Dreptatea, noiembrie 1927 (Anul 1, nr. 14-38)

1927-11-02 / nr. 14

»NUL I no. 14 niercuri z noemorse i J27 4 PAQil!i 3 LII Un an 6 luni 3 luni • n ţara B O N A NI E N „ I DUBLU 1°00 . =00 I n 250 I STRA1NATATE E : INVATATORI PREOTI Sl SĂTENI Un an . . . . . 750 0 luni..................375 3 luni...................200 REDACŢIA Şl ADMINISTRAŢIA: BUCUREŞTI. — Calea Victoriei 78, Etaj. I Cine introduce politica în ar­­mată întreprinde o acţiune de destrămare a Statului. TELEFON No. 38/60 anunciuri comerciale Se primesc direct la Aceia Ziarului, şi la care agenţiile de publicitate din tara 3 LEI Cele două concepţiiUnde sunt facsimilele de guvernământ guvernului ? • Obt.. I Ay. .-ir S’a săvârşit un atenuat împotri­va d-lui Conduriotis, preşedintele republicei Greciei. , Atentatul n’a reuşit; atentatorul a fost prins; victima felicitată că a scăpat cu viaţă. * In afacerea Manoilescu, subse­cretarul de Stat de la Interne care şi-a mutat biuroul alături de ace­la al d-lui Romulus Voinescu în localul Siguranţei generale, anun­ţă că azi sau mâine va face un ex­pozeu presei. De ce atâta simpatie faţă de pre­să, pe care totuşi d. Tătărascu o supune cenzurei? Guvernul a făgăduit că va îm­părţi în parlament o serie de facsi­mile referitor la chestiunea con­stituţională. Până acum nimic alta nu s‘a fă­cut decât s’a păstrat discreţia şi s au răspândit în public svonuri cu­­totul false. D. I. G. Duca, ministru de in­terne a spus că cenzura a fost des­fiinţată. Am primit ori la redacţie zia­rele PROPĂŞIREA şi TRIBUNA cu foarte multe coloane albe. Din Germania vine ştirea morţii Im Maximilian Hardert, marele so­ciolog, pamfletar şi ziarist german. Directorul revistei „Zukunft“ care a fost unul din aceia de care tre­mura însuşi Kaiserul, a avut o bo­gată activitate în cele mai variate terenuri şi moartea lui, cor­stitue o pierdere nu numai pentru Ger­mania, dar pentru întreaga, publi­cistică mondială. Cancelarul Marx într’un discurs a afirmat din nou că nu Germania a provocat conflagraţia europeană. Nu-şi va putea convinge nici po­porul său. Directorul ziarului „Cuvântul“, rd. T. Enacovici, face în mai multe articole, o analiză critică a concep­ţiilor şi soluţiilor, pe care partidul naţional-ţărănesc le opune parti­dului liberal în deslegarea proble­melor fundamentale, ce se pun ţă­rii noastre, atât în ordinea politi­că, cât şi în cea economică, pentru a conchide, credem în mod greşit, că programele de guvernământ ale celor 2 partide nu se deosebesc prea mult şi prin urmare o îndrep­tare radicală nu ne poate veni, nici dela d. Maniu, după cum n’a ve­­­iit dela d. I. Brătianu, în lunga sa guvernare. „ Intrarea în legalitate şi întrona­rea unui regim parlamentar ade­vărat, ieşit din alegeri libere, prin­cipii pentru care partidul naţional­­ţărănesc luptă cu atâta îndârjire, sunt reţete politice, pentru d. Ena­­fcovici, prea puţin folositoare. • Dar oricâtă antipatie ar avea fl-sa pentru democraţie şi parla­mentarism, b­abue să convină, că în această privinţă ne deosebim în f­ond foarte mult de liberali, cari ,deşi în formă, afişează principii­­democratice, practică însă în fapt un regim de fals parlamentarism şi de despotism deghizat. „ Liberalii, e drept, au dat ţării o constituţie, inspirată din constitu­ţiile statelor democratice, punân­­­du-i la bază principiul: ,,toate pu­­­terile Statului emană de la naţiu­ne“ şi au acordat cetăţenilor şi vot­­tul universal. Ceea ce cerem noi ne­contenit este aplicarea lor în fapt. Deosebirea la prima vedere poa­te să nu fie mare şi totuşi după a­­tâţia ani de luptă, pentru legali­tate şi alegeri libere, formal recu­­inoscute şi garantate prin legile fă­­­cute de guvernele liberale, tradu­cerea în fapt întârzie, fiindcă