Dreptatea, noiembrie 1927 (Anul 1, nr. 14-38)

1927-11-25 / nr. 34

ANUL, I Ne. 34 Vineri 25 Noembrie 1927 4 PAGINI 3 Lil ARON I N TARA Un an ...... 1000 6 Iun! ...... 500 3 luni ...... 250 AMEN DUBLU in STRAINATATE TE: KATATU. Un an , 6 luni 3 luni PIEITII SĂTENI .... 750 .... 875 .... 200 D. I. G. Duca a început prin a scrie prost. Apoi n’a mai scris de fel. Acum prigoneşte pe cei cari scriu. REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA. TELEFON : 1I ANUNCIURI COMERCIALE BUCUREŞTI. — Catea Victoriei 78, Etaj. 1 NO. 38 60 Sa primesc direct la Ad fra Ziarului, si la toate agenţiile da publicitate din tară 3 LEI D. Iuliu Maniu a făcut deunăzi, la clubul naţional-ţărănesc, un mare expozeu. De la început până la sfârşit, expozeul — bazat pe pătrunderea evenimentelor de la origini şi până la depărtatele lor consecinţe — a fost în acelaş timp şi un act de curaj politic. D. Maniu care a ştiut să înfrunte peste graniţă multe adversităţi, menţinând ani şi ani la ordinea zilei chestia românească în ochii străinătăţii — a găsit, în lupta cu guvernul românesc de dictatură, accentele de vigoare de altădată, străbătute însă acum de o suferinţă fraternă. Expozeul d-lui Maniu a avut caracterul unui rechizitoriu. Una după alta, păcatele au fost aruncate asupra marelui vinovat , d. Ionel Brătianu care, cu capul plecat, a figurat pe banca acuzaţilor. „Poporul a ajuns la sapă de lemn, i- a spus d- Maniu. Suntem în pragul falimentului şi în comerţ şi în industrie. Starea morală e umilitoare. Totdeauna la umbra dictaturii creşte planta abuzului şi a corupţiunii. „In administraţie «i *Waa P--*»** e o crescândă desorga- nizare. La ce decadenţă am ajuns şi în ce priveşte respectul din partea naţiunilor civilizate ?“ Este tmpul „a chibzui, — a adăugat d. Maniu, — asupra mijloacelor prin care naţiunea ar putea fi scoasă din mizeria materială şi din robia sufletească în care se găseşte". Mizerie materială şi robie sufletească — iată caracteristica ceasului de faţă! Gura d-lui Maniu a rostit aceste cuvinte cu o crispare de durere. Faţă de situaţia actuală din ţară şi din afară, era nevoe — pentru binele poporului însuşi — de un gest de desolidarizare a masselor de guvern- Acest gest trebuia să se facă la Alba. Iulia- Guvernul l-a împiedecat cu forţa. D. Maniu n’a putut vorbi la Alba-Iulia, deocamdată. Va avea, peste puţin timp prilejul. „A vorbit însă de curând în parlament şi acum două zile la clubul naţional-ţărănesc. Discursurile d-sale, pline de convingere şi de hotărâre, nu se mărginesc numai la discutarea unor probleme , ci proclamă un nou sistem în faţa sistemului liberal. Sunt două mentalităţi faţă în faţă—două lumi deosebite. Deoparte , legalitatea, cu respectul fanatic al tuturor libertăţilor şi drepturilor iar de alta— bunul plac şi samavolnicia evului mediu. Parcă-s în luptă chiar două epoci istorice In vreme ce d. Ionel Brătianu reprezentant al unei caste de afaceri, ascunde interese de prim mărunt între faldurile steagului naţional , acoperind vaetele şi revendicările mulţimii cu zgomotul tobei mari... d. Iuliu Maniu, exponentul masselor înseşi, caută veşnic contact cu aceste mase care-i dau forţă şi încredere şi, în numele şi în Interesul lor, cei de uni sprijin de drept în locul domniei pumnului. Curajul d-lui Maniu nu-i un simplu act de bravură al unui om izolat. Şi d-sa este capabil şi de acest curaj. Acum însă, prin graiul d-lui Maniu, vorbeşte răspicat mulţimea însăşi care, cu îndârjire şi elan, vrea fapte —, nu vorbe! De aceea discursul