Dilema Veche, 2017 (Anul 14, nr. 672-684)

2017-01-05 / nr. 672

E al treilea revelion pe care-l petrec la cabană în vîrf de munte și am uitat al cîtelea prin vreun loc care implică peisaje montane. Mai în glumă, mai în serios, i-am informat pe cei dragi și apropiați, mai ales pe cel mai drag și mai apropiat, care îmi pune rucsacul în spate și îmi spune senin „nu e greu urcușul“, că să facă bine ca următorul revelion să fie într-o insulă tropicală, cu peștișori colorați și ape turcoaz. Mă alint un pic, că de plăcut îmi place, deși nu-s om de munte în adevăratul sens al cu­­vîntului. Cabanele au farmecul lor apar­te, dat de dormitul la grămadă, condițiile minimale, oamenii prietenoși și poveștile de munte. Ca să nu mai zic de liniște, ză­padă cît vezi cu ochii, prezența nevăzută din povești a vreunui urs ce ar putea apă­rea, cîinii și pisicile de la cabane și cheful de lectură pe care ți-1 dă vinul fiert.­a Cabana Suru, unde am început 2017, e minunat. Cumva, eram­­ toți pentru prima oară acolo, deși „colegii de grup“ au bătut ceva munți. E minunat în primul rînd datorită oameni­lor de acolo, care te întîmpină cu bucu­rie și căldură și fac cam tot ce pot ca să-ți fie bine în vîrful muntelui. Despre Bog­dan, celebrul cabanier de la Suru, citisem în toate recenziile și poveștile despre lo­cul cu pricina, un personaj cunoscut pen­tru ospitalitatea lui legendară. Iar Ioana, simpatica proprietară, care trăiește între Germania și România, a cumpărat caba­na acum un an și ceva pentru că iubea muntele și iubea Suru, și face eforturi și investiții mari să facă tot felul de lucruri Cristina FOARFĂ bolero de travel Revelionul la cabană acolo. Și nu-i ușor! Dacă vara merge, de bine, de rău, cu un funicular, iarna totul se cară cu spatele, începi să apreciezi al­tfel sarmalele, tocănița sau ciorbele cele minunate cînd știi că totul a fost urcat pe un traseu de cinci ore, prin zăpadă une­ori pînă la brîu, în rucsac. Ca să nu mai zic de bere, vinuri, țuici sau de toate ape­ritivele delicioase. Timp de patru zile, ni­mic nu ne-a lipsit la Suru. Condiții de ca­bană, mai zicea din cînd în cînd Bogdan, nefiind foarte sigur că sîntem obișnuiți cu lipsa apei curente, dormitul 14 la gră­madă la prici (mda, am avut un Mota­nul Sforăilă printre noi, dar ne-am des­curcat), spălatul pe dinți cu paharul sau dușul cu zăpadă pentru cine avea curaj. Cum să nu, la Bîrcaciu dormitorul era același cu sala de mese și la Curmătu­ra coboram cîteva minute pentru toaleta ecologică. La Suru, din punctul ăsta de vedere, cu o baie înăuntru și calorifere în camere, era lux. rW T­raseul pînă la Suru, un frumos drum prin pădure mai mult, a du­rat nu mai puțin de cinci ore, în condițiile în care noi ne așteptam la trei — două dacă ne grăbim. Omiseserăm ză­pada mare, pantele abrupte și înghețate și panzele mai dese. Așa că tot drumul de dus, pînă ne-am uitat ceva mai seri­os pe GPS, a fost sub eticheta „mai avem puțin“. „Puțin“ ne-a prins și noaptea, tot „puțin“ am rămas și fără apă și sigur la fel de „puțin“ și de rar am pronunțat sin­tagma „insulă tropicală“ din ce în ce mai amuzată-exasperată-nervoasă. Efortul de-a urca iarna e mai mare, am ajuns la cabană obosiți, văzînd-o printre co­paci ca pe o fata morgana de zăpadă și adulmecînd de departe, mai ceva ca ur­sul, tocănița