Dreptatea, mai 1928 (Anul 2, nr. 163-185)

1928-05-02 / nr. 163

ANUL II No. 163 • Miercuri 2 Mai 1928 4 PAGINI Un an 3 luni 6 luni t'AIA .1000 . 500 . 250 ABONAMUN DUBLU m STRĂINĂTATE iinfMJii ,M0­l §1 SAm Un an .•990 750 5 luni ..... 375 3 luni ..... 200 REDACȚIA Sl ADMINISTRAȚIA: BUCUREȘTI - Cala a Victoriei 49, Etaj. TELEFON: No. 38/60 ANUNCIURI COMERCIALE Se primesc direct la Acifia Ziarului, şi la toate agenţiile de publicitate din ţară . Lil MANIFESTUL Partidul national-tărănesc a lan­sat manifestul în vederea congre­sului şi adunării de la Alba Iulia. Manifestul este un rechizitoriu în fond, dar în termeni stăpâniţi. Are ceva din severitatea solemnă a marilor acte nationale. Partidul national-tărănesc se a­­dresează „conştiinţei cetăţeneşti şi naţionale a întregii ţări“. In acest moment de „grea cumpănă“ — pe de­asupra partidelor şi a chestiilor la ordinea zilei — se pune însăşi problema vitala a neamului nostru. Există un cunoscut proces isto­ric, care se repetă şi la noi. Cate­goriile sau clicile dominatoare sunt înclinate, în mod fatal, la abuzuri. Aceste abuzuri nu au decât o limită: rezistenţa cetăţenească. Dacă ce­tăţenii nu rezistă, stăpânii îi calcă în picioare. Dar un popor nu poate trăi la in­finit cu o coterie parazitară sus şi cu un popor exploatat, sărăcit şi împilat jos. Poporul cu vlagă, în momentul când se simte destoinic de auto­­conducere, când calităţile lui întrec calităţile păturii dominatoare , dă în lături pe exploatatori şi împila­tori spre salvarea poporului însuşi. Orice protest popular, orice în­trunire, orice manifestaţie politică a masselor — sunt expresiunea do­rului de a trăi al neamului. Este reacţiunea corpului împotriva ma­ladiilor (Febra, după cum se ştie, nu-i alt­ceva decât o armă a or­ganismului în lupta cu microbii). Din această luptă între exploa­taţi şi exploatatori, între împilatori şi împilaţi, iesă învingător elementul mai tare, mai sănătos, mai capabil, mai plin de curaj şi cu mai multă demnitate şi spirit de jertfă. In clipele tragice ale neamuri­lor, când popoarele n’au putut re­acţiona împotriva dominatorilor — care le transformă ţara într’un iad de sărăcie, umilinţă şi de bun plac •— istoria şi-a luat rolul să şteargă de pe harta lumii statele nevred­nice. După şirul de acţiuni conştiente politiceşte ale corpului electoral, cât şi după adunările şi demonstra­ţiile naţional-ţărăniste, — manifes­tul partidului de sub presidenţia d-lui Iuliu Maniu este un hotărîtor semnal de luptă. In urma războiului, în care am făcut atâtea jertfe inutile — din pri­n în existenţa lui, cina lipsei de pregătire tehnică... am fost guvernaţi zece ani „prin metode balcanice“, ajungând astăzi la sărăcia şi opresiunea dinlăuntru — la „discreditul“, „izolarea“ şi umilinţa de peste graniţe. „Prin cruda ironie a soartei, — spune manifestul partidului naţio­nal-ţărănesc, — o coterie plutocra­tică a ştiut să utilizeze armele în­credinţate în 1916 guvernului de atunci, în scopul apărării ţării îm­potriva duşmanului străin, PEN­TRU A DUCE RAZBOIU împotri­va provinciilor alipite, împotriva claselor producătoare şi a masse­lor populare din întreaga tară, che­mate la viaţă politică prin însăşi jertfele lor“. Acum „provinciile alipite“, „cla­sele producătoare“, massele popu­lare din întreaga