Dreptatea, ianuarie 1928 (Anul 2, nr. 64-87)

1928-01-01 / nr. 64

fl No. bH • Duminică 1 ianuarie 1928 4 PAGINI Dreptatea A B O N AM ENTE 3 Li! I N TARA Un an o luni . • A luni . • • * • • « •1000 „ 50» 250 DUBLU In STRAIN AT ATE iMVAl&raX PRtflF 9 SATEN­ Un an 750 6 luni ..... 375 5 luni . . 200 REDACTIA Sl ADMINISTRAȚIA: BUCUREȘTI. — Qaleăi Victoriei 78, Etaj. » ■ ' v4-' ■ Ej-TELEFON No. 38/60 ANUNCIURI COMER Sm primesc direct la ad-tia Z aru u •a e adent ile de pud­icitate din Dacă aş­ deveni republican nu pe calea unei declaraţii fiiul unui ziar st străin aşi face cunoscută eceastă schimbare de ati­­tudine. IULIU MANIU in declaraţia făcută la Cluj uliu Maniu Cine e Iuliu Maniu ? Ne-o spun eroiii guvernatei de azi. D. Stelian Popescu, cel cu mica publicitate, declară grav : ,.e tun svăpăiat şi un a­­mărât“. Pietenul său, dr. Lu­pu, cel cu mica popularitate e şi m­ai categoric. ..e un perso­nagiu trist şi ridicol“. „ ..E un om cu idei fixe!“ spune d. Ar­­getoianu, a cărui mobilitate de gândire l-a pus in slujba, rând pe rând, a lui Nicu Filipescu, Al. Marghiloman, Take Ione­­scu, general Averescu, Aron Schuller, Niculai Ior­ga, Iuliu Maniu, Barbu Ştirbey, Ion Bră­tianu şi I. G. Duca. Ne-o spun şi străinii în pre­sa franceză, informaţi de d. Diamondy şi reproduşi de­­via­dor“. Ne-o spune în ,,La Victo­­tre" d. Hervé, fost anarhist, an­­titmitarist şi puşcăriaş, azi znare ziarist, mare capitalist şi anare patriot ca şi d- Stelian Popescu: „Iuliu Maniu are o tristă sta­re de spirit". Propaganda naţională are In Sfârşit un ţel. Direcţia presei are in sfârşit o ocupaţie. Dova­da trebue făcută, pretutindeni, in presa liberală, „independen­tă“ şi străină că şeful partidu­lui naţional-ţărănesc e revolu­ţionar, republican şi bolşevist-Universul1“ II denunţă Sigu­ranţei­ „Aurora“ gata să-i ce­deze toate fondurile dela Mos­cova. ..Viitorul“ să înăbuşe de patriotică şi dinastică indigna­re. Toate sufletele reale“ sunt în fierbere. Partidul liberal, moştenitorul ideilor generoase dela „paşopti, amicul ,sobo­rului“, agentul provocator a atâtor răscoale agrare, demo­crat la oraşe, revoluţionar la ţară, republican la Ploeşti, an­­tisemit la Oradea-Mare, con­spirator în culisele Palatului, de la Cuza Vodă şi până azi, partidul liberal înfierează în faţa lumei întregi pe nesupu­sul Iuliu Maniu. De ce această nobilă, acea­stă sinceră expresie de indig­nare ? Fiindcă d. Lucien Bourgues I de la ..Petit Parisien* a repro­dus în mod fantezist o conver­saţie pe care a avut-o cu şeful partidului naţional-ţărănesc. Mai important decât cuvin­tele „auzite“, greşit auzite şi precis desminţite, ne par im­presiile culese de ziaristul pa­rizian. Ele reflectează propria lui stare de spirit când s'a a­­propiat de Iuliu Maniu şi după ce a vorbit cu dânsul. ..Se crede — zice d. Bourgues — că d. Maniu e capabil de lo­vituri revoluţionare“­Se crede... Cine crede? Ni­meni, dar absolut nimeni în România, unde toţi cunosc cin­stea sufletească, legalis­mul şi scrupulozitatea lui Iuliu Ma­niu. O spun Insă propagandi­ştii guvernului Ziaristul fran­cez a fost deci lustruit, la .,In­terne“ sau la ,,Externe“ dacă nu chiar la Siguranţă, despre i.ce se crede*' in România. A aflat că d. Iuliu Maniu tre­ce drept un periculos revolu­ţionar. După cum a aflat pro­babil — nu o spune, dar au spus-o alţii tot atât de bine in­formaţi — că partidul