Dimineaţa, octombrie 1937 (Anul 33, nr. 11056-11086)

1937-10-01 / nr. 11056

Septembrie 1937 DETAȘĂRILE Un comunicat al ministerului educației naționale caută să probe­ze netemeinicia numeroaselor plân­geri în legătură cu detașările în în­vățământul primar și secundar. Se știe că detașările sunt în tradiție. Orice profesoară cu sof funcționar într-un oraș cere să poată preda la o școală de aici, deși are catedra în altă parte — firește, în intere­­resul familiei. Neapărat că școala suferă, dar cine ar putea pretinde că familia poate fi sacrificată șco­lii? Se întâmplă, însă, că nu totdeau­na se găsesc catedre libere în­ ora­șul soțului funcționar. Rămân a­­tunci familii sacrificate sau se a­­cordă concediu profesoarei , ia­răși în dauna școalei. Pe de altă parte legea a limitat la trei ani dreptul de detașare. Dacă, în acest răstimp, situațiunea soților nu s’a clarificat prin concentrarea ocupa­­țiunilor lor în același oraș, solidi­tatea familiei este amenințată, cre­șterea copiilor îngreuiată. De cu­rând ministerul a mai deschis o portiță: detașarea la un post ad­ministrativ școlar, în lipsă de ca­tedră. S’au creiat posturi de sub­directoare și acolo unde nu erau. Iureșul candidatelor s’a pornit, în­să, atât de năvalnic, încât autori­tatea s’a alarmat, fiindcă iată ce scrie în comunicatul său: „S’a cerut ministerului să acor­de delegații de subdirectoare pen­tru doamnele profesoare care ar beneficia pe această cale de deta­șare administrativă. Ministerul n’a putut aplica această măsură decât în câteva cazuri restrânse la nu­măr, în preajma lui 1 Septembrie, și anume atunci când s’a convins de necesitatea posturilor de subdi­rectoare. Constatându-se că numă­­rul acestor cereri a atins proporții alarmante și că ele tind să se trans­­forme în mijloace de eludare a le­gii, ministerul s-a văzut nevoit să ia hotărîrea a nu mai da curs nici unei propuneri sau cereri de dele­gări în posturi de subdirectoare, în legătură cu detașările“. Cu ce autoritate încearcă astăzi ministerul educației naționale să stăvilească numeroasele cereri care­­ afirmă situațiuni asemănătoare? Două profesoare în condițiuni iden­tice: sot în alt oraș, copii de îngri­jit, etc.; una este detașată ca sub­directoare, să zicem în orașul A., a doua zi, în orașul B. Comunica­tul zice că ministerul, în primul caz „s’a convins de necesitatea postului de subdirectoare“, în a doilea, nu. Cerem să se pună la dispoziția celor interesați elementele necesa­re ca să poată aprecia temeinicia convingerii oficiale și să nu se lase loc suspiciunii. Autoritatea să tină ea însăși la prestigiul său. Rămâne, însă, în picioare, che­stiunea întreagă. Familiile funcțio­narilor trebue apărate și sprijinite de Stat. Pentru aceasta, colabora­rea ambelor instituțiuni cărora cei doi soți slujesc, cum e cazul de cele mai multe ori, se impune. Da­că profesoara nu poate fi detașată lângă soț, să se cerceteze dacă o­­perațiunea inversă nu e posibilă. Dacă nu, rămâne de cercetat dacă nu se pot face vacanțe pentru a­­mândoi într-o a treia localitate. Problema familiei trebue avută în vedere în tot cursul carierei func­ționărești, și la numiri, și la trans­ferări și la înaintări (când sunt ur­mate de transferări). In starea ac­­tuală a lucrurilor, numai ministe­rul educațiunii nationale, dacă nu mă înșel, a legiferat chestiunea și tocmai de aceea nu se poate re­­­zolva. Aceeași preocupare trebue să și-o impună și celelalte