Anul 8, nr. 2674-2704)

1932-10-01 / nr. 2674

SAMBATA I OCTOMBRIE 1932 A TO­­i 1AL Vlll-lea.­­ MO, 3074 F.etracta Sl Administratia BUCURESTI, Calea Vsesonei 48, .etajul I (Intrarea prin Pasagiu­ Imobiliara) 378/10 Redacim 378/09 Administratia *■ Fondator s • Doctor: TITUS 8NAGOVI_C2_.___ i 11 ^ nia^ iF ^iî» 11 c'lly ^'îî" '' p'ÎIm'i C A1II LE Se primesc la AMNISTRATIÄ „CUVANTUUJi“ şi prin toate agențiile de publicitate Taxa os b­ancare plătită in nuarar conform airoăirai Dir. Gan. P. î. t. to. 69.196/933 1­­312/45 Direcjia Am aflat, în sfârşit, de ce nu tre­bue să tratăm direct cu­ Sovietele încheierea unui pact de neagresiu­ne, pentru că acceptarea unor ase­menea tratative ar slăbi poziţia noastră juridică în stăpânirea noa­­stră asupra Basarabiei. Este, iubi­te cetitor, pentru d-ta ca şi pentru mine, o formulă cu totul păsăreas­că, aşa neobicinuiţi cum suntem noi cu jargonul ştiinţei dreptului. Bar cum toate lucrurile astea ce sunt­ supuse desbaterii politice se stptus pe pământ, adică aco­­valabili ochi cari idecă şî vorbe care bunului i-'.mple cari traduc la s.mt, eu tot nădăjduesc sfârşit vom izbuti să lămur o valoarea unei asemenea obiect Lucrurile stau aşa: noi stăpânim astăzi Basarabia. Asta e un fapt. Care, ca fapt, are, evident, o va­loare prin el însuş. Iar afară de . w î__«,t uiU 1 are 0,1 istorice şi politice, ivlai^mult decât suficiente. Basara­bia a aparţinut însă, în diverse for­me, o bucată de vreme Rusiei. Şi, în virtutea acestui fapt, Sovietele pretind că stăpânirea noastră de azi asupra Basarabiei ar fi litigioa­să. Pretind ei. Noi însă, cam­ ştim­­cum stau lucrurile, ştim şi că pre­tenţia asta a lor este absurdă. Şi­, ridicăm din umeri. • Ruşii, acuma, din motivele lor, ni se adresează cu o propunere: dom­nule, zic ei, nu vrei d-ta să ne le­găm a nu ne mai bate niciodată! Asta întreabă Ruşii. Şi d-ta, cetito­­rule, eu sau altul ca noi, cari ştim că nu avem nimic de cerut de la Ruşi decât doar să ne lase împace, sâ ne vedem de necazuri, ne închi­­pu­i că răspunsul nostru ar tre­bui să fie, ba da, domnule rus. Ei, asta spunem noi. Juriştii socotesc altfel: trebue să răspundem: nu, du-te de discută chestia asta cu ve- Q-jjib că dacă o discut eu, apoi îmi slăbesc situaţia­ juridica. Să mă ierte Dumnezeu, dar nu prea înţeleg. După câte îmi dau eu seama, aici sunt două chestiuni supurate: una, chestiunea Basara­bii, litigioasă pentru Ruşi, deloc litigioasă pentru noi; alta, chestiu­nea pactului de neagresiune, mo­dali­tate generală de rezolvare a li­tigiilor eventuale ce ar exista în­tre Ruşi ?­i noi. Le leagă cineva! Cine le leagă! Noi! Ce interes a­­vem noi să le legăm! Le leagă Ru­şii! Nu ştiu. Dacă însă le leagă— şi condiţionează pe cea din urmă prin cea dintâi, — apoi e simplu: r,u noi am cerut încheierea pactu­­lui; dacă deci Ruşii vor să încheie pactul, dar pun condiţiunl, îi lă­săm să-şi vadă de alte treburi, sau ne vedem noi. Poate însă cineva să-mi afirme cu precizie că Ruşii leagă aceste două chestiuni! Şi, fie cum ar fi. De unde re­zultă, din toate astea de mai sus că, prin acceptarea discuţiilor di­recte, se slăbeşte poziţia noastră juridică! Mai întâiu, ce e aia po­zi­ţie juridică! La 1877 noi am pro­testat împotriva intenţiei Rusiei de a ne lua judeţele basarabene. Şi am protestat şi la 1878. Poziţia noastră juridică a fost deci, de la 1877 până la revoluţia rusească, foarte tare. Ei, şi! Noi eram cu... poziţia juridi­că — şi Ruşii cu Basarabia Dar nu vreau să complic chestiu­nea. Să