ţară“ sunt chemate de d. Iuliu Maniu, sub steagul de luptă, pentru lichidarea acestui răz­­boiu şi întronarea în ţară a unui regim de pace —­ bazat pe „liber­tăţi“, „dreptate“, „cinste“ şi „ome­nie“. „Partidul naţional-ţărănesc, — urmează manifestul, — face apel la naţiune, pentru ca în ziua de 6 Mai, în adunările simultane din toate centrele însemnate ale ţării şi mai cu seamă de la Alba Iulia, să i se încredinţeze — în mod solemn şi categoric — mandatul expres de a o duce la realizarea neîntârziată a emancipării sale politice, sociale şi economice, în condiţiunile şi cu mijloacele pe care le va socoti po­trivite. „In consecinţă congresului de la Alba Iulia va reveni sarcina de a traduce, în hotărîri precise, senti­mentul naţiunii“. Alba Iulia este examen al naţiu­nii în faţa istoriei. Acolo se va a­­firma voinţa poporului de a trans­forma România dintr’o despotic asiatică, într’un stat modern euro­pean. Acolo se va vădi sănătatea mo­rală a neamului nostru care va de­cide, cu bravă hotărîre, înlăturarea „elicei despotice şi hrăpăreţe“ dela conducerea ţării şi cârmuirea sta­­tului de către naţiunea însăşi — spre salvarea poporului românesc primejduit astăzi nu numai în drep­turile şi libertăţile sale... ci chiar 1 HAI Zi de sărbătoare sau şi de recu­legere ? 1 Mai este sărbătoarea muncii, ea însă trebue considerată mai mult ziua în care muncitorimea de la noi şi din lumea întreagă, face epilantul cuceririlor sale. ţ Socotită din punctul acesta de vedere, „1 Mai“, în ţara românea­scă nu prezintă un bilanţ fericit. j.­ Din contră, muncitorimea româ­nă în anul ce s’a scurs, s’a văzut lipsită de dreptul de a fi reprezen­tată în parlament, prin sistemul unei legi care a fost ticluită spe­cial ca să răpească drepturile mas­selor de aşi alege deputatul lor. „Camerele de muncă“ care în a­­fară de apărarea intereselor pro­fesionale, — puteau să le dea se­natori de drept — se refuză crea­rea lor — în dispreţul unor texte precise din Constituţie.­­ Dreptul de sindicalizare, boico­tat şi prigonit, a rămas tot la regi­mul legii persoanelor juridice ca­re consfinţeşte ipocrit desfiinţarea lui.­­ Nici o altă măsură de protecţie, şi- a contractelor individuale de muncă, a convenţiei colective, — acelaş haos al asigurărilor sociale cu trei regimuri diferite, etc., etc. ş Pe deasupra „criza şomajului“ (aşa cum n’a mai fost în ţara ro­mânească, şi pe care guvernul cu finism o contestă cu toată sinuci­derea violentă a muncitorului Ion Giura, şi asfixiarea unei întregi­­familii cu mangal. p p­f Către sfârşitul acestui an apa­­re „Legea muncii şi ziua de S­pre“.­­ Nu este însă o legislaţie pornită prin dorinţa guvernului român de a a vedea o muncitorime bine ocro­tită. Ea ne-a fost impusă de orga­nizarea Internaţională a Muncii ca urmare a ratificării convenţiei­­de la Washington, — o spune chiar de ministrul Muncii în expunerea de m­otive. Desbaterile parlamentare ne-au­­dovedit că sentimentul guvernului era ost­l acestei legiuiri, e clară­­declaraţia reprezentantului autoc­­ronan­ liberalismului d. Dinu Bră­tianu, care a zis: „Să votăm legea dar să nu o aplicăm“. Este însă un fapt îmbucurător poate să-l înregistreze ca un suc­ces cu mari speranţe pentru viitor, pe care muncitorimea română Alianţa partidului naţional-tâ­rănesc cu partidul social-democrat pentru răsturnarea guvernului. Lupta comuna nu se poate să nu răuşească. Căderea guvernului liberal, va aduce pentru muncitorime „ale­geri libere“, un regim economic care va descătuşa forţele produc­tive, de sistemul de acaparare li­beral şi o politică muncitorească înaintată, curată şi având la bază un sentiment de iubire pentru a­­cei oropsiţi ai soartei care n’au pe lume altă avere decât produşii braţelor lor.