Dreptatea, octombrie 1927 (Anul 1, nr. 1-13)

1927-10-17 / nr. 1

Luni 17 Octombrie 1927 ANUL I No. 1 Partidul National-Ţârânesc cert dizolvarea actualului parlament. Ez vortt din violentă fi fraudă şi de­cretarea unor alegeri legale. Mani**, in şedinţa Camerei dein 27( Iulie) ABONAMENT DUBLU 1 1000 m­ , 600 "* 250 STRĂINĂTATE REDACŢIA Şl ADMINISTRAŢIA: BUCUREŞTI. — Calsa Victoriei 78, Etaj. I ANUNCIURI COMERCIALE te primesc direct la Ad-dra Ziarului, si la toata agantela da publicitate din tari DREPT­ATEA, apare ca oficios al partidului naţional-ţărănesc. DREPTATEA intra în arena publicisticei româ­neşti într’un moment de criză a vieţii de stat. Domnia glorioasă a Regelui Ferdinand I, s-a încheiat în chip prematur, înainte să se fi aşezat solid bazele noului Stat român şi în mijlocul unei crize constituţionale dinastice. Un regim dictatorial, subt aparenţele unui for­malism constituţional, a sădit sămânţa anarhiei in viaţa naţiunii, prin abaterea tuturor instituţiilor publice de la rostul lor firesc şi transformarea lor în instrumente de dominaţiune politică. Administraţia, Jandarmeria, Armata şi chiar Magistratura ti-au fost ferite de înrâurirea nefastă a acestei acţiuni, ale cărei rezultate nu au întârziat să se producă, îngrijorând toate inimile patriotice. Apăsarea şi spolierea populaţiunii, slugărnicia, venalitatea şi coi­trpfiu primejduiesc serios edifi­ciul Statului nostru. DREPTATEA va lupta deci cu înverşunare îm­potriva arbitrarului, a m­initimei şi a violenţei în viaţa publică. Va lupta pentru intrarea în legali­tate, pentru aşezarea unei ordine legale şi constitu­ţionale, de toţi respectată, singura bază pentru o conlucrare rodnică a tuturor forţelor vii ale naţiu­nii. DREPTATEA, apare în momentul cel mai cri­tic de depresiune economică din istoria noastră contimporană. Datorită nu atât consecinţelor răz­boiului, cât mai ales unei politici economice şi fi­nanciare nefirească şi greşită, criza economică pa­­ralizează orice sforţare şi ameninţă cu ruina toate casele muncitoare şi productive.­­DREPTATEA, va cerceta de aproape suferin­ţele vieţei­­economice, dezvăluind cele trei cauze fundamentale care le pricinuesc . Nesocotirea agriculturei, — baza reală a econo­miei naţionale, — pentru himera unui industrialism artificial. Exagerarea unui naţionalism economic, hrănit din bugetul Statului şi care împiedică refacerea economică şi socială a ţării. Urmărirea iluziei de revalorizare monetară, care slieşte puterile de producţie şi întinde in toată, ţara domnia cămătarilor. DREPTATEA, va lupta împotriva politicei de sărăcire a economiei naţionale. Va înfiera meto­dele greşite şi socotelile interesate, ce stăpânesc politica economică de azi. Va apăra cu îndârjire drepturile claselor muncitoare şi producătoare. In sfârşit, înţelegând să sprijine acţiunea de însănătoşire a vieţei noastre publice, DREPTA­TEA va duce o luptă fără cruţare împotriva co­rupţiei, care a luat proporţii înspăimântătoare. Pornind la luptă cu toată însufleţirea, DREP­TATEA nădăjdueşte să ducă la izbândă credinţa ei în puterile de viaţă şi de înaltă propăşire a po­porului român. Politica externă Am ieşit din război şi din anii de după război cu excelente for­mule de politică externă. Credinţă faţă de marii noştri a­­liaţi, prietenie frăţească faţă de Polonia şi de Mica Antantă, rela­ţii bune cu foştii adversari. In­­fcr­ un cuvânt: pace cu toată lu­mea. Aceste formule, rodul unor ex­perienţe fericite, sunt nu numai o dovadă de cuminţenie politică dar exprimă cu o sinceritate neo­bişnuită în limbajul diplomatic, ■tarea de spirit adevărată a po­porului nostru. Vrem pace cu toată lumea. Politica externă nu