nu convine partidului liberal. D. Enacovici găseşte această lup­tă pentru un regim parlamentar adevărat, fără mare folos pentru îndreptarea relelor, de care suferă ţara. E foarte adevărat, că regimul de­mocratic nu mulţumeşte pe toată lumea după cum şi regimul dicta­torial al unui Mussolini sau Pri­mo de Rivera nu găseşte pretutin­­i­eni admiraţie. Masaryk, preşedintele Republi­cii cehoslovace, un ilustru teoreti­cian şi un aprig luptător pentru democraţie, a arătat foarte bine în scrierile lui, „dificultăţile demo­craţiei“. Cu toate acestea nu se poate con­testa, că până acum nu s’a găsit al sistem mai bun de guvernă­mânt şi că popoarele cele mai ci­vilizate au propăşit sub regimul democraţiei. Chia liberalii noştri au recunos­cut superioritatea acestui sistem de guvernământ, pe care lau adoptat când au dat ţării o Constituţie de­mocratică, bazată pe votul univer­sal. Pentru noi deci procesul demo­craţiei e câştigat formal; rămâne însă să obţinem executarea sen­tinţei.­­ Se obiectează însă, că România n nu a ajuns încă la un nivel sufi­cient de civilizaţie, pentru a-şi în­gădui o funcţionare constituţiona­lă democratică normală. Adese­ori se aude spunându-se: Cum putem să lăsăm conduce­rea ţării în voia capriciilor unei mase de ţărani analfabeţi şi neştiu­­tori, de nevoile unui Stat, care are atâtea greutăţi de învins ? Cu alte cuvinte, deşi ţăranul şi biuncitorul au fost emancipaţi for­mal politiceşte, prin acordarea vo­tului universal, ei au nevoe totuşi de supraveghere şi de conducere, pentru că nu sunt încă formaţi din­­punct de vedere politic şi in con­secinţă pentru a nu face nebunii ca bolşevicii trebuesc puşi sub in­terdicţie, instituindu-se un curaj­ator în fiinţa partidului liberal! întrebarea e clar : oare acest po­por, căruia chiar partidul liberal î îi găseşte în anumite ocazii multe calităţi după ce-a dat dovezi de­­conştiinţă de neam şi de sacrifi­­­ciu pentru un ideal naţional, în timpul războiului şi s’a purtat cu Chibzuinţă şi cuminţenie în o epo­că de frământări revoluţionare şi bolşevice, merită să mai fie tratat­­ca un copil, sau ca un slab de minte ? Cu ce-a greşit ? Că după război a reacţionat în Contra vechilor politiciani şi mai ales contra partidului liberal, plin ,­de păcate şi s-a îndrumat spre noi­le partide şi în special spre parti­adul naţional-ţărănesc ? . . V . -.\Rr-HS- - - T ---T­ Dar aceasta arată tocmai, că şi-a dat seama de neajunsurile, celor ce Tau condus atâta timp, iar nă­zuinţa lui spre o politică mai puţin lacomă şi egoistă, poate fi de con­damnat ? •. . .. Partidul naţional-ţărănesc se bu­cură acum de încrederea maselor; dacă mâine ar veni la guvern şi nu ar aduce o îmbunătăţire vădită în traiul şi nevoile lor, desigur că şi-ar pierde popularitatea, cum a pierdut-o generalul Averescu, şi o­­dată cu ea şi-ar pierde şi singurul isvor al puterii lui. In consecinţă, el, fiind la guvern, trebue să ia astfel de măsuri şi să facă o astfel de administraţie, în­cât să folosească la pături, cât mai largi din populaţie, iar nu a­­numitor partizani sau instituţii de partid. La Partidul liberal, trăgându-şi pu­terea din alte surse decât din voin­ţa liberă a poporului şi bazân­­du-se pe o organizaţie disciplina­tă prin dictatura unui şef atot­puternic şi a­tot dătător, e legat prin interese materiale, satisfăcute pe spinarea Statului şi nu are ne­voe absolută de asentimentul liber al maselor populare. D. Enacovici surâde ironic, la auzul principiului de întronare a legalităţii şi a alegerilor libere, pus înaintea oricărei altă conside­raţie de partidul nostru, căci „nu el ne va scoate din sărăcia de azi“. Dar d-sa nu observă, că rea­lizarea acestui principiu înseam­nă înlăturarea abuzurilor de tot