Dreptatea, iunie 1928 (Anul 2, nr. 186-211)

1928-06-01 / nr. 186

ARUL iS 1TISS * Vineri 1 iunie 1928 4 PAfUM I 3 Lei A B TAftA Un an 'fS^SW.MO0 b iun! « • . V. * 5®^ 3 luni . • .... 250 NAMEN DUBLU ^ în m STRĂINĂTATE REDACŢIA Şl ADMINISTRAŢIA: BUCUREŞTI. — Calea Victoriei 49, Etaj. faţă de adele de prigoane ale guvernului fă­cute prin administraţie şi Jandarmeria împotriva cetăţenilor cari îşi manifestează neîncrederea în acest regim, partidul constată necesitatea organi­­zării imediate a rezistenţei cetăţeneşti, face apel la solidaritatea cetăţenilor şi va da instrucţii pen­tru apărarea în comun împotriva bătăii, maltrată­rii şi arestărilor ilegale. $ Din comunicatul partidului naţiona­l-ţărănesc. ANUNCIURI COMERCIALE Sa primesc direct la Ad­ fia Zierului ci la toate agenţiile de publicitate din ţară . Lit „Educaţia ţărănimei“cum o înţeleg liberalii Cu câteva luni înainte de a-şi închide pentru totdeauna pleoape­le, fostul şef al partidului liberal într-o consfătuire a majorităţilor sale parlamentare, îşi sfătuia parti­zanii să meargă în rândurile ţără­­nimei, să explice acesteia ideia vo­tului obştesc şi roadele pe care trebuie să le tragă ţăranii din a­­ceastă mare reformă, cu alte cu­vinte să facă educaţia politică a ţărănimei.­­ Mulţi au surîs, închipuindu-şi numai, pe unii liberali de talia d-lor Rusu-Abrudeanu, Bârsan, Iancu­­lescu, Florian, Mişu Alexandrescu, Episcopescu şi alţii pornind pe meleagurile ţărei şi încercând să facă educaţia politică a ţărănimei­­româneşti, după ce furase, voturile acestei ţărănimi, prin cele mai inimaginabile şi mai intolerabile procedee. Unii însă, s’au dus cu gândul mai departe şi au stat să aprecieze idealismul dacă nu naivi­tatea lui Ion Brătianu, care ridica­­până la conştiinţa lui senină o trea­pă liberală instruită la şcoala ce­­lor doi constantineşti, atunci când­­putea gândi la posibilitatea unei­­■asemenea educaţii politice făcută grănimei de un organism viciat aşa cum era parlamentul liberal de atunci. I . ! Dorinţa de atunci a şefului parti­dului liberal a rămas, trebuia să ră­­m­ână deci, o simplă iluzie deşartă­­a acestuia, iar opinia publică româ­­­ească îşi păstra cu o îndărătnică­­ statornicie credinţa, că partidul li­­eral postbelic este incapabil de o tare operă şi că mai curând el a aluneca pe panta unei propagan­­e primejdioasă pentru această ţr­­ănime­ Şi astăzi, când avem în­­ţă mărturia clară a procedeielor insane utilizate de guvern pentru­­ a grăbi desăvârşirea edu­caţiei politice şi cetăţeneşti a ţără­nimei noastre, nu este greu să ve­dem că nu opinia publică a fost aceia care s-a înşelat când nu a pus nici o nădejde în realizarea do­rinţei lui Ion Brătianu. Căci, în locul educaţiei pe care o preconiza fostul şef al partidului liberal, ne este dat astăzi să con­statăm tendinţa partidului liberal de a perverti printr-o propagandă de presă abject de trivială, sufle­tul curat şi neprihănit încă al aces­tei ţărănimi. In ziarul „Poşta Ţăranului“ scris de liberali pentru a educa ţă­rănimea şi a o informa, găsim în ultimul număr o sumă de lucruri imprudent de primejdioase pentru cunoştinţele ţăranilor şi absolut inutile tot deodată, menite a creia o stare de descurajare în rându­rile acelei ţărănimi. Se vorbeşte, acolo, în „Poşta Ţă­ranului“, că tatăl actualului Rege şi fiul Reginei văduve Maria „a pri­mit­­bani de la bolşevici pentru a deslipi Ardealul de la România şi a-i da peşcheş