Dimineaţa, mai 1913 (Anul 10, nr. 3288-3318)

1913-05-01 / nr. 3288

M Anni X.—Ho. 3288—O 9 6-0-10-12 PAGINI M*rpmr! I Hoi« 1041 Ca cele din urmă știr: din lumea întreagă Director: CONST. MINLE __ Blutourile ziarului: Str. Sărindar No. 11. București On an Lei 20.—­ B­luui Lei 11 3 luni Lei 6. — Feutira «train» care prețul este îndoit PUBLICITATEA CONCEDATA EXCLUSIV­Ă AGENȚIEI DE PUBLICITATE CAROL SCHULDER & Comp. Strada Doamnei No. 8, Etaj I.—Telefon 3/ Retragerea unui artist Zilele acestea artistul Ion Nicu­lescu s-a retras de pe scena tea­trului Național. După o activitate neîntreruptă și glorioasă de peste 25 de ani, după ce a dat Teatrului Național tinere­țea, munca și talentul său mare, Ion Niculescu, părăsește acest tea­tru în plină vigoare a talentului săi­, atunci cînd mai putea să dea încă viață la multe personaje și să răspîndească veselia adevărată și admirația spectatorilor. Și dacă toate reprezentațiile de retragere au­ ceva trist în ele fi­indcă și public și actori se gîndesc la ce a fost odată cel ce părăsește teatrul, la repre­zentația de adio a lui Ion Ni­culescu se vedea numai regretul că un artist în plină putere a talentu­lui lui, se retrage de pe o scenă pe care avea un loc ce anevoie va pu­tea fi umplut. Cu o vervă îndrăcită și cu un talent neîntrecut Niculescu a făcut să trăiască pe prima noastră sce­nă tipuri pe cari spectatorul nu și le poate închipui întrupate de un alt artist, Argan din „Bolnavul­ în­chipuit“, Georges Danclin, Boer Sbierea din „Răzvan și Vidra“, Po­­lonius din „Hamlet“, Pălărienul din „423*", Toma Necredinciosul, Tatăl din „Nepoțelul“, Gațavencu din „Scrisoarea pierdută“, au­ făcut să rida generații întregi întrupate cu talentul așa de spontan și așa de original al lui Ion Niculescu. . Ion Niculescu n’avea un talent de compoziție. Era destul să apa­ră el pe scenă și înainte de a face un gest, de a spune o mișcare, în­treaga sală se înveselia, fiindcă Ion Niculescu era din artiștii năs­cuți, nu făcuți. Talentul său­ spe­cific național a făcut să trăiască cu o extraordinară amploare, să ia proporții de epopeie figura așa de romînească a lui Cațavencu din „Scrisoarea pierdută“. Anevoie se va mai găsi un artist care să întrupeze cu atîta natura­­leță și cu așa bogăție de mijloace pe acest politician, unul din cele mai geniale tipuri ale marelui Ca­­ragiale și una din cele mai de sea­mă creațiuni ale marelui Niculescu. Dar să sperăm că despărțindu-se de teatrul Național, Irim Niculescu nu va putea să se despartă și de­ publicul care îl așteaptă și de rolu­rile pe cari le-a întrupat cu atîta măestrie. Retragerea sa de la Teatrul Na­țional, nu înseamnă probabil și re­tragerea din viața artistică. A iubit prea mult această viață și i-a dat prea multă strălucire ca să consimtă s-o părăsească atîta vreme cit ar putea să mai urce treptele scenii. Și Niculescu nu e încă la vîrsta cînd scena e prea sus. De aceia, toți admiratorii săi nă­­dăjduesc că nu e departe ziua cînd va face din nou sălile pline să rî­­dă cu hohot și să-l aplaude din toată inima. 