Dimineaţa, iulie 1932 (Anul 28, nr. 9162-9192)

1932-07-01 / nr. 9162

Vineri 1 Iulie Curiozităţi din lumea largă DE-AIDREA ŞI DE AICI Geamia din Constanţa Aer, soare şi lumină pentru copii Fiecare mamă şi fiecare om — în special femee — iubitor de copii, nu poate decât să confirme cele spuse într’un articol de d-ra dr Raja Ra­­binovici, cu privire la felul cum îşi petrec micile vlăstare bucureştene zilele de vară în parcurile şi grădi­nile Capitalei, unde li se oferă un surogat de aer, soare şi lumină, su­rogat viciat încă prin vecinătatea imediată a oamenilor bolnavi, veniţi şi ei să se odihnească pe băncile din parcuri. Problema devine mai importantă astăzi, când familiile, silite de îm­prejurări, se mută din căsuţele gos­podăreşti, singure în curte, unde co­pilaşul se juca în voie, în aparta­mente mici, semi-garsoniere, din clădiri-cazarmă. Aceste apartamen­te pot fi prevăzute cu confort ultra­modern, dar e cert că nu oferă co­piilor posibilitatea să respire un aer sănătos, să-şi expună trupuşoarele razelor binefăcătoare ale soarelui. Apartamentul din clădirea modernă e cel mult prevăzut cu un balcon­­cuşca, ce nu poate satisface nici pe departe trebuinţele de aerisire a corpului. In alţi ani, când „criza“ era o no­ţiune teoretică, nu tradusă în fapt, ca acum, mamele plecau cu copiii în vilegiatură, toată vara şi se înapo­­iau în oraş abia spre toamnă. Anul acesta numeroase familii îşi pot per­mite cel mult luxul unei şederi foarte reduse la munte sau la mare; sunt de asemeni multe gospodării cari au desfiinţat servitoarea pri­cepută sau bona la copii, rămânând ca gospodina să vadă singură de menaj, cu ajutorul unei fetiţe mici, care, evident, nu poate dovedi toa­te. Rezultatul: Suferă copilul care nu poate fi lăsat de capul lui în aer, la soare. Dar, după cum foarte bine a expus chestiunea d-ra dr. Rabino­­vici, nici copiii bogaţi, cu guvernan­te, nu sunt mai favorizaţi, având în vedere promiscuitatea grădinilor. Iată de ce înfiinţarea unui că­min, unde copiii să rămână toată ziua (aşa zise „Tageskinderheim“ in străinătate), într’un cartier sănătos, ferit de praf, sub supraveghere şi îngrijire medicală, ar fi cât se poate de bine venit. Dintr-o convorbire pe care am avut-o cu d-ra dr. Rabinovici, am aflat că d-sa proectează înterneerea unui astfel de cămin la Şosea, în­tră grădină particulară, unde copiii vor avea plaje, fotolii de odihnă, mâncare substanţială aleasă, duşuri etc. Depinde de numărul înscrierilor, pentru ca acest cămin dătător de sănătate să ia fiinţă cât mai cu­rând, şi în condiţiuni cât mai per­fecte. Copiii vor pleca dimineaţa de a­casă cu autobuze şi se vor înapoia­­ seara. Eminentul doctor de copii profe­sorul Manicatidi, se interesează de acest proect, pe care-l va sprijini cu autoritatea, competinţa şi ştiinţa lui. Toţi acei, cari au interes pentru puericultură — şi toţi părinţii sunt datori să se intereseze de această problemă deosebit de importantă — nu pot decât să aprobe o iniţiativă atât de frumoasă. Vor fi admişi la cămin copiii de la vârsta cea mai fragedă şi bucuria mamelor de a-şi şti odraslele bine îngrijite, profitând de binefacerile aerului, luminei şi soarelui de vară, va compensa desigur regretul (ego­ist) de a nu avea copilul mereu sub ochi — între zidurile locuinţei-cup­­tor sau în „grădinile“ infectate de praf şi de germenii diferitelor boale. Trebue să ne împăcăm definitiv cu gândul socializării în evoluţia omenirii şi să fim mulţumiţi când această tendinţă se manifestă într’o