ungurilor“, şi altele. Asemenea insanităţi nu fac cins­te nici ziarului, nici guvernului ca­­re-l patronează. Dacă în aşa fel în­ţelege partidul liberal şi guvernul d-lui Brătianu să facă educaţia ţă­­rănimei româneşti apoi triste vre­muri ne aşteaptă. Ceia ce este însă mai revoltător decât orice este lipsa de respect şi de milă — da, de milă d-le Bră­tianu înainte de orice — pe care oficioasele guvernului o arată faţă de micul Rege, faţă de maica sa şi faţă de Regina Maria, a căror ini­mă e sfârtecată zilnic.Credem că e momentul să se pu­nă capăt odată pentru totdeauna unei asemenea ••• educaţii încercată de partidul liberal. Ce scopuri urmăreşte presa li­berală ? IGNOTUS "Pentru a nu ştiu cătea oară, inse­­raţi in acest ziar întrebarea cu d. fMoreau, guvernatorul Băncii Fran­keig somând pe d. V. Brătianu 111-lea fiautocratul României să vă răspun­dă ce calitate are acel domn, pen­­tru a vorbi şi duce tratativele im­­­prumutului român, in Italia, Ger­mania şi nu mai ştiu unde. te Găsesc, domnul meu, insistenţa dv. şi indiscretă şi­ neconformă cu realitatea. Mai mult, credeam că, văzând olimpiana... tăcere a M. S. Spintila Brătianu al lll-lea, veţi ta­peta cu acest supărător lucru care nu­ are nici un rost in viata politică la României. % . Înţeleg dacă aţi fi englezi ori el­veţian, să vă puteţi permite a adre­sa întrebări capului Statului, dar vi­­ara de pe malul Dunării, propri­etate exclusivă a luminatei familii rătianu, această persistentă a dv., aduce mult cu o... crima de lése ma­­­jeste şi mă mir că şeful parchetului­­militar nu s‘a considerat ofensat şi hsă vă poftească spre răcoreală şi *dumirire la fortul Jilava. ||Intr'adevăr, pe ce temei vă incu­­rVietaţi să cereţi lămuriri? Ce? Vi te ştirbeşte demnitatea? Este un joc prestigiul tării dv.? te Cum, uitafi că tot ce mişcă 'n feu­da asta, botezată din greşală din Brătieanu in România, este absolută proprietate a d-lor brătieni? Dv. nu ştiţi că averea şi onoarea dv. sunt lucruri inexistente şi că demnitatea şi patriotismul sunt excluzivile bu­nuri al M. S. d. Vintilă? Demnitatea României? Dar de când îşi poate această ficţiune re­vendica acest lucru, când Dumnezeu a hărăzit-o numai luminatei şi înăl­ţatei familii Brătianu?. Ce vă priveşte pe dv.? Aţi contri­buit cu ceva la zămislirea, întărirea şi existenţa Brătieniei? Dar, chiar dac'aţi fi olog, orb, pro­ftizie din răz­boi, ce? aţi luptat pentru ceva al dv.? Intr'adevăr, regret că socotiţi, că tânteţi intr'o ţară constituţională, cu anumită ordine şi ierarhie ! A, Doamne, aş pricepe dacă aţi fi aşa- un oarecare consilier, la Casa­ţie şi 4% luni pe an prin străinătate sub formă de consilier, al M. S. Vin­tilă. Aş înţelege dac'aţi fi vr'un oarecare consilier, financiar al mi­nistrului de externe... Da, aş înţe­lege, căci iluştrii rozători, ar putea întreba timizi şi cu spinările frânte. ..cu ce ţi-am greşit noi. Doamne, de ne plesneşti aşa urât şi peste do­­vleacurile noastre trimiţi pe acest domn Moreau, ca şi când am fi ni­şte simpli imbecili?“ Zeu e locul să zic: „nesfârşită-i mila ta Autocrate Vintilă III şi a ta Motocul Jilavei !