4. Artistul Ion Niculescu NUVELELE „DIMINEȚII" .Familia germană Frederic Petersohn, directorul ma­­rei fabrici „Scînteia” avea un singur copil, un băiat de aproape șaptespre­zece ani, crescut mare, nalt cu­ tatăl lui și semănindu-i la glas, la mers, leit . Tată, mamă și copil erau vecini. Împreună de cum aveau răgaz. II puteai vedea. In serile de vară lim­pezi, stînd de vorbă în jurul unei me­se, ca niște prieteni vechi ce’și isto­risesc amintirile, plimbîndu-se pe a­­lee sau făcind gimnastică. Avea la grădină tot felul de aparate și de greutăți și se distrau de minune um­­flîndu’șî piepturile, intărindu’șî muș­chii, și sorbind cu lăcomie aerul. Pî­­nă și mam­a, femee de treizeci și șase de ani, risca unele mișcări gimnas­tice, ușoare. Cinele lor, de oameni sănătoși, și ostenit­ doar atîta cu­ să le fie foa­mea mai ageră, părea fi totdeauna ospețe. Fiecare fel de mîncare era primit cu mulțumire, cu exclamație. Se bucurau unul pentru altul. — Ciuperci papa ! care-ți plac așa de mult ! striga Emil. — Compot de piersici Clotilda­ se înveselea Frederic, pentru nevas­­tă-sa. Uneori cerințele gospodăriei opreau pe mumă acasă. Frederic pleca cu feciorul sau, ca doi colegi. In fiecare dimineață, după un duș rece nelipsit. Îmbrăcat, gata de ple­care, papa intra în camera lui Emil, pe care 1l găsea deschizînd pleoape­le, își săruta copilul și. Incîntat ple­ca la fabrică. Dacă 11 găsea dormind, il privea hing. Își ducea degetul la buze și trimitea o sărutare, iar ca să nu’l deștepte se strecura frumos, tot mulțumit. Emil părea că are douăzeci de ani, începuse să i se ivească tub­e de mus­tăți, ochii ii căpătaseră o strălucire puternică bărbătească. După ce băețanul își luă noapte bună, părinții lui vorbeau­ câte un ceas de frumusețea, de tinerețea și de grabnica dezvoltare a fiului lor. E­­mil deși mii de ani era stäcân zdra­văn și trebuia de timpuriu­, îndem­nat pe calea sănătoasă a plăcerilor. La școală putea să audă, să vadă lu­cruri unice și păgubitoare. Cîteva cărți, iscălite de doctori renumiți, I­ deslușiră și mai bine ce păcate bîn­­tite Intre adolescenți din cauza lipsei lor de Învățător ,de prieten cu expe­riență, și ci­ de stricătoare sănătății erau rătăcirile acestea. Frederic și Clotilda erau pe deplin înțeleși. El își avea de mai înainte părerile făcute, ea trebuia să înțelea­gă însemnătatea și venirea vremii lor. O servitoare tînără și frumoasă, pe care nainte de a o aduce la casă, să o supună amănunțitei cercetări a medicului, avea să fie mîntuirea și bucuria la timp venită și pe drept câștigată a adolescentului. Cînd servitoarea a venit la casa lui Patersohn, papa i-a ținut o scur­tă cuvântare ln patru ochi. S-a spus între altele că numai ea va servi pe „domnișorul”, dar fără să caute a fi arb­ătoare, dar nici neînduplecată. Familia germană își trăia viața de liniște și de belșug ca și mai înainte. Numai Intr’ascuns, sar cu doctorul casii, șopteau­, întrebîndu-se, suri­­zînd. Rozina, servitoarea, era veci­nie în bluze subțiri, cu gîtul gol, cu­rată ca o lebedă. Rîsul ei nesfiit, ca al unui copil al casii, răsuna totdea­una cam de pe unde se afla domnișo­rul. Iar Emil, deja un timp, începuse să se răsnească, să caute a rămîne singur cu ea, pe cînd părinții împle­­tareau într’un capăt al aleei. Cînd domnul Freedric Petersohn o Întreba din ochi, Rozina răspundea tot cu privirile „Nu încă”. Intr’o dimineață, venind ca de o­­biceiu ca să-și sărute copilul, Frede­ric văzu, de cum intră pe ușe, că o perdea, se clătină ca și cum cineva se ascundea după ea. Bănuind­ cine putea să fie, Frederic se îmbujoră la față, dar, tot se îndreptă către pat. Se aștepta să găsească pe pernă ca în­totdeauna capul, fata rumenă a lui Emil. Băiatul lui însă își pusese plapuma în cap, se cocoloșise tot, și tremura. Tatăl voi să dea la o parte plapoma, dar copilul o ținea sub el. Cu o smuncitură puternică, Frede­ric reuși să tragă plapoma. Cu obra­zul în mîini, tot ghemuit, Emil plîn­­gea, de rușine. Papa, pricepînd, emo­ționat, fericit, oarecum, izbucni