formă atât de plăcută, ca o grădină de copii, în felul celei ce va lua fiin­ţă la Şosea. E. MARGHITA Opera fără cântăreţi Directorul Operei din New York, Leopold Stakovski, vrea să înfiinţe­ze o operă sintetică fără cântăreţi. Rolurile să fie interpretate de actori excelenţi, dar ariile respective să fie reproduse din plăci de gramofon adaptate la haut-parleur sau de că­tre artişti cântăreţi disimulaţi în orchestră. Stakovski vrea să introducă a­­ceastă metodă, pentru că există foar­te mulţi cântăreţi urâţi sau lipsiţi de calităţi scenice, având în schimb voci minunate. Pe de altă parte sunt mulţi artişti dramatici buni, cari nu au voce. De altfel ideia nu e nouă. In o­­pera lui Stravinski „Priveghetoa­­rea", compozitorul cere anume ca ariile să fie cântate de solişti află­tori în orchestră iar acţiunea se desfăşoară concomitent pe scenă cu dansatori şi dansatoare de balet. E adevărat că opera n’a fost încă jucată în felul acesta. Concurenţa In Anglia s-au luat la întrecere un aeroplan şi 12 porumbei călă­tori. Aeroplanul a ieşit învingător din acest concurs original, ajun­gând la destinaţie cu un sfert de oră mai de­vreme decât păsările. Şi raţele îşi fac cura­ta mare DIMINEAȚA O nuntă tradiţionalistă Intr’un târguşor străvechiu, la poalele Tatrei, s’a celebrat zilele a­­cestea nunta ficei marelui rabin Grunberg cu fiul marelui rabin din­­tr’o comună învecinată, Anton Iun­­greis. Ilonca, mireasa, e în vârstă de 18 ani,­­mirele, şi el mare rabin, în vârstă de 26 ani. Nunta a avut loc cu toate ceremoniile prescrise de ritualurile mozaice străvechi. Mireasa, un chip diafan de fată, nu şi-a văzut m­irele decât o singură dată, la logodnă. Au fost logodiţi timp de cinci luni şi In acest răs­timp nu s’au văzut de fel. La nuntă au venit rabini din toa­tă Europa precum şi un mare ra­bin din Ierusalim. Mirii au trebuit să postească în ziua nunţii. Mireasa s-a aşezat în cele din ur­mă pe scaun îmbrăcată în mătase albă, iar mirele a adresat nuntaşi­lor o cuvântare în ebraică. Un cor răsuna de departe, şi la lumina lu­mânărilor aprinse, mireasa fu pur­tată de trei ori în jurul mirelui, simbol că va fi mereu alături de el. Apoi, mirele puse în degetul mire­sei veriga de aur; contractul de că­sătorie fu citit cu glas tare în lim­ba arabă. Perechea bău o înghiţi­tură de vin din unul şi acelaş pa­har, apoi fu dusă într'o odaie, unde li se se oferi supă dintr’o farfurie comună. Seara târziu a avut loc ospăţul de nuntă. Au urmat dansuri la care mireasa trebui să participe, dar fă­ră să fie atinsă de vreun dansator. Ea ţinea o basma albă în mână şi întindea capătul celălalt dansatoru­lui. E singura legătură dintre ea şi ceilalţi bărbaţi. Circulaţia în Capitală O doamnă ne semnalează faptul, că agenţi de circulaţie nu ţin câ­tuşi de puţin seama de mamele şi bonele ce trec cu cărucioarele de copii. Ei schimbă „stopul" la răs­cruci, în timpul traversărei pietoni­lor, aşa că la un moment dat bie­tele femei se văd înconjurate de maşini ce claxonează cu furie. Co­pilaşii se zăpăcesc şi în loc ca circu­laţia să fie reglementată o neorân­duială mai mare. Cititoarea arată că în străinătate sergenţii de stradă au o deosebită atenţie faţă de copii şi că riscul u­­nei plimbări cu un copilaş mic la Bucureşti este extrem de mare. La rândul nostru, semnalăm aces­tea d-lui prefect de poliţie, cu atât mai mult, cu cât doamna se plânge că ar fi fost într-o astfel de ocazie, victima invectivelor brutale ale a­­gentului de circulaţie. O aventură nostimă