naţio­nal-ţărănesc, exponentul in­stinctului naţional, care a îm­pins la război şi la victorie, e ..germanofil“, adversar al Fran­ţei, inamic al Antantei 1 I Bar d. Bourgues, după ce a ascultat pe d. Maniu, şi-a revi­zuit informaţiile culese la „In­terne" la ,,Externe‘‘ şi la Sigu­­anţă, , D. Maniu nu este un con­spirator. (Era nevoe ca publi­cul parizian, informat de d. l.lamandy să ştie că şeful par­tidului naţional-ţărănesc nu e un criminal !) El este un pa­triot român. Acest om, care mulţi ani dearândul a fost hăr­ţuit şi urmărit de către unguri a ştiut să însufleţească curaj­­românilor care gemeau sub jur­rgul unguresc. El este protago­nistul Transilvaniei care a pre­­gătit şi a realizat întoarcerea ţărei sale în sânul patriei ro­­m­âneşti- Se spune că presti­giul său nu are limită în pro­vincia sa natală. Şi el inspiră stimă tuturor românilor de bu­­nt­ă credinţă prin sinceritatea şi autoritatea sa“. Trecând apoi la descrierea li­tere­i a lui Iuliu Maniu, ziaris­tul francez scrie: „Faţa sa aspră şi arsă de­­fVânt. Pare puţin lemnos, sub emn să ghiceşte însă oţelul. O lacără neîntreruptă internă îl animă şi îl electrizează“. Şi acum concluzia: ,, Se crede — aci fraza citată mai sus — că este capabil de lovituri reacţionare“. Aşa a fost informat d. Bourgues- Dar d. Bourgués nu crede aceasta. Iată ce crede el: „Eu îl cred mai mult înclinat de a uza, de a măcina, de a învinge prin încăpățânare și efort con­tinuu“. O notă rea pentru propagan­diștii guvern­ului- O notă bună pentru ziaristul francez. In ciu­da informatorilor săi, d. Bour­­gu­és s’a apropiat de adevăr. Ţara întreagă e martoră cum prin încăpăţânare şi sforţare continuă — noi am zice prin credinţă statornică şi profun­dă — Iuliu Maniu a uzat, a mă­cinat, a învins, — da a învins ■— forţele politice care de zece ani de zile să străduesc să ină­­buşească credinţa sa, mai te­mută, mai duşmănită decât el însuşi. Azi adversarii sunt la pă­mânt­­Ultimele lor svârcoliri provoacă cel mult compătimi­re. Mâine, Iuliu Maniu va fi la putere. Va ajunge fără mişcări de stradă, cum ajungeau pe vremuri liberalii, fără intrigi de culise, cum ajung în zilele de azi. Se va impune prin cre­dinţa sa şi a tovarăşilor săi,­­ prin încăpăţânare şi efort con­tinuu. Obârşia curată a puterii sale li va da o autoritate de guvernare, pe care nu a avut-o nici un şef de guvern, Celălat boi încoace­ Victoria superiorităţei mora­le e o revoluţie în moravurile şi în viaţa noastră politică. E singura revoluţie pe care o poate face Iusu Maniu. DE ANUL NOU „Dreptatea“ apare în 12 pagini CU UN BOGAT MATERIAL E­­CONOMIC, FINANCIAR, POLI­TIC SI LITERAR „Dreptatea“ VA PREZINTĂ CITITORILOR EVENIMENTELE ANULUI IN LUMINA OBIECTIVA A FAP­TELOR „Dreptatea“ de Anul Nou APARE DUMINICA 1 IANUA­RIE 1928 IN PROVINCIE SI CA­PITALA Excepţional acest Număr 5 Lei Un nou flagel: camăta Cazul de la Tribunalul I­fov Sec. I comercială Nu putem tăgădui legitimitatea dobânzii• E natural ca acel care după o viață de muncă a agonisit un capital să poată să se vadă pus la adăpostul nevoilor curente prin ceea ce capitalul său îl produce. Deasemenea această productivi­tate a capitalului are și un alt in­teres economic, anume de a încu­raja pe cel care produce mai mult decât­­ e necesar, să economisea­scă în loc de a risipi surplusul, ademenit de productivitatea lui viitoare. Apoi industria, corner­­ul și ce­lelalte ramuri de