Dimineaţa, aprilie 1914 (Anul 11, nr. 3620-3647)
1914-04-01 / nr. 3620
luni XL—MO. 3620.— C linie MleL 1 Conflicte cu Grecia am avut multe. Situația era însă așa fel că ele nu puteau fi evitate. Regimul turcesc dădea loc la agitații in împărăția Padișahilor și autoritățile de sub sceptrul lui Abdul Hamit nu făceau nimic ca să li se pună capăt prin o orînduire dreaptă civilizată. Pină și activitatea bandelor își avea — cu tot caracterul ei sîngeros — explicație în situația creată și menținută de regimul hamidian. Și, apoi, perspectiva în moștenirea turcească stimula și anal mult acțiunea provocatoare de tulburări în Turcia și explica până într’un punct chiar și participarea guvernelor la organizarea bandelor și la alimentarea agitației continue în Turcia. A fost fatal ca noi să intrăm în conflict cu bulgarii și grecii. Aceștia, vecini cu imperiul turcesc, aveau posibilitatea aproape neîngrădită de a strecura pe teritoriul turcesc elementele de cari aveau nevoe ca să-și pregătească drepturile la moștenirea dorită și în același timp să înlăture din vreme pe aceia cari le-ar fi putut tulbura digestiunea în viitor. Noi am fost în această privință în inferioritate față de bulgari și greci. Noi n’am putut pune la dispoziția aromînilor aceleași arme pe cari guvernele din Atena și Sofia le puneau în slujba cauzei conaționalilor din Macedonia. împrejurarea aceasta a dus la masacrarea aromînilor și la conflictele dintre țara noastră și Grecia sau Bulgaria. * 1ft urma războiului din Balcani, părea că chestia aromînilor se îndreaptă pe calea unei rezolviri echitabile și civilizate. Congresul de la Londra ca și tratatul din Capitala noastră, ne păreau o garanție suficientă că aromânii nu vor mai avea să sufere cruzimea bandelor sângeroase cari au bântuit odinioară regiunile locuite de conaționalii noștri, înființarea statului albanez ne părea de asemenea un moment dătător de speranțe pentru soarta aromânilor. Interesele noului stat ca și bazele pe cari a fost înfăptuit, păreau o garanție sigură că aromânii se vor putea dezvolta nestiingheriți, păstrându-și ființa lor etnică și libertatea de a trăi în conformitate cu spiritul și cu aspirațiile lor proprii. lastă insă că bandele afi reînviat. Nu numai bulgarii cari ne sunt vrăjmași, dar și grecii cari ne sunt prieteni și au tot interesul să ne păstreze prietenia, au pornit bandele îa văile presărate de centre aromânești. Sângele aromânilor a curs din nou și nu a fost vărsat de dușmani ci de prieteni Grecii — și toate știrile primite arată că nici guvernul grecesc nu este străin de vărsarea de singe de acum — au uitat că una din condițiunile dintîi și pentru prietenia cu țara noastră este respectul vieții și averii conaționalilor noștri din Bialcani și au dat drumul bandelor cari odinioară au dus la un conflict grav între ambele țări. Opera bandelor este întotdeauna aceeași dar și consecințele acestei opere sinistre sunt la fel. Cu ani în urmă guvernul român a trebuit să rupă orece relațiuni cu Grecia din cauza sângelui românesc vărsat de bandele organizate pe teritoriul regatului elen. Ți vom siliți și acum în această soluție extremă ? Guvernul elen este dator nu numai să pedepsească pe vinovați dar să vegheze ca granițele ei să nu mai fie trecute de cei ce pornesc să aducă tulburare în state vecine Dacă nu o va face, guvernul elen își pregătește el însuși o situație de pe urma căruia va fi cel dintîi 11 cari va suferi. Să înțeleagă odată ocîrmuiitori statelor balcanice, că a trecut vremea cînd guvernele își putea fi îngădui amuțirea bandelor feroce pentru a trage foloase diplomatice M. SARATEANU ———— --------- 6-8-10-12 PAGINI 1« sâptămîn si mare PARABOLA DESPRE OAIA PIERDUTA ' ” (Luca. Cap. 15). Și toți vameși și păcătoși! se a 1 Care om dintre voi avind o sută apropiați de dînsul ca să-l asculte. Dar farisei și cărturarii murmurau zicînd că acesta primește la sine pe păcătoși și mănîncă împreună cu eî. Iar ei spuse către dînșiî această madă zicînd: de oi și perzînd una din ele nu lasă pe cele