D-ra Alice Diploracos, fermecă­toarea brunetă care a fost aleasă regina frumuseţii în Grecia în 1930 şi căreia i s’a conferit în urmă la Paris titlul de Miss Europa e în vârstă de 23 ani şi este acuzată de următorul delict original: îmbrăcată in haine bărbăteşti, s’ar fi urcat intr’un avion şi ar fi descins în mijlocul călugărilor de pe sfântul munte Athos, care după cum se ştie au precepte religioase extrem de severe. Nu le este îngăduit nici măcar să zărească de departe vre-o D-RA ALICE DIPLORACOS femeie. Mănăstirea e cu totul izola­tă şi regulamentul acestor monahi merge atât de departe încât nu ad­mite nici măcar ţinerea de animale domestice femele. Tot ce e de sex femenin este pentru sfinţii părinţi operă diavolicească, de care trebue să se ferească, şi a cărei simplă pre­zenţă ar însemna o spurcare a lo­caşului de închinăciune, ocrotit de Dumnezeu. E deci lesne de înţeles, câtă vâl­vă şi indignare a stârnit gestul în­­drăsneţ al reginei frumuseţe­, de­ghizată în bărbat pentru circum­stanţă. D-ra Diploracos desminte însă a­­ceastă ştire pe care o declară de domeniul fanteziei. — „Sunt mult prea credincioasă şi am prea mult respect pentru re­ligie spre a comite o asemenea fără de lege, spune ea.” Dar se pare că ştirea nu este cu totul lipsită de temei. Un grup de grecoaice îndrăsneţe au încercat a­­ventura. Miss Europa neagă să fi fost printre ele, vor fi mult mai practici decât cei de piatră. Deasemeni construcția prezintă mari avantagii căci materialul se construeşte gata în fabrică şi nu ră­mâne decât să fie aşezat acolo unde trebue. Un nou narcotic: sărutul Un medic din New-York, d-rul Wortis, crede a fi descoperit o nouă boală pe care o denumeşte narco­­lepsie. El a vorbit despre această boală la deschiderea congresului societăţii americane de psihiatrie la Phila­­delfia. Această boală cuprinde după el în special tineri pătimaşi care a­­dorm după ce au sărutat, de pildă, o fată, în maşină. Vctimele narcolep­­siei sunt cuprinse pentru câteva cli­pe de o absolută cerinţă de somn când sunt cu nervii excitaţi. Şi du­pă auzirea unei povestiri dramatice se poate ivi o criză de narcolepsie. * Zgârie nori din metal O firmă din Chicago intenţionea­ză să construiască zgârie-nori, în întregime din oţel. Pereţii exteriori nu vor avea decât o grosime de trei ţoli, aşa încât greutatea clădirii va fi redusă. Pentru izolare va fi întrebuin­ţată pluta şi asbestul, iar în loc de tencuială în interior pereţii vor fi căptuşiţi cu muşama. Aceşti pereţi Fructe fără sâmburi Cultivatorii de fructe şi legume se ocupă cu partenocaria, arta de a produce fructe fără sâmburi (fe­cunditate virgină). S’au obţinut roa­de excelente de castraveţi şi banane. In California se cultivă şi prune, pere şi mere fără sâmburi. Pentru a­­ceasta a fost nevoe de o muncă în­delungată și sistematică. Jocul de şah în şcoală In comuna germană Stroebeck, de lângă Vemnigerode, toţi locuitorii chiar şi copiii joacă cu frenezie şah şi jocul e introdus şi în şcoli ca materie facultativă. Acum obiectul s’a introdus în pla­nul de lucru oficial al şcolilor cu autorizaţia ministerială, căci pentru elevii din Stroebeck e o chestie de ambiție să fie maestru în jocul de șah. _ Garajul armonică Este o nouă creaţie a industriei automobilistice. Cine n’are loc pentru un garaj la el acasă sau vrea să economisească cheltuelile, îşi va cumpăra un ase­menea garaj­ armonică, adăpostit Intr’un şopron, sau chiar fixat de zidul casei. Când proprietarul maşinii se Îna­poiază, trage