autori­tăți. Petre V. Haneș dimineața D. Pertinax, vorbind de întrevede­rea de la Berlin, scrie în „Echo de Paris": „Contrar explicațiunilor apărute în multe ziare, d. Scoppa, ambasa­dorul Italiei la Paris, nu a decla­rat d-lui Delbos, în cursul întreve­derii pe care a avut-o cu ministrul nostru de externe, că nu se vor tri­mite noui trupe de italien în Spa­nia. Promisiunea aceasta s-a făcut nu­mai însărcinatului de afaceri al An­gliei la Roma, d. Ingram și nu a fost repetată însărcinatului cu afaceri al Franței, d. Blondei. In ce privește scopul călătoriei d-lui Mussolini la Berlin, e neîndo­ios că ducele va depune toae sfor­țările pentru a obține de la Hitler o alianță militară italo-germană. Toți informatorii diplomatici sunt de a­­cord în această privință. Mussolini cere o alianță militară încă de la sfârșitul anului 1936 și i-a fost refuzată în mai multe rânduri. De ce ar cădea Hitler de acord toc­mai acum, când a refuzat pe Mus­solini in atâtea rânduri? Guvernul german crede că nu e momentul să ia asupra lui riscul u­­nui război. El socoate că primele puncte ale programului său de ex­pansiune și de revanșe trebue să le realizeze pe cale exclusiv diploma­tică: mai întâi­ în Austria, prin a­­plicarea convenției austro-germane din iulie 1936, apoi prin izolarea și poate mai curând ori mai târziu prin capitularea Cehoslovaciei. Hitler speră să obțină multe con­cesii din partea Angliei în Europa Centrală. Oameni politici cum e am­basadorul britanic la Berlin, Sir Ne­ville Henderson, alimentează proba­­bil speranțele sau iluziile Fuehreru- represiunea­ lui. Doctorul Schacht, a cărui influ­ență a scăzut mult în ultimul timp, a declarat deunăzi într-un cerc po­litic: „Nu încape îndoială că putem duce un război care sa dureze trei luni. Situația se schimbă insă dacă războiul ar trebui să dureze mai mult. Un război poate lua sfârșit prin cartele de pâine, dar nu poate fi început cu asemenea mijloace...“. E probabil, încheie Pertinax, că Mussolini se va înapoia de la Berlin fără a fi obținut ceea ce a căutat, de­și, să recunoaștem, de la Adolf Hitl­­er ne putem aștepta la orice lucru e prevăzut, și chiar necugetat. Gălăgie, paradă, muzică, discursuri cărate, despre acestea toate vor până la exces ziarele italiene germane. E greu de admis totuși că din în­­trevederile de la Berlin ar putea re­­­ta altceva decât jurăminte pen­­lupta împotriva bolșevismului, aceasta încă e o chestiune foarte că, deoarece rămâne ca fie­­ stat — Germania și Italia — definească după cum vrea ceiace prezintă ori nu bolșevismul, n Tanganika e liniște LONDRA. 38. (Rador).­­ In cercu­rile oficiale britanice se dă cea mai categorică desmințire afirmațiilor presei japoneze, care a declarat că autoritățile britanice din Tanganika ar fi recurs la bombardări aeriene pentru a reprima pretinse răscoale pe teritoriul acestei colonii din A­­frica. In aceleași cercuri se adaugă că „niciodată de când flutură drapelul britanic la Tanganika, autoritățile n’au recurs la avioane ca mijloc de­­ FAPTELE SILEI O alianță care nu se — Te rog să păstrezi distanțam la un punct Tot în legătură cu vizita la Ber­lin a Ducelui, d. Duden Romier scrie in „Le Figaro”: „In ultimele două secole, Germa­nia sau mai bine zis Prusia a sfâr­șit prin a câștiga toate războaiele pe cari le pornise cu alianța ori cu îngăduirea Angliei. Ea a pierdut războiul din 1914, fiindcă proștii săi conducători au pornit campania în acelaș