“. I. N. Răvaşe inofensive BRATIENIA-ROMANIA COZELSCINA POKLEVSKA i­ D. Romulus .Voinescu, şeful Si­g­uranței, scrie un articolaş în „Pro­­ilee Literare“ despre" „Moartea generalului­­Wiranghel"*. „ In acest articol, şeful Siguranţei,­­care ştie desigur ceva în această schestie, spune printre altele: „In 1922 generalul Wranghel şi-a trans­­cortat sediul activităţii sale la Bel­­­igrad, întinzându-şi raza de acţiune printre refugiaţii ruşi din Jugo­­s­lavia, Bulgaria şi România“, g?’D. Romulus Voinescu, neprice­­­put în ale literaturii, are fără în­doială unele informaţii­­ asupra Străinilor din ţară. Şi d-sa declară­­—­ cu o angelică naivitate — că ge­neralul Wranghel, la un moment mat, şi-a întins „raza de acţiune“ şi asupra ţării noastre. " jsg Nu s’a luat nici o măsură împo­triva acestei acţiuni. Ea a fost deco­gplerată, poate şi încurajată de gu- Sternel fi române. Dar noi nu suntem în stare de războiu cu Republica Sovietică. Noi avem necazurile noastre cu Rusia. Este de isprăvit chestia Ba­sarabiei, provincie românească a­­lipită de Vechiul Regat în virtu­tea principiului de autodetermina­re, adoptat și de bolșevici —* * dar nerecunoscut de ei în aplicarea­­ practică... . 4.... In aceste condiţiunii, orice ac­ţiuni contrarevoluţionare — Îngă­duite pe teritoriul nostru — sunt condamnabile. ' . \ România trebue s& se ocupe nu­mai de afacerile ei, fără să se a­­mestece in treburile altora — fie direct, fie indirect... tolerând ac­ţiuni de calibrul celei evanghe­­liste. Orice act de provocare este o curată prostie. ^ l,. t i,**’ In rândul acestor acte este şi re­cunoaşterea de călifi SUvernele ro­mâne a consulatelor ruseşti provincie şi din Capitală, într’un proces dela Iaşi, relativ la imobilul fostului consulat ru­sesc de pe strada Unirii, guvernul — prin ministerul de justiţie — a recunoscut existenţa consulatului rusesc. Aceste consulate nu se mărgi­nesc la găzduirea foştilor slujbaşi ţarişti — ci... funcţionează. Biu­­rourile de control ale străinilor cer ruşilor, ucrainienilor, etc. — viza consulatelor ruseşti. Şi aceste con­sulate primesc taxe, pun ştampile pe acte şi pe paşapoarte — iar aui­­torităţile româneşti le iau în se­rios. Trăim în plină operetă. Vechea Rusie, — Rusia ţaristă, cu acvilă, cu Ohrană, cu Rasputin, cu Poklevski-Coziel, etc.,—s’a pcit­­buşit, a murit, s’a nimicit. H a mai rămas nici un fulg din acvilă, nie, un petec — ca nişte moaşte — din rasa Stareţului... (Doar Oh­rana, subt alt nume, a supravieţuit!) . Gu această Rusie am avut legă- Am* »X.Krânî •—.jqaistând la dizolvarea frontului rus şi la pulverizarea Imperiului de Nord. Vechea Rusie pierind, reprezen­tanţii ei din celelalte ţări nu mai reprezintă pe nimeni, au devenit simpli particulari, membri ai tra­gicei „emigraţii ruseşti“ — um­plând lumea cu suspina după tre­cut şi cu zâmbete spre restauraţia care întârzie. D. Poklewski-Coziel a reprezen­tat odinioară un ţar şi un impe­riu. Ţarul a fost ciuruit de gloan­ţe. Imperiul s’a dărîmat. Viza pusă pe documente de d. Poklewski- Coziel — este oare dată la numele lui Neculai II, al Ţareviciului, al Marelui Duce îpinionat la Paris— sau în numeie d-sale personal, ca şef al izerii stat compus din câteva­­ la Bucureşti, Iaşi, Galaţi, etc.? La serbările naţionale, la recep­ţii oficiale, la dineuri, banchete, „gustări“ — la cari iau parte mi­niştri străini — îl vedem şi pe d. Poklewski-Coziel, şeful unui stat apart«... cum să-i zicem ? Poate „Coaelşcina Pokrevska“.v.