garajul afară şi-şi a­­dăposteşte maşina. Când lipseşte de acasă, garajul se strânge ca o armonică şi se reazemă de zid, aşa încât curtea rămâne liberă. Călătorii de societate Prima călătorie de societate mai numeroasă, ce s’a făcut în jurul lumei, a pornit la 1 Octombrie 1813 dela Corsoer Danemarca, pe un vas cu pânze, special amenajat în acest scop. Costul acestei călătorii era în banii de astăzi circa 600.000 lei și in el se cuprindeau absolut toate cheltuelile, escursii pe uscat, mân­care și băutură, etc. Călătorii aleseseră un comitet de patru persoane, care conducea es­­cursia sub comanda căpitanului. Arestarea unui danez bănuit de spionaj Se anunţă din Metz: Jandarmeria din Ottange a arestat pe un tâm­plar, şomer de câtăva vreme, cu nu­mele de Jansen şi de naţionalitate danez. Acest straniu şomerr care poseda o sumă de bani destul de importan­tă, a cărei origină refuza s’o indi­ce, fotografia nouile fortificații. El a fost depus la închisoarea din Thionville. Cinematograf in gară La Paris s’a deschis în gara Saint Lazare un cinematograf, pentru ca pasagerii cari aşteaptă plecarea sau sosirea trenurilor, să aibe o dis­tracţie între timp. Uşile acestui cinematograf se deschid automat, umbra persoanei in chestie loveşte o celulă foto­­electrică şi prin aceasta se pune în mişcare un aparat special, care deschide uşa. Călătorul care vrea să se distreze la cinematograf şi totuşi să nu piardă trenul, indică la cassa de bilete ce tren anume aşteaptă şi în schimbul unei sume mici, un servi­tor il chiamă la timp pe peron. Pagina 3-a " Antologia prostului gust (O INIŢIATIVĂ A PICTORULUI N. N. TONITZA) Căldură năbuşitoare. L’am găsit pe artist în atelierul său din patri­arhalul Popa Soare — înotând in­­tr’o uriaşă şi bizară arhivă de docu­mente zugrăviceşti bizantine. Pe parchet, pe pereţi, pe poliţi, pe vas­tele planşete — pretutindeni, enor­me valuri de hârtie cu uriaşe studii de arhangheli, prooroci, apostoli şi mucenici. — Va să zică tot e adevărat zvo­nul că, înduplecat de inzistenţele u­­nor „colegi“ şomeri, ai abandonat, temporar, pictura de şevalet pentru exerciţiul frescelor bizantine?...“ In bluza lui rusească, de un roşu ecartat, meşterul are înfăţişarea u­­nui corăbier bolşevic, demenându-se între pânzele caravelei. Surâde trist şi părul lui vâlvoi pare răscolit de uraganele mării. Răspunde tangen­ţial: DECORATIVUL MURAL — „Nu sunt la prima mea escapa­dă pe schelele turlelor de biserică. Ultima lucrare am executat-o acum câţiva ani, în tovărăşia prietenului Ştefan Dimitrescu, actualul rector al Academiei regale de Belle-Arte din Iaşi — un rafinat meşter al pro­blemelor de decorativă bizantină. Decorativa murală, cu subtila eu­­ritmie a compoziţiilor ei şi larga ei muzicalitate cromatică, m-a pasio­nat întotdeauna. Cred că, dacă aş fi trăit în altă ţară, sau măcar sub alţi oameni, ori sub alte timpuri , tabloul de „gen­ie“, portretul, nudul, peisagiul şi florile ar fi rămas (pentru mine) probleme de o secundară importan­ţă. La fel ar fi procedat — sunt si­gur — toţi marii noştri colorişti. Fiindcă decorativul mural înseamnă, în primul rună, simfonizare coloris­­tică. Mai ales în bizantin. Aici, ar­tistul, neavând libertatea de a in­venta pe tărîmul compoziţiei şi a stilului (grafic înţeles) se poate a­­dânci, cu toate forţele lui complect disponibile, exclusiv în domeniul fără de hotare al acordurilor croma­tice...