producpune vor putea să se desvolte mult mai uşor găsind capitaluri cari să li se ofere în schimbul unei dobânzi, mărind astfel producţiunea. Alt­fel, nu şi-ar da nimeni capitalul pentru a servi producţiunii, dacă n’ar avea interes s’o facă-Cea mai importantă institu­ţiu­­ne pentru propăşirea comerţului, ■industriei­ producţiunii în general, e fără îndoială creditul. Nu s’ar putea concepe azi o întreprinde­re, de orice natură ar fi ca, care să nu aibă în vedere încă dela în­fiinţarea ei, ca suprem suport al activităţii sale, creditul. Vedem cu tofii — azi mai mult ca ori când fiindcă consecinţele ne izbesc direct — dezastrul lipsei de credit. De la cea mai modestă în­treprindere comercială ori indus­­tială, de la micul meseriaş care lu­crează în camera în care şi doar­me şi până la Statul însuşi, criza de credit face să­ simii ravagiile de multe ori catastrofale­ Ori, care este mobilul creditu­lui? Neapărat dobânda. Nu ne pu­tem închipui credit fără dobândă in timpurile de concepţii materia­liste pe cari le trăim. De aceea chiar dreptul, ştiinţa justului şi echitabilului, n’a putut trece cu vederea şi exclude această necesi­tate cu aparente amorale. A con­siderat-o ca un rău necesar, a vă­zut că utilităţile întrec vădit nea­junsurile şi tolerat-o încetul cu în­cetul­ Dela Romani, unde luarea de dobândă nu era permisă decât excepţional unor anumite persoa­ne şi pentru anumite feluri de ac­te, această instituţie treptat s'a in­filtrat în viaţa economică a indi­vidului şi a popoarelor pentru a ajunge azi dintr’o utilitate şi apoi o necesitate, o stăpână atotputer­nică a activităţii omeneşti. Atât de mare i-a devenit însem­nătatea încât chiar legiuitorul s’a văzut obligat totdeauna a-i fixa în maximum legal. Astăzi, însă, când nimic nu este normal, când legea, graţie subtili­tăţii de argumentare şi procedare a celor ce vor s-o ocolească, începe să-şi piardă vădit însemnătatea, a­­cest rău necesar care se chiamă dobândă tinde să-şi schimbe nu­mele în acel — ruşinos altădată— de camătă. Criza de credit măreşte fireşte qu­antumul dobânzii; criza de omenie şi dorinţa de câştig prin speculă o trec deasupra, oricărei limite.N'aş fi amintit desigur cele de mai sus, dacă n’aş fi fost fală ieri la un cal care ar trebui să atragă răspunderea celor ce conduc acea­stă ţară răbdătoare. La Secţia­­ comercială a tribu­nalului Ilfov, un domn Emil Schein, a declarat la interogator că a pretins şi primit, de la un ne­norocit strâns cu uşa, dobânzi de 4 şi 5 la sută pe lună. Citiţi bine: patru şi chiar cinci la sută pe lună. Poate că nu vă va impresio­na quantumul dobânzii pretins, fiindcă mulţi dintre d-voastră veţi fi plătit poate mai mult pe când eraţi la ananghie; şt­i­u, se plăteşte şi 10—12% pe lună­, Dar ca acest njârşav gest de neomenie şi împietrire sufleteas­că a cămătarului distrugător al nevoiaşului să cuteze să înfrunte puterea legii şi să se manifeste în faţa unei instanţe judecătoreşti în­trece chiar lipsa de cuviinţă ce datorim autorităţii cit e menită să ne apere legile, indecenţa ministrului care con­fundă averea statului cu cea per­sonală, aceia a făuritorilor de de­putaţi din urne siluite, a celor cari îşi acoperă goliciunea incapa­cităţii de a guverna cu foaia de vilă a cenzurii şi stării de asediu şi aceia a lui Chilon Chilonides modern reprezentat prin d. Schein se fin mână în mână şi colaborea­ză la filmarea