timp, contra Franței și Angliei, învățămintele trecutului ne arată că Prusia, Puternică din punct de vedere militar, dar mai mult sau puțin săracă, avea întotdeauna ne­voie, pentru a repurta o victorie, de un bancher care să-i plătească ori să-i sprijine acțiunea și de un complice, dacă nu chiar de un aliat, care să nu vadă cu ochi buni pe ad­versarul Germaniei... învățămintele acestea nu sunt ne­glijate de conducătorii de astăzi ai Germaniei. Ei se folosesc de axa Roma-Berlin, pentru a exercita o presiune asupra Angliei și Franței până la marginea păcii. Nu încape îndoială că pe axa Ro­ma-Berlin, acea care va pierde va fi Italia, dacă Berlinul nu va ac­cepta, până la urmă, ipoteza unui conflict deschis cu Anglia. E drept că Reichul al treilea va sprijini toate acțiunile diplomatice pe cari Mussolini vrea să le ducă îm­potriva Franței și Angliei, dar nu­mai până acolo unde Germania ar trebui să-și ia răspunderea unui războiu împotriva Angliei”. Rebeliunile Vasele care navighează cu petrol iar doi inspectori ai poliției au fost sau grâne spre apele spaniole sunt vândute și trădate chiar de proprii lor comandanți, care se vând după împrejurări. Un caz similar, e rela­tat de ziarele franceze sosite ert. Comisarul special al poliției por­tului Marsilia, a primit deunăzi vi­zita a patru ofițeri din marina co­mercială spaniolă, aparținndă car­­goboatelor „Compero” și „Zororra”, ancorate în bazinul Wilson. Ei au venit să declare că 34 de oameni din echipajul cargobotului „Capo tres forcas” s’au revoltat și au închis într’o cabină pe doi ofi­țeri bănuiți că vor să predea vasul naționaliștilor. Această declarație a fost trans­m­isă poliției speciale a porturilor, teze pe cei doi ofițeri, însărcinați cu paza vasului Capo tres forcas. Făcându-se o anchetă pe bordul vasului, s’au stabilit următoarele: Acum câteva zile, ofițerul meca­nic José San Nicolas, suspectat de camarazii săi a vrut să debarce la Brest ca să se ducă la Biaritz, să-și viziteze familia sa. Comandantul vasului „Gualter” s-a opus la acea­stă plecare. Totuși ofițerul a trecut peste ordinele superiorului său, și în momentul în care voia să debar­ce, a fost împiedicat de echipaj. Un amic al ofițerului Luz Garay, ofițer mecanic de bord, a luat apărarea lui San Nicolas, și în cele din urmă comandantul a fost nevoit să ares­ însemnări pariziene Declinul marilor averi și ceva despre propaganda noastră Vara trecută, la Paris, am avut prilejul să cunosc mai mulți oameni bogați — bogăție veche, carteluri istorice, nume mari, industrii odi­nioară înflorite. Oameni pe cari li invidiem cu toții oameni ce ni se par ajunși la limi­ta satisfacțiilor. Printre ei am întâlnit unii cari iși dau seama de prosperitatea lor, apreciază bucuriile banului, trăiesc din plin toate îndestulările pămân­tești. Aceștia sunt foști oameni săraci, cari prin muncă, tenacitate și noroc au câștigat veniturile de azi. Pot cheltui îndeajuns și pot pune deo­parte pentru odraslele lor sau pen­tru propria lor bătrâneațe. Sunt in primii ani de prosperitate. Aminti­rea privațiunilor de ieri­re e recentă și cu atât mai plăcut contrastul. Peste câțiva ani, când se vor fi de­prins cu avantagiile de azi, nu le vor mai prețui și vor căuta senza­ții noui, pe cari le vor obține mai greu și nu vor mai fi fericiți. Se vor instala și ei în opulență și nu o vor mai vedea. Vor începe gri­jile, spaima vremurilor noui, asaltul săracilor, mârâitul celor ce