“ Pentru plastica noastră modernă ar fi însemnat o incalculabilă pier­dere, această dezertare, a strălucito­rilor noştri colorişti, din câmpul pic­turii pure. Muzeele noastre n’ar mai fi numărat capo d’operile lui Lu­­chian, Andreescu, Grigorescu şi alţii mai recenţi... Iar mişcarea noastră plastică din ultima vreme, nu nu­mai că nu s’ar fi bucurat de măgu­litoarele — (pentru întreg neamul românesc) — preţuiri ale juriilor internaţionale de artă — dar nici n’ar fi fost măcar înregistrată ca născută...“. MUZEELE Tonitza îşi aprinde pipa — şi ride cu toată gura, ca un matelot greu încercat, amuzat de nedibăciile unui „rameur“ debutant: — „Nu muzeele, — cu aglomeraţia lor promiscuă şi falsa lor atmosferă de ansamblu, — stabilesc, peste frontieră, reputaţia artistică a unui neam. Şi nici înlăuntrul ţării nu iz­butesc să facă operă de educaţie şi afinare sufletească a masselor — a­­tâta cât se crede, îndeobşte. Străinii de elită intelectuală — singurii cari cântăresc ceva în a­­precierile lor asupra noastră — ştiu ce şi cât înseamnă un muzeu în ge­nere — şi câtă ameţitoare distanţă este, de cele mai multe ori, între ge­niul creator al unei naţiuni şi „exemplarele,de artă, reprezentati­ve“, care figurează în sălile muzeelor de pretutindeni, colecţionate după preferinţele, gusturile şi criteriile u­­nei oficialităţi eteroclite şi ignare. In­deobşte muzeele au fost întot­deauna sub nivelul artistic al unui neam. Adică, într’o perpetuă întâr­ziere faţă de evoluţia firească a creaţiunii estetice naţionale. Singu­rele piese revelatoare şi convingă­toare — pentru turistul străin a­­dânc văzător — numai monumentele publice de artă — (în pas cu vre­mea) — împrăştiate pe tot cuprin­sul ţării şi trăind, neartificial, în propria lor atmosferă. Pentru edu­caţia şi afinarea sufletească a mas­­selor — (cari habar nu au de exi­stenţa muzeelor noastre) — tot a­­ceastă artă publică contează în chip efectiv: palatele autorităţilor, sta­­tuele oamenilor iluştri şi ale eroilor, dar mai cu seamă bisericile noastre, cu arta lor complexă, în cari se în­frăţesc sau s’ar cuveni să se înfră­ţească într’o înaltă armonie, toate artele plastice surori: arhitectura, pictura, sculptura, orfevreria şi bro­deria. Bisericile vechi, moştenite din străbuni, ca şi bisericile recent înăl­ţate de către ultimile generalii...“. — „E vre-o deosebire între ele?...“ EPIGONII Tonitza are o încruntare din sprincenele lui prematur ţepoase. A­­poi o tresărire violentă în toţi muş­chii feţei — şi exploadează răspicat: — „De aproximativ două secole nu mai avem pe acest tărâm de ac­tivitate artistică decât incompetin­­ţă, farsă, ori deadreptul escrocherie. Excepţiile­ sunt atât de rare, încât trebuie să le socotim printre mira­cole. — „Care e pricina acestei cumpli­te decăderi?...“ — „Cauzele sunt numeroase şi îşi au izvorul în prea bruscele noastre schimbări politico-sociale, cari au zdruncinat din temelie fiinţa spiri­tuală a statului nostru — şi a facili­tat considerabil întronarea pospaiu­lui, a dezordinei şi a haosului în a­­tâtea domenii de muncă naţională, dar, specialmente, în artă...“ Artistul îşi trecu mâna albă prin părul rebel şi, după o clipă de ezi­tare, continuă: — „Trăim epoca trîndăviei spor­nic recompensare a parvenitismu­lui facil — şi tocmai pentru aceasta elogiat. Trăim în cea mai jalnică şi mai degradantă zodie din câte a trecut nenorocitul nostru neam: lipsa de sinceră ataşare, de sinceră dragoste pentru meşteşugul mâini­lor tăie, care te hrăneşte şi-ţi asi­gură astfel independenţa morală a­ vieţii. Una din recentele mele combinaţii PICTORUL TONITZA de muncă artistică, în devălmăşie, mi-a confirmat din nou — (de data aceasta într’un chip neobişnuit de dureros) — că nimic nu poate fi mai penibil decât conlucrarea cu... „camarazi“ cari ignorează A.