nouăzeci și nouă în cîmpie, și să duce după cea perdută pînă cînd o va fi găsit? Și găsind o punete umerii săi bucurîndu-se. Și după ce a venit acasă chemă prieteni și vecini, zicîndu-le: bucurați-vă împreună cu mine, că ’mi-am găsit paea cea perdută. Zic vouă că astfel pentru un păcătos care se pocăește va fi bucurie în cel mai mult decît pentru nouăzeci și nouă de drepți, care n’au trebuință de pocăință, NUVELELE »DIMINEȚEI» 1% Ű *WIL» TEX20#^ de MIHAIL sbi&aiL>' <. Părea că rătăcesc printr’un minunat parc, în care măreția și pitorescul naturei se întovărășeau, se înfrățeau, cu arta omului nemuritor. Era ca într’un basm, era ca într’un vis. Și cum în vis «ști copleșit de frumuseți fără a-țî putea da seama de ele, tot așa și eu , simțeam acele covârșitoare frumuseți, așa că n’am să încerc să mint... Un singur lucru doar, știam unde mă aflu. In rai. Cît timp am rătăcit iar n’aș putea spune. Visul nu ține seama de timp. Dintr’o clipă face un veac și un veac îi înghesue într’o clipă. Și-am rătăcit așa pînă cînd instinctul m’a minat spre o boltă de viță dedesubtul căreia sta la o masă un om, o umbră, cu capul rezemat de podul palmei... Stătea și nu se mișca... Mă privea și nu mă vedea. De rîndul acesta, parcă începu să-mi intre și creerul în funcțiune. L’am recunoscut. I-am văzut de atîtea ori chipul în cărți și mai ales în atîtea feluri !... A fost odată un om pe pămînt și a lăsat pămîntenilor o carte sfîntă. Acum firește e în nai. Unde l’aș fi putut găsi pe Eminescu decît acolo ? Dar umbra s’a mișcat ridicindu-șî capul, iar cu mîna apucă pocalul de riscul ce-i sta îmbietor pe masa se marmoră și-l duse la gură golindu-i licoarea roșie în care o rază de soare se frîngea strălucitoare. Apoi îl puse la loc și scuturîndu-șî pletele — înfiorînd tăcerea cu un sunet de bronz — se adunei iarăși în mutismul și împietrirea de mai 'nainte. Tresări!. Pocalul golit se umplu la loc, așa ca din senin. Raza iar se juca în cuprinsul acesta rubiniu. Mă uitam cînd la umbră cînd la pocal. Deodată Eminescu se sculă în pavoare și grăi . — De cînd te aștept, frate láncuiet Caragiale, căci el era, parcă acum coborît din tren, obosit cu ochelarii ce abia se mai țineau pe nas, svîrli cît colo geamantanul și se svîrli în brațele umbrei. — Mihai, Mihai,... mult a trebuit să orbă că esc pînă să dau de tine. Eminescu și Caragiale se sărutară de cîteva ori... Pare că se ciocniră două capete de bronz. — Ce mai faci, frate Mihai ? — Liniște eternă, Iancule. — Hm da !... De acum toate sînt eterne... pînă și prostia.. mormăi Caragiale... Mi se pare că nici aici n’am s’o duc tocmai În bine... și..dar se opri fixînd pocalul de cristal... Ia ascultă, frate Mihaî, nu cumva și vinul din pocal e etern ? — încearcă. Invitația ia prea tîrzie. Musafirul privea acum în fundul pocalului miraculos cu fruntea încrețită și plescăind din limbă. — Hmda! Nu e rău și puse pocalul pe masă, dar abia cristalul atinse marmora și el se și coloră pînă în vîrf. — Apoi, dacă-i așa, stai puțin. Caragiale își scoase macferlanul și haina și luă loc în vestă alături de Eminescu. — Care va să zică liniște eterna, frate Mihai ? — Da, Iancule. — Fie. Și se făcu tăcere. Ca două statui Eminescu și Caragiale se împietrică privind unul la altul și numai din ind în cînd își treceau pocalul fermecat. Iar eu îi priveam, fără să fiu văzut, fără să fiu simțit. Ii priveam, mă apropiam de dînșie, îi pipăiam și ei nici gînd să tresară. Dar iată și o altă umbră apare. O umbră cu chip și vestmînt de mag și de alchimist... Vine grăbită și preocupată. Cum zărește pe Caragiale îi pune mîna pe umăr și-i zice cu imputare : — In sfîrșit! Te așteptăm de cîteva luni de zile. Pe unde ai hoinărit ? •-Nu, frate Hașdeu, nu sunt vinovat, m’a ținut lumea în ghiață atîta vreme. Cică să mă înmormânteze în țară. — Că bine zici, acum haide repede, repede. Te chiamă spiritiștii la telefon. Știi ? Am instalat un serviciu minunat de spiritism. Vorbesc mereu cu ei... — Etern, .mai tu ăi Caragiale... Aici toate-s eterne, frate Mihai, pînă