se hotărăşte însă din năuntru în afară. Ea de­pinde, în primul rând, de con­­liţiuni din afară de hotarele noa­­stre. Ce gând au străinii faţă de noi ? In primii ani de după război, pa­timele moştenite din trecut şi nea­junsurile pricinuite de noua si­tuaţie, erau greu de desprins u­­nele de altele. Europa nu i­eşise în­că, din ceia ce ne am obişnuit să chemăm, atmosfera tulbure a răz­boiului. Pe măsură însă ce Europa se aşeză mai desăvârşit, pe teme­liile noi ce i-au fost orânduite la Pa­ris, umbrele trecutului dispar, în S­­imb se accentuiază tot mai uit, neajunsuril­e zilei de azi şi primejdiile viitorului. Ele ne în­­gădue să judecăm, Într’o lumină adevărată, şi ţinând seama numai fie realităţi, situaţia ţărei noastre faţă de străinătate. Hotarele noastre sunt ameninţa­te pe două fronturi. Rusia nu a recunoscut alipirea Basarabiei de România. Chestia basarabeană, deslegată faţă de Eu­ropa întreagă rămâne deschisă fa­ță de Rusia. Ungaria unelteşte împotiva fron­terei noastre apusene. Cu toate că a semnat tratatul dela Trianon ea cere azi o rectificare de hotar. Şi da efi pretenţiile ei nu sunt încă for­mulate !Pe cale oficială ele întreţin totuşi împotriva noastră o propa­gandă de care nu putem sa nu ţi­nem seamă. Iată faptele. Ele, şi numai ele tre­buie să condiţioneze politica noas­tră externă. E drept că alianţele şi prieteniile încheiate ne slujesc în situaţia de azi. Marii noştri aliaţi au recunoscut, rând pe rând, hota­rul nostru basarabean. Franţa s’a legat chiar, printr’un act de alianţă formală, să ne ajute să apărăm toa­te frontierele noastre, inclusiv frontiera răsăriteană. Polonia şi-a hiat o obligaţie asemănătoare. In ce priveşte Ungaria, scopul de «ftpetonie a Micei Antante a fost ai este să apere tratatul de la Trianon de eventualele încercări maghiare de „modificare“ sau „rectificare". Dar aceste alianţe nu pot fi decât scheletul politicei noastre externe. Cine zice politică zice viaţă, viaţa de toate zilele, viaţa de toate clipele. Suntem prinşi între doi vecini tru­faşi, dintre care unul, într-o porni­re nebună vrea să răscolească până în adâncimile ei omenirea întrea­gă, iar altul, cu o încăpăţânare în­dârjită vrea să recucerească o pra­dă „milenară“ ce i-a scăpat din mâini. Faţă de asemenea dovezi de vitalitate cu atât mai primejdioase cu cât nu pot fi tăgăduite, poporul nostru nu se poate apăra decât do­vedind la rândul său, zi de zi şi clipă cu clipă, hotărârea lui nestră­mutată de a trăi viaţa la care are drept în hotarele ce i se cuvin. A înfăţişa străinătăţii, neconte­nit această a lui hotărâre, iată sco­pul şi datoria politicei noastre ex­­terne. Faţă de Rusia nu putem rămâne cu un hotar în suspensie. Ori­ce am crede de bolşevism şi de bol­şevici trebue să ajungem să lămu­rim o situaţie imposibilă şi să sta­bilim condiţiuni de viaţă normală de alungiţi Nistrului. Aceasta fără a perde bine înţeles, sprijinul pe care Europa apuseană i-l dă unui popor dornic să apere în Orient, or­­dinea şi civilizaţia europeană. Faţă de Ungaria nu putem să ră­mânem cu un hotar nesigur. Ce în­ţeleg maghiarii prin rectificare? S’o spunem deschis. Cedarea din patea noastră, a oraşelor de pe frontieră : Arad, Oradea Mare, Satu Mare. Dar aceste oraşe sunt cuprin­se în ţinuturi curat româneşti şi nu pot fi desprinse de ele. Să fie oare greu să expunem ade­vărata situaţie de pe graniţă ace­lor puteri străine care se ocupă cu atât interes şi atâta ignoranţă de „modificarea tratatului de la Tria­non” ? O acţiune de toate zilele poa­te înlătura uşor greutăţi ce altfel să îngrămădesc, şi netezind terenul între noi şi vecinii noştri poate du­ce la normalizarea situaţiei noastre externe. O asemenea nomalizare externă, depinde, fireşte, în­­ primul rând şi de normalizarea vieţii noastre po­litice interne. Un popor nu poate să-şi impue voinţa în afară când nu e liber să şi-o exprime înăuntru. Şi un gu­vern care nu se sprijină pe voinţa liberă a poporului, — factor esen­ţial de autoritate în ţară şi faţă de străinătate — poate face, la nevoe, cu mai mult sau mai puţin succes, diplomaţie, nu poate însă face o bună politică externă. GRIGORE GATENCU Parlamentul s a deschis|i«"p?»