lui Bogdan. Dar cum la Suru era o adevărată echipă de schiori/oameni de munte profesioniști, nu ne-am miorlă­it prea mult. Cu un an înainte, tot de re­velion, un musafir nepoftit s-a luat și el după miros și n-a mai plecat patru zile - un urs, care nu s-a lăsat dus de la cabană, din magazie, în ciuda eforturilor lui Bog­dan și ale turiștilor de a-l trimite la plim­bare, că doar e frumos afară. E adevărat, fusese atras și de oaia la proțap cu care veniseră turiștii, că­deh, cine n-ar fi? Revelionul e liniștit la cabană. După o zi în care ai înotat prin zăpadă mai ceva ca peștișorii tropicali, cînd ai urcat spre creastă și ai săpat urme în zăpada virgi­nă, parcă nu-ți vine să dansezi pînă la 6 dimineața, ci mai degrabă o dai ba pe-o inimă, ba pe-un ghicit de personaje, ba pe-o carte, ba pe-o discuție adîncă des­pre viitorul guvern al României. Te uiți de sus la artificiile din Sibiu, faci cîteva glume, rîzi la jocurile cu pricina și apoi cerșești dopuri de urechi, poate nu-1 vei mai auzi atît de aproape pe dragul Motan Sforăilă, acum răcit, ca toți ceilalți, chiar din primele ore ale lui 2017. REGIMUL ARTELOR ȘI MUNIȚIILOR / / ■ Paul BAILEY Hayden Lowe H­ayden Lowe a apărut în via­ța mea acum mai bine de șap­te ani. Și mă tem că nu mai am cum scăpa de el. Dispare cu săptămî­­nile, dar se întoarce cu un tăvălug de te­lefoane și mesaje. Căci Hayden este, du­pă cît se pare, un om căutat. Toată lumea vrea să-l contacteze. Toată lumea are ce­va să-i transmită. Toată lumea vrea să-i ceară ceva. Problema e că eu sînt inter­mediarul, deși nu-mi doresc cîtuși de pu­țin acest lucru. Cu Hayden, bărbatul sau femeia de la compania de asigurări, cu el vrea lumea să vorbească, nu cu mine. Dar e ca și cum el ar fi Doppelgänger­­ul meu, două vorbe cu Hayden. L-am asigurat și pe acel bărbat cu accent georgic că Hay­den nu se află prin preajmă, că nu se va afla niciodată prin preajmă. Omul mi-a spus că răspunsul meu îl încurcă. L-am întrebat de ce. Mi-a spus că el și colegii lui au fost informați de cineva de încrede­re... „De cine?“, l-am întrerupt. Mi-a spus că nu are voie să spună. Unul după altul am blocat toate nume­rele care mă sunau în căutarea lui, dar Hayden refuza să mă părăsească. La în­ceputul acestui an, i-am aflat și nume­le cînd o necunoscută m-a întrebat cu un aer degajat dacă chiar vorbește la telefon cu Hayden Lowe. „Hayden cum?“ „Hay­ „ Dar atunci cine ești? “ „Asta rămîne de aflat.“ Hayden și-a făcut non-apariția pentru prima dată în 2009, la puțină vreme du­pă ce-mi schimbasem numărul de tele­fon. „Aș vrea să vorbesc cu Hayden“, mi-a cerut o voce de femeie. I-am spus că la adresa mea nu locuiește nimeni cu acest nume. Printre prietenii și cunoștințele mele nu se află nici un Hayden. După ce i-am spus asta, vocea necunoscutei a că­pătat nuanțele neliniștii. „Dar... am fost informați de cineva în care avem încrede­re că acesta este contactul lui Hayden.“ Am asigurat-o că acel cineva s-a înșelat și am închis. M-am întors la ale mele. Asta era de dimineață. După-amiază, altcineva căuta cu disperare să schimbe den Lowe“, s-a însuflețit femeia. „Așadar îl cheamă Hayden Lowe“, am gîndit eu cu voce tare. Ea a izbucnit în rîs: „Ce, ți-ai uitat propriul nume?