presupun că poziţia juri­dică e lucru mare. Ce se poate în­tâmpla dacă eu accept tratative directe cu Rusia! Două lucruri : sau încheiu, sau nu încheiu pactul. Dacă îl înch­eiu mi se răspunde, şi mai ales dacă îl încheiu fără recunoaşterea expresă a stăpânirii noastre asupra Basarabiei, atunci Ruşii pot cere în virtutea pactului, un arbitraj asupra chestiei cari zic ei că e litigioasă între noi. Noi însă nu putem să admitem arbitrajul nimănui asupra stăpânirii noastre în Basarabia; de ce, dară, am des­chide poarta unor asemenea posi­bilităţi! Argumentut poate fi bun. El are insă două cusururi: 1. E prea tare. Căci e nu numai împotriva încheierii unui pact fă­ră lichidarea expresă a chestiei Ba­sarabiei, ci împotriva încheierii oricărui pact cu Rusia. Şi asta pen­tru simplul motiv că chiar dacă Basarabia ar înceta să fie azi un punct litigios pentru Ruşi, ea ar putea din nou să devină punct li­tigios mâne. Şi iată-ne expuşi să mergem la arbitraj. 2. E prea slab. De ce ne temem noi! Ca Ruşii să nu ceară arbitra­jul în chestia Basarabiei pe baza noului pact! E o copilărie. Pentru că asta o pot face şi astăzi Ruşii. Pe baza pactului Kellog şi a proto­colului I.itwinow.­­U­M III Atunci! Vedeţi, nu discutăm sin­cer. Şi nici serios. Chestiunea Ba­sarabiei nu are nimic de a face cu pactul de azi. Dacă Ruşii vor avea interes să reia Basarabia şi dacă vor putea-o face, vor şti să găseas­că modalitatea, cu sau fără pact de neagresiune, în cadrul acestuia sau împotrivă lui, călcându-l. Asta e realitatea. Iar din realitatea aceasta noi în­ţelegem ceva: că cu pact de neagre­siune sau fără, drepturile şi bunu­rile noastre trebuiesc apărate efec­tiv; şi că dacă Ruşii sau noi dorim astăzi între noi un pact de neagre­siune, apoi asta nu e ca să ne li­niştim reciproc, unul din partea celuilalt, ci din alte motive. Să re­cunoaştem, dară, că pactul de ne­­■gresiune e şi pentru Ruşi şi pentru UN PRETEXT. Recunoaşte­­aceasta fiind singura modali­­t­a­te prin care se crează o bază se­rioasă de discuţie şi înţelegere a problemei. Aşteptăm, deci, aci pe preopinenţi. Na,e lonescu Şi liberalii... ...sunt pentru simplificarea apa­ratului de stat. Adică pentru con­cedierea a zeci de mii de funcţio­nari. Numai că ei cer să fie conce­diaţi funcţionarii cari au fost nu­miţi de curând, adică, de când nu mai dispune partidul liberal de bu­get. Cu alte cuvinte, partidul libe­ral doreşte să se simplifice apara­tul, cu condiţia ca să rămână sche­ma pe care partidul a alcătuit-o. Mai precis să rămână în slujbă nu­mai devotaţii partidului liberal. Cei­lalţi, numiţi, fie de guvernul ave­­rgsputt, fie de guvernele naţional - ţărăniste să fie pur şi simplu lăsaţi pe drumuri. Ni se pare că prea multă lume po­litică se joacă cu soarta funcţio­narilor. De bună seamă, că funcţio­narii de stat reprezintă postul cel mai greu din budget. Dar nu cei mici, ci cei mari, cari au fost avan­saţi graţie intervenţiilor sau ser­viciilor prestate mărimilor zilei. A­ voi, nu se poate tăgădui că func­ţionarii cei mai recent numiţi au în majoritatea cazurilor o pregătire mai bună decât cei vechi. Sunt cei mai mulţi titraţi. Să-i concedieze. Dar ce le oferi în schimb? Unde să se îndrepte massa celor fără lucru? Instituţiile parti­culare nu au nevoie de funcţionari. După ce au concediat o bună parte din personal, ar mai concedia şi altă parte. Fiindcă cei rămaşi pe loc sunt obligaţi să facă atâta exces de zel, să depună atâta stăruinţă că un singur funcţionar munceşte