— B. — C.-ul meseriei lor, sunt dezbrăcaţi de pasiunea cunoaşterii şi de râvna perfecţionării — dar rămân veşnic balonaţi de importanţa misiunii lor... „artistice“... — „Epigoni...“ — ,Botează-i cum vrei! N’are nici o importanţă. Important este faptul că, de atâtea lungi decenii, dar mai cu seamă dela război încoace, şi sta­tul şi particularii s’au adresat a­­proape exclusiv acestei categorii de analfabeţi ai plasticii, pe cari i-au însărcinat cu înălţarea ori împodo­birea celor mai importante lucrări de artă publică, — lucrări ce vor să rămână, peste veacuri, expresia „în­sușirilor creatoare“ a... neamului ro­mânesc".­­ ORORILE PLASTICE Tonitza tăcu și peste masca lui, până acum severă, se ivi deodată o bizar­ diavolească expresiune. Apoi continuă: — „Acum câte­va săptămâni, cu prilejul unei mese intime de prieteni — scriitori şi plastici — am hotă­­rît să întocmim un album al ororilor plastice, pe cari ignoranţa, lipsa de gust — şi indolenţa oficială — le-au sămănat, cu o catastrofală îmbelşu­­gare, pe tot cuprinsul acestei ţări ne­vinovate... Va fi, te asigur, unul din cele mai hilariante volume din câte au apărut în teascurile europene, de la bătrânul Gutemberg până azi.­** — „In parlamentul larga se ven­tilase, după cât mi-aduc aminte, ideia unei legiferări în sensul ve­derilor d-tale — care ar fi prevăzut o serie de pedepse...“ „Singura pedeapsă, deo­camdată, e aceia plănuită de noi: pe contra pagina fiecăreia din ororile reproduse în albu­mul ce proiectăm, se va impri­ma numele „artistului“ care a zămislit oroarea, precum şi nu­mele tuturor persoanelor care au compus comitetul de iniţia­tivă şi de sprijinire pentru realizarea respectivei orori. Se vor vedea figurând astfel atâtea nume ilustre din viaţa noastră contemporană: miniş­tri, generali, prelaţi, etc. — a­­lături de nevolnici imbecili, a­­nonimi şi şterşi. Prostul gust înăscut şi egala ignoranţă în materie de frumos înrudindu-i pentru eternitate“. Meşterul se aplecă asupra valuri­lor de hârtie şi prinse a le rula, gră­bit: — „Mă ierţi. Dar trebuie să-mi triez şi să-mi sistematizez studiile, căci plec la Constanţa — ca să dau zor la terminarea bisericii de acolo.„, pe care am început-o încă de anul trecut...“ •— „Şi când va fi gata, ca s’o ve­dem şi noi?.­“ Tonitza oftează: — Nu atârnă numai de mine. Ci şi de hărnicia şi conştiinţa colabo­ratorilor mei — ca şi de orele pe cari vor bine voi să mi le lese dispo­­nibile, pentru lucru,... preoţii biseri­cii. — „Nu înţeleg...“ — .Muncesc în condiţii excepţio­nale: n’am voie să urc pe schele a­­tâta timp cât preoţii oficiază...“ — „O biserică ce se zugrăveşte şi totuşi se slujeşte în ea!?...“ — Exact. Aşa prevede contractul, pe care l’am iscălit. Dar, ţi-o jur, n’am prevăzut, nu puteam să pre­văd, că sunt aşa de multe sărbători, cari necesită slujbă bisericească. Sărbători!... atâtea sărbători!... *— de-ţi vine să crezi că neamul nostrul se află într’o perpetuă jubilare: na­ţională şi ortodoxă...