­­ Mai viitor,­­ va fi sigur un an de mai mult progres. D.­R. IOANIŢESCU deputat .•â® ! Către toate organiza­ţiile partidului Naţional Ţărănesc Se aduce la cunoştinţă tuturor organizaţiilor din ţară, că secre­tariatul g-ral al partidului a au­torizat baterea unei insigne a partidului, pe care s-o purtăm cu toţii ca semn de identitate în tot timpul şi mai cu seamă la marea noastră adunare de la Alba Iulia. Costul unei insigne este de 10 Iei Vă rugăm să bine­voiţi a tri­­­mete pe adresa d-lui Aurel Bolin­­tineanu, casier, central al Capita­lei şi la Clubul Central —­ indi­carea numărului insignelor pe care avail pasoia­ti costul lor, REVOLUŢIA MINISTERIALA Fruntaşii opoziţiei din Anglia lui 1834, lordul Grey, lordul Brugham­ şi lordul Durham, ca şi în Irlanda neînfricatul O’Conell, văzând im­popularitatea guvernului britanic şi influenţa feminină din anturajul in­tim al Regelui, cari prejudiciau in­teresele superioare ale statului, — au început un fel de agitaţie în sen­sul de a lumina opinia publică asu­pra stărei politice rele din Marea Britanie, agitaţie care consta în mari întruniri publice ţinute în tot cuprinsul imperiului şi la cari par­ticipau massele populare, cărora li se explicau cu căldură şi entu­ziasm situaţia îngrijitoare a statu­lui precum şi nevoia îndeplinirei re­formelor şi principiile liberale ce trebuiau adoptate. Agitaţia aceasta nu era de altfel decât mişcarea ordinară a vieţei unui popor liber şi nu prejudicia cu nimic drumul firesc al evenimente­lor; de asemenea, examinând atent situaţia tarei, agitaţia aceasta nu descoperea germenul unor eveni­mente primejdioase ce urmau a se petrece deşi guvernul vedea în ea un motiv aparent de îngrijorare, pe care căuta să-l exploateze defa­vorabil pentru opoziţie, înfăţişând în ochii regelui o revoluţie care s’ar apropia vertiginos. Murind lordul Spencer în 2 No­­embrie acelaş an şi fiul său lordul Althorp urmând să între în Ca­meră, trebuia găsit un cancelar al tezaurului şi un leader în Camera Comunelor. Iată pentru ce la 14 No­­embrie lordul Melburne merse la Brighton şi propune regelui înlo­cuirea lordului Althorp prin lor­dul John Russel. Regele ţinând seama de situaţia gravă a ţării refuză propunerea ministrului preşedinte şi schimbă cabinetul. Lordul Wellington pri­mi însărcinarea constituirii noului minister. Aşa­dar, deşi campania opoziţiei privea într’o oarecare măsură şi pe Rege, totuşi, acesta nu s’a în­spăimântat de revoluţia înfăţişată de guvern şi mai presus de orice apreciind situaţia grea a ţarei a pro­cedat brutal de rapid la concedie­rea guvernului care nu se mai bu­cura de nici o popularitate. * Revoluţia aceasta ministerială din Anglia lui 1834, are oarecare asemănare cu situaţia recentă de la noi. Prin moartea lui Ion Brătianu a dispărut din actualul guvern orice autoritate şi înlocuitorul