pentru cinci. Să fie trimişi la ei acasă func­ţionarii cari vor f­i concediaţi ? Unde ? Ar exista o soluţie. Despăgubiri. Dar poate statul să le acorde celor concediaţi despăgubiri în bani, când nu plăteşte nici restanţele? Atunci să­ fie împroprietăriţi pe pământu­rile care mai sunt în posesia sta­tului. Pentru ca oamenii să asigure măcar pâinea cea de toate zilele a familiei lor. A-i lăsa pe drumuri, fără a te îngriji de viitorul lor ar fi un act de neomenie inutilă şi s'ar spori numărul destul de mare al nemulţumiţilor din ţară Partidul liberal a ajuns la con­cluzia că trebuie despovărat statul de funcţionari. Dar nu oferă nici o soluţie practică. Ci pretinde să se procedeze orbeşte, cum s’a procedat şi cu amputarea salariilor. Mai mult, partidul liberal pune problema în aşa fel ca să rămână în slujbă numai acei cari au fost recomandaţi de club, şi au făcut servicii clubului liberal. Ceilalţi, cari n’au fost numiţi de liberali n’au decât să moară. Declaraţia d-lui Dinu Brătianu de la Cameră, cu pri­vire la despovărarea bugetului, a făcut vâlvă. Funcţionarii ar dori însă mai pu­ţină vâlvă şi mai multă tragere de inimă şi dreptate. i. cg. ro In pag. VI­I l­as Alic probleme financiare la ordinea zilei la a* divergenţa îatîre gu­vern şi d. Miron­escu Subofiterii pensionari du­pă terminarea congresului au depus o coroana pe mor­mântul Soldatului Necun­oscut Frământările din partidul naţional-ţărănesc Pe măsură ce se deapănă firul vreunei neputinţa guvernului actu­al de a desvolta o acţiune inspirată din doctrina şi programul partidu­lui naţional-ţărănesc apare tot mai evidentă. E drept că strâns cu uşa de dificultăţile unui tezaur sărman, ministerul d-lui Vaida îşi consacră toate puterile şi toate străduinţele acestei grave probleme care acuză o neliniştitoare carenţă a statului. Dar şi în tratativele disperate pe care d. Mironescu le face în această direcţie, se vede limpede că guver­nul nu urmează în acţiunea sa li­nia indicată de fiinţa partidului, ci lucrează ca şi cum nimic nu l’ar lega sufleteşte de ceiace este ţâră­­nismul. Cine n’ar şti că domnii din cabinetul d-lui Vaida sunt membri ai partidului ţărănesc, ar putea foarte bine să-i socotească tovarăşii de partid ai d-lui Duca ori ai ma­reşalului Averescu. Intr’atâta sunt absente din strădaniile lor orice gând, orice preocupare, susceptibile să se integreze doctrinei, sensibili­tăţii şi metodei ţărăniste. Proectul pentru conversiunea da­­toriilor agricole, intrat deunăzi, în desbaterea parlamentului este tipic în această privinţă. Nici în concep­­ţia care a prezidat la elaborarea lui şi cu atât mai puţin în economia sa el nu prezintă nici cea mai sla­bă urmă de natură a învedera că proectul reprezintă o lucrare a u­nui guvern ţărănist. Dimpotrivă el nu face decât să arate odată mai mult că unitatea partidului nu este încă deplin realizată şi că toate a­lipirile de persoane şi de grupuri cari intră în alcătuirea lui n’au fu­­zionat intim cu ţărănismul. Ne­ aducem aminte că în timpul campaniei electorale numeroşi frun­taşi ai partidului au spus răspicat că partidul şi guvernul pe care ul­uia să-l dea vor purcede fără întâr­ziere şi cu toată râvna la opera de instaurare a statului ţărănesc, adi­­că statul realităţilor noastre cele mai puternice şi cele mai vii. Ex­perienţa trecutei guvernări în tim­pul căreia partidul şi guvernele da­te de el au abdicat deja cele mai e­lementare îndatoriri faţă de ideile şi programul ţărănist vădise prin lamentabila ei eşuare