și... și făcu un semn șugubăț. — Pardon ! replică umbra a treia... „Sic cogito“ ! — Hm, da ! Sic... și mai cum ? Eminescu izbucni într’un rîs zgomotos de se clătină pocalul pe cînd Hasdeu bunui mustrător : — Ai noroc că sînt ocupat, altfel... nu-mi lipsește „sarcasmul“! Și cuiu soneria invizibilă a telefonului spiritist țîrîia mereu, Hasdeu strigă desnădăjduit: — Haide, omule, odată... — Spune-le și tu că sunt ocupat... Lucrez la comedia aia, care n’am isprăvit-o. Ori nu ! Stai că vin și eu. Caragiale se sculă șoptind lui Eminescu : — Am să le trîncesc masa în cap. .....Intr’adevăr, maestru] Caragiale s’a ținut de cuvânt, căci m’am trezit din somn cu o durere strașnică de cap. MIHAIL SORBUL O legendă vătămătoare Char S’A zidit manastirea CURTEA DE ARGEȘ Dintre toate legendele istorice, cari se predau în clasa II-a primară, cea mai emoționantă este, fără îndoială legenda „Mănăstirea Argeșului”; dar ea prezintă în acelaș timp un pericol pentru creierii nedesvoltați ai micilor școlari și aceasta din mai multe puncte de vedere. 1 Se propovăduește copiilor una din cele mai grosolane superstiții; aceia, că pentru a se putea clădi o casă frumoasă, trebue neapărat să se zidească de viu un om între zidurile sale sau cel puțin umbra unui om. Orice institutor, predînd această legendă, poate observa cum copiii sînt străbătuți de fiori, dar nu sînt fiorii plăcuți ai admirațiunii, ci fiorii de neliniște și de groază și în zadar va căuta copilul explicația atîtor suferințe fără nici un scop. Această grosolană și crudă superstiție îl urmărește pretutindeni, îi neliniștește nopțile și-l chinuește în vis și întărește intr’însul credința despre cele ce va mai fi auzit pe ici pe cole din aceste abominabile superstițiuni. 2) Copiii capătă o falsă ideie despre Dumnezeu. El e bun și îndurător cu oamenii, cari sînt copiii săi.. Aceștia ridică o mănăstire frumoasă în cinstea sa și el, drept recunoștință, cere viața unei nevinovate ființe, soția lui Manole. Ce a făcut această nenorocită, ca să sufere un chin atît de îngrozitor? Este pedeapsa vreunui păcat de neiertat din trecut, sau capriciul nebun al unui monstru setos de sînge? El apare astfel copiilor ca o ființă neînchipuit de rea, sîngeroasă și care, pentru mărirea gloriei sale, are nevoie de nevinovate vieți omenești. c) Legenda aceasta pune într’o lumină urîtă pe domnii romîni din trecut. Pentru singurul motiv că Manale și tovarășii săi afirmă că ar putea face o mănăstire mai frumoasă ca a lui, el îi osîndește la o moarte atît de chinuitoare: să moară de foame în vîrful splendorilor create de dînșii. Cum? Blîndul și temătorul de D-zefi Neagoe, care înalță, pentru slava Domnului și pacea oamenilor o măreață mănăstire, este capabil de o crimă atît de oribilă, dictată de atîta deșartă vanitate? Cum vor înțelege copiii, în clasele următoare, figura dreaptă a istoricului Neagoe, după crudul exemplu: ,ce constitue pe legendarul Neagoe? Prezența acestei legende este clar cu totul nefolositoare în materia istoriei de clasa II-a. Și apoi își ajunge ea oare scopul legendelor, de a fi pentru studiul istoriei un fel de sâmbure pentru adevărurile istorice ce se predau în clasele superioare? Cu ce poate ea să contribue la caracterizarea personalității și a epocii lui Neagoe Basarab? __ Cu nimic. Afară de aceasta, cînd copiii, cari cunosc această legendă, vor avea ocazia să se apropie de mărețul monument de la Argeș, admirația lor pentru cea mai frumoasă mănăstire a țării românești, va fi micșorată prin amintirea urîtei legende ce se leagă de zidirea ei. Ii se va părea că din zid aud gemetele înăbușite ale soției lui Manole și deasupra capului lor, zgomotul lugubru produs de aripile meșterilor, cari încercaseră astfel să ajungă la pămînt.... In loc de înălțătoare sentimente, mulți vor fi poate cuprinși de groază și de scribă. N’ar fi bine oare ca această legendă să dispară din program? Un institutor A apărut: lSB lui (EDIȚIA 4-a) Roman de CONST. MîLLE Un frumos volum cu copertă ilustrată în culori 1 Leu exemplarul