*i pontica liberale Parlamentul s’a deschis. "Principe­le Nicolae a cetit mesagiul regal. In incintă se aflau numai majorităţile liberale şi reprezentanţii mnorităţi­­lor etnice.­­ Opoziţia a lipsit. * Guvernul a hotărât ca preşedinţii biurourilor corpurilor legiuitoare să rămână aceiaşi şi anume: d. C. Nicolaescu la Senat şi d. N. N. Să­­veanu la Cameră. Pentru locurile de vice-preşedintţi se prevăd încurcături. Mesajul regal aduce un bine me­ritat elogiu memoriei regelui Fer­dinand. .. Singura parte care găseşte ecou în inimile tuturor. Asasinarea ministrului Albaniei la Praga provoacă senzaţie. Comitetul de direcţie şi parlamen­tarii partidului naţional-ţărănesc se vor întruni Luni dimineaţa la Clu­bul Partidului. Int’un interview cu d. Ion Brătia­­nu publicat în Figaro, coresponden­tul acestui ziar a comunicat preşe­dintelui de consiliu următoarea apre­ciere: „Se zice că d. Vintilă Brătia­nu e un om tare cinstit un mare min­citor, dar vederile sale sunt prea strimte ; naţionalismul său economic se apropie de xenofobie D. Ion Brătianu n’a contrazis a­­ceastă apreciere. JA MOAR­MUL — HotărH ! nu sunt eu cel mai mare d­efraudator. Astăzi toţi reuşesc prin fur­ să-şi facă câte o casă, şi eu abia am isbulit să-mi fac o „cameră**. Starea de asediu Nu putem tăgădui că d. Brătia­nu îşi dă toată osteneala să salve­ze aparenţele: o nouă seziune parlamentară s’a deschis cu înde­plinirea riguroasă a tuturor solem­nităţilor. Pumnul şi căluşul nu a­­par în orice moment. Poate pentru că nu e nevoie, poporul ştie să rabde şi să aştepte. Poate pentru­­că, într’adevăr, şeful guvernului ar avea tactul să nu ne violenteze decât în rarile clipe de adevărat pe­ricol, în ziua urnelor, bunăoară. Odată hopul acesta trecut, dictato­rul intră într’o linişte felină, de pândă somnolentă, vreo patru ani, cât ţine o legislatură. Pentru men­ţinerea ordinei, adică a dezordinei investită cu forme legale, e sufi­cientă posibilitatea pe care şi-a rezervat-o, de a pune în funcţiune starea de asediu şi cenzura, ori­când. Sistemul e cunoscut. Totuş­i, Brătianu socoteşte la infinit cu virtuţile anesteziante ale pseudoli­­bertăţii pe care ne-o lasă. Ea ne in­duce, adesea, în uitare. Abilitatea incontestabilă a pre­mierului, în a tergiversa, eludează de mai bine de zece ani fixarea în acest punct, a discuţiei: reintra­rea în stricta legalitate. Ne referim, bineînţeles, la legali­tatea pe care ne-a consimţit-o în­suşi d. Brătianu. La Constituţia pe care a binevoit să ne-o acorde cu restricţiunile pe cari calculele d-sale le-au găsit suficiente. Dacă toate precauţiunile pe cari în po­triva ţării, şi le-a legalizat, li par astăzi zadarnice, gata suntem să îi consimţim un spor de măsuri dictatoriale. Ceea ce îi cerem e un text precis, o pravilă, fie cât de aspră, dar pe care să o respecte. Sau să-şi proclame, fără ezitare, întronarea bunului său plac. E şi acesta un fel acceptabil de a se a­j­ânge la o situaţie clară. Dar ceea­­ca d. Brătianu va evita din răspu­teri e tocmai preciziunea şi clari­tatea. Ştim. Şi de aceea va fi silit la aceasta. Jocul cu starea de ase­diu şi cenzura introduse quand bon lui semble nu i se va mai