răul acestei îndepărtări de la comandamentele crezului politic al partidului. Aroi, în faţa asigurărilor patetice ale d-lui Mihalache, ne spuneam că de data asta noul guvern naţional-ţărănesc va lupta din răsputeri pentru ca o­­pera sa de guvernare să nu fie stră­ină de o mişcare reprezentând în politica românească cel dintâi ins­trument, prin edit realităţile româ­neşti se vor putea afirma birui­toare. Urmând acestor exhortaţiuni, lo­gic ar fi fost ca în alcătuirea ca­binetului actual să precumpănească elementele cari puteau mai bine prin identificarea lor perfectă cu ceiace este ţărănismul să asigure guvernării caracterul, care se cu­venea. Lucrurile nu s’au întâmplat tocmai aşa. Eroarea gravă care sa săvârşit şi în prima guvernare na­­ţional ţărănistă se repetă şi de da­ta asta. Adică nu intră în guvern numai cei cari stăteau mai aproape cu mintea şi cu sufletul lor de ţără­nism, ei şi oameni cari n'au nici o legătură esenţială cu ci- Ba mai mult, posturile de unde mai cu sea­mă se putea exercita acţiunea de radicală prefacere a organizaţiei noastre de stat fură tocmai ele în­credinţate unor personalităţi, emi­nente şi valoroase, dacă vreţi, sub toate raporturile, dar străine de ţă­rănism şi uneori chiar vrăjmaşe a­­cestuia. De aci isvorî o serie întreagă de dificultăţi. Divergenţă între mem­­brii cabinetului, ceiace îl lipseşte­­ de o acţiune hotărâtă, unitară şi cu scopuri bine precizate, divergenţă între guvern şi majorităţi, ceiace împiedică o colaborare fecundă în­tre aceşti două factori, în fine di­vergenţă între minister şi partid, ceiace primejduieşte contactul din­tre guvern şi masse. Această triplă neînţelegere a fost pricina datorită căreia n’a fost măsură, n’a fost le­­­ge, n a fost act al actualului guvern pe cari să nu le fi văzut supuse li­nei discuţii contradictorii şi cari să nu fi prilejuit dîscuţiuni şi conflic­te păgubitoare. O unanimitate gre­gară ar fi desigur şi mai primejdi­oasă; iar într’un partid viu, într’un partid de masse vor exista întotdea­­na, spre deosebire de organizaţiile osificate, forţe şi curente în luptă unele cu altele. O măsură se impu­ne insă şi aci. Căci lupta aceasta na trebue să afecteze însăşi viaţa partidului şi cu atât mai puţin să facă imposibilă opera de guvernare, împrejurările sunt atât de grele, problemele atât de numeroase, mo­mentul atât de critic, încât inacţiu­nea este ca şi în război, de o mie de ori mai rea decât o iniţiativă chiar greşită. Socoteşte partidul naţional-ţără­­nesc că guvernul actual se abate de la linia doctrinei şi programului său? Să-l readucă, dacă poate, însă repede pe calea pe care o vrea, prin ce mijloace îi stau la îndemână. Dar ca la fiecare lege, la fiecare măsu­ră a guvernului, să stai să cerni dacă este sau nu în conformitate cu crezul şi cu programul partidu­lui şi să oferi spectacolul unor in­finite târgurii, a unor conflicte de tot ceasul, asta constitue aproape o sabotare a oricărei acțiuni de gu­vernare. Se mai poate oare repara greşala săvârşită la constituirea gu­vernului actual, greşală din care purced atâtea neajunsuri? E îndoel­­nic. Pentru asta ar trebui ca mai întâi partidul să desfăşure în sânul său opera de lămurire necesară. Ea cere, însă, timp. Iar mişcarea accelerată în care se precipită eve­nimentele şi se schimbă situaţiile nu pare să mai îngăduie dezvolta­rea aşezată a acestui proces de ta­­rificare. El se cuvenea încheiat îna­inte ca partidul să şi fi asumat greutăţile şi răspunderile conduce­rii statului. Prin