Dimineaţa Copiilor, 1938 (Anul 15, nr. 726-777)

1938-01-05 / nr. 726

Din lumea animalelor Pe socoteala animalelor sălbatice se povestesc fel de fel de întâmplări, care de care mai ciudate. Bunăoară, despre elefanţi se spune că atunci când îmbătrânesc şi deci nu mai au putinţa să-şi strângă hrana trebuincioasă, se în­dreaptă singuri în junglă, acolo unde şi alţi semeni de ai lor obişnuiesc să se retragă spre a-şi da sufletul; sunt locuri necunoscute oa­menilor, dar bătrânii ele­fanţi le găsesc totdeauna, fără greş, cu destulă uşu­rinţă. Toţi locuitorii din India, din Siam şi din Africa cred în acest cimitir, dar el nu e într’adevăr decât în în­chipuirea lor. Elefantul, ca toate cele­lalte animale sălbatice moare, acolo unde se în­tâmplă, fie din bătrâneţe,fie în urma unei boli, sau chiar din pricina unui glonte. Căderea şi moartea lui nu scapă niciodată ochilor ageri ai păsărilor răpitoare; păsări cari cu toate acestea, n’au nici ciocul şi nici ghia­­rele destul de puternice spre a sfâşia pielea anima­lului când i-a venit moartea. Dar este cineva care se în­grijeşte să le vie în ajutor. Această grije o au în cursul nopţii furnicele uri­aşe, şa­calii, hienele, leii şi leo­­parzii. Şi astfel, când a doua zi răsare soarele şi păsările se întorc, ele găsesc pielea sfârtecată şi pot să înceapă ospăţul. Apoi, când se b­op­­tează, cârduri de animale năvălesc asupra scheletului din care, până la sfârşit, nu mai rămân decât oasele. Şi băştinaşii au folosul lor de pe urma elefanţilor morţi. îndată ce văd păsă­rile de pradă dând târcoale şi coborând în vreun loc, ei se grăbesc să alerge într’a­­colo, încredinţaţi că vor găsi hoitul unui elefant. Ei iau colţii de fildeş. Omul ucide cele mai multe animale sălbatice. Apoi, nu­mai­decât după om urmează crocodilul. Leoparzii ucid numai din plăcere, iar leii fac acest lucru doar pentru a se hrăni şi apăra. Un leu ucide în mijlociu şaizeci de antilope pe an. Un adevă­rat prăpăd în rândul fiare­lor junglei fac apoi câinii sălbateci. Fiind alergători sprinteni, când o haită de-a lor găseşte urmele unei an­tilope, ei o urmăresc până când animalul cade obosit, şi atunci îl măcelăresc. Cel mai temut ucigaş e crocodilul care mişună prin toate apele Africei. Croco­dilul aşteaptă prada, când aceasta se apropie de râu, spre a se adăpa, atunci o în­haţă de cap sau de picior, lovind-o cu coada, până o ameţeşte şi în chipul ăsta se prăbuşeşte. Animalele sălbatice mari nu se prea bat între ele. Când ajung la bătrâneţe le cad dinţii şi se hrănesc cu vietăţi mici. Cel mai temut duşman al animalelor sălbatice e tot omul, care prin dibăcia lui le ucide într-un chip foarte iscusit. A fost văzută pentru prima oară în anul 1818 într’o pădure din Sumatra, dea­­lungul fluviului Manna, de doi cercetori: englezul Raf­fles și germanul Arnold. Ei găsiră floarea, numită de malaezi Aas, la picioarele marilor arbori ai căror trunchiuri erau înconjurate de liane (nişte plante agă­ţătoare). Nasul are o cir­­conferinţâ de un metru şi nişte muguri mari cât o varză. Apropiindu-se de ea, cei doi învăţaţi văzură ie­şind din floarea, care mi­rosea a carne veche, un roiu de muşte. Corola e alcă­tuită din petale ţepoase de cinci centimetri, de culoare roşie cu pete albe. O singură floare cântărea şease chile şi înăuntrul co­rolei nu erau mai puţin de patru chilograme de apă. Floarea nu are nicio frunză. Ea creştea deadreptid pe o rădăcină a unei liane. Precum se vede, nasul e o plantă parazită a lianei. Pupa 3000 de ani învăţatul Kapteres a is­­butit să dea viaţă unor germeni îngropaţi de secole în gheţurile polare şi anume unor ouă de moluşte desco­perite de el. A luat ghiaţa şi a dus-o în zona temperată şi a aşteptat să se desgheţe ca să poată scoate ouăle. Apoi le puse în apă distilată. După trei mii de ani, ele s’au deschis făcând să vadă lumina, zi­lei numeroase vietăţi. Din­­tr’un singur ou au ieşit o sută de vietăţi. Iată nişte făpturi cari se pot lăuda cu cei mai vechi strămoşi ! Judecătorul : — Eşti con­damnat la cinci ani închi­soare ! Ai ceva de adăugat? Şterpelici: — Nimic, dom­nule judefcător, mi-e dea­­juns­ şi atât ! — Mă Nătăfleaţă, de ce cânţi atât de tare când nu-i nimeni să te audă. — Păi, vreau să-mi omor timpul. — Acum înţeleg, zise Neaţă. Safta : — Of, Tontolico, ce-i murdăria asta în bucă­tărie? Tontolica: — Nu-i vina mea, mamă. M’ai trimis să cumpăr nişte lumânări și le-a udat ploaia. D’aia le­­am pus lângă sobă, să se usuce ! floare din lume .

Next