vor să se înalțe. Vor întâlni oameni mai bogați decât ei, vor vedea prabușin­­du-se case vechi și pricopsindu-se alții mai tineri, cari vor cheltui din plin, așa cum ei nu o pot face, căci ar strica echilibrul stabilit. Le vizitasem marile întreprinderi, fusesem la castelul lor de lângă Pa­ris, cu ferme, parcuri și slugurime copioase. Am trăit împreună cu ei, zile de neliniște la gândul cheltue­­lilor neprevăzute ce-i asaltează, dă­rile către fisc, pretențiile lucrători­lor, scăderea valorilor, groaza de a-și pierde într’o zi imensa avere moștenită. Veniturile li se scurg cu nisipul printre degete și nu mai pot închide mâna, fiindcă nu mai este in puterea lor. Acești oameni s’au logodit cu in­somnia, ziua gonesc după avocați (costă și aceștia ceva!) oameni de afaceri, sfătuitori. Țin nesfârșite consilii de familie, aruncă unul vina asupra celuilalt, își spun cuvinte neplăcute. Fiecare are de amintit neascultarea unui a­­vertisment. Bătrânii reproșează ce­lor tineri afaceri nesăbuite în cari s’au aruncat și cari îi ruinează, iar cei tineri se apără spunând că n’or să trăiască ei și copiii lor din parcu­rile seculare și din zidurile muce­găite ale castelelor cu sau fără fan­tome. E sinistra viață de familie a ace­stor milionari, a căror permanentă preocupare este sâ-și apere avutul. Prânzurile lor sunt parastase în ca­re valeți îndoliați și tăcuți ca niște ciocli servesc de preferință, bulion rece, pește rece, vițel rece, Vin căl­duț și cafea rece. In sălile vaste și răcoroase, ca niște catedrale erau să instaleze a­­icl acesta electricitate, dar n’o mai fac fiindcă nu știu ce va aduce ziua de mâine. Și atunci se­ pun pe eco­nomii prostești, se degradează în­tr’o meschinărie din ce în ce mai rafinată, refuzându-și ceea ce ulti­mul lucrător din uzinele lor nu s’ar gândi să-și interzică... Nu e nevoie de revoluții sociale: vremurile noui sunt ele înșile împotriva privilegii­lor... Acum câteva luni, comisarul ge­neral al României la Expoziția uni­versală m’a consultat , întâmplă­tor, din politețe, și fără nici o obli­gație din partea d-sale să-mi ur­meze sfatul — ce piesă de Blaga sau Gib Mihăescu, s’ar putea juca la Paris, în cadrul festivităților româ­nești. I-am răspuns că nu piesa intere­sează în primul rând, ci posibilită­țile financiare și artistice pe care d-sa le are la dispoziție, amploarea pe care vrea să o citea acestui specta­col adaptatorul cu influență pe ca­­re-o va folosi, regisorul cu prestigiu care o va monta. Publicul parizian respinge o lite­ratură dramatică prea nouă chiar dacă e scrisă de un francez, necum opera unui străin. El are a­­numite criterii de artă din care îl scoți cu greu. Cu cât va găsi ele­mente deja cunoscute, cu atât va face un mai mare succes comediei la care a fost convocat. Triumfurile scenei franceze, de la Cyrano de Bergerac până la Topaze, sunt alcătuite din piese în care au­torii topeau, intr’un foc personal, materiale folosite în înaintași și ar­hicunoscute. Spectatorul nu era violentat o clipă. Ecouri familiare 11 lingușeau, 11 emoționan­ți-1 cap­tivați. Dacă intelectualul caută în­tr’o operă senzația de inedit, marele public o respinge. Presa străină trebue neapărat ju­cată de actori francezi după ce tot un francez a trecut-o prin patul lui Procust al tectonicei franceze. Clasicii elini, însuși Sh­akespeare nu are treere fără girul unui adap­­tator local. Orice lucrare dramatică străină destinată scenei pariziene