urmare, din două una: sau abandonează orice veleităţi de a se realiza ca partid ţărănesc în această guvernare şi atunci să dea sub ra­portul acesta pace guvernului, sau declină sarcina puterii pentru ca li­berat de responsabilităţi să-şi poată perfecta închegarea şi unitatea lă­untrică. Vladsnour­e unesc :* Cu prilejul văz­­ăi escadrei engleze „THE ROYAU NAIY“ ---------XOXOX­Dt câteva zile avem deosebita plă­cere de a avea în apele noastre o escadră de patru crucişătoare uşoa­re şi un submarin ale marinei bri­tanice, «the Royal Navy» sau pe scurt «R. N.». Marina britanică nu este numai cea mai puternică dintre toate ma­rinele globului, dar totodată este și cea mai veche, datând de aproape o mie de ani. — este marina cu or­­ganisirea cea mai perfectă. Marea Britonie s’a lăsat condusă întotdeaaun. de cuvintele marelui ei marinar Sir Walter Raleigh (1552— 1618): «.Stăpânul mărilor este şi stă­pânul comerţului, iar al acestuia vor fi bogăţiile lumii şi lumea în­ De aceea, în decursul veacurilor, Marea Britanie, a căutat să aibă o flotă mai puternică ca aceea a ce­lorlalte state, a căutat — şi a isbu­­tit — să nimicească orice marină străină, care ar cuteza să se desvol­­te prea mult, de aceia în politica ei colonială a urmat principiul de a pune picior în toate colţurile globu­lui pentru a dispune de baze de o­­peraţii, fără de care flota cea mai numeroasă este lipsită de valoare. PERI­OLUL SPANIOL Se poate zice că primele începutu­ri ale marinei britanice datează în­că din 1066, când celor cinci porturi de pe Canalul Mânecei, numite «Cinque Ports» li s’au acordat pri­vilegii foarte largi, contra cărora erau obligate să puie la dispoziţia regelui un număr de vase pentru scopurile lui militare. Prima navă de răsboi propriu zi­să, «Henry Grâce à Dieu», a fost construită tocmai în 1488 sub Henri VII şi de atunci datează începutu­rile flotei permanente. Fiul lui Henri VIII a pus în 1520 marina sub conducerea autorităţii centrale numită amiralitate. » Intre timp se descoperise lumea nouă şi voiajurile de descoperiri se ţineau lanţ. După scurt timp, a­­cestea au degenerat în expediţii de prădare şi jaf, astfel că în 1588 re­gele­ Filip II de Spania a conceput un plan de invadarea Angliei şi în acest scop a urmat o flotă enormă compusă din 132 unităţi cu un total de 3160 tunuri, numită «armata in­vincibilă», deoarece se credea că nu va putea fi biruită. Marina britanică nu putea să se împotrivească decât cu o flotă de 34 vase. Totuşi, ajutată de furtuni şi graţie superiorităţi ei de mane­vră şi a conducătorilor ei, ca Drake, şi Hawkins, a reuşit să bată şi să împră­ştie flota inamică în lupte cari s’au dat timp de mai multe zile între Plymouth şi Gravelines. De atunci, marina britanică a mai avut prilejul să se bată cu spanio­lii, însă n’a mai fost ameninţată niciodată în existenţa ei din partea acestora. PERICOLUL OLANDEZ După o perioadă de reacţiune şi apatie relativă, ajungem la timpu­rile lui Cromwell, care a recunos­cut clar atât importanţa pu­terei navale pentru prosperitatea Marii Britanii, cât şi necesitatea de a dis­pune de venituri mari pentru între­ţinerea ei, procurate graţie comer­ţului maritim întins. In consecinţă, Cromwell a emis, în Octombrie 1651, aşa zisul «decret al navigaţiunii» rezervând importul mărfurilor pavilionului britanic şi pavilionului ţării de origină. Acest decret lovea în primul rând în O­­landa, care poseda o puternică flo­tă militară şi o numeroasă marină comercială. Urm­area