său, uu Wellington nici măcar în miniatură a făcut totul cu putinţă să împră­ştie pe deoparte bruma de popula­ritate ce avea partidul liberal în ţară, să provoace o desconsiderare a ţărei în străinătate iar prin ac­tele săvârşite de guvern, să cre­­ieze ţârei o situaţie desperată ală­turi de prăpăd. Ca şi în Anglia lui 1834, fruntaşii opoziţiei — fruntaşii întregei opo­ziţii — au pornit o operă de rede­şteptare a masselor cetăţeneşti, de expunere în faţa acestor masse a situaţiei imprudent de primejdioase prin care trecem, de iluminare a factorului determinant în ce priveş­te politica de hazard dusă de gu­vernul d-lui Brătianu. A fost de ajuns începerea acestei acţiuni care nu era de fapt şi de drept decât mişcarea firească a vieţei unui popor liber, pentru ca guvernul să vadă în ea o mişcare revoluţionară, o mişcare de distru­gere a ordinei de stat, o mişcare de răsturnare a principiilor noastre constituţionale şi să alarmeze cu această gogoriţă nu numai pe fac­torul determinant dar şi străină­tatea şi opinia publică din ţară. De fapt însă, revoluţia imagina­tă de guvern în felul acesta, nu este decât o reală revoluţie mini­sterială care nu are nimic de-a face cu adevărata revoluţie. Nu mişcarea de redeşteptare în­treprinsă de opoziţie este o miş­care revoluţionară, ci aceia între­prinsă de guvern care, cu toate a­­vertism­entele primite din partea o­­piniei publice dinăuntru şi a opiniei publice din afară, întârzie să se cramponeze într’un loc, pentru a cărui ocupare nu mai are nici un titlu. Când ţara spune guvernului: pleacă­ şi el rămâne înainte, în­­samnă că el vrea prin forţă să se opună ei. Ca atare, el vrea să schimbe norma obişnuită a lucru­rilor. Deci, întreprinde o operă re­voluţionară. Când străinătatea spune hotărît aceluiaş guvern că nu mai are în­crederea ei şi el se îndeasă într’o prietenie demontată public, însam­­nă de asemenea că guvernul vrea să se împotrivească uzanţelor. A­­dică, să revoluţioneze ceia ce era până azi statornicit. Când în sfârşit opoziţia — în­treaga opoziţie — arată deschis, că actualul guvern nu mai are nici un titlu pentru a deţine puterea (încre­derea exclusivă a factorului deter­minant nu este suficientă) şi guver­nul rămâne mai departe la cârmă, în mijlocul noianului de păcate să­vârşite de el pe spinarea ţărei, — însamnă că el este acela care pro­pagă revoluţia. Revoluţia ministerială din Anglia nu a întunecat, cum am văzut, sim­ţul de pricepere al situaţiei politice, cu care era înzestrat regele An­gliei din 1834, care şi-a concediat guvernul ajuns nepopular. Vom vedea dacă în 1928, Româ­nia a evoluat cu ceva şi se poate ridica la concepția regelui Angliei, de- acum aproape o sută de ani. LIVIUS. M­US­­TEM — ... »—p . Gu­vermul ne anunţă, că nu se teme de Alba Iulia. Este o par­ticulară nenorocire a sa acest cu­raj. Nu se ştie, este curajul omu­lui ignorant, sau curajul omului, care de frică cântă în pădure. In tot cazul, în situaţia sa frica ar fi încă singura realitate sesizabilă. Dacă nu o are, să şi-o împrumute. Să-i fie frică! La aceasta îl po­văţuiesc ultimele resturi de înţe­lepciune. Să-i fie frică, nu de a­­meninţări, de programe făţişe sau tăinuite, ce se anunţă în legătură cu Alba Iulia, ci de ceva mai grav, de acuza propriilor lui păcate ! Să-şi