trebue dată pe mâna unui meșteșugar francez, care să îndulcească reac­­țiunile prea brusce ale personagii­lor, să taie scenele prea lungi, să amplifice momente peste cari s’a trecut prea ușor, să coloreze unele note locale, să suprime accentele locale prea tari și, mai ales, să îm­brace într’un stil contemporan di­rect, spiritual, fosforescent, dialogul. * Cu o rândunică nu se face primă­vară, nici cu o carte sau o dramă, aruncată pe piața metropolei n’ai rezolvat chestia propagandei româ­nești. Paris, acest balaur nesățios înghite atâtea prăzi în fiecare zi, încât dacă vrei să te remarci, tre­bue să-l alimentezi mereu cu cele mai suculente ospățuri. Imensa Londră, unde la Hotel Savoy, într’o seară, vezi toată lumea interesantă și afli tot ce s’a petrecut în ulti­mele zile, pare un oraș de provincie și față de diversitatea centrelor preocupărilor pariziene. Piesa de teatru, cartea, colecția de tablouri nu trebue trimisă să lupte singură, așa cum s’a luptat pe front soldatul român. Li se cuvine multă pregătire: a­­vangarde, rezerve, mitralierele re­clamei, ofensive repetate, subb ocro­tirea artileriei grele care trebue să fie concursul statului, participarea tutror, snobizarea legațiilor, cola­borarea unanimă, ritmul unitar spre acelaș scop, prevederea primelor în­frângeri, elanuri noui, permanente, folosirea vechilor experiențe, evita­rea greșelilor din trecut și m­ai ales dorința de a învinge cu orice chip. Aceasta ar fi menirea propagandi­știlor noștri. Se pune, însă, întreba­rea: își îndeplinesc ei oare misiunea au foc sacru, dar de a face să triumfe o cauză obștească, — sau e vorba numai de o simplă chiverni­seală personală? VICTOR EFTIMIU * * 20 milioane vizitatori la Expoziția din Paris PARIS, 28. (Rador).­­ Expoziția Internațională a fost vizitată până acum de 20 milioane persoane. % In fisat­i&c3dps £ Dura­tex... In ce hal de mizerie trebuie să fie văduva de războiu Elisabeta Prede­­scu, din Iași, dacă a stăruit aproa­pe două decenii, să obție o pensie lunară de 34 lei! Da, două decenii! In însuși faptul că a avut răbda­re, că nu i s’a făcut lehamite de o așteptare, egală cu o viață de om,— rezidă — atât de grăitoare, — dra­ma imensă a sărăciei. Cine n’ar fi renunțat de mult la câțiva gologani de bogdaproste, ce nu reprezintă nici un leu pe zi? Elisabeta Predescu, — se vede treaba, — e croită dintr’un material ce nu se uzează cu una cu două. A socotit că așa bicisnică, așa plăpân­dă cât e pensia asta de vrabie, i se cuvine. Constituie echivalentul unui soț mort pe câmpul de glorie. S’a încăpățânat să-și revendice un drept, fără să ție seama că de la data când a înaintat cererea și până când justiția i-a respins-o, anii și-au cernut cenușa pe capul ei, că din tânăra văduvă a devenit o mamă necăjită și ofilită. Elisabeta Pre­descu, poate ar fi reușit în cele din urmă să vadă răbdarea răsplătită, dacă n’ar fi intervenit afurisita bi­rocrație. Fiindcă, vedeți d-voastră, un drept sfânt, n’are valoare dacă încape sub miopia vre’unui conțo­­pist formalist. Un mort fără timbru, fără o parafă a vre’unui ipistat, fără rezoluția domnului șef, fără încă un număr de înregistrare la cele câteva zeci existente, — e un mort contestat, un mort-paria. El are toate șansele să-și perpetuie­­ze „situația echivocă“ până la ju­decata din urmă. Hârtiile Elisabetei Predescu, s’au plimbat douăzeci de ani din birouri în birouri, din judecătorii in jude­cătorii, din tribunale în tribunale. S’au învechit, au sporit in decursul peregrinării, au mai căpătat o iscă­litură, un semn albastru sau roșu, un număr de înregistrare. Mânuirea lor a costat de­ o mie de ori mai mult decât nenorocita pensioară, a dat pâine la atâția funcționari, a servit la cariera atâtor sedentari. Au ajuns in sfârșit la Casație, care găsind că au vicii de formă, a res­pins cererea mult răbdătoarei vă­duve de război, Elisabeta Predescu, o poate Ius dela început!