felul, din cari trăesc favoriţii par­tidelor, în dauna actului obştesc, înseamnă înlăturarea fraudei, care stă la baza întregii noastre orga­nizaţii prin falsificarea votului ob­ştesc. Un partid oligarhic, care nu e sus­ţinut de încrederea populară, are nevoe de o organizaţie puternică, care nu se poate menţine decât prin acordarea de avantaje mate­riale partizanilor şi întreprinderi­lor de afaceri conduse de ei. Interesele obşteşti sunt deci fa­tal sacrificate faţă de interesele partizanilor, dând loc la corupţie şi fraude. Să nu se uite că bunurile mora­le sunt tot aşa de preţioase, ca şi cele materiale şi că epoca lui Na­poleon III, care a îmbogăţit mate­rialiceşte Franţa, dar a lipsit-o de libertăţile ei scump câştigate, a sfâ­r­şit la Sedan, pe când democraţia republicai 111-a a dus Franţa la victorie! Vom arăta în un alt articol că şi în ordinea economică, soluţiile pro­gramului partidului naţional-ţără­­nesc, greşit interpretate de d. Ena­covici se deosebesc de concepţiile liberalilor şi că ele sunt menite să aducă o îndreptare rapidă şi însem­nată în starea economică a ţării. G. MANTU AMNISTIA 11 '­­ După multe tărăgăniri, guver­nul a anunţat proectul de am­­­­nistie­ El a deziluzionat pe toţi. E o amnistie restrânsă, mili­tam — în care este intercalat... ultrajul, fără nici un rost, sau — poate — numai cu rost per­­sonal! Iar amnistiaţii nu-s complect amnistiaţi; li se ia gradul, nu li se dă pământ­.. Ce fel de amnistie e aceasta? Amnistie înseamnă uitare. Se şterge nu numai pedeapsa şi se suspendă urmărirea, dar se des­fiinţează însuşi faptul. Un con­­damnat pentru dezertare poate să dea în judecată pe acel care-i zice : „dezertorule­ şi jus­tiţia va pune pe acesta la închi­soare cu stigmatul de calomni­ator. Guvernul creiază un nou gen de amnistie : uitare — numai pe jumătate... Dar amnistia are înainte de toate un caracter politic- Aşa a fost în Grecia, la, origină. Aşa au adoptat-o şi alte popoare. Suveranul, în urma unor iz­bânzi, erta pe cei ce se ridica­seră cu vorba, cu scrisul şi chiar cu arma împotriva stării de lucruri. Amnistia se dă pen­tru liniştirea spiritelor agitate de păreri şi de curente. Numai prin extindere amnistia, politi­că prin esenţă, se întinde şi a­­supra altui fel de fapte : mili­tare, etc. La noi guvernul anunţă o am­nistie­.. excepţională. Condam­naţii politici au fost uitaţi în închisori, împotriva acestui lucru pro­testează presa. „Protestăm, — spune de pil­­dă ziarul „Dimineaţa,“, — că nu se acordă amnistia pe care toa­tă lumea o aşteaptă de ani de zile. .»In temniţele României zac mii de oameni pentru crima de a fi îndrăznit să aibă o părere,­­ căci a avea­ o părere a ajuns sub guvernele reacţionare de după război, o crimă. Pentru aceşti delicvenţi, condamnaţi la ani şi ani de ocnă, guvernul n’are nici o consideraţie. „Pentru ei nu există amnis­tie, deşi logica, dreptatea, sen­timentul de omenie, pe aceştia îi indica în prima linie“. De ce n’au avut guvernanţii noştri, în această chestie, ges­tul larg , pe care l’au avut gu­vernanţii altor ţări, trecute nu numai prin război, dar şi prin revoluţie? La ce drămuirea vi­nilor? Doar idealurile ni s’au împlinit, şi, ca învingători, ne putem îngădui gesturi de blân­­deţă şi de ertare. Guvenul crede că merită am­nistie numai acel care n’a pus mâna pe armă, sau a aruncat-o în ceasul de primejdie. Dar condamnatul politic, spi­rit neastâmpărat, care la un mo­ment dat a gândit, a scris şi a vorbit altfel decât oficialitatea, sau chiar decât opinia publică? Din pricina acestuia nu s’a născut doar nici o suferinţă. N’a degerat — mulţumită de­licvenţilor politici — nici dege­tul cel mic dela piciorul unui soldat. In această chestie guvernan­ţii care au conştiinţa