aducă aminte, ca şi condam­natul din camera mortuară, de toa­te ticăloşiile săvârşite contra na­ţiei, zece anii de zile. Să-şi aducă aminte de cele trei furturi de ur­ne. El le-a uitat, cum îşi uită orice delicvent fapta. Este însă ceva, ce ţine cont de ea: justiţia divină şi omenească. Justiţia divină şi-a spus cuvântul, e rândul justiţiei omeneşti. Poli fi­cât de necredincios, este imposi­bil să nu vezi în anumite fapte, ce s-au produs, degetul Providenţei. Unde sunt autorii uneltirilor con­tra voinţei populare din primă­vara lui 1926? Au adunat atunci toată armata la Bucureşti — ar­mata pe care au prefăcut-o în in­strument de asuprire — ca la a­­dăpostul baionetelor, să înfrângă voinţa ţării. Au reuşit, au legat co­uză voinţa obştească, dar nu au pu­tut împiedeca blestemele isbuisi­­te din milioane de piepturi. ..Lă­­saţi-mi mie răsbunareaŞi răs­­bunarea a venit, înfricoşătoare. Unde e conu Alecu, care a meste­cat atunci alambicul nelegiuirii în noaptea conspiraţiei, unde e şi Regele Ferdinand, care a fost slab, şi unde e, mai ales, deşarta, vani­tate şi oarba înfumurare a lui Ion I. C. Brătianu ? S'au dus toate. Un adevărat Mene-Tekel-Phares, i-a ridicat năpr­aznic. D. Vintilă Brătianu totuşi nu se teme. Nici frică de Dumnezeu, nici frică de oameni. De ce s'ar teme d. Vin­tilă, dacă nu s‘a temut să bată în alegeri milioane de ţărani, sub titlul că le face ,,educaţie cetăţe­nească“ ? Acum s'au făcut alege­rile în Franța. Fire-ar fi fost ima­ginabilă acolo o asemenea insultă, degradare a natiunei. ? De ce s'ar teme dacă nu s'a emoţionat, vid pe o clipă de cămă­tăria de ,\c la sută. nve.it /Os/ spe­cialitatea. sa in Europa ca minis­tru de finanţe, dacă nu l-au im­presionat ruinele pe cari li-a în­grămădit, falimentele pe cari li-a provocat, în neîntrecut actor de dezastre ?. De ce s'ar. teme, dacă jJsjtAj crede că naate la infinit auver­na cu stare de asediu^ cenzură, con­fiscări de ziare, întorcând vremea noastră după anul 1 848 ? De ce s'ar teme, când, el nu ,,înregistrează decât succese" ? Graniţile noastre ne sunt disputate deschis de ve­cini, în conferinţe internaţionale, cu o îndrăsneală crescândă, am pierdut definitiv simpatia şi încre­derea străinătăţii, drept rezultat a zece ani de guvernare a sa, nu se ştie ceasul când vom fi puşi în faţa ireparabilului, dar pentru el toate acestea sunt numai succese, de ce s'ar teme ? Lenin s'a temut ? El stă acolo neclintit şi imperturbabil, mai sigur ca fatalitatea, la pos­tul destructiunei, unde l-a plantat Destinul României. Frate său, Ion I. C. Brătianu, a fost un satrap de rassă, dar s'a­ ştiut teme. La 1926 când a demisionat, se ştie, d. Vin­tilă nu a voit să iscălească demisia. Este un lucru ce simplamente nu i­ se poate cere. Iată ce a făcut necesară Alba Iulia. Ţara, ajunsă prin etape la cunoştinţa realităţii, a strigat prin toate adunările: — Destul ! La Bu­cureşti avertismentul a fost chiar solemn. El nu a fost urmat de nici un rezultat. La cârma ţării, nu mai este o autoritate regală, una şi indivizibilă, care să-i strige u­­­zurpatorului: — Ajunge! Sau, poate că este, poate că­­ strigă, dar nu e ascultată. Ceea ce e tot una. Ţara ştie, că Regenta examinea­ză... Examinează însă cam de mult. In răstimp o vede la Chişinău ală­turea de acest guvern. Cu