firească au fost trei răs­­boaie între Marea Britanie şi Olan­da, în 1562—64, 1665 67 şi 1672—74­ Cu toată capacitatea amiralilor o­­landezi, cu toate succesele parţia­le ale lor, Marea Britanie ştiu să facă de trei ori o pace în folosul ei şi, în care olandezii recunoscu­­seră supremaţia navală britanică. Iar marina olandeză, insuficient susţinută de poporul ei, încetă să mai fie o ameninţare pentru flota britanică. PERICOLUL FRANCEZ Intre timp ce ridicase marina franceză, desvoltată fiind sub marii ei amirali ai secolului al XVII-lea. Şi peste puţin timp, marina brita­nică se afla în luptă cu ea, pentru prima oară în 1688. Au urmat mai multe răsboaie, în cursul cărora şi francezii au avut de înregistrat succese, iar marina britanică a avut de suferit mai a­­les din partea marilor corsari ai Franţei. Dar, în general, marina britanică progresa și rămânea în­vingătoare. Pe la sfârșitul secolului al XVIII­(C­iti continuarea în pag. 1I a) m CALEA DIZERTIUNIl Am afirmat aci, nu demult, că modificarea art. 61 din legea învă­ţământului primar, din 26 Iulie 1924, înseamnă o mare biruinţă a bisericii. Prin această modificare s’a trecut în seama bisericii preda­rea învăţământului religios, obli­gatoriu, în şcoalele primare. Pre­darea ca şi întocmirea programei. Prin legea cu articol unic, din 22 Aprilie 1932, se realiza, deci, un ve­­chiu deziderat al preoţimii. Anunţând această biruinţă a bi­sericii, remarcam, totodată, o ciu­dăţenie: preoţimea oraşelor n’a pri­mit cu bucuria curen­tă vestea iz­bânzii. Astăzi aflăm, cu părere de rău, că preoţimea Capitalei a ţinut sfat, în urma căruia a cerut Arhie­piscopiei... amânarea punerii în a­­plicare a legii din 22 Aprilie. Pen­tru cari motive ! Preoţii din Capi­tală nu-şi pot îndeplini obligaţia: unii sunt profesori secundari şi n’au vreme şi pentru predarea re­ligiei în şcolile primare; alţii au prea mult de lucru în parohie şi, deci, se roagă de iertare; alţii, să­raci fiind, nu-şi pot îngădui luxul de a scoate din buzunarul lor pen­tru vehiculul care trebue să-l ducă de la gara Obor tocmai în Ferea­tari. Se naşte, acum, întrebarea: poate fi amânarea aplicării legii o soluţie! Peste un an preoţii Ca­pitalei putea vor face faţă obliga­ţiei legale . La întrebarea asta s a şi dat răspuns: până la anul... legea trebue modificată... Să ne ierte preoţii de mii­a curi nu se pot plânge că n’au avut în noi, întotdeauna, susţinători con­vinşi — dacă le amintim că ce vor, câteodată, să facă, nu fac bine. In cazul ăsta, de p­ildă. Preoţii satelor sunt scoşi din cauză; ei n'au cerut să fie scutiţi de obligaţia care «constitue o parte esenţială a misi­unii lor pastorale». Preoţilor pro­fesori secundari, însă, care moti­vează refuzul îndeplinirii acestei părţi esenţiale a misiunii lor pas­torale, cu imposibilitatea de a fi şi la liceu (unde se plăteşte) şi la şcoala primară (unde se predă gra­tuit), li se poate răspunde foarte bine; întâi îţi faci Liturghia şi a­­poi vezi şi de ce mai e de lipsă, pentru­., sufletul tău. Celor care se plâng că au fost aruncaţi dintr’un colţ al Bucureştilor într’altul, o­­pus, le atragem atenţia că legea nu-i obligă, la asta. Legea nu-l obligă pe preot să predea în alte parohii. Ea spune limpede: «Acolo unde nu este preot, sau preotul este infirm, se va preda de învăţător, sau de persoana indica­tă de autoritatea superioară reli­gioasă». In Bucureşti însă repartiţia s'a făcut după criteriul bunului plac. Preoţi cari nu s nici măcar profe­sori, au fost scutiţi. Şi