‘ Acest stat are la Bucureşti un organ central şi alte organe în pro­vincie. Să admitem că supuşii statului „Cozelşcina Pokrevska“ au nevoe de vize şi de paşapoarte. Organul central nu-i de ajuns? Este nevoe şi de un consulat la Iaşi, fără con­sul, fără ruşi , condus de un se­­cretar-translator, şef al unei can­celarii ? * După revoluţia rusească, emi­granţii au luat drumul pribegiei. Toate ţările europene sunt pline de dânşii. Dacă au şi ei nevoie de consu­late şi de paşapoarte,­­ nu se poa­te găsi o altă soluţie, decât supra­vieţuirea organelor ţariste ? Nu poate înfiinţa, de pildă, Liga Na­ţiunilor un organ de control şi de asistenţă aparte ? Doar la consula­tele ruseşti nu se prezintă numai ţarişti, ci şi cădeţi, social-revolu­­ţionari, social-democraţi, ca şi oa­meni fără de nici un partid... Pentru ce să-i obligăm pe aceşti refugiaţi, ostili, ţarismului­ să-şi scoată pălăria în faţa consulatelor ţariste, să implore ştampila cu in­signele imperiale şi să plătească taxe pentru întreţinerea unor in­stituţii ţariste? Trebue să ne deprindem cu dis­pariţia ţarismului şi să nu ne si­lim să-l tratăm cu baloane de oxi­gen. Muncă zadarnică... Rusia a făcut câţiva paşi de gi­gant. Se va retrage, desigur, în ur­mă — dar nu pe aceleaşi căi. O restitutio in integrum este impo­sibilă. S-au stabilit în Rusia alte rândueli agrare, care-s la baza vie­ţii ruseşti. Nici sufletul nu-i acelaş. Ţăranii cari au învins bolşevis­mul, vor crea Rusia de mâine — dar care, chiar dacă nu va semăna cu bolşevismul, nu va semăna nici atâta cu ţarismul. Ţarismul, un corp putred, îngro­pat pentru totdeauna în pământu­l fertil al Rusiei — îşi va avea un singur moştenitor pe lume: statul „Cozelşcina Poklevsca“ din Româ­nia d-lor Vintilă Brătianu şi gen rol Averescu Ai SEVASTOS Statele Unite vor formula noui propuneri de pace Moţiunea partidului socialist francez.­Nici o colaborare cu burghezii.­Spania va avea regim constituţional SOCIALIţÎli FRANCEZI au ter­­tă eră de înflorire, datorită unei minat desbateriie marelui lor, con-­schimbări profunde în viaţa ei po­­gres de la Toulouse. După cum ,ulti­­litică, unele ştiri lăsau să se întrevadă, mo­ţiunea adoptată este exprimarea fermei lor hotărâri de-a lupta Împo­triva bolşevismului pe de-o parte, iar pe de alta, de-a nu cruţa de-o dârză opoziţie un guvern sprijinit de un bloc al dreptei sau de­ o majoritate de concentrare. * ACEASTA MOŢIUNE pare să fie o formulă care va garanta pentru moment cel puţin, unitatea parti­dului. La această formulă s-a ajuns însă foarte greu, după o dârză lup­tă numai. Ca în orice desbateri e­­rau două fracţiuni cari se înfrun­tau, cu părerile lor opuse. Una din ele cerea colaborarea cu guvernul şi celelalte partide republicane de stânga, pe când fracţiunea extre­mistă găsea că scopurile socialismu­lui francez se confundă cu idealul comunist, ceia ce ar facilita o cola­borare cu acest din urmă partid. Aşa cum se prezintă moţiunea de azi, ea este o împăcare a ambelor tendinţe, sau mai bine zis o tran­­sacţie, cu concesiuni date ambelor fracţiuni. STATELE UNITE vor renunţa oare la integritatea primului lor pact de pace propus? Răspunsul pa­re a fi afirmativ. D. Kellog — se­cretarul de stat din Washington — este hotărât să trimită celor şase mari puteri interesate o nouă notă în chestiunea pactului contra răz­boiului. Se afirmă că această no­tă va constitui o uşoară modificare a primului text, întrucât ’propune un preambul prin care să se ga­ranteze respectarea obligaţiunilor internaţionale existente şi o anexă, specificând libertatea semnatarilor faţă de statele ce nu şi-ar respecta obligaţiunile luate prin pact. Ştiindu-se care a fost atitudinea Statelor­ Unite faţă de tratatele de