“ ♦ • • •• • • * • Cu aceste vorbe, de o crâncenă iro­nie actuală , convorbirea noastră luă sfârşit­. A. C. G. CÂRŢI NOUI Cărţi de călătorie Am intrat în epoca favorabilă in­cursiunilor dincolo de zidurile ora­şului, când fieşte care se gândeşte încotro s’o apuce, spre a se bucura in tihnă de câteva zile de odihnă. Mulţi, din ce în ce mai mulţi, în­cep să fie cei­ ce vor să întreprindă călătorii mai lungi, spre a-şi cu­noaşte ţara. Iar pentru acei­ ce doresc să vadă „Ţara codrilor de fagi”, frumoasa Bucovină, nu li s’ar putea găsi şi o călăuză mai bună decât cartea căp. Aurel I. Gheorghiu „Privelişti din Bucovina pitorească”. Vedem, aevea, „cununa Moldove’ lui Ştefan cel Mare’’ cu toate fer­mecătoarele ei privelişti, descrise de un mare înţelegător al pitorescu­lui ţării, şi tot deodată un viu ob­servator care notează tot ce-i carac­teristic şi demn să ne atragă aten­ţia. Colindăm astfel prin vechile ce­tăţii bucovinene. Vedem măreaţa Suceava şi ne oprim pioşi lângă cenotaful Voevodului care îşi doar­me somnul la Putna, cum trecem rând pe rând, peste tot, pe unde a trecut aprigul şi bunul Domnitor. Toate ctitoriile lui ştefan cel Ma­re, ca şi acela ale celorlalţi cucer­nici Domni moldoveni le vedem, cu horbota lor de podoabe străvechi, cum ni le-a redat autorul acestei cărţi. Vedem şi târgurile mari şi pe cele mărunte. Şi satele şi cătunele miti­tele, in care, însă, stăruie sufletul acela de viguroasă rezistenţă al plă­­eşilor lui ştefan. Cu toate apele, şi codrii, şi munţii ei, ni se arată, ast­fel, Bucovina, în paginile acestei cărţi, cinstit scrisă, adevărata călăuză pentru drumeţul dornic de a-şi cunoaşte ţara. Iar ilustraţia ce o smălţează, de la început până la sfârşit, face din această carte preţioasă de călătorie şi una din cele mai atrăgătore lec­turi. In rândul aceloraşi cărţi bune de citit, spre a ne cunoaşte ţara, trebuie pusă şi „Dobrogea — o ţară din poveşti” de prof. I. Simionescu. In pagini de o magistrală frumu­seţe sunt descrise frumuseţile ţinu­tului românesc dintre Dunăre şi Mare, cu o frăgezime de nuanţe ce dă pe faţă evlavia cu care se ocu­pă autorul de tot ce-i al pământului acesta. Tot ce-i mai caracteristic ca pi­toresc şi ca însemnătate istorică, in Dobrogea, ni se arată, astfel, în ope­ra aceasta datorită unuia din cei mai pasionaţi cunoscători ai ţării noastre. Această minune care-i „Delta Du­nării“ ne apare, cu infinita-i bogă­ţie de intr’aripate ce şi-au aflat aci adevăratul lor .Paradis terestru“ — într’o serie de­ imagini fixate cu măestria unui mare scriitor. De aceia „Dobrogea — o ţară din poveşti“ poate fi socotită ca un adevărat imn de slăvire a acestui­ colţ de pământ românesc, de care nu se poate lipsi nici un călător, dornic de a cunoaşte cum se cuvine această fermecătoare parte din ţara noastră. N. P. "★ 0 criză de guvern în Spania MADRID, 28 (Rador). — In cercu­rile politice circulă insistent svonul despre o apropiată demisie a pri­mului ministru Azana. D. Lerroux, fostul ministru de ex­terne și actualul șef al partidului radical, a declarat că in cazul când s’ar produce o criză de guvern d-sa va lua succesiunea actualului prim ministru şi va încerca să constitue un guvern de uniune a tuturor par­tidelor republicane, cu excepţia so­cialiştilor. 11­4 S-a amânat procesul profesorului Forţi Cercul profesorilor secundari din Braşov a votat o moţiune prin care se declară deplin solidar cu profe­sorul Fortu, dat în judecată pentru discursul rostit la congresul din 29 Mai. Preşedintele cercului Braşov, prof. Eftimie Mărculescu, care este şi avocat, îl va asista în proces. * Judecarea procesului urma să în­ceapă aseară la ora 7, dar s‘a amâ­nat pentru ziua de 5 iulie deoarece d. inspector general Longinescu, desemnat să susţină acuzarea, este bolnav şi nu s‘a putut prezenta în instanţă. -■ ^ ■« I—I

Next