d-lui Maniu n’a fost întâmpinat de liberali cu arguţii, atacuri sau tirade patriotice.. şi cu un tremur de spaimă. j:iUn om iiisă nu înţelege nimic ^ ta afară de spaimă — din toată chestia aceasta: d. Ionel Brătianu. Şeful partidului liberlal este deprins cui politica u- RHoti Închise. De acela chiar in. îvtraţiile d-sale de colaborare, jpe deasupra nu numai a mas- Wor —i dar chiar a partidelor... nau mai mult caracterul unor ii propuneri de conspiraţie. * Faţă de altitudinea dârză a d-lui Maniu care procedează pe faţă, calcă drept şi vorbeşte în Sfura mare., d- Brătianu face sinuoase evoluţiuni de reptilă şi şoptind ceva, caută nu o tribună nu o ureche. La argumentele d-lui Maniu nu se pot opune argumente. De aceia liberalii — înspăimântaţi - nici nu discută : ameninţă numai de la distanţă — şi când le ceri socoteală o rup la fugă ca nişte şcolari neastâmpăraţi. Dar* şi acest joc trebue să aibă, odată şi odată, un sfârşit. -------------— ♦ -------------Fără să nu incovoae bătrâneţea, păstrează şi astăzi — după 62 de ani — mândria trufaşă a stejarilor. Uitându-te la umerii lui — îşi par turnaţi din bronz — şi povara anilor ce se scutură pe ei, nu pot decât să-i frângă în clipa când î îi va fi dată isbăvirea de viaţă—iar nicidecum să-i îndoie. însăşi statura lui povesteşte viaţa de luptă dusă şi stă mărturie, după înfăţişarea ei, că întricarea n'are un ce se cuibări. Blând, cu voce domoală ca şopotul unor ape în luminişuri — cine să bănuiască dintre noi „regăţenii" vijelia ce doarme în adâncul sufletului desfăşurat pe vremuri ca o flamură pentru a înfrunta temniţele şi spânzurătorile ridicate ca nişte neguri pe dâmbul istoriei ? ^ Cine să‘şi inchipue că leul bătrân care se odihneşte tn împietriri de sfinx — deapănă în seninătatea privirilor lui — aevea — privelişti de codri sbătându-se de turbuni năprasnice şi ascultă vaerul misterios clocotit de văile pe unde a buciumat odinioară tunetul glasului său iuţit, de izbelişti ! Lăsafi-l aşa cum îşi poartă bătrâneţea , răsărind ca un vârf de stâncă dintr’o revărsare de lavă pe făgaşele destinelor neamului. Lăsafi-l tăcut şi deoparte ca o troiţă înfiptă la răscruce de drumuri prăpăstioase, întru pomenirea unei generaţii de uriaşi. Lăsaţi-l pe ,,baciu" în muţenia de coclauri, când numai cântecele cavalului coboară un vale ca un freamăt al vremurilor de odinioară. Feriţi-vă să-i amintiţi de zilele mari, şi de locurile sfinte pe unde şi-a semănat anii tinereţii, ca scama albă a funigeilor prinsă de vârful evenimentelor din trecut Feriţi-vă să pomeniţi de nume din cartea neamului, care vuesc în sufletul lui ca dangătele de clopot în zile de slujbe mari. Feriţi-vă să-i sfărâmaţi zăvoarele tăcerii... Că atunci ,, baciul“ svârlă înlături zeghea albă a anilor — şi vârtoşia făpturii lui se iveşte în toată mlădierea tinereţii Ochii seamănă fulgere de mânie, pumnii frământă în aer toartele destinelor de cari a tras din răsputerea revoltelor lui surde, fruntea se brăzdează în zigzaguri de trăsnete şi în glasul lui răsună toate clocotele, toate viforele, toate jăraniile şi suferinţele învârtejite de sute de ani pe pământul îndelungă vreme nefericit, din care şi-a tras fiinţa. Atunci, el e un altar ce se clatină de zvonul rugilor de izbăvire, e adânc de prăpastie în care spumegă şuvoaie de apă, e vifor ce cădelniţează pe amurguri de sânge păduri de întuneric şi clădării de nouri. Ştefan Ciceo Pop—atunci—e însăşi icoana de lacrimi, de răstigniri şi de raze a întregului Ardeal in desfăşurarea celor zece secole de