stării de imoralita­te post-belică în care ne sbatem în această țară nenorocită atotîndu­­rătoare- V. A. P. Tratamentul f­uncţionarilor Ziarele au publicat o informa­ţie: „D. Const. Dimitriu, minis­trul Comunicaţiilor, a a oferit un ceai funcţionarilor diţi administra­ţia centrală a acestui Departa­ment". D. Dimitriu a spus slujbaşilor, că d-sa n'are de gând să ţină un discurs, ci „să stea de vorbă cu fiecare", „să-i cunoască mai de-a­­proape", stabilind astfel „o comu­nitate sufletească între colabora­tori şi ministru“. In­deobşte funcţionarii, — pe lângă salarul de mizerie şi în afa­­ră de degradarea birourilor, — sunt trataţi de şefii supremi, ca o pecetluire a situaţiei lor umile, cu aceiaşi brutalitate cu care stăpânii răi se poartă cu argaţii beţivi şi le­neşi. Un ministru îi invită pe slujbaşi la un ceai. Acei care, toată viaţa, au făcut „drepţi!" în faţa miniştrilor, care au bâlbâit şi au­­ tu­mâne, pe dosare înaintea acestora , au stat jos, pe scaune, în jurul unei mese comune, au luat zahăr şi au amestecat ceaiul cu linguriţa ca a­­casă... simlindu-se, la un loc, oa­meni între oameni. Dacă ministrul ar fi luat contact cu subalternii într’o sală de re­cepţie, în picioare, mestecând în gură numai vorbe, — „comunitate sufletească" nu s’ar fi putut sta­bili. Ar fi fost numai o solemni­tate în plus. Renunţarea însă la poza marţială, aşezarea slujbaşi­lor ca la o sindrofie şi mai ales ofi­cierea „gustării“— o ocupaţie prin esenţă serioasă şi veche dela ince- I pulul lumii... iată ce a dat caracter intim consfătuirii de deunăzi. Ceaiul camaraderesc aduce rela­ţii omeneşti între slujbaşi şi minis­tru î­şi umanizează raporturile dintre toate categoriile de funcţio­nari. Exemplul dat de d. ministru va fi urmat, în mod fatal, de direc­torii generali, de şefii de biurou, de inspectori, controlori, etc... Dorim introducerea omeniei şi a politeţa în instituţii. Dela supe­rior la inferior. Intre egali. Şi — cine ştie ? —funcţionarii, deprinzându­-se să fie politicoşi în­tre dânşii, vor fi amabili şi cu pu­blicul. Acest lucru trebue să-l în­ţeleagă slujbaşii de la sine. Căci d. ministru al Comunicaţiilor nu poate invita la ceai pe toată lumea care circulă... M. SEVASTOS FAPTE­INTR’O NOAPTE­. La depozitele aviaţiei a fost gă­sit într’o poziţie nepermisă de le­gile militare, adică culcat, solda­tul Omer care făcea serviciu de planton. Soldatul de planton găsit ador­mit în timpul unei misiuni este pasibil de închisoare. Numai soldatul Omer scapă de rigorile regulamentelor printr’o circumstanţă excepţională, dor­mea definitiv. Împuşcat în ochi cu un glonte de revolver Steyr. Sunt şi drame tenebroase în ca­zărmile ţării. DISPĂRUT ! Sportul are diverse fa­ţete, unele mai vesele altele mai triste. Se pare că un anume sport, a ajuns un eroism cotidian, spre deosebire de patinaj, de pildă, care e un sport mai convenabil şi mai pu­ţin primejdios... Sportul acesta care s'ar putea numi la întrecere cu moartea d­e aviaţia. Nu acea aviaţie bine­înţeles ce oboseşte în cabinete plăcute şi la conferinţe popularizatoare. Căci mai este o aviaţie. E aceea practicată de cei cari îşi iau sportul sau meseria in serios şi­­sboară într’adevăr­.. O astfel de sporismană a fost şi Mrs Grayson care s'a Înălţat cu a­­mortul „Grows" şi apoi a coborit nu se ştie unde şi cum în imen­sitatea oceanului. Dirijabilul Los Angelles a cău­tat-o zadarnic treizeci și una de ore pe Mis Grayson cu avionul ei. Nimic ! 