stare de asediu, cu cenzură, cu măsuri po­liţieneşti mai teribile ca pe vremea Ţarilor, Regenta primeşte să ani­verseze în Basarabia, li dorim din suflet, reîntoarcerea norocasă și nu vrem să lipsim de delicateț­e, reamintind atâtea alte asemenea drumuri în istorie, atâtea inutile provocări a acelorași legi istorice. Guvernul Vintilă Brătianu ata­că la vitalitatea na imii ei. Are po­porul nostru dreptul să-și schimbe soarta, să se scape de aceste eredi­tăţi fatale, de fatalităţi personale, pe cari li-a transmis trecutul său vitreg, sau este dator să privească cu mâinile încrucişate peirea sa ? După legile divine şi umane, drep­tul la revoltă a unui popor, contra unei asemenea guvernări, rămâne sfânt ! N'ar fi vrednic poporul nos­tru, generaţia noastră, de marile sale înfăptuiri din război, de măre­ţul act al Unirii, pe care, l-ar fi făcut o generaţie de slăbănogi, da­că ar suferi această guvernare, ca­re face de ruşine, câte guvernări numai am cunoscut. La Alba Iulia, deci, cu mic cu mare ! Veniţi să înmormântăm trecutul dureros! Veniţi să creiăm o viaţă nouă. „Răspunderile I Răspunderile­­“ —cari au fost strigate încă din tranşee, ora voastră a sosiţi fie SEVER BOC. Cântecul lebădei „Oricare altul, afară de partidul Naţional-Ţărănesc poate fi che­mat la succesiunea puterii“* Acesta este testamentul guver­nului liberal publicat în ziarul „Viitorul“. Preocuparea de a-şi regula suc­cesiunea constituie dovada sigu­ră că putregaiul liberal s-a con­vins că i-a sunat ceasul din ur­ma, că nu mai are nici o scă­pare, oricâte intervenţiuni chi­­rurgicale i-ar face. Din nenorocire pentru liberali această dispoziţie testamentară este nulă şi fără nici o valoare, de­oarece obiectul legatului ne­­find în comerţ, nu poate fi co­mercializat după moarte. Dacă guvernul liberal în lunga lui existenţă a putut s­ă confun­de averea ţării cu a lui proprie şi să-şi însuşească bunurile aces­tei nenorocite ţări, îşi face o ilu­zie neroadă, că va putea dispune de aceste bunuri şi după moarte, suntem siguri că această iluzie va dispare cât de curând Oricum însă şi în nici un caz nu poate dispune şi de popor pen­tru a-l înstreina cui vrea, căci timpurile sclaviei au dispărut de mult, iar voinţa hotărîtă a na­­ţiunei reclamă reintegrarea în drepturile ei şi chemarea la câr­mă a partidului Naţional-Ţără­­ne­sc singurul în care are încre­dere că ni le va garanta. Trebuie să se ştie de orişicine în această ţară că ceia ce se pe­trece astăzi la noi nu se chiamă „agitaţie de stradă“ aşa cum vor să o prezinte cei interesaţi, ci este prea puternic şi manifest curent popular care reclamă drep­tate, libertate şi izgonirea acapa­ratorilor puterei. Cine are urechi ca să audă şi ochi ca să vadă trebuie să-şi dea seama că ne aflăm în­ faţa unui imens şuvoiu popular dinaintea căruia nici un zăgaz nu-i poate sta în cale ; că întreaga naţiune zugrumată şi sărăcită de comer­cializări, furturi şi impozite cere într’un singur glas imediata iz­gonirea a bandei dela cârma ţării, pentru a salva ce mai este de salvat. Dorinţa naţiunei este ca rămă­şiţele liberale să nu fie incine­rate în crematoriul anume cons­truit de d-rul Costinescu şi nici cenuşa să fie încredinţată Gene­ralului Averescu pentru conser­vare, ci urmate de blestemele mulţimei să fie înhumate