ţintuire in catapiteasma neamului românesc. EUGEN TODIE Din moţiunea Heia Chişinău Din moţiunea votată la Chişinău cu prilejul împlinirii a zece ani de la înfiinţarea Sfatului ţării: „Sfatul ţării îşi exprimă recunoştinţa faţă de toţi factorii politia ai ţării cari au contribuit la unirea provinciei noastre", „Foşti deputaţi din ,,Sfatul ţării" îşi exprimă dorinţa să se facă cele mai mari sacrificii pentru înălţarea vieţii sufleteşti şi materiale a Basarabiei". „Situaţia economică a Basarabiei impune organizarea mai temeinică a tv.tv.Tov tatyvutirqt scqnomice şi a acorda credite cât mai largi şi cât mai avantajoase pentru provincia ţării". Mai clar, se putea ? * Unele ziare vorbesc de o nouă ofertă de colaborare pe care liberalii ar fi făcut-o naţional-ţărăniştilor. Ştirea e menită să producă confuzie în opinia publică. Partidul naţional-ţărănesc va sta de vorbă cu liberalii după disolvarea actualului parlament şi partidul cere ca acest parlament să fie imediat disolvat. * Bandele de bestii feroce şi inextirpabile de comitagii şi-un început iarăşi, cu brio, activitatea în stil mare. Abia au amuţit tentativele de apropiere între* Bulgaria şi Iugoslavia, pentru instaurarea unei atmosfere mai senine, mai uşoare între cei 2 vecini ai noştri, că atentatele recent făptuite de delicvenţii perpetui ai dreptului român, au retezat cu brutalitate nădejdea unei siguranţe în Balcani. Încă câteva din tragic de puţinele şanse ale păcii europene, primejduite de o mână de asasini ordinari. * Anume cercuri politice şi de presă din Europa, vor cu înverşunare ca încheierea recentului tratat franco-iugoslav să constitue punctul de plecare al unor relaţii ostile private de orice temperament diplomatic între guvernul iugoslav şi cel italian. In scopul acesta, chiar dacă realitatea face eroarea de a întârzia puţin cu faptele necesare a justifica acuzarea antagonismului italo-iugoslav, fantezia fecundă a reporterului ziarului vienez „Neue Freie Presse“ a plăzmuit un incident ad-hoc petrecut la Paris între d-l Marinkovici şi ambasadorul Italiei acolo, d. Manzoni. Bineînţeles că aserţiunea interesată a ziarului în chestie a fost prompt ■ rusă la punct de d-l Marinkovici. ACUM ZECE ANI LA CHISINAU ------------------------------------- Pe o vreme frumoasă de iarnă, un grup de români din vechiul regat, refugiaţi pe atunci în Chişinău, se îndreptau în ziua de 21 Noembrie spre Liceul Nobilimii, astăzi Liceul Alexandru Donici. Se deschidea Sfatul Ţării. La intrare, garda alegea pe cei cu bilete. Mişcare neobişnuită. Localul, o frumuseţe. In vechiul regat nu eram obişnuiţi cu asemenea localuri de şcoală. Sala de şedinţe a noului Parlament era una din săliile de cursuri. Bătrânul N. Alexandri ocupă scaunul prezidenţial. O doamnă, d-na Alstar, acum directoare la Şcoala Normală de fete, îl împodobeşte cu o eşarfă tricoloră. Când prezidentul declară Sfatul Ţării constituit, aplauzele şi uralele nu mai contenesc, iar corul părintelui Berezowski intonează „Deşteaptă-te, Române“. Ca să simţiţi măreţia momentului,, aduceţivă aminte că vechiul regat era zdrobit în momentul acela şi că în Moldova, rămasă liberă, puţini, puţini de tot îşi mai păstrau curajul. Ţineţi seama că Basarabia o socotiam rusificată şi pierdută şi că nu puneam mai mult preţ pe sufletele basarabenilor decât pe uniformele şi şepcile lor ruseşti. Deschiderea Sfatului Ţării şi toate evenimentele caii au urmat: autonomia Basarabiei, neatârnarea ei şi apoi unirea cu România au fost roadele acelor suflete, pe cari nu le