nu s nici in­firmi. Nici ocupaţi, de vreme ce bat Calea Victoriei. Preoţii Capi­talei îi cunosc pe toţi aceştia. Cra­pii bisericeşti, apoi, nu s’au trecut, niciunul, în rândul celor obligaţi să predea Religia gratuit. Diaconii, deasemenea, au fost tri­mişi să predea în locul preoţilor îmbuibaţi şi scutiţi. Diaconii nu sunt după lege, datori să predea Re­ligia. Cât despre nemulţumirea celor cu şcoli primare prea populate, în graniţele parohiei lor, nu e rău să li se aducă aminte că acolo unde sunt copii mulţi, sunt şi familii multe, şi deci... alt venit al epitra­­foiiului. Preoţimea oraşelor, cerând amâ­narea aplicării legii din 22 Aprilie se află pe calea dezerţiunii de la una din cele mai serioase îndato­riri ale ei. Şi în viitor ea nu va mai avea dreptul să acuze pe Ce­zarul pentru eventuale confiscări operate în lotul rezervat lui Dum­nezeu. I. Fiocoveanu UN CAN­EcTcCIN­U ia mm In treburile Operei Române noi nu ne-am prea amestecat. Punctul de vedere al ziarului nostru se cu­noaşte: n’ar fi rău să se închidă instituţia asta cu cântec. Astăzi când oamenii crapă de foame, România nu s’ar prăpădi, dacă n'ar mai asculta Cavaleria Rusticană şi Travalore. Cât despre prestigiul nostru cultural — să-l aibe Dumnezeu în plata lui. Nu ţ­e arde nouă de asta acum şi tichii de mărgăritar în numărăm destule. Dar de vreme ce opera tot există şi de vreme ce tot cheltuim bani pe ea, cei care au în grije bunul ei mers, ar trebui să respecte anumite­­ reguli de bun simţ, dacă nu de artă. D. profesor. Breazul camaradul nostru, s’a întrebat de multe ori, de ce Opera de lângă Cişmigiu, îşi zice «Operă Română». Ce e românesc a­­colo? Muzica? Este de Verdi şi de Puccini. Textul? Este italian, fran­cez, german. Interpreţii? Sunt ruşi, poloni, franţuji. Atunci? Atunci sin­gurul lucru care este incontestabil românesc acolo, specific românesc, deplin românesc, sunt banii. Banii noştri. E uluitor până unde merge, nu zic incompetenţa, dar lipsa de pru­denţă a oamenilor. De ce, pentru a-şi justifica subvenţiile enorme, arendaşii Operei nu s’au gândit să strângă în jurul acestei instituţii, câţiva artişti autohtoni, de reală valoare? De ce, dimpotrivă, s’au străduit permanent să îndepărteze orice element românesc de primul rând ! Iată, un fapt recent. Există la Bucureşti o maestră de balet, o dansatoare şi o artistă, ale cărei in­tuiţie şi chemare artistică nu sunt egalate decât de cultura ei muzica­lă şi de râvna de a munci, li spune Floria Capsali şi o cunoaşteţi de­sigur. Fără ajutorul nimănui, din propriul ei îndemn, pe propriile ei riscuri materiale, d-na Capsali se luptă vitejeşte, de câţiva ani cu in­dolenţa cercurilor noastre de artă (?) şi întreţine o şcoală de balet, unde în scurtă vreme a izbutit să-şi creeze o echipă de tineri artişti, din­tre cei mai preţioşi. An cu an, d-na Capsali, care înainte de a fi profe­soară este artistă, organizează un recital de dansuri, pentru care a format un public anume, pe care l-a obişnuit cu muzica bună şi cu c­o­­reografia inspirată. Toate acestea sunt titluri sufi­ciente pentru a fi îndreptăţit de mult chemarea Floriei Capsaţi la Operă, unde dintr-un corp ele balet înţepenit, ar fi izbutit să facă unul suplu, tânăr şi creator. D. ministru Gusti ştie aceste lu­cruri şi a luat decizia ce se cu vai ia. Dar se opune cineva, nu se ştie bine cine anume, probabil unul din cei doi, trei, patru crapi culturali, cari au dus Opera unde se află astăzi, m, sb. IN PAG. lila Alb­ pungășii municipale

Next