împăca­tă? N’au determinat chiar ei o atitudine de protestare? Oricum însă, totul s’a ispră­vit. Au fost dureri, orori şi ne­dreptăţi. Păcatele s’au ameste­cat. Haosul războiului a învălit în fum pe toţi dela­olaltă. De abia acum putem vedea mai limpede. Pe un monument al păcii din Franţa este trecut printre eroi, într’un baso­relief al soclului, şi un soldat — ucis de cama­razi la zid. Şi executatul s’a jertfit pentru patrie­ Acest spirit de largă înţele­gere a­ pătruns în inimile alia­ţilor. Să-i urmăm nu numai în opera de violenţă şi de repri­mare pe loc a vinilor prezum­tive ,ca un exemplu pentru alţii... dar şi în perioada de pa­ce, în opera de liniştire a sufle­telor chinuite şi deseori nedrep­tăţite. Proectul de amnistie va veni în curând în faţa Parlamentu­­lui. Sperăm că, în ultimul mo­­ment cel puţin, se va lărgi am­nistia — pentru a-i cuprinde pe toți cei ce sufăr, acum, inutil- Comemorarea lui Nicolae Bălcescu La 29 Noembrie a. c. se îm­plinesc 75 de ani de la moartea lui Nicolae Bălcescu. In vederea aceasta, Prietenii Istoriei Literare au hotărât să consacre şedinţa de .Tot 24 No­embrie comemorării marelui naţionalist şi istoric. Vor vorbi d.nii P­ P. Panaitescu, confe­renţiar la Universitatea din Bucureşti, despre ,,O operă ne­cunoscută a lui N. Bălcescu“ şi prof. Vasile V. Haneş, despre ,,N. Bălcescu la Paris“. Punându-se în discuţie ches­tiunea unui pelerinaj la Băl­­ceşti în Argeş, satul copilăriei şi al tinereţii lui Bălcescu şi lea­gănul familiei sale, d-nii prof. Vasile V- Haneş, C. Dinu şi d­l N. Mironescu, absolvent al fa­cultăţii de litere din Bucureşti, au acceptat să se ducă la Băl­­ceşti, să ia contact cu d. Radu Mandrea, strănepot al lui Băl­cescu şi cu fruntaşii acelei co­mune în vederea atât a peleri­najului, cât şi a descoperirii de noi date despre marele naţio­nalist şi familia sa. In caz când pelerinajul se va putea face, se va­ aduce aceasta la cunoştinţa generală prin ziare. Alba-Iulia Cum o vede guvernul. Doi Judecători Am pe masa de lucru două acte egale prin conţinutul de tristeţe şi ruşine ce cuprind. E sdrobitor să con­staţi pe fiece zi o creştere simţitoare a mlaştinei ,în care se cufundă oa­menii ce trag instituţiile lor, după dânşii. Atunci când aceste întâmplă­­ri se arătau simple şi izolate pră­buşiri, atunci când întâiul semnal de alarmă, a fost dat, se nădăjduia într-o repede îndreptare, vine o neîn­duplecată cauterizare a leziunilor contagioase. Iată, însă scabia destinată să roa­dă strălucirile prestigiului autorită­ţii, întinsă, tot mai întinsă Au fost învinuiţi magistraţii — u­­nii din ei desigur — de complicitate cu agenţii electorali în alegeri, jos­nică şi umilitoare complicitate pen­tru o instituţie care asemeni femeii cezarului nici bănuită nu trebuia să fie. La învinuirile aduse cu o rece documentare a faptelor, a răspuns cu o mofturoasă apărare şi nesin­ceră bâiguială un ministru al­­jus­tiţiei, el însuş şef electoral. Vă amintiţi ? Domnul Ion Mihala­­che nu era decât un calomniator al magistraturii, un acuzator pătimaş şi nedrept. Acum vine o pedeapsă ce confir­mă autenticitatea celor relatate cu accente atât de sincere de d. Miha­­lache. Preşedintele unei secţii de vo­tare, Cărbuneşti (Dolj) e pedepsit cu trei­­luni suspendare şi mutare disci­plinară în urma anchetei procuroru­lui general, pedeapsă atenuată căci raportul cerea destituirea. E o pildă aceasta, de categoria compromisa prin urâciuni electorale Al doilea fapt îl datorăm comuni­cării d-lui dr. Aurel Vlad întro şe­dinţă recentă a Cameră. Funcţionea­­ză în Ardeal un magistrat, adică un distribuitor de dreptate după deli­catul cântar al legi, un ma­gistrat al cărui trecut se pare a nu corespunde cu ocupaţia lui de