to­lera. Nu suntem In război cu nimeni. Nu ne ameninţă nici o revoluţie: pretextul i-a servit d-lui Brătianu la stâlcirea mişcării muncitoreşti. Comploturile fictive şi atentatele totdeauna prevenite, nu credem că dictatorul are prost gustul să mai stăruie în ele. Ştim că născo­ceşte astăzi, în locul perimatului pericol roşu, o ameninţare „de dreapta“; asemenea haluciniţiuni sunt însă o chestiune strict perso­nală. Nu-i e îngăduit nici d-lui Brătianu să-şi facă din asuprirea ţării o terapeutică. Desigur, e un sentiment reconfortant, acela al a­­tot­puterniciei conţinute. E volup­tatea specială a bărbaţilor de stat şi e singura care le rămâne, de la o vârstă anumită. Ea nu e însă ruşi­noasă. II vom pofti pe d. Brătianu la liberul ei exerciţiu, în lumina zilei. Să aibă curajul pasiunilor sale. Sau să renunţe, deabinelea, la ele. ALADIN Cel care nu poate guverna fără ea Protipenda noastră intelectua­lă este în mare parte victima u­­nui antagonism surprinzător. Deşi cunoaşte şi recunoaşte drept reale toate urmările nefaste ale sistemului de guvernare liberal, nu manifestă o împotrivire hotă­râtoare, cu amploarea mişcărilor orăşeneşti. Intre inteligenţa necesară ju­decării unei situaţiuni politice şi voinţa de a reacţiona potrivit u­­nor convingeri, este de cele mai multe ori, la noi, un abis. Orăşenii în politică îmbracă convingeri fundate pe cea mai strictă observaţie a stărilor noa­stre sociale, sesizate cu multă în­demânare, în forma unor mani­festări care oscilează desespe­­rant între scepticism şi resem­­­nare. De aceea veţi găsi la noi frun­taşi ai vieţii publice, care după ce au calificat de „bordel“ politi­ca liberală, nu au o mai vie do­rinţă decât a se număra printre patronii ei. Mai totdeauna reu­şesc. De aceea veţi găsi la noi ani­matori ai masselor populare, convertiţi apoi, umiliţi, terfeliţi şi decăzuţi în stima lor proprie, prin dezertarea în marele lagăr al tuturor beneficiilor scump plă­tite pe spatele ţării şi care apar­ţin latifundiului politic al parti­dului liberal. De aceea la noi, de ani de zile, între convingerea proprie a fie­căruia şi acţiunea colectivă a tu­turora este un atât de mare con­trast, că viaţa publică a ajuns o vastă revoltă, la oraşe, ascunsă din oportunism şi spirit de pro­­copseală, la sate, înfrânată nu­mai de marele spirit ponderator al ţărănimei, contra unui par­tid, partidul liberal şi contra u­­nui singur om, I. C. Brătianu. Din afară văzută, viaţa noas­tră politică, cu onorabile excep­ţii, apare într'o fermă şi mai su­mară : o menajerie de fiare con­dusă de un bici şi stăpânită de mirajul unei biete bucăţi de car­­ne, pe care îmblânzitorul o do­zează savant­ Nu este de mirare că într’un a­­semenea mediu datorat unei is­torii naţionale pătată cândva, din vitregia soartei, de norma „capul plecat sabia nu-l tae“ — partidul naţional-ţărănist nu a isbutit încă să normalizeze viaţa publică, prin reducerea partidu­lui liberal la rolul firesc şi îngă­duit de interesele ţării. Desamăgiţi pot fi numai oame­nii, care nu înţeleg că lichidarea unui proces istoric nu se face cu repeziciunea dorinţelor noastre. Sunt insă semne că o epocă nouă va începe­ o epocă născută din resistenţa demnă­­şi înde­lungată a partidului naţional-ţă­­rănesc şi viciile care rod siste­mul politic liberal. * Căci d. I. G Brătianu a avut a­­ceastă cochetărie funestă spiri­tului de dominaţie al partidului său, de a aşeza o dictatură elec­tivă în decorul vieţii parlamen­tare şi constituţionale. In graba concepţii a pierdut din vedere că regimul represen­­tativ nu se poate lipsi de anumi­te condiţiuni. Adică, de e­­xistenţa a două partide de gu­vernământ, alternând în greaua sarcină