în­tr’un rîs fals ! — A ! Emil! ești bărbat acuma! Să nu’ți fie de loc rușine. Asta în­semnează că ești mare, că ești om, te pregătești pentru viață, pentru societate! îmi pare foarte bine! îmi pare foarte bine! — Papa dar să nu spui la nimeni! cuteză să morm îe flăcăul printre de­gete, stînd tot cocoloșii. — Dacă vrei tu să nu spun, îți promit. Dar e de prisos. A început de V. DEMETRIUS să-ți crească mustățile. Ar fi urîcîva să faci alte lucruri nefirești. Și apoi, pe cine’l interesează ce faci tu, atîta timp cit ești cinstit, vrednic la școa­lă și sănătos ! Frederic trimise Îndată la doctor, pe care-l rugă să vie negreșit seara, ca să sărbătorească cu toți ai fami­liei prima zi de bărbăție a iubitului lui fiu, cu șampanie, cu flori și lumi­­nă multă ! V. DEMETRIUS Bandițți americani DUEL CU REVOLVERUL INTR’UN TREN In momentul cînd un tren se a­­propia de orașul Kansas City din Statele Unite, d. I. E. Short — un bogat posesor de mine, care se afla în vagonul de dormit — fu deștep­tat din somn de un om mascat care îi ceru bani. D. Short îî dădu 1000 de dolari pe cari îi avea asupra sa, dar în momentul cînd banditul lăsă perdeaua cabinei, proprietarul mi­nier trase cu revolverul prin per­dea în contra banditului, care îna­poia împușcătură la împușcătură. Ambii goliră astfel revolverele lor prin perdea. D. Short fu dus la spital cu trei gloanțe în corp, însă doctorii cred că nici una din rănile sale nu este mortală. Banditul sări jos din tren, lăsînd o dîră de singe, care dă speranță detectivilor că îî va conduce la prinderea lui. înainte de a prăda pe d. Short, banditul mai jefuise cîteva sute de dolari de la alte persoane aflate în acel tren. El mai prăda și o mare cantitate de giuvaericale. Tineretul german — CUM ÎL CARACTERIZEAZĂ UN FRANCEZ — D. André Franțois-Poncet publi­că în „L’Opinion“ concluzia la care a ajuns ca rezultat al unei ancheta discrete condusă la fața locului a­­supra mentalitate­ și exteriorului ti­­nerimei — în special tinerimea u­­niversitară — a Germaniei. Verdictul său­ general este că­­ tinerimea universitară de astăzi, vorbind în linii generale, nu este nici ageră, nici inteligentă, —­ ase­menea dînsa se ocupă prea puțin de chestiunile contimporane. Citind și observînd puțin, tînărul este țan­țoș, mulțumit de sine, fără preve­dere, ignorant. Pe el se reazimă armata, fiind unul din stîlpii pe cari se clădește edificiul săi i­erarhic. Scriitorul susține că tînărul stu­dent universitar formează o castă care se aseamănă cu casta milită­­rească. Studentul imitează pe ofițer. El adoptă mersul său țanțoș, poartă mustața la fel, face compli­mente cu tocurile lipite. Această castă universitară este un susținător al guvernului, și al guvernului nu ca reprezentant al unor principii, ci pur și simplu e partizana oricărui guvern. Există în felul de a fi al germa­nului, în natura sa, nu voi­ spune o servilitate naturală, dar o tendin­ță înăscută spre ascultare, un res­pect învederat pentru putere. Această atașare de guvern a ti­nerimei universitare și chiar a pro­fesorilor, este datorită, fără îndoia­lă unei convingeri sincere că de dînsa depinde mărirea națiunei. Dar această convingere este în­tărită de cunoștința avantagiilor ce poate trage prin această atitudine către orice putere. Strigătul stomacului este în ar­monie cu strigătul inimei. Studentul francez și cel englez stau mai presus de cel german în aceste mivinți. Tinerimea universitară a Germa­niei de astăzi nu se aseamănă de fel cu cea de la 1830, care a luptat pentru libertate.

Next