astăzi. Mă feresc de comentarii, de altfel inutile, mărginindu-m­ă în a repro­­­duce cu modestia caligrafului, un document pentru lectura d-lui Ste­lian Popescu, mareşalul dreptăţii ab­solute in România. Mă rog : TRIBUNALUL PENAL REGAL DIN BUDAPESTA, B. XLVI. 7008/1920. In numele Statului maghiar. (urmează procedura) SENTINŢA : Acuzatul Frink Alexandru, în a­­rest preventiv de la 13 Iunie 1920,, iar de la 1 Iulie 1920 în arest de în-­ strucţie... domiolat în Budapesta, cetăţean ungur, etc., etc., etc. este vinovat de crima de fals în acte publice săvârșită în două rânduri, crimă prevăzută în..., (crima de ex­­crocherie săvârșită în trei rânduri,’ în toate trei cazurile conti­m­ativ de mai multe ori... (urmează expunerea faptelor...) Pentru acestea Trib. Regal con­­damna pe Frink Alexandru, aplicăm­du-i drept pedeapsă cumulativă DOI ANI ROBIE GREA ca pedeapsă principală și peste acea­sta îl condamnă la două mii coroa­ne amendă în bani, mai departe la pierderea oficiului pe cinci ani și la suspendarea exercitărei drepturilor politice tot pe această durată, ca pe­deapsă secundară. Acesta e documentul, sdrobitorul, tragicul document nu numai al a­­cuzatului Frink Alex, ci al unei gra­­ve cangrene fără posibilităţi de le­cui­re. - ■ - ■■■■——————^ (Continuare în pag. II-a) (Continuare în pagina II-a). Lămuriri more biologico et... astronomico In essay-ul despre Individualis­mul englez am încercat să demon­strez, ca să zic așa în chip mate­matic, înrâurirea climatului în plăsmuirea caracterului etnic al en­glezilor. Unul din punctele pe care le­­am atins acolo în treacăt explică după mine în mare măsură încă o trăsătură importantă a firei Bri­tanicilor: simţul lor practic. Voi căuta să desvolt aici acel punct şi să-i arăt consecinţele lo­gice. Astrofizica ne spune că ceea ce noi numim greutate nu este decât urmarea puterei de atracţie a pla­netei noastre. Oricât de ne la locul ei ar părea cititorului călătoria astronomică ce urmează, o vom face-o totuşi ca un mijloc de a ilustra teza noa­stră. Să ne închipuim pentru o clipă,—în felul lui H. G. Wells sau G. Fla­mm­arion,— felul cum şi-ar duce traiul un Robinson. Satur­­ de MIRANDOLA u­an bunăoară pe faţa acelei în­depărtate planete, soră mai volu­minoasă a pământului nostru. Se ştie că puterea de atracţie a lui Saturn (care are o massă mult mai mare ca a Terrei) e cu mult mai mare decât atracţia care ac­ţionează asupra noastră, pămân­tenii. Dacă-i aşa ar putea oare picioa­rele acestui Robinson al nostru să-l poarte pe el şi puşca lui pe „pă­mântul“ lui Saturn cât e ziulica de lungă aşa cum citim în roma­nul lui Defoe? Răspunsul e vădit: Nu! Pentru că fiecare pas pe Sa­turn costă o cheltuială de energie cu mult mai însemnată decât a­­celaşi pas pe globul nostru. Nu încape îndoială. El se va simţi ne­voit acolo să-şi cruţe cât mai mult cu putinţă puterea lui fizică. El îşi va restrânge şi înfrâna gusturile, îşi va stăpâni simţirile şi emoţiile deoarece el plăteşte foar­te scump cel mai mărunt capriciu, înainte de toate nu-şi va îngădui nici o preumblare inutilă; se va strădui, apoi să stoarcă cea mai mare câtime de folos posibilă din fiecare pas ce cheltueşte *) ca să întrebuinţez dinadins un verb „en­glezesc“. Dacă el ar avea drept tovarăş de singurătate în acea planetă pe vre­un Vineri, el va flecari cu dânsul mai puţin decât Robinson-ul pă­mântean al povestitorului englez; deoarece, ori cât de adevărate ar părea cuvintele din „Povestea Vor­bii", a lui Anton Pan: Haide să vorbim degeaba Că ş’aşa n’avem vreo trebă, Gura nu cere chirie. Poate­ vorbi orice fie... adevărul adevărat e că şi „taifa­sul“ cere sforţare. Aşa că acel Sa­turnian malgre lui se va simţi si­lit să caşte gura pentru a vorbi nu­mai