a conducerii destinelor unei ţări, sau de colaborarea ve­­a grupurilor politice înlăun­iră­­rul unui regim înarmat cu toate libertăţile publice, fără tirania e­­xecutivei, şi coruperea servicii­lor de stat. Pot fi preferinţe pentru siste­mul a două mari partide de gu­vernământ, respectându-se şi a­­jutându-se reciproc, într-o alter­nanţă ce nu adoarme spiritul critic. Acestui regim ,lumea anglo-sa­xonă îi datoreşte întreaga ascen­siune morală şi materială, ur­mată într’un impresionant spirit de continuitate. Sau încrezători în forţele noa­stre, putem spera cu atâta ilu­zie cât este necesară operelor mari, că am fi pregătiţi chiar pentru guvernarea prin coaliţia liber voită a partidelor, în guver­ne de concentrare variată. Este regimul Franţei republicane, tare pentru a înfrunta de trei sferturi de veac toate vicisitudi­nile interne şi greutăţile unui susţinut prestigiu în afară. Nu există însă un regim de­mo­crat, care să fi înălţat o ţară, ast­fel cum 11 vrea d. I. C. Brătianu, întemeiat pe dominaţia unui sin­gur partid şi supunerea miloasă a tuturor celorlalte. Adică, o nepotrivire politică ,­­ istorică. O nepotrivire politică, fiindcă de la sine înţeles, nici un partid nu poate avea orgoliul, de a re­prezenta singur sentimentele ţă­rii şi integralitatea intereselor ei fără a apărea ca uzurpator. Interesele generale nu se po­trivesc niciodată cu încăpăţâna­rea tâmpă şi exclusivistă a unui partid, ori­care ar fi ei. Interesele generale se desem­nează prin concilierea, dictată de condiţiile ţărei, între aspira­ţiile sociale şi economice, variate şi contradictorii a tuturor cate­goriilor alcătuind fiinţa naţiunei Nepotrivire istorică, fiindcă niciodată nu s’a cunoscut ca for­mă de viaţă superioară, această ciudăţenie , în formă democrată, dictatura unui singur partid, care impune vieţii naţionale ti­parul vrerilor lui, prin silnicie şi prostituire morală. Această noutate a condus po­litica liberală într’un impas. Sau partidul reintră in legalitate, re­­semnându-se la rolul pe care îl dictează nevoile ţării, pentru a duce o existenţă potrivită cu­ blazonul democrat ales de for­­­mă sub auspiciile predecesori­lor săi; sau trage toate consecin­ţele, rupt decorul şi apare drept ce vrea să fie, dictator cu o în­treagă şi unici răspundere. Sau se aliază cu ţara, sau se ridică contra ei. Sau se alătură majorităţilor în stat, sau prin violenţă făţişe, le sfidează. Are de ales intre viaţă fecundă şi aventură stearpă-M. GHELMEGEANU Cetiţi în pagina I l­a începutul celui tie al doilea proces al Me­morandului tContinuare in pagina II-a) In Ardealul de azi Aspecte din finalul Moţilor Din cărţi poştale ilustrate şi po­zele cari Însoţesc îndeobşte ma­nualele de geografie, mi-am Întru­chipat pe vremuri icoana Transil­vaniei. Şi’n imaginaţia mea, —■ ca în a tuturor pe vremea aceea, — sim­plificam totul la „perechea din Sălişte”; el cu cizme înflorite, cu haine albe bătute in am­ici negru, cu pălăriuţă hemisferică rotundă în boruri, — ea cu cizme iarăş, cu fete de postav scump, cu pieptar de catifea bătută în fir şi cu galbeni numeroşi în jurul gâtului. Era icoana Transilvaniei după care oftam în refrenul „visului ne­împlinit“. Mai târziu, în anii de după răz­boi, am trecut şi eu Carpaţii, în goana acceleratelor. Şi-am văzut Transilvania aevea. Dar n’am întâmpinat nici-o desa­­m­ăgire... Pentru că porţile înalte de stejar, în dosul cărora se ascunde temă­toare gospodăriile; casele fără fa­ţade la stradă, cu ziduri trainice, cu acoperişuri ţuguiate de ţiglă, cu ferestre mici şi pururea oblonite; turmele imense de vaci elveţiene care întunecau verdele şesurilor Si­biului şi Făgăraşului ca nişte