la Locarno, această informaţie în­seamnă o schimbare de atitudine şi un succes al Franţei şi Angliei, cari cereau respectarea obligaţiu­nilor anterioare. Se mai desprinde din acestea că Statele­ Unite nu mai ţin, aducându-i modificări, ca pac­tul propus să fie un fel de crez in­tangibil al păcii mondiale. Primo de Rivera, asemeni, pri­mului nostru ministru, vrea să se odihnească. El nu este, asemeni pre­mierului nostru, obosit, ci dimpo­trivă. Ar vrea numai să se retragă doi ani, în odihnă și liniște, ca ori­ce nou căsătorit. Nunta care se va celebra în curând, dacă va însemna un eveniment important in viata sa va fi un eveniment capital in via­ta Spaniei Prin retragerea lui Pri­mo de Rivera, noul succesor, desem­nat în persoana contelui Guadala­­rode, va avea menirea, prin prezi­­darea unui cabinet de tranziţie, să prepare revenirea la regimul con­stituţional. D. VENIZELOS cu toată vârsta Înaintată, se socoteşte încă tânăr şi apt să înfrunte toate vicisitudinile la cari luptele de partid­­ar putea supune. Desminţind svonul după care ar fi tinzând să devină preşedinte al Republicei, pe motiv să ,,este încă în stare să conducă luptele politi­ce“, d. Venizelos ameninţă pe mo­­narhişti că, în cazul în care nu vor recunoaşte definitiv actualul regim, d-sa va renunţa la rezerva pe care şi-o impune încă şi se va avânta în luptă.­­* SUNT ŞTIRI cari te lasă perplex, înregistrând zilnic telegrame, vor­beşti de diverse ţări şi sunt ţări despre cari eşti nevoit să vorbeşti zilnic. De câtva timp Spania dis­păruse din actualitate, după cum odinioară nu se vorbea in presă decât de comploturile şi bombele din Spania. Azi, o telegramă ne ves­teşte că Spania va avea o apropia- MIZERII STUDENŢEŞTI Tragic şi eroic tablou al vieţii, conturează existenţa de febră şi a­­mm­­ire a studenţilor români din Bel­gia. Lipsiţi de casă şi blană, tineri cari vor să înveţe dar cărora nepă­sarea unui guvern şi dezinteresarea unei legaţii nu le dau mijloace de rezistenţă, sunt nevoţi să muncească in fabrici ca lucrători, să se facă şo­­teuri de noapte, sau salahori la fi­nale. Desigur ar părea de necrezut. Ne deprinsesem să înregistrăm e­couri de scandaluri nocturne, de lo­vituri la baccara, sau de excroche­, rii, In cari pseudo studenţi jucau roluri de prim plan. Când un scrii­tor ca Paul Horand schiţase in­­tr'una din nuvelele sale, un student român care îşi câştiga umil şi demn existenţa ca soieur, spre a putea ur­ma cursurile la Sorbona, — nuve­la stârnise nedumerire in Franţa, ea trecând drept pură imaginaţie de scriitor, un fragment de realitate Intr'atât, atâţia conţi şi duci moldo­­valahi de ocazie, cu coroane broda­­te pe cămaşa de mătase, cu coap­sele bine strânse într'un smoking impecabil, acreditaseră in cartierele de petreceri, ca şi in cele de viaţa universitară, postura românului student chefliu. Tabloul tragic al studenţilor din Belgia, vine ca o consolare. El ne arată că există încă tineret care ştie să muncească pentru a ajunge — care ştie să şufere, să şi martirize­ze trupul, spre a da creerului un tribut. El ne arată că eroul lui Mo­rand era o copie după natură, nu o frământare a imaginaţiei, şi de aş aceia cerem pentru aceste victime demne, cât mai rapidă remediare a soartei lor, cerem încetarea nepăsă­rii unui corp diplomatic ocupat nu­mai cu ceaiuri, mondene şi rapoarte fictive. Studenţii care vor să mun­cească, să Înveţe, nu trebuesc lăsaţi în situaţii umilitoare, de indolenţa anui guvern şi a unor diplomaţi de saloane.