­u­l F. BRUNEA-FOX Yachtul regal „Luceafărul“ CONSTANȚA, 28. — Ere au sosit în localitate d-nii: Comandor Preda Fundățeanu, aghiotant regal și co­lonel Stavăr dela palatul Regal. Oaspeții, însoțiți de d-nii: coman­dor Nedelcu, administratorul soc. „Salvamar”, comandor Iosif Rășca­­nu, comandantul navei regale, căp. Botez și lt. Ed. Ghezzo, au vizitat yachtul „Luceafărul”. Nava, care este pusă la punct, ur­mează să facă o eșire in mare de scurtă durată. S’au luat măsuri și pentru aduce­rea unor modificări navei regești, socotită cel mai elegant yacht din lume. Yachtul regal „Luceafărul“ in portul Constanța Max Gaster In ziua de 26 Septembrie a înce­tat din viață, la vârsta de 72 de ani, avocatul Max Gaster. El a făcut parte din baroul de Ilfov, cu mult înainte de războiul Dissescu, care l-a apreciat ca jurist și l-a iubit ca om. Vasta experiență ce și-a însușit într-o lungă practică în decursu căreia a fost părtaș la inițierea­ mondial și a exercitat profesiunea studierea, conducerea și predarea a de avocat cu o conștiinciozitate, cu o probitate, cu o competință, cari au făcut ca el să se poată releva în­tr’o vreme în care în arena foren­dică a Capitalei, străluceau ilustra­­țiuni ca Take Ionescu, Titu Maio­­rescu, Constantin Arion, Corne, Constantin Dissescu, Basile și Petre Missir, Nacu, Vasile Lascar, Toma Stelian, etc., etc. Max Gaster a debutat ca secre­tar al lui Take Ionescu, a fost apoi ani mulți secretarul lui Constantin multora din procesele celebre ale vremei, pe lângă cunoștințele sale juridice,­­ a făcut ca chiar după ce s-a retras din practica avocaturei, mulți din clienții săi și unii dintre confrații săi să­ i se adreseze pentru a-i cere sfatul său. De altfel Max Gaster a aparți­nut unei vechi familii de cărturari. Tatăl său a fost cu multe decenii în urmă, consul onorar al Olandei la București. Fratele său este doc­torul Gaster, cunoscutul filolog ro­mân și fost șef rabin al Londrei. Max Gaster a trecut modest și fără zgomot prin viață. Acum că nu mai e, se cuvine să se spule despre el tot binele ce a meritat. — br. — După banchetul de la Capra, dat in onoarea guvernatorilor Băncilor de­­ misiune Pagliu» ^ _________ _ ____________? Traversarea Atlanticului in 10 ore și 33 de minute LONDRA, 28 (Rador). _ Hidro­ avionul britanic „Cambria” a ame­­rizat azi dimineață la ora 8 și 14 la Foynes, venind de la Botwood (Ca­nada), stabilind un nou record pen­tru traversarea Atlanticului. Hidroavionul „Cambria” a traver­sat Atlanticul de la Botwood la Foy­nes în 10 ore și 33 minute. 0 nenorocire la Câmpîn­a C­ÂMPIN­A, 28.— Eri la ora 2 după amiază în comuna Telega, s’a pro­dus o mare nenorocire. Locuitorul Mihail P. Brezeanu, de 55 de ani și servitorul său, Nicolae­ I. Olteanu, voind să taie o salcie de care era le­gată o ancoră a sondei Nr. 50 Tele­­ga-Moreni, au atins sârmele electri­ce de înaltă tensiune și au fost e­­lectrocutați. Cazul a fost adus la cunoștința legiunii de jandarmi.

Next