“ Un moment kafki­­an, m-am gîndit, în timp ce o ascultam pe acea femeie cum îl informa pe domnul Lowe că e fericitul cîștigător al unui pre­miu de trei mii de lire, asta dacă răspun­de la cîteva întrebări importante. Cînd s-a oprit din vorbit, am informat-o la rîn­­du-mi că nu eram Hayden Lowe. A ur­mat o pauză. „Dar atunci cine ești?“ O clipă m-am gîndit. „Asta rămîne de aflat. La revedere“, i-am spus și am închis te­lefonul. Conform spuselor unuia dintre cei care m-au sunat recent, Hayden Lowe a fost văzut ultima oară în Lincoln. I-am poves­tit tărășenia acelei voci tinere și plăcu­te din receptor, singurul căutător amabil al lui Hayden care m-a ascultat și care a reacționat de o manieră politicoasă. Mi-a promis că va șterge numărul meu din lis­tă (indiferent despre ce listă era vorba) și că nu mă va mai deranja niciodată. I-am mulțumit. Dar am fost deranjat din nou, cu tele­foane din Braintree, din Liverpool, din Manchester. O femeie din Nottingham mi-a trăncănit în receptor vrute și ne­vrute despre Hayden Lowe în ciuda insis­tenței mele că nu-l cunosc pe acest domn Lowe. „Nu­ sînt-Hay­den-Lowe!“, am stri­gat în receptor. „Sînteți sigur?“, m-a în­trebat­ încă un moment kafkian. „Cred că sînt sigur“, m-am trezit spunîndu-i cu voce joasă. A fost tentat să-mi schimb nu­mărul de mai multe ori, mai ales atunci cînd s-a întrecut limita „N-am auzit ce-ați spus, domnule!“, mi-a replicat cineva ofensat că-i trimisesem să se ducă dracului. „Vă sfătuiesc să vă spă­lați gura aia spurcată, domnule Lowe.“ A urmat o lungă pauză: „Sînteți bine, dom­nule? Mai sînteți acolo, domnule Lowe? Chiar trebuie să vă reamintesc că acci­dentul dvs. nu poate fi procesat pînă nu ne trimiteți detaliile necesare? V-aș ru­ga să vă comportați responsabil, domnu­le Lowe.“ A urmat a doua pauză lungă, pe care am întrerupt-o cu informația că nu eram nenorocitul ăla de domn Lowe și că nu eram nici fraierul care să dea crezare căcaturilor despre nu știu ce sutul de ac­cident, ale unui găozar pompos care nu pricepe însemnătatea măscărilor. „Can­ me irresponsible“, i-am cîntat precum Si­natra, înainte de a încheia conversația, îmi place să cred că sînt o fire voioa­să prin natură, iar în lungile perioade de haydensitate care s-au abătut asupra mea, cînt prin casă cu voce tare: „Hayden Lowe, Hayden Lowe / Every morning you greet me / Small and white / Clean and bright / You look happy to meet me...“, pe muzica piesei „Edelweiss“ din Sune­tul muzicii. Am început să simt o oareca­re compasiune pentru acest Hayden pre­dispus accidentelor, ale cărui plăți de zeci și sute de mii de lire cu tot refuz să le plă­tesc încă din februarie 2009. Ar trebui să datoreze deja o jumătate de milion pînă acum. O fi tînăr? mă întreb. O fi însurat, o avea copii, inclusiv un Hayden micuț - un Hayden Jr? Sau o fi bătrîn ca mi­ne, genul de individ căruia companiile de asigurări încearcă să-i înșface economii­le de-o viață? înd voi fi sunat mîine din York, din Carlisle sau din Stoke-on­­'s Trent, iar vocea din receptor va cere să vorbească cu Hayden, îi voi mul­țumi în gînd umoristului vizionar Franz înainte de a lăsa această șaradă absurdă să-și continue previzibilul curs. Paul Bailey este scriitor britanic. Cel mai recent roman apărut este Băiatul prin­țului, Editura Polirom, 2014, traducere de Marius CHIVU DILEMA • Anul XIV • nr. 672 • 5-11 ianuarie 2017

Next