­ ­ ?. Împotriva invalizilor După războiu, prima datorie a tarilor participante la conflagra­ţia mondială era repararea pagube­lor suferite de invalizi, orfani şi văduve. „Reparare" — şi nu milă, po­mană­.. Principiul reparării a fost admis pretutindeni de jurişti, oameni de Stat, instituţii, guverne Prin urmare s-a stabilit dreptul invalizilor, orfanilor şi al văduve­lor de a pretinde despăgubiri şi — în trăsături generale — chiar quantumul acestor despăgubiri , echivalentul pagubei suferite în războiu. La noi, călcându-se în picioare principiul juridic (şi nu mai vor­bim de principiile morale, sociale, patriotice, naţionale, etc.). Statul a considerat pe invalizi, orfani şi văduve nu ca părţi cu drepturi — ei ca o turmă de cerşetori, vredni­ci de milă­ Deaceia invalizii, orfanii şi vă­duvele de războiu au fost trecuţi la Asistenţa Socială — alături de cerşetori şi vagabonzi» Şi în vreme ce aturi invalizii primesc anual zeci de mii de lei (în Franţa, ni se pare, vreo 60-70­0 lei), — la noi ei primesc, chiar, invalizii din prima catego­rie, vre-o 4200 lei pe an. Deci nu-i vorba de-o ,,reparare”, ci de o pomană. Iar, dacă ne gândim la formali­tăţile cerute pentru stabilirea cali­tăţii, la verificări şi para-verifică­­ri, la revizii peste revizii,­­ ne dăm seama că şi această pomană este iluzorie. Pe lângă pomana de câteva zeci de lei acordată de ,,Asistenţa So­cială“ numai unora dintre invali­zi, orfani şi văduve —, statul a fixat câteva avantaje, de care se poate bucura un număr încă şi mai mic de victime ale războiu­lui : restaurante, regii, chioşcuri, etc. Acum şi aceste infime avantagii sânt în primejdie. Astfel primăria Capitalei a ho­­tărît desfiinţarea chioşcurilor, în cari invalizii şi văduvele de răz­boiu vând produsele Regiei. Un protest în această privinţă, semnat de cei interesaţi, a apărut in numărul de eri al ziarului nos­tru. Direcţia Regiei comunică ziarelor că, din partea ei, proprietarii chioş­crilor nu vor avea nici un deza­­grament. Dar chiar dacă Regia furnizează mai departe produse invalizilor şi văduvelor, ce pot face ei —­ când primăria le interzice funcţionarea chioşcurilor . Vrea primăria să transforme pe invalizi în vânză­tori ambulanţi de ţigări şi chibri­turi — prin restaurante sau la col­ţul străzilor ! D- primar al Capitalei, în lipsă de lucru, poate găsi ocupaţie în alte domenii. Nu are decât să se in­tereseze, de pildă, de depozitele de gunoai din centrul oraşului, de gropile de pe­ştili, de turmele care pasc prin cimitire sau în parcul Bonaparte. Să lase însă în pace pe invalizi, orfani şi văduve — cărora, dacă nu le-a putut face vre­un bine, şă nu le facă cel puţin nici rău. M. S. V. Concesiile pentru stabilizare Cronica externă EchiLibiu­U și guvernului. Mica înţelegere, arbitrul păcii In jur a „conversaţiilor“ Kellogg-Brianct- Cham­berlain de DRAGOŞ PROTOPOPESCU Prin cele „câteva state europe­ne cu care participanţii sunt deja în strânse legături de tratate“ pro­punerea engleză înţelege, vădit, Polonia şi Mica înţelegere. Nea­probând universalitatea pactului, dar cerând alăturarea la cele şase puteri participante — America, An­glia, Franţa, Belgia, Italia şi Ja­ponia şi a acestor state, Anglia nu face numai punte, cum s-a spus, ci cedează complet punctului de ve­dere francez. Căci înţelege oare prin universalitate Franţa altceva decât această alăturare ? Evident