cunoşteam. Când corul cânta „Deşteaptăte, Române“, nu pot să spun dacă emoţiunea noastră era mai mare decât a basarbenilor. In rândul întâiu al băncilor, un deputat cu ochelari şi cu uniformă rusească avea lacrămi în ochi Acela era Ion Pelivan. Au fost discursuri nesfârşite: dela 8 dimineaţa la 2 p. m. şi dela 4 la 8 seara Mulţi vorbiau ruseşte. S'a ales preşedinte d-l Inculeţ, actualul ministru, fiindcă asupra lui se puteau concentra şă voturile minoritarilor, cari se temeau de prea marele număr de deputaţi moldoveni (75%). Deputaţii moldoveni au renuţat la prezidentul lor, Ion Pelivan, şi au votat pe d-l Inculeţ, ca să aibă dela început şi pe minoritari. N‘am priceput pe cei cari vorbeau ruseşte, dar dintre cei cari vorbeau româneşte m'au impresionat d-nii I. Pelivan şi Pan. Halippa, prin româneasca lor curată şi prin cunoştinţele lor despre problemele românismului. Să trăeşti în Basarabia ţaristă, unde până şi cărţile româneşti era prigonite, şi totuşi să vorbeşti aşât de frumos româneşte şi să cunoşti problemele româneşti atât de clar, era pentru noi, cei din vechiul regat, minunea zilei. Minunea a crescut când la banchetul de seara, dar chiar în localul Sfatului Ţării, după ce autonomia Basarabiei se votase, am fost poftiţi şi noi cei trei regăţeni, B .Munteanu-Râmnic, Vasile Haneş şi subsemnatul; şi când deputatul George Mare a închinat rusându-se ca nenorocirile vechiului regat să treacă şi să se poată şi el din nou bucura de mulţumirea pe care o simţiau atunci basarabenii ! Tot atunci, d- Pelivan a vorbit de basarabenii cari au contribuit la cultura românească generală şi a pomenit numele lui Donici, Stamati, Russo şi Haşdeu, amintind de cercetările pe care subsemnatul le făcusem cu privire la Russo. Asemenea lucruri în Basarabia! Dar noi credeam că nici nu mai sunt români pe acolo ! Am avut marea cinste să fiu rugat de puţini regăţeni de acolo să mulţumesc d-lor Mare şi Pelivan de atenţiunea ce ne acordase şi să ne arătăm bucuria că am fost faţă la întâmplări atât de mari. A trebuit să spun că hotarele sunt politice şi sufleteşti şi că cele din urmă nu coincid totdeauna cu cele dintâi, că hotarele sufleteşti se întind până unde sufletul porunceşte. îndată după această cuvântare, prezidentul, d. I. Inculeţ, a ridicat şedinţa. * Se ivise din chiar momentul prăbuşirii ţarismului, o chestiune despre care nu trebuia să se vorbească, tocmai fiindcă era în aer (sau „în văzduh", cum ziceau basarabenii), era chestiunea Unirii cu România. Toţi minoritarii din Basarabia puneau greutăţi la orice măsuri şi ar fi luat, pe bănuiala că, desigur, se pregăteşt Unirea cu România. Basarbenii cei buni nu ştiau cum să-şi pregătească mai bine atitudinea ca să nu fie daţi pe faţă. Interesul lor era ca Sfatul Ţării să nu se despartă în români şi ne-români, deşi românii (sau „Moldovenii“, cum ziceau ei, erau 75% din deputaţi). Voiau ca lupta politică să se ducă pe orice alt teren decât pe acesta. De aceea, pe cât puteau, evitau discutarea chestiunii. Situaţia mai grea o aveam noi cei din vechiul regat, la încet numai trei-patru, dar din ce în ce mai mulţi apoi. Mereu eram întrebaţi ce are de gând România. Chestia de care nu trebuia să se vorbească ispitea pe toată lumea. Iată de ce ridicase şedinţa d-l Inculeţ în seara aceea. Dar după masă, într'o cămăruţă din acelaş local, cămăruţă unde încăpea doar o dormeză pentru unul din basarabenii făuritori ai Unirii, stăteau de vorbă: doi basarabeni, un ardelean şi trei regăţeni. Despre ce? Despre ce nu era voe să vorbim