cât mai adânc în pământ, iar pe piatra mormântală să se greveze următorul epitaf: „Aici zac Tan­­crezi, Ilieşti şi alţi şobolani mai mărunţi foşti reprezentanţi şi deşertăciunei omeneşti şi ai lă­comiei de arginţi“. Dar neroadele afirmaţiuni ale „Viitorului“ mai constituiesc şi o insolenţă şi o sfidare. întreb, cine a putut garanta guvernului liberal, că oricare al­tul, afară de partidul Naţional- Ţărănesc, va fi chemat a-l urma la putere ? Dacă această afirmaţiune nu ar fi o insolenţă, atunci ea ar în­semna pur şi simplu că factorul suprem stă la dispoziţia partidu­lui liberal pentru a-i executa ho­tărârile. Nu credem că ar fi po­sibil acest lucru, mai ales în îm­prejurările de faţă când acei cari girează pentru altul, sunt obli­gaţi să ţină socoteală de voirţa manifestă a naţiunei întregi. O atare insolenţă a oficiosului liberal are de efect să se zd­run­­cine încrederea naţiunei în im­­parţialitatea factorului constitu­ţional şi în orice ţară monarhică această singură împrejurare ar fi trebuit să determine imediata izgonire dela putere a unui gu­vern cu atari manifestaţiuni con­trarii ordinei în Stat. Sfidarea la adresa mulţimei, deşi intră în sistemul de guver­nare a pigmeilor cu prete­nţiuni dictatoriale, totuşi trebuie să ştie guvernul liberal — istoria ne în­vaţă — că atari atitudini, dacă nu au fost înăbuşite în ridicol, niciodată n‘au rămas fără pe­deapsă. Dar pentruce partidul Natio­­nal-Ţărănesc să fie îndepărtat de la succesiunea puterei şi cine să-i ia locul ? Pentru că acest partid s’a fă­­cut exponentul voinţei naţiunei care-şi reclamă salvarea dela ruină ? „Viitorul“ a găsit şi argumen­ta specifice mentalităţei patroni­lor şi anume, pentru că partidul Naţional-Ţărănesc agită mulţi­mea şi nu dă suficiente garanţii în chestiunea constituţională. Evident că astfel de elucubra­ţiuni nu comportă un răspuns. Cum, un partid ca cel Naţional Ţărănesc care se reazămă pe ma­rea massă a poporului poate fi acuzat de agitaţiuni şi neconsti­­tuţionalism ? A reda libertăţile publice, a întrona legalitatea sunt normele după care se conduc partidele democratice. Dar care alt partid ar putea după dorinţa „Viitorului“ sa vină la succesiunea puterei . Nu ar rămâne altul decât aso­ciaţia de interese denumit parti­dul poporului de sub şefia Gene­ralului Averescu, întreb însă pe cei de la „Viito­rul“ dacă au uitat ce au scris în iulie anul trecut despre acest par­tid ?. Să le aducem aminte. Au ce­rut cu litere groase izgonirea i­­mediată de la putere a Generalu­lui Averescu pentru că prepara în taină o lovitură de Stat, voind să introducă dictatura militară şi că partidul său a jefuit şi se­cătuit visteria Statului. Să fie posibil în cea mai imo­rală ţară din lume o schimbare atât de repede în părerea oficio­sului guvernului despre grupul Generalului Averescu . Iată doza de imoralitate ce ca­racterizează putregaiul liberal în agonie. GEORGE CHIRIAC I. O. R. Chetă pentru invalizi Când se va consuma şi cheta pen­tru invalizi, ne vom găsi la două degete de vacanţa cestiunii pen­siunilor — singura sursă pozitivă de existenţă a invalizilor de răz­boi. In ţara bacşişului, în ţara care are până şi miniştri sperţari, nu­­ trebue să ne mire că se va cheta ,pentru invalizi, după ce sa chetat ! pentru aviaţie, ba chiar şi pentru [cercul de gospodine; ne găsim, in­­plin, in câmpul impozitelor indirec­­­­te. Publicul se va simţi însă uşor­­zdruncinat în dispoziţia sa de ca- I ritate, după accentele de deza- I vuare subliniate de presă la adresa­­ celor cari preconizează sau apro­ba cheia pentru invalizi. Noi ştim că asupra intrării noastre în ma­rele război am suferit de o nepre­­gatire materială în aşa proporţiuni, încât un partid de guvernământ de­şi se bucura de mare popularitate, a anunţat — fără a se ţine însă de cuvânt — răspunderile celor cari ne lăsaseră nepregătiţi în preajma războiului. Dacă nepregătirea ma­terială contează ca un factor des­tul de important, ce proporţii ca­pătă astăzi nepregătit ca morală sin­tetizată în adopţiunea talerului ca mijloc de îngrijire a invalizilor! De altfel, cu un ministru de ocrotiri sociale ocupat să facă naveta la Chişinău, fie pentru împăcarea prin împroprietărire a foştilor deputaţi din Sfatul ţării, fie prin pregătirea serbărilor Unirii, fie pentru alte a­­laiuri, şi cu un director general la I. O. V. care nu aduce nici o con­tribuţie la organizare, care nu se simte jicnit când noi suntem jicniţi şi care invocă atributul de funcţio­nar ca să-şi justifice pasificatea în complexul moral administrativ, nu puteam spera într-o soartă mai bună. Aceste chete cari se eternizează sunt pur şi simplu o umilinţă gra­tuită pentru invalizi. Am arătat în câteva articole precedente risipa cumplită in administrarea banului invalizilor prin: a) conservarea a două societăţi cari forţează la du­blarea cheltuelilor de local şi per­sonal; b) prin frivolitatea cu care ambele societăţi îşi trimet repre­zentanţi la congrese internaţionale — ca şi când în materie de îngri­jire a invalizilor atât ne-a mai ră­mas de împlinit: importaţiunea de idei ; c) prin gratificaţiile de Paşti şi de Crăciun acordate funcţionari­lor valizi şi invalizi ai societăţii etc. Toate aceste cheltueli, şi altele a­­sem­ănătoare, întrec probabil cifra de un milion. Iată cum o bună gospodărire a in­valizilor ar fi făcut complet inutilă cerşetoria cu talerul, dăunătoare a­­tât prestigiului invalizilor cât şi a­­părării naţionale! Singura nădejde ne-a rămas în schimbarea de regim, care să sal­veze prin oameni luminaţi şi dem­ni onoarea şi existenţa invalizilor. Această schimbare va trebui însă sprijinită de un curent al invalizi­lor doritori efectiv să iasă din hi­­bernanta culpabilă de până acum. Cât despre invalizii cuibăriţi în societăţi subvenţionate, dispuşi să pavoazeze drumul d-luî Inculeţ, ca şi al oricărui alt ministru care le-ar îngădui o situaţie de privilegiu, pe aceia nu ne-am rezemat şi nici nu ne vom rezema. OR. STAMATIADE, G aafidiiUtificL­iml&w In vederea adunării de la Alba Iulia Membrii partidului na­­ţional-ţărănesc proprieta­ri de automobile particu­lare sau de piaţă, sunt în­ştiinţaţi că pentru reuşi­ta marei adunări de­ la Alba-Iulia este nevoie de un număr de automobile pentru diferite servicii a­­tât în Ardeal cât şi în Ca­pitală. Zilele de întrebuinţare sunt 4, 5 şi 6 Msî. Facem un apel călduros la prietenii noştri, auto­mobilişti să facă acest mic sacrificiu în aceste zile importante ale mişcărei partidului. Adeziunile se vor trimi­­te imediat pe adresa de­legatului partidului. Dr. Virgil Serdaru, avocat#

Next