că nu. Ea n’are alte interese aiu­rea şi cuvântul „universalitate“ a fost întrebuinţat de dânsa ca o jo­­culţune diplomatică în stare să o­­colească adevărul. Anglia, mai a­­proape de Franţa a ştiut să pipăie acest adevăr şi, pus pe tapet, el se arată de o gravitate ce-l face mai vrednic de discutat decât de evi­tat. Prin tratatul de la Locarno Fran­ţa, cu renunţarea definitivă a Ger­r­maniei la Alsacia şi Lorena şi la vreo agresiune pe tema aceasta, rămâne istoric asigurată la hota­rul ei de răsărit- Franţa însă nu poate fi liniştită dinspre Germania atâta timp cât graniţele de la Est ale Europei nu sunt la fel de asi­gurate. Cu eşuarea unui Locarno bipartit — adică şi pentru acest front european — Franţa a făcut singură pacte de garanţie cu Polo­nia şi ţările Micii înţelegeri obli­­gându-se să împiedice violarea noilor lor graniţe de către Germa­nia sau alte puteri centrale. E de fapt, la mijloc un Monroe european, o problemă de inviola­bilitate europeană, singura de care se poate prevala Franţa redusa la resurse numai continentale, pentru menţinerea echilibrului european, în faţa neprieteniei italiene şi a­­meninţătoarei cârdăşii germano­­ruse. Acest Monroe european, al unor fel de State­ Unite europene, care astfel şi-ar lua fiinţa mult visată, e pentru Franţa nu o ambiţie, mai puţin o toană militarista. E o problemă de viaţă şi moarte. De aici consecvenţa lucidă cu care şi-a afirmat-o în toate discuţiile pa­cifiste a celor zece ani trecuţi, de aici grija cu care a ştiut să o pu­nă, în patru puncte diferite, în con­versaţia Kellogg-Briand : 1) uni­versalitatea pactului; 2) menţine­rea războiului defensiv ; 3) Desle­­garea participanţior de orice an­gajam­ente faţă de agresor ; 4) menţinerea Ligii, Locarno-ului şi celorlalte tratate. Sub forma deghizată expusă mai sus Anglia a încuviinţat câte patru punctele. De aici bucuria produsă în cercurile diplomatice franceze de nota Chamberlain „Le Temps“ aprobând doctrina Monroe ca foarte legitimă şi pentru An­glia, e fericit şi de toate celelalte rezerve ale lui Sir Austen. De ase­menea „Journal des Debats“, la toată presa radicală şi de dreapta, ca să nu vorbim de cea de stânga, mult prea încrezătoare în propune­rea americană şi îmbrăţişând-o de la început, fără rezerve. Bucuria americană şi chiar en­gleză au fost însă numai de o zi. 111 America a urmat îndată scep­ticism, iar în presa Rothermer stă aserţia clară că, în ciuda aparen­ţelor, Anglia, făcând mai mult jo­cul Franţei, n’a avansat problema păcei cu nimic. Ne întrebăm atunci, de ce, acest scepticism în America şi o parte a opiniei engleze când ambele ţări îmbrăţişează deopotrivă trei din punctele franceze, iar al patrulea îl resping numai cu o foarte uşoară diferenţă: alăturarea Micii Înţe­legeri şi a Poloniei la pact. E fiindcă în această chestiune foarte măruntă problema păcei e atinsă în vechiul ei punct nevral­gic. 4­1 Evitarea din partea Germaniei ca să nu mai vorbim de alte foste puteri centrale — de a da garanţii pentru menţinerea graniţelor est­­europene, cum şi atâtea manifes­tări şi campanii recente, arată la adversari o politică ce nu se poate mulţumi cu simpla pace. Pentru nimic în lume însă — cel puţin să o nădăjduim — Franţa nu poate şi nu trebuie să facă concesii pe acest front european. Liga, Locar­no şi celelalte tratate trebuie să rămână în picioare. Cu simpatia și interesul ei pentru Germania (Urmare în neg.­ți­e.) .

Next