Regăţenii nu înţelegeau expropriere fără plată cum cereau basarabenii, iar ei nu înţelegeau cum să dea iar peste ţar (Regele nostru), când abia scăpaseră de al lor. Unul din ei foarte aprins — acum foarte potolit — era indignat pe rege că lasă pe soldaţi să umble în zdrenţe,, ca şi cum de haine mai rămăsese vorba într'o vreme când ţara pierduse două din trei părţi ale teritoriului ei ! Cu alte cuvinte voiau basarabenii noştri Unirea, dar fără ţar. Şi aşa, până la 27 Martie, stil vechiu, mereu n‘a fost voe să se vorbească despre Unirea cu România și mereu s'a vorbit până s'a și făcut. PETRE V. HANEȘ Plastica Arta: o primejdie (PAGINI DINTR'UN JURNAL INTIM — SUSTRASE ŞI TIPĂRITE FIDEL, CU STILUL, ORTOGRAFIA PUNCTUAŢIA LOR PENTRU UZUL POSTERITĂŢII) hotărât lucru: românimea şi-a pierdut bunul ei simţ tradiţional care, ferindu-l de anumite tentaţiuni netrebnice, îi asigurau o linişte perpetuă şi o prosperitate jinduită de toţi vecinii. „Se poate verifica această alarmantă schimbare pretutindeni: acasă la tine, pe stradă, la club, la Cameră şi chiar în consiliul de miniştri. „Preste tot locul e numai oameni care nu mai ştie ce fac, pentru că nu mai ştie ce vor ,i numai de N. N. TONITZA ştie ce vor, fiindcă inteligenţa lor s’a lăsat subminată de apele unui sentimentalism de speţă josnică care devenind epidemic ameninţă, în temeliile ei, edificiul Statului nostru ce nu se cuvine a se răzima decât pe raţiune. „Statul este o naţiune sau un grup de naţiuni care datoresc ascultare unui singur guvern şi supunere la toate legile pe care acest guvern le Întocmeşte pentru înflorire« economică şi siguranţa a general» • fltofttL Aşa grăeşte Enciclopedia............. „Cu alte cuvinte, Statul este asemenea unei uriaşe cazărmi ridicată cu milioane de cărămizi care se leagă între ele în chip logic şi indisolubil, desăvârşind un măreţ şi trainic imobil. „Fiecare cărămidă e necesar să rămână la locul ei pentru a-şi împlini funcţia pe care le-a hărăzit-o dintru început inginerii — adică guvernul. „In Stat, rolul acestor cărămizi îl are cetăţenii. Unele din ele stau sub pământ, la fundamentul clădirii , pătura de jos, ţăranii şi lucrătorii. „Alte cărămizi se ridică deasupra trotuarului, formând parterul şi caturile , pătura mijlocie, negustorimea, cărturarii şi funcţionarii„Alte cărămizi iarăşi, legând bolţile, arcadele, cerdacurile, frontispiciile, cornişele, frizele şi sprijinind acoperişul — (Dinastia) — închipuiesc clasa de sus,marii proprietari, marii financiari şi marii patrici. „Când o cazarmă — (un Stat) — începe a se coji la tencuială; ori, când fără vre-o pricină ştiută cum de pildă cutremur şi altele — i se iveşte în zidărie crăpături neobişnuite, atunci inginerii — (guvernul) — aleargă şi constată la faţa locului cauzele care poate provoca dezastrul edificiului — (Statului) — şi dispune luare de măsuri în consecinţă. „Dacă, precum se poate întâmpla uneori, răul porneşte de la şubrezenia materialului întrebuinţat la tencuială, atunci se face licitaţie pentru schimbarea ei în total sau în parte. „Insă dacă — dar asta se petrece mai rar — vre-un prost căprior sau vre-o slabă şină au scăpat din proptelele lor, slăbind astfel strânsoarea zidurilor şi dând naştere la cră, pături profunde ce nu se pot astupa în pripă şi superficial, atunci inginerii — (guvernul) — procedează la evacuarea imobilului şi la reparaţia lui radicală. ^Dar, dacă se află că pricina râului stă în verbe cărămizi măcinate de igrasie—(gânduri subversive)— atunci imediat altele cărămizi — (cetăţeni subersivi) — se scot afară de către ingineri — (guvern) — şi se aruncă prin diverse gropi adânci pentru a servi la nivelarea solului naţional. „Iată dacă — ferească Dumnezeul — cazarma (Statul), — ameninţă cu prăbuşirea din cauze neprevăzute şi independente de voin-a ei, cum de exemplu din pricină că terenul pe care s’a construit e prea slab faţă de uriaşa clădire care, exercitând o presiune ce depăşeşte rezistenţa straturilor, aceste straturi se turteşte ori lunecă de vale târând, în pornirea lor nebiruită, la perie sigură. Întreg, aşezământul — atunci inginerii — (guvernul) — îşi declină competenţa şi trece asupra filipifl sar.cim fleosfili- tării. 1 lContinuare in vau. llaj Discretul public L'am desprins dar cum II proptim acuma ?.» Lupta pentru obţinerea concesiunei şi terenului necesar construirii unei biserici. Data ridicării bisericii. Sciziunea Pe lângă desele încercări de expulzare din partea comunităţii orăşeneşti, românii din Dej, timp îndelungat au avut să sufere şi acea durere sufletească de a vedea respinsă orice cerere pentru obţinerea concesiunei de a-şi ridica o biserică,in care să-şi poată vărsa coşul suferinţelor, implorând atotputernicului îndreptarea unei insuportabile stări de lucruri. Intr’un document păstrat şi azi în arhiva oraşului se spune că, românii din oraş şi de pe la periferie neavând un locaş de închinare, au înaintat plângeri peste plângeri la diferiţi conţi şi baroni unguri de aici să le vândă un petec de pănînt pe care să-şi poată înălţa o umilă bisericuţă. Timp îndelungat li s’a refuzat orice cerere. Iar în anul 1793 când administratorul averii unui conte, donează, contra prevederii neroadelor legi şi statute orăşeneşti, o bucată de pământ pentru edificarea bisericii, comunitatea orăşenească trage la răspundere pe contele donator şi provoacă pe protopopul tractual, ca nu cumva să înceapă lucrările de construire, căci va dărâma biserica prin hognojul oraşului. După multe frământări, în fine, la anul 1798 au primit concesiune, aşa că doi ani mai târziu românii uniţi îşi avură o biserică frumoasă construită din lemn, în care în curs de un veac şi-au aflat mângâere credincioşii din Dej. Aceasta le-a păstrat nealterate limba şi obiceiurile contra acelora cari priveau cu ură şi dispreţ pe „valahul iobag şi servitor". Din primele începuturi preoţii acestei biserici au avut de a se lupta cu duşmanii noştri de veacuri, vărsând nădejde în sufletele obidite ale credincioşilor într’un viitor mai bun şi fericit. Şi, când liniştea era spartă de dangătul melancolic al micuţelor clopote din turnuleţul acestei smerite biserici, credincioşii atraşi parcă de o putere divină se grăbeau la închinare. Biserica de aici ca şi din întreg Ardealul a avut cel mai mare rol în conservarea elementului românesc şi ţinerea trează a conştiinţei naţionale. Atât ţăranul aruncat de soartă la oraş cât şi intelectualulde aici ajuns cu mare greu la bucata de pâine pe care o primea ca slujbaş, s’au înfrăţit şi şi-au aflat mângâere sufletească în liniştea patriarhală şi sfântă ce o oferea prietenoasei« ziduri împodobite cu icoane ale acestui locaş de preamărire a lui D-zeu. Aici s’a cimentat dragostea de frate între român şi român, între opincar şi cărturar, O armonie şi bună înţelegere a domnit între credincioşi şi preoţi până la anul 1873, când se produse sciziune între credincioşi prin trecerea la neunire (ortodocşi) a câtorva familii nemulţumite de preot... Acum românii din Dej erau desbinaţi în două confesiuni (Continuare în pag. 11-a)