când nu are încotro. Va fi mai puţin vorbăreţ, adesea va sta cea­suri întregi în deplină muţenie. Şi va fi deci mai practic, sau cu alte cuvinte mai Englez, mai En­glisch! * Când am rostit cuvântul En-1) Englezul zice : to spend money, an hour, a minute ; to spend the holidays ; adică : a cheltui bani, un ceas, un minut; a cheltui vacanța etc. ............... glisch am simțit cum vraja side­rală s’a topit și am căzut — „ca din cer“ — pe insula rece a Marei Britanii...., De ce-i Englezul un om practic! Fiindcă, datorită climatului umed, furtunatec, şi aşa de adesea ceţos al Insulei lui, fiecare sforţare, fie­care realizare costă o câtime de e­­nergie cu mult mai mare decât s’ar cheltui, pentru a îndeplini acelaşi lucru, în orice altă parte a globu­lui nostru în Anglia o preumblare de zece minute oboseşte mai mult decât una de jumătate ceas în ţara noastră Carpantină bunăoară. Ur­carea unei scări istoveşte muşchii şi inima neasemănat mai mult pe Insulă decât pe Continent. O gazdă a mea, dintre prea ves­titele gazde (,,land-lady“) vitrege din Blomsbury, — cartierul din vecinătatea lui British Museum, unde aştern aceste rânduri fanta­­lizat de curentele reci şi umede de care nu scapi cu nici un preţ — zic acea cocoană grăitoare de cockney (dialectul băştinaş al no­rodului Londrei cu împrejurimile) îmi spunea odată: — Eu nu urc nici­odată treptele fără să duc ceva sus şi, de aseme­­nea, de câte ori mă scobor totdea­una, aduc ceva jos... Deci cea mai mare economie de sforţare. In cele dintâi săptămâni petre­cute pe insulă toţi streinii se plâng de acelaşi lucru: o foame chinui­toare şi o stranie somnolenţă co­pleşitoare. Dar ambele se explică uşor dacă ţinem seamă de atmos­fera obositoare, aproape istovitoare a Marei Britanii... Cei ce n’au trăit în Anglia sunt aplecaţi să creadă că ceaiul de la orele cinci (?five o’clock tear care pe continent e în adevăr un semn de bună stare şi adesea de sno­bism, e o irosire de timp şi de bani. Dar nu trece mult timp şi cel ce se abate pe Insulă e silit să recunoască că ceaiul „de la cinci“ nu­-i de loc un lux ci o neertătoare nevoe. Organismul uman nu poate lu­cra cumsecade pe insula lui John Bull dacă nu e hrănit mai mult şi mai adesea decât aiurea. (De aici „breakfast“-ul englez, la ora 8 ju­mătate dim. şi care e compus din porrige, ouă şi slănină, şi cafea din belşug iar a mânca de 6 ori pe zi, chiar­ unui continental ca mine, îmi pare că e, cum ar zice farma­cişti quantum satis.) Şi-apoi rogu­­vă filosofaţi asupra nevoiei de a mânca beef steak-ul. Un amănunt interesant care vor­beşte cât volume întregi: Trecând pe la orele cinci pe una din străzile ce înconjoară pătratul lui British Musewn, am cetit odată­­pe pavajul de lângă zidul înegrit ,alături de chipurile în cretă colo­rată prin care „artiştii de pavaj îşi cerşesc pâinea amară, următoa­­rel cuvinte Gone for T (dus la ceai),­pe care daţi-mi voi să le comentez în lumina acestor pagini. Observaţi întâi că bietul desenator de trotuar a scris un T (care se silabiseşte ti şi deci sună la fel ca şi cuvântul scris tea, în­semnând ceai). Dece? ca să-şi cru­ţe osteneala de a scrie tea, cu trei litere: economie de efort. De alt­fel ,şi cunoscuta formulă de chi­tanţă Z. O. U. sunând ca şi I owe gore... (Vă datorez).... formulă foar­te întrebuinţată e la fel extem de caracteristică). —Şi apoi gândiţi­­vă că acest Gone for­tea scris cu tibişir alb pe lespedea neagră — înseamnă că pe Insulă nici cerşe­torii nu se pot lipsi de five o’clock tea-ul reparator de forţă. „Week-end“ (­„Sfârşitul săptă­mânii“) e iarăşi o foarte caracte­ristică instituţie engleză. Pare că pentru Insulă textul Pen­tatenchului mosaic ar trebui refă­cut precum urmează: $ căci­­i»

Next