5000 DE PROCESE La judecătoria urbană din Ora­dea Mare, aşteaptă judecata numai 5000 de procese. Multe din aceste procese s'au prescris şi mulţi din împricinaţi au încetat din viaţă. Vine foarte greu, dreptatea... Tot aşteptând judecata la ins­tanţa din Oradea­ Mare, solicitanţii au timp să ajungă la cealaltă jude­cată, la Marea judecată fără tim­bre, fără avocaţi, fără apel... MAI SUNT! Domnul Lloyd George a decla­rat unui ziarist, printre altele: "Ni­­meni nu a suferit chinuri mai crun­te ca mine în timpul războiului". Foarte probabil ca d. Lloyd George să fi suferit foarte crunt, dar este exagerată opinia d-sale că nimeni nu sa egalat în suferinţă. De pildă, cei mutilaţi sau cei morţi pentru Marea Britaniei Imprumutu­ l. VlNTiLA BRATIANU. Si totusi nu-l pot realiza! Prolificitatea şi profilaxia poporului român Din când iu când, la epoce foarte tudepartute, so­­mn­* vorcicii, proba­bil atunci când nu va este nimic la ordinea zilei de discutat in parlament discuţii sesizate fie de către forur le­un drept, fie de către presă sau par­ticulari, că există şi o chestiune so­cială de mare importanţă: vitalitatea populaţiunii, balanţa natalităţii şi a mortalităţii acesteia. Şi cu o oare­care Îngrijorare sub lumina cifrelor edificatoare, miniştrii, presă, parla­mentari sau particulari, se întreabă dacă nu e timpul suprem ca această chestiune, aşa de vitală pentru vi­to­­rul unei naţiuni, să fie soluţionată cât mai este vreme. Intr’adevăr, poporul român, prin firea sa, este un popor prol­fic, din acest punct de vedere el stă între po­poarele cele dintâi ale Europei, deşi starea sa fizică, higienică şi dl­ar e­conom­ică, este cu mult inferioară ca a altor popoare, fie din acele ce-l În­conjoară, f­e din acele ce se găsesc mai departe de el. Cu toate acestea, cu toată prolificitatea sa, poporul ro­mân, datorită unui complex de impre­jurări, în m­are parte de ordin cul­­tural și economic, prezintă o mortal i tate Îngrijitoare, mai ales la primii ani ai copilăriei. Această mortalitate este atenuată Înaintând cu vârsta, pentru ca mai târziu elementele sal­vate ale populaţiunii să fie copleşite de alte calamităţi ca: alcoolismul, pe­lagra, boalele venerice, ftizia, submi­nând temelia naţiunii şi existenţa sta­tului. Dacă poporul român are această însuşire fizică, prolificitatea, este o crimă neiertată, ci o partea forurilor un drept, ca să nu i se asigure, prin mijloacele pe care le are la îndemână ştiinţa modernă, profilaxia diferitelor boale de care el este bântuit, precum să i se asigure şi o stare culturală şi economică suficientă pentru rezisten­­ţa, tăria şi perpetuarea sa. Intr’un mediu Înconjurător plin de amenin­ţări.­­ ............ ......**** Mediul social al unor naţiuni se poate asemăna perfect cu celulele u­­nui organism viu, cu cât acestea vor prezenta o temeinică formă de vitai­­­tate, cu atât organ­smul pe care ele îl alcătuiesc, va fi mai sănătos şi mai rezistent. Acelaş fenomen se petrece şi în mediul social, cu cât indiv­zii unei naţiuni vor prezintă însuşiri de ordin fizic, moral şi cultural, cu a­­tât, acea naţiune înfăţişează carac­terul de durabilitate, rezistenţă şi pro­gres. La discuţia budgetului ministerului' sănătăţii pe 1928, titularul acelui de­­partament, d. ministru Inculeţ, a re­levat sub o atmosferă de u­nire ge­nerală a parlamentului, deşi faptul nu este nou, că din 600 mii de copii născuţi în întregul cuprins al ţării, 20% mor până la vârsta de un an, 20% până la vârsta de 10 ani, iar 20% din cei scăpaţi cu viaţă sunt im­proprii serviciului militar, astfel că din 600 mii copii rămân oameni vai iz.