pete mari de cerneală pe un postav de biliard; toate acestea , erau do­vada unei stări bune, a ursei quasi­­opulente; numai bogaţia se -nvoieşte temătoare; mizeria se răsfaţă ne­­păsătoare, la văzul şi îndemâna ori­cui. Fără să mai pomenesc de ogoa­re,c­arate cu tractorul, de şoselele strejuite cu pomi fructiferi de ro­dul cărora nimeni nu se atinge, de pâinile mari cât roata carului şi tu­fe de slănină pe care oamenii o au în aşa belşug încât îşi ung cu ea cizmele. Sau de satele în cari turlele bisericilor se înalţă nu­­m­v­oase ca nicăeri de partea cea­laltă a Carpaţilor. Aşa am cunoscut eu Transilva­nia, în anii din urmă, opulentă şi muncitoare, solidă şi înfloritoare. Nu mă gândeam la teoria com­pensaţiilor. Până într’o zi, am descins la Cluj şi de aci am pornit la drum spre poalele Munţilor Apuseni. Centrul însă nu telegrafiase din vreme spre a-mi anunţa sosirea. Deci nu m’a întâmpinat nici-o au­toritate cu automobil şi banchet. Am călătorit aşa ca orice muri­tor de rând spre a mă întoarce în­­necat de amărăciune, cum nimeni n’am văzut să se fi întors, din cel care se cuvenea. Nu ştiu spectacolul pe care Ţara Moţilor îl oferă, vizitatorului tolă­nit pe pernele moi ale automobi­lului. Cred însă că e cu totul altul de cât cel pe care l-am văzut eu. Acolo unde mâna aspră a natu­rii n’a fulgerat piatră, se întind pe­tice meschine de pământ sterp. Oamenii îl ară pe laturile tutu­ror coastelor, încât te miri cum nu s’au prăvălit pe pantă şi plug şi vite şi plugar. Şi pe tot întinsul ogoarelor, apa­re pătura pestriţă a „bănuşeilor”, S sunt pietre rotunde şi turtite ca nişte monede, care înălbesc cuprin­sul. Piatra intră în compoziţia pă­mântului, în proporţie de 50 la sută. Iar oamenii se trudesc, cu opin­teli enorme, cu sudoare multă şi cu epopeică încăpăţânare să zmul­­gă din adâncul gliei preţul unui codru sărman de mămăligă. Pe aci casele sunt pipernicite şi cu aspect preistoric. Deasupra acoperişurilor, de pae putrede şi înegrite de fum, se res­firă sfioase buruenile aduse ca un blestem de vânturile celor patru puncte cardinale. Iar noţiunea de gard e atât de şubredă. Nicăeri, sărăcia nu îmbracă hai­nă mai mizerabilă. Am văzut case cu ventilaţia di­rectă, prin pereţii de inele împle­tite sau de bârne rudimentar îm­binate, al căror volum nu trece de patru metri cubi şi în care se intră pe brânci, ca în coteţele noastre. Le pot vedea aceste case, şi toţi cei cari s’ar cuveni să le vadă, nu­mai să rişte o pereche de pneuri pe drumul Surducului. Am văzut mizerie cruntă în case de preoţi, cari trebuiau să porneas­că din gospodar în gospodar, spre a cerşi o strachină de­ mălai. Şi am văzut un om, care spre a câştiga cinci lei, a pornit cale de 12 km, ca să cumpere o sticlă de bere, pentru nişte „domnişori”. Mi-a părut paradoxal gestul a­­cestui moţ, „crai al munţilor”, „strajă a românismului“, sau ori­cum veţi voi să-l numiţi în discur­suri pompoase, care per­iu sărma­nul preţ a cinci lei, a purces cale de o jumătate zi, cu ciomagul pe umeri, cu foamea în pântece şi’n scânteerile ochilor lihniţi. In ţara în care cetăţile foştilor răzvrătiţi ai românismulu­i răsar, pe vârful tuturor culmilor mai în­­nalte, în ţara lui Avram Iancu, a lui Gelu şi a atâtor altor martiri pe altarul unui „mai bine", ai im­presia că foamea şi-a trimis vesti­torii. II Omul amărât e pururea pus pe ceartă. Când huzureşti în bine, mai treci cu vederea multe din cele cari altminteri ţi-ar face inimă real Numai aşa îmi pot explica puz­deria de procese şi uşurinţa cu care moţii recurg la sprijinul justiţiei. Pentru o datorie neînsemnată, care de cele mai multe ori nu trece de 20 lei, pentru o poreclă, o m.iu­

Next