­ 250 mii inşi pe fiecare an, şi acest­a, la rândul lor, având să lupte in via­ţă, pe măsura propagării boalelor, cu ftizia, alcoolismul, boalele venerica etc. Despre aceasta mortalitate infanti­lă, aşa de răspândita In sânul popo­rului român, şi aşa de dăunătoare e­­xistenţei şi viitorului său, s‘a vorbit de multe ori, s‘a scris în diferite o­­caziuni, dar fără să se recurgă la măsuri higenice şi profilactice inten­sive. Populaţi­unea Capitalei, aceia care trebue să fie mai ocrotită în priv­nţa mortalităţii, dat fiind mijloacele de asanare mai deosebte decât în alte localităţi, totuşi ea nu stă mai bine faţă de restul ţării.­­ Astfel medicul şef al comunei d. dr. Staicovici, în­temeiat pe date statistice, arată că mortalitatea populaţiei Capitalei este Continuare în pag. II-al (Continuare în pact. II­ al Italia, ţara in care democraţia a­­re rădăcini adânci şi, unde astăzi accidental libertăţile cetăţeneşti sunt suprimate prin întronarea u­­nui regim de dictatură (fascismul), a cunoscut şi chiar şi­ a fost creat un început de tradiţii din postula lui ideii de libertate, Garibaldi şi Mazini, au fost promotorii ei. Datorită unor Împrejurări excep­ţionale (vechea-i civilizaţie), orice curent sau mişcare de idei găsise lesne aderenţi, creatori de doctrină şi opinii, cu tendinţe transformatoa­re de tradiţii Mişcările democratice (in specie socialiste), care formau apanajul ca­­racteristic al sec. XIX, au găsit te­renul repeziciune­ cu care indus­­tumită repeziciunei cu care indus­tria mare începu să se desvolte (I­­talia de Nord) m­assele de munci­tori porneau spre organizarea lor în sindicate sau corporaţiuni. Ceva curios se petrecu atunci, a­­d­evărate contigente de intelectuali se grăbeau a-i umple rândurile, pre­zen­ţa lor era un aport nepreţuit de mare. Mişcarea începea să prindă te­ren tot mai mult, iar intelectualii tiveau să-i furnizeze mai târziu ca­drele de conducători a unui partid de 7-8 milioane de membrii, bine organizaţi. Fu un reviriment care începea să dea de gândit partidelor de dreapta întrucât însă elementul predominant al acestui partid ce avea să se cheme — Partidul Socialist Unitar — îl forma pro­letariatul din făbrici şi uzini. Ideologia Marxistă fu adoptată. Dar in faţa primejdiei oligar­hia nu dezarmă, ci prin intrigi şi corupţie, fărâmiţă in trei acest partid, ce avea poate­ să conducă des­tinele unei ţări de 38 milioane de lo­cuitori. Luase fiinţă în două parti­de : maximalist şi comunist Neîn­ţelegerea dintre ele, facilitează con­­izarea extremei drepte care prin marșul asupra Romei, întronează fascismul, regim ce pune în afară de lege orice adversar politic. D. Roberto Michels, un semi-adept al noului regim inaugurat în Italia (profesor la Universitatea din Tori­no), expune într'un volum de 430 pag. intitulat: „Il partito politico nella democrazia moderna“, destul de documentat, pe alocuri cam ten­denţios­e) despre partidul poliţie în faza socială de azi a om­enirei. Prin­cipiile politice care călăuzeau state­le până în urmă cu câte­va decenii, având în ele ceva confuz Epoca de tranziţie prin care trebuia să treacă orice stat, adică părăsirea concep-1) Din felul cum îşi disecă proble­ma, se remarcă privind mai atent, reaua clor­inţă mai ales în ce priveş­te concluzia ţiei absolutiste pentru cea democra­tă a găsit în partide mijlocul cel mai potrivit ca printr-o evoluţie scurtă (monarhia constituţională) să se acomodeze bine sau rău, cu adevărat sau numai superficial, la ideea de Stat democrat, consecinţa prezenţei neîntrerupte a unor parti­de care concomitent cu mişcările de idei, propagau şi încercau chiar să realizeze ceva din postulatele Mar­xismului. Şi aceasta cu preţul unor grele lupte, nelipsite de sacrificii. Adaptându-se uneori — mediului— aristocraţia îmbracă haina democra­ţiei, căreia continua să-i opue ob­stacole şi greutăţi. Natura însă nu face salturi. So­­cietatea nu se poate deda la expe­rienţe problematice ca rezultat, în­cercând a pune în aplicare reforme prea radicale şi cari ar putea da naştere de pert­urbaţi­uni sociale. De aici necesitatea de sacrificiu a câ­torva generaţii, pentru ca democra­ţia să nu rămână un simplu dezi­derat ci o realitate. Or cărui partid ca să existe, să trăiască şi să se im­­pue i se cer două condiţii — sine qua non — ca să se sprijine pe mas­se cât mai compacte şi să corespun­dă neîncetat intereselor «! Era doct şi firesc şi logic ca partidele conser­vatoare să-şi revizuiască (cu părere de rău) programul şi tendinţele, mă­car de formă. Descrierea amănunţită a structu­ţ­rii organice a unui partid democrat ocupă aproape două sute de pag., d­in volumul d. Roberto Michels. Când un­ partid ignorează voit *) inte­resele massei electorale, încrederea acordată îi este retrasă cu ocazia primelor alegeri (ex. partid, poporu­lui). Prin multiplele organizaţii ce şi le creează, prin contactul neîntre­rupt cu ele, prin strângerea de fon­duri având presa sa, un partid poa­te să se menţie şi să guverneze. Fo­carul de atracţie 11 formează pro­gramul, şefii lui nu sunt decât ex­ponenţii acelei mulţimi care în­groaşă rândurile şi se numesc mem­brii partidului. Cu cât reuşeşte ca prin ramifi­caţiile organizaţiilor sale să nu lase nici un colţ de ţară liber, cu cât i­­deile şi programul pătrund tot mai adânc în masse cu care ţine neîn­trerupt contact, cu atât acel partid devine puternic şi nu întârzie să se afirme ca partid de guvern.­D Când este la putere, vaânt mai ales ţinând seamă şi de cele două condiţii esenţiale, ce le­­am expus mai sus 1). Congresele pro­vinciale, regionale şi generale, afir­mă unitatea de vederi şi armonie în conducerea şi dirijarea unui partid de masse. Psichologia masselor ca s-o pătrunzi şi să-i cunoşti geneza, e un lucru de care conducătorii ori­cărui partid trebuie să ţină seamă, şi tacă mult. Şefii partidului sunt uneori un simbol pentru masse, concretizând voinţa ei. Presa înlocueşte prezenţa con­ducătorilor, acolo unde dânşii nu pot fi la tot momentul Rangul pe ca­re, şefii, îl ocupă în erarhia parti­dului, răspunderea ce apasă asupra lor, încrederea oarbă ce le este acor­dată, nu sunt totdeauna scuze plau­zibile dacă nu faţă de massa, ano­nimă cu atât mai puţin, faţă de pă­tura supra­pusă (intelectualii), care formează elita unui partid şi, din care neîncetat se recrutează cadrele conducătoare şi organizatoare, pen­tru ca şefii să abuzeze de poziţia